Omilia a XII-a

din “Omilii la Epistola catre Filipeni”

„Dar cele ce îmi erau mie câştig, acestea le-am socotit pentru
Hristos pagubă. Ba mai mult: eu pe toate le socotesc că sunt
pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul
meu, pentru Care m-am lipsit de toate ÅŸi le privesc drept
gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc, şi să mă aflu întru El,
nu având dreptatea mea cea din Lege, ci pe aceea care este
prin credinţa în Hristos, dreptatea cea de la Dumnezeu,
pe temeiul credinÅ£ei”  (Flp 3, 7 – 9).

Luptelor pe care ereticii le duc împotriva dreptei credinţe noi trebuie să le opunem o cugetare întinerită, pentru ca astfel mintea noastră să fie exactă şi atentă. De aceea începem această convorbire tocmai din acest loc, adică de la sfârşitul celei precedente.

Si care era acel sfârÅŸit? După ce a enumerat tot ce constituia obiect al vanităţii iudeilor de la cele dobândite prin moÅŸtenire ÅŸi până la cele câştigate prin voinÅ£a proprie, adaugă: „Dar cele ce îmi erau mie câştig, acestea le-am socotit pentru Hristos pagubă… faţă de înălÅ£imea cunoaÅŸterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate ÅŸi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc” (Flp 3, 7 – 8).

În acest punct ereticii sar în sus de necaz. De altfel şi acest lucru izvorăşte tot din înţelepciunea Duhului: să li se insufle speranţă de biruinţă pentru a primi astfel lupta. Dacă Apostolul ar fi vorbit pe faţă, ereticii ar fi făcut ceea ce au mai făcut şi cu alte ocazii: ar fi şters cuvintele, ar fi lăsat la o parte Scriptura, neputând să privească prea mult la ea. Dar ceea ce se întâmplă cu peştii momeala care-i va prinde nu le stă în cale, ci este ascunsă, pentru a-i face astfel să alerge în toate părţile la fel se întâmplă şi în cazul de faţă.

Legea este numită „gunoi”, este numită „pagubă”; pe lângă aceasta Apostolul mai spune ÅŸi că nu este cu putinţă a câştiga cineva pe Hristos, dacă mai întâi nu a renunÅ£at la Lege. Toate acestea i-au ademenii pe eretici să primească aceste cuvinte, ca ÅŸi cum ar fi în favoarea lor; însă după ce le-au primit, ele i-au înconjurat din toate părÅ£ile, aÅŸa cum năvodul împresoară peÅŸtele.

Aşadar, ce spun ereticii? «Iată că Legea e pagubă, iată că Legea e gunoi! Cum spuneţi atunci că e opera lui Dumnezeu?» Însă toate acestea sunt spuse în favoarea Legii, aşa cum reiese de acolo. Să ne încordăm deci atenţia la cele spuse. Apostolul n-a spus «Legea este pagubă», ci «socotesc Legea şi toate ale Legii drept pagubă».

Când a vorbit de câştig n-a spus «socotesc drept câştig»( „… cele ce îm erau mie câştig ” – Flp 3, 7), fiindcă aici nu putea fi vorba de socotinţă, căci Legea era, în mod natural, un câştig; în timp ce paguba de care vorbeÅŸte el aici nu e considerată astfel decât în urma aprecierii noastre. Atunci cum? Nu este Legea pagubă? Da, „pentru Hristos” (Flp 3, 7) este pagubă.

Dar atunci cum de fusese oare „câştig” (Flp 3, 7)? Nu mai este socotită câştig; dar atunci cum de fusese aÅŸa? Să înÅ£elegi aici cât de sălbăticită era firea omenească, cât de greu se putea restaura chipul omului! Dacă n-ar fi fost Legea, harul nu ne-ar fi fost dăruit. De ce? Pentru că nu era cu putinţă ca omul să se ridice din adâncul în care se afla la o înălÅ£ime atât de mare, de aceea Legea a fost pentru el o scară, sau, mai bine zis, o punte de trecere.

Cel ce urcă pe o scară nu e legat de ea, ci îi poartă chiar o oarecare recunoştinţă. Tocmai această scară îl ajută să ajungă acolo unde nu va mai avea nevoie de ea. Şi cu toate acestea, scara aceea l-a slujit, adică l-a ajutat să se ridice, pentru ca apoi să nu mai aibă nevoie de ea; e normal să mărturisească această mulţumire, fiindcă altfel nu ar mai fi putut urca. La fel este şi cu Legea: ne-a ridicat la înălţime, ceea ce dovedeşte că a fost spre câştig; dar după aceasta noi o socotim pagubă. Pentru ce acest lucru? Nu pentru că, în sine, ea ar fi pagubă, ci pentru că harul la care ne-am ridicat este cu mult mai mare decât ea.

Aşa cum se întâmplă cu un sărac pe timp de foamete, se întâmplă şi aici: cât timp săracul ar avea argint, ar scăpa de foame; însă când ar găsi aur şi n-ar putea să le aibă pe amândouă deodată, ar considera argintul pe care-l avea drept pagubă pentru el, şi, renunţând la el, ar alege aurul; tot aşa se întâmplă şi în cazul Legii: nu în sine este ea pagubă, ci părăsirea lui Hristos pentru ea.

AÅŸadar, când Legea ne depărtează de Hristos este pagubă, iar când ne apropie de Hristos este folos. De aceea si spune „pagubă pentru Hristos” (Flp 3, 7); când însă ne apropia de Hristos nu era pagubă, ci câştig.

Dar oare pentru ce Legea nu-l lasă pe om să se apropie de Hristos?

Fiindcă pentru aceasta a fost dată; împlinirea Legii este Hristos, aÅŸa cum ÅŸi sfârÅŸitul Legii este Hristos. Ne dă voie să ne apropiem doar dacă noi voim. „Căci sfârÅŸitul Legii este Hristos” (Rm. 10, 4), spune Pavel. AÅŸadar acesta, care crede în Lege, lasă sau, mai bine zis, îndepărtează Legea? O lasă dacă vom fi cu atenÅ£ie, iar de nu, nu o lasă.

„Ba mai mult: eu pe toate le socotesc că sunt pagubă” (Flp 3, 8). «Dar ce vorbesc eu despre Lege? se întreabă el. Oare lumea nu este un lucru bun? Oare viaÅ£a prezentă nu este un lucru bun? Da, dar dacă toate acestea mă îndepărtează de Hristos, atunci le voi considera pagubă! Pentru ce oare? Pentru „înălÅ£imea cunoaÅŸterii lui Hristos Iisus, Domnul meu” (Flp 3, 8), fiindcă dacă soarele luminează în înaltul cerului, desigur că pagubă este a sta cu lumânarea aprinsă». Prin urmare pagubă devine după ce sunt comparate, după ce e cunoscută înălÅ£imea uneia faţă de cealaltă.

Ai văzut, deci, că el face aici o comparaÅ£ie? „…faţă de înălÅ£imea”, zice, nu pentru că cele două ar fi străine, fiindcă «mai înalt» se poate spune numai despre două lucruri asemănătoare. Astfel încât el arată dobândirea cunoÅŸtinÅ£ei tocmai de la lucrul cu care se face comparaÅ£ia [de la Lege], „…pentru care m-am lipsit de toate ÅŸi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc” (Flp 3, 8). Dacă spune despre Lege că o socoteÅŸte gunoi, atunci pe drept cuvânt o spune, pentru că Legea se ocupă de lucruri lumeÅŸti, „…cele ce îmi erau mie câştig, acestea le-am socotit pentru Hristos pagubă” (Flp 3, 7), spune el ÅŸi imediat adaugă: „Ba mai mult: eu pe toate le socotesc pagubă” (Flp 3, 8), adică pe toate cele trecute ÅŸi prezente.

Dacă vrei ca în acestea toate să fie cuprinsă şi Legea, fie, pentru că nici aşa nu-i defăimată. Gunoiul se formează din grâu ba el este partea cea mai puternică a grâului şi înţeleg aici paiul grâului. Deci, aşa cum mai înainte gunoiul era folositor, fiindcă noi secerăm grâul deodată cu paiul, iar dacă n-ar fi existat paiul, sau gunoiul, grâul nu s-ar fi făcut, tot aşa se întâmplă şi cu Legea.

Vezi cum acelaÅŸi lucru el nu-l numeÅŸte peste tot pagubă, ci numai pentru Hristos? „Ba mai mult: eu pe toate le socotesc că sunt pagubă” – faţă de ce? „faţă de înălÅ£imea cunoaÅŸterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate” (Flp 3, 8). Ai văzut cum pretutindeni se sprijină pe Hristos ÅŸi nicăieri nu dă voie ca Legea să fie prigonită sau lovită, ci peste tot o protejează?

„Şi să mă aflu întru El, nu având dreptatea mea cea din Lege” (Flp 3, 9). Dacă ÅŸi el, care avea dreptatea cea din Lege, a alergat către această nouă dreptate, fiindcă cea dintâi nu-i era de folos, atunci cei care nu au acea dreptate oare n-au cu mult mai mult datoria de a alerga către Hristos? Bine a zis «nu mai vreau „dreptatea mea”, aceea pe care o împlineam prin faptele mele ÅŸi prin sudoarea mea; vreau, spune el, pe aceea pe care am câştigat-o nu prin ostenelile mele, ci prin har. Deci, dacă cel ce are fapte bune este mântuit prin har, cu atât mai mult voi [care nu aveÅ£i faptele Legii]!»

Şi fiindcă era firesc ca ei să creadă că dreptatea care vine din faptele noastre e cu mult mai mare, el arată aici că, dimpotrivă, dreptatea cea după Lege este asemeni gunoaielor în comparaţie cu dreptatea cea din har.

«Dacă aş fi progresat, spune el, prin dreptatea cea după Lege, niciodată n-aş fi părăsit-o şi nici n-aş fi alergat către cealaltă». Şi care este aceasta din urmă? Aceea care vine prin credinţa în Dumnezeu, care e dăruită de Dumnezeu, fiind, prin urmare, darul Fiului Său. Iar darul lui Dumnezeu covârşeşte peste măsură sărăcia faptelor rezultate din sârguinţa noastră.

Dar oare ce înseamnă: „pe temeiul credinÅ£ei, ca să-L cunosc pe El” (Flp 3, 9 – 10)? ÃŽnseamnă că prin credinţă vine cunoÅŸtinÅ£a ÅŸi că, prin urmare, nu e cu putinţă a-L cunoaÅŸte pe El fără credinţă. Cum aÅŸa? Prin credinţă noi trebuie să cunoaÅŸtem puterea învierii Lui din morÅ£i, fiindcă altfel, prin ce raÅ£ionament am putea-o înÅ£elege? Prin nici unul, ci numai prin credinţă. Dar dacă ÃŽnvierea lui Hristos este cunoscută prin credinţă, atunci cum vom înÅ£elege prin raÅ£ionamente naÅŸterea lui Dumnezeu Cuvântul, când ÃŽnvierea este un fapt mai mic decât această naÅŸtere?

Pentru că exemple despre înviere sunt multe, dar din cea de-a doua nici unul. Înainte de Hristos mulţi morţi au înviat, cu toate că după aceea au murit din nou, dar nimeni nu s-a născut vreodată din fecioară fără de bărbat. Dacă ceea ce e cu mult mai mic decât naşterea cea după trup trebuie să fie apropiată de minte numai prin credinţă, atunci ceea ce e mai mare şi chiar incomparabil mai mare, cum s-ar putea înţelege prin raţionamente? Tocmai acest lucru îl arată dreptatea cea prin credinţă şi tocmai acest lucru trebuie crezut că a fost cu putinţă. Dar cum a fost cu putinţă, nu poate fi înţeles.

Din credinţă vine apoi şi împărtăşirea de patimile lui Hristos. Cum aşa? Dacă n-am fi crezut, n-am fi pătimit. Dacă n-am fi crezut că pătimind împreună cu El, vom şi împărăţi împreună cu El, n-am fi suferit ceea ce am suferit. Aşadar, şi naşterea Lui, şi învierea, numai prin credinţă pot fi înţelese.

Ai văzut că nu trebuie să ai doar credinţă simplă, ci însoÅ£ită de fapte? Acela crede că a înviat Hristos, care se dă pe sine primejdiilor, care se împărtăşeÅŸte de patimile Lui, fiindcă acela care e părtaÅŸ Celui înviat, este părtaÅŸ ÅŸi Celui Viu. De aceea spunea: „Şi să mă aflu întru El, nu având dreptatea mea cea din Lege, ci pe aceea care este prin credinÅ£a în Hristos, dreptatea cea de la Dumnezeu, pe temeiul credinÅ£ei, ca să-L cunosc pe El ÅŸi puterea învierii Lui ÅŸi să fiu primit părtaÅŸ la patimile Lui, făcându-mă asemenea cu El în moartea Lui, ca, doar, să pot ajunge la învierea cea  din  morÅ£i.”  (Flp  3,  9 – 11).

„Conformându-mă morÅ£ii Lui”, adică făcându-mă părtaÅŸ; aÅŸa cum a pătimit El pentru oameni, la fel ÅŸi eu, pentru aceea a zis „conformându-mă”. Åži iarăşi mai spune undeva: „împlinesc în trupul meu lipsurile necazurilor lui Hristos” (Col. l, 24), iar aici prin persecuÅ£iile ÅŸi prin patimile lui este înÅ£eleasă tocmai moartea.

El nu a căutat ale sale, ci pe cele ale multora, aÅŸa că ÅŸi persecuÅ£iile, ÅŸi necazurile, ÅŸi supărările, nu numai că nu trebuie să ne alarmeze, ci chiar să ne bucure, pentru că prin ele noi ne conformăm morÅ£ii Lui, ca ÅŸi cum ar fi zis că «devenim o copie fidelă a chipului Său», fapt pe care-l ÅŸi spune într-un loc: „Purtând totdeauna în trup omorârea lui Iisus” (2 Cor. 4, 10).

Dar acest lucru izvorăşte dintr-o mare credinţă! Noi nu credem doar că a înviat, ci că ÅŸi după înviere are o mare putere. De aceea ÅŸi noi călătorim pe aceeaÅŸi cale ca ÅŸi El, adică, prin aceasta, devenim fraÅ£i ai Lui; e ca ÅŸi cum ar fi spus că, astfel, devenim HristoÅŸi ca ÅŸi El! Vai! Cât de mare este însemnătatea patimilor! Noi credem că prin patimi ne facem asemenea Lui, sau după cum s-a spus undeva, credem că: „ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morÅ£i, prin slava Tatălui,…, căci dacă am fost altoiÅ£i pe El prin asemănarea morÅ£ii Lui, atunci vom fi părtaÅŸi ÅŸi ai învierii Lui” (Rm. 6, 4 – 6); acelaÅŸi lucru îl înÅ£elegem ÅŸi aici prin „conformându-ne morÅ£ii Lui”. Acolo pe drept cuvânt a zis „prin asemănarea morÅ£ii Lui”, căci nu am murit cu trupul, ci cu păcatul. Åži una ÅŸi cealaltă se numesc moarte, dar El a murit cu trupul, iar noi cu păcatul; acolo a murit omul cel din trupul nostru pe care El l-a luat ÅŸi l-a ridicat, iar aici a murit omul păcatului. De aceea ÅŸi spune „prin asemănarea morÅ£ii Lui”.

Pavel însă n-a murit doar păcatului, ci datorită persecuÅ£iilor a murit chiar cu trupul, suferind astfel aceeaÅŸi moarte ca ÅŸi Hristos. „Ca, doar, să pot ajunge la învierea cea din morÅ£i” (Flp 3, 11). Dar ce spui? Pentru că noi toÅ£i vom ajunge acolo. „Nu toÅ£i vom muri, dar toÅ£i ne vom schimba” (1 Cor 15, 51) ÅŸi nu numai că ne vom bucura de ÃŽnviere, dar ÅŸi de nestricăciune; unii însă spre necinste, alÅ£ii spre veÅŸnica pedeapsă.

Dar dacă toÅ£i ne vom învrednici de ÃŽnviere ÅŸi nu doar de ÃŽnviere, ci ÅŸi de nestricăciune, de ce vorbeÅŸte atunci Apostolul ca ÅŸi cum cu sine s-ar putea întâmpla ÅŸi altfel ÅŸi spune „…ca doar să pot ajunge” (Flp 3, 11)? «De aceea pătimesc toate acestea, spune el, „ca, doar, să pot ajunge la ÃŽnvierea cea din morÅ£i” (Flp 3, 11)». Dar după ce vei muri, nu vei învia? Ba da; dar atunci despre ce să fie vorba aici? Eu cred că se face aluzie la ceva mare, ÅŸi încă atât de mare că nici nu îndrăzneÅŸte să se pronunÅ£e cu siguranţă, ci „doar să pot ajunge”, spune el. «Am crezut în El, spune, ÅŸi în ÃŽnvierea Lui; chiar pătimesc pentru El ÅŸi totuÅŸi nu pot îndrăzni că voi ajunge la înviere.»

Despre ce înviere vorbeÅŸte el aici? De cea care duce la Hristos. «Am spus că am crezut în el ÅŸi în puterea învierii Lui, că sunt părtaÅŸ patimilor Lui ÅŸi, în sfârÅŸit, că mă conformez morÅ£ii lui; ÅŸi cu toate acestea încă nu îndrăznesc»; aÅŸa cum spune ÅŸi altundeva: „…celui căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă” (1 Co 10, 12); ÅŸi iarăşi: „ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic” (1 Co 9, 27).

„Nu (zic) că am ÅŸi dobândit îndreptarea, ori că sunt desăvârÅŸit; dar o urmăresc ca doar o voi prinde, întrucât ÅŸi eu am fost prins de Hristos Iisus” (Flp 3, 12). Ce înseamnă „am ÅŸi dobândit”? E vorba despre răsplată. Deci, dacă cel ce pătimea atâtea, cel ce era persecutat, cel ce în fiecare zi murea pentru Hristos nu îndrăznea să creadă că a dobândit îndreptarea, noi ce să mai spunem? Ce înseamnă „ca doar o voi prinde”? Ceea ce spusese mai înainte: „Ca, doar, să pot ajunge la învierea cea din morÅ£i” (Flp 3, 11), adică «aÅŸ fi fericit dacă ar ajunge la învierea lui Hristos, dacă aÅŸ putea să pătimesc atât cât a pătimit ÅŸi El, dacă aÅŸ putea să-L urmez ÅŸi dacă aÅŸ putea să mă fac părtaÅŸ Lui».

De exemplu, mult a pătimit Hristos: a fost scuipat, a fost lovit, a fost torturat iar la urmă a pătimit ceea ce a pătimit [moartea]. AÅŸadar aceasta este calea care duce la El. Prin toate acestea trebuie să ne silim să ajungem la învierea Lui, răbdând toate încercările. Căci spune el: «de m-aÅŸ învrednici cumva ÅŸi eu învierii Lui cea mult dorită ÅŸi neîndoielnică; de aÅŸ putea suporta toate luptele ÅŸi să pot dobândi învierea Lui, să înviez adică întru slavă, fiindcă până acum n-am fost vrednic; „dar o urmăresc ca doar o voi prinde” (Flp 3, 12), adică viaÅ£a mea este o grea luptă ÅŸi încă departe de sfârÅŸit sunt, încă departe de răsplată, încă mai alerg ÅŸi încă mai fug…».

Åži nu a spus „alerg”, ci „o urmăresc”; cel ce o urmăreÅŸte ÅŸtie cu câtă greutate o urmăreÅŸte; pe nimeni nu vede ÅŸi pe toÅ£i cei întâlniÅ£i în calea lui îi dă iute la o parte; ÅŸi cugetul său, ÅŸi privirea, ÅŸi puterea, ÅŸi sufletul, ÅŸi trupul, în sfârÅŸit, toate le are aÅ£intite spre răsplată ÅŸi spre nimic altceva. AÅŸadar dacă chiar Pavel care a pătimit atât vorbeÅŸte astfel – „ca doar o voi prinde” atunci noi, cei căzuÅ£i, ce-am mai putea spune? ÃŽnsă, pentru a arăta că toate acestea sunt de datoria lui, adaugă: „întrucât ÅŸi eu am fost prins de Hristos Iisus” (Flp 3 12).

«Eu eram dintre cei pierduÅ£i, spune el, mă înecam, eram pe punctul de a sfârÅŸi. Dumnezeu însă, care ne urmăreÅŸte în timp ce fugim, m-a prins.» AÅŸadar prin aceste cuvinte el înfăţiÅŸează tot ce s-a întâmplat; fiindcă prin cuvântul „şi eu am fost prins” (Flp 3, 12) arată ÅŸi graba îndepărtării lui de Hristos, dar ÅŸi dorinÅ£a lui de a fi prins; în acelaÅŸi timp arată ÅŸi rătăcirea în care căzuse, precum ÅŸi marele dispreÅ£ pe care-l avea faţă de Hristos de vreme ce fugea de El.

Aşadar noi suntem mult răspunzători înaintea lui Dumnezeu şi totuşi nimeni nu se tânguieşte, nimeni nu plânge, nimeni nu oftează pentru a căuta să se reîntoarcă în starea de mai înainte.

AÅŸa cum fugeam de Dumnezeu mai înainte de venirea lui Hristos, tot aÅŸa facem ÅŸi acum. E cu neputinţă însă să fugim de Dumnezeu în timp sau în spaÅ£iu, pentru că El este pretutindeni ÅŸi veÅŸnic; ascultaÅ£i ce mărturiseÅŸte ÅŸi proorocul: „…de la faÅ£a Ta unde voi fugi?”(Ps 138, 7). Cum e cu putinţă să fugi de Dumnezeu? Cum e cu putinţă să fii departe de Dumnezeu ÅŸi să te îndepărtezi de El? „Că iată, cei ce se depărtează de Tine vor pieri” (Ps 72, 26); ÅŸi la fel: „Ci nelegiuirile voastre au pus despărÅ£ire între voi ÅŸi Dumnezeul vostru” (Ps 59, 2). AÅŸadar cum poate cineva să se îndepărteze de El? Desigur, nu altfel, decât numai cu sufletul ÅŸi cu voinÅ£a, căci o depărtare spaÅ£ială de El nu e cu putinţă, pentru că El e prezent pretutindeni. Cel păcătos fuge de la faÅ£a Lui, lucru mărturisit ÅŸi de Sf. Scriptură: „Cel nelegiuit fuge fără ca nimeni să-l urmărească, iar dreptul stă ca un pui de leu, fără grijă” (Ps 28, 1).

Mult mai fugim noi de Dumnezeu, cu toate că El neîncetat ne urmăreşte!

Apostolul Îl alunga pentru a se afla aproape de El, iar noi Îl alungăm pentru a fi tot mai departe de El. Oare nu-i acest lucru vrednic de plâns? Unde fugi, nemernicule şi nenorocitule? Unde fugi de la viaţa şi de la mântuirea ta? Dacă fugi de Dumnezeu, unde-ţi vei mai găsi scăparea? Dacă fugi de lumină, cum vei mai vedea? Dacă fugi de viaţă, cum vei mai putea trăi? Ei bine, să fugim de duşmanul mântuirii noastre şi nu de Dumnezeu. Când păcătuim, noi fugim de Dumnezeu, dezertăm de la faţa Lui şi ne ducem în ţară străină ca şi fiul risipitor care, vânzându-şi moştenirea părintească, s-a dus în ţară străină, iar acolo şi-a cheltuit toată averea, rămânând muritor de foame. Şi noi avem o avere părintească!

Oare care să fie?… Ne-a izbăvit de păcate, ne-a dăruit putere spre lucrarea virtuÅ£ii, ne-a dat înclinaÅ£ia pentru faptele bune ÅŸi pentru răbdare, în sfârÅŸit, prin botez ne-a dăruit Duhul Sfânt. AÅŸadar, dacă pe toate acestea le vom cheltui, vom rămâne muritori de foame. AÅŸa cum se întâmplă cu cei bolnavi care atâta vreme cât sunt chinuiÅ£i de friguri ÅŸi de suferinÅ£e, încât nu pot nici să se scoale din pat ÅŸi nici să lucreze sau să facă ceva, iar dacă cineva îi scapă de boală ÅŸi le redă sănătatea dorită, ei totuÅŸi nu lucrează ÅŸi nu fac nimic pe la casele lor fapt ce se cheamă trândăvie tot aÅŸa se întâmplă ÅŸi cu noi.

Şi boala noastră a fost grea, şi frigurile noastre au fost grozave, dar noi nu zăceam pe pat, ci pe răutatea însăşi, aruncaţi ca pe o grămadă de gunoi, răniţi, mirosind urât, nespălaţi, chinuiţi de boală şi mai mult schelete, decât oameni, în acest timp mulţi demoni ne-au înconjurat şi râzând de noi şi dispreţuindu-ne, şi chiar stăpânitorul lumii acesteia.

A venit Fiul lui Dumnezeu Unul Născut, luminându-ne cu strălucitoarele raze ale venirii Lui ÅŸi întunericul s-a împrăştiat numaidecât! A venit la noi ÃŽmpăratul, Cel care stă pe tronul părintesc, lăsând de bună voie acel tron; când spun „lăsând”, să nu-Å£i închipui vreo mutare din loc – fiindcă El umple ÅŸi cerul, ÅŸi pământul, ÅŸi universul întreg, ci înÅ£eleg prin aceasta iconomia Lui pentru mântuirea neamului omenesc.

A venit la duÅŸmanul său care-L ura ÅŸi-L dispreÅ£uia, care nu putea suferi nici măcar să-L vadă ÅŸi care, în sfârÅŸit, ÃŽl defăima în fiecare zi; l-a văzut pe cel care ÅŸedea pe grămada de gunoi, cu rănile pline de viermi, cuprins de friguri, pe cel suferind de tot felul de boli. Frigurile care-l torturau nu erau altceva decât pofta cea rea; umflăturile pe care le avea nu erau decât ignoranÅ£a; pe lângă acestea, foamea cumplită care-l stăpânea nu era altceva decât lăcomia iar rănile pline de puroi care-i acopereau corpul nu erau altceva decât curvia; boala ochilor era idolatria; surzenia urechilor ÅŸi guta nu erau altceva decât închinarea la pietre, la lemne ÅŸi la toate celelalte; iar duhoarea aceea cumplită era răutatea, boală foarte grea ÅŸi cu totul dezgustătoare. Ai văzut cum noi, mai răi chiar decât nebunii, numeam lemnele ÅŸi pietrele „Dumnezeu”? Ne-a găsit într-o aÅŸa de mare răutate, ÅŸi totuÅŸi nu S-a scârbit de noi, nu S-a îngreÅ£oÅŸat, nu ne-a respins, nu ne-a urât, fiindcă era Stăpânul nostru ÅŸi nu putea să urască propria Sa creaÅ£ie.

Aşadar ce face? Ca şi un doctor iscusit prepară medicamente de mult preţ, El gustă cel dintâi din ele, fiindcă El, mai înaintea noastră, a dat dovadă de bărbăţie şi abia apoi ne-a dat-o şi nouă. Şi mai întâi de toate ne-a dat drept antidot baia renaşterii după care am lepădat imediat toată răutatea. Toate au fost alungate: şi frigurile au încetat, şi umflătura a dat înapoi, şi rănile cele cu puroi au fost arse, şi toate cele născute din lăcomie şi din mânie, precum şi toate celelalte rele; toate au fost alungate prin Duhul!

Ochii s-au deschis, urechile s-au destupat, limba a grăit cu o voce încântătoare, sufletul s-a întărit, trupul a căpătat o aÅŸa frumuseÅ£e ÅŸi strălucire că se asemăna celei pe care o avea Fiul lui Dumnezeu născut din harul Duhului, o slavă asemănătoare cu cea a unui fiu de împărat de curând născut ÅŸi îmbrăcat în porfiră în porfiră împărătească. Vai, ÅŸi câtă nobleÅ£e nu ne-a dat!… Ne-am născut, am crescut ÅŸi am primit de la El toate binefacerile; acum fugim iarăşi de binefăcătorul nostru?

El le-a făcut pe toate, El ne-a dat puterea, fiindcă dacă nu ne-ar fi dat puterea ceruta noi n-am fi putut răbda puterea bolii; tot El ne-a dat şi iertarea păcatelor; însă cu toate acestea noi am pierdut totul! Ne-a dat putere, iar noi am pierdut-o! Ne-a dăruit harul Său, iar noi l-am stins! Cum? L-am cheltuit în fapte nefolositoare, ne-am folosit de el acolo unde nu era nevoie şi toate acestea ne-au dus la pierzanie.

Iar ceea ce e ÅŸi mai cumplit e faptul că fiind în Å£ară străină ÅŸi mâncând roÅŸcove, nu spunem nici măcar ca acel fiu rătăcit – „Sculându-mă, mă voi duce la Tatăl meu ÅŸi-i voi spune: Tată, am greÅŸit la cer ÅŸi înaintea ta!” (Lc. 15, 18) – cu toate că avem un Tată atât de bun, Care doreÅŸte mult întoarcerea noastră. Dacă ne vom întoarce, El nu ne va mai acuza pentru cele de mai înainte, numai să ne întoarcem, fiindcă aceasta este cea mai bună justificare. Nu numai că nu ne-ar acuza, dar dacă altcineva ar îndrăzni să ne acuze, El l-ar face să tacă, oricât de priceput ar fi acuzatorul.

Aşadar să ne întoarcem, iubiţilor! Oare până când vom sta departe de El? Să simţim necinstea, să simţim înjosirea în care ne aflăm! Răutatea îl transformă pe om în animal, răutatea înfometează sufletul. Să ne reculegem, aşadar, şi să ne înălţăm acolo unde trebuie, să ne reîntoarcem la starea de mai înainte pentru a ne învrednici astfel de bunurile viitoare, prin Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia Se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.