Omilia a XV-a

din “Omilii la Epistola catre Filipeni”

„Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic:
Bucurati-vă. Îngăduinţa voastră să se facă ştiută
tuturor oamenilor. Domnul este aproape. Nu vă
împovăraţi cu nici o grijă. Ci întru toate, prin
închinăciune şi prin rugă cu mulţumire, cererile
voastre să fie arătate lui Dumnezeu. Şi pacea lui
Dumnezeu, care covârşeşte orice minte, să păzească
inimile voastre şi cugetele voastre, întru Hristos
(Flp 4,  4 – 7).

„FericiÅ£i cei ce plâng” ÅŸi „Vai, celor ce râd”, zice Hristos. Dar Pavel ce zice? „BucuraÅ£i-vă pururea întru Domnul”. «Vai celor ce râd, zice Hristos, cu râsul lumii acesteia, provocat de lucrurile ÅŸi de faptele prezente». Dar ÅŸi pe cei ce plâng i-a fericit nu pentru pierderile sau pagubele ce le au în afacerile lor, ci înÅ£elege pe cei care sunt umiliÅ£i, pe cei care-ÅŸi plâng relele lor ÅŸi, în sfârÅŸit, pe cei care iau seama la păcatele lor, nu la cele străine.

Deci bucuria aceasta despre care vorbeÅŸte Pavel nu este împotriva plângerii despre care pomeneÅŸte Mântuitorul, ci tocmai dintr-o asemenea plângere se naÅŸte.   Cel  care-ÅŸi plânge  păcatele  sale  ÅŸi   le mărturiseÅŸte se bucură. De altfel este posibil a-ÅŸi plânge cineva păcatele sale ÅŸi a se bucura întru Hristos. Deci, fiindcă se mâhneau de cele ce pătimeau, «că ni s-a dăruit nouă nu numai a crede întru El, ci ÅŸi a pătimi pentru El», de aceea ÅŸi spune: „BucuraÅ£i-vă pururea întru Domnul” (Flp 4, 4). Nimic altceva nu înseamnă aceasta, decât că trebuie să ducă o astfel de viaţă curată, încât să se bucure în inima lor. Sau poate avea acest înÅ£eles: «Când cele către Dumnezeu nu vă sunt împiedicate, bucuraÅ£i-vă». ÃŽn loc să se spună împreună cu,  prin conlucrarea,  cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a spus întru Dumnezeu, întru Domnul.

„Şi iarăşi zic: BucuraÅ£i-vă.” (Flp 4, 4). Acesta este lucrul celui ce încurajează; e ca ÅŸi cum ar fi spus: «Cel ce se află întru Dumnezeu totdeauna se bucură. Chiar de ar fi amărât, chiar de ar suferi ceva, unul ca acesta pururea se bucură.»

Ascultă-l ÅŸi pe Luca spunând: „Iar ei au plecat din faÅ£a sinedriului, bucurându-se că s-au învrednicit, pentru numele Lui, să sufere ocară” (FA 5, 41). Dacă bătaia cu lanÅ£urile care pare tuturor cea mai de nesuportat a dat naÅŸtere la bucurie, atunci ce altceva ar putea să ne mai aducă nouă întristare? „Şi iarăşi zic: BucuraÅ£i-vă.” (Flp 4, 4). Bine a făcut că a repetat cuvântul. Fiindcă firea lucrurilor aduce întristarea, iar prin această repetare a dat de înÅ£eles că totdeauna trebuie a ne bucura.

„ÎngăduinÅ£a voastră să se facă ÅŸtiută tuturor oamenilor” (Flp 4, 5). Mai sus spusese că: „Pântecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor este întru ruÅŸinea lor” (Flp 3, 19), ÅŸi că aceia cugetă cele pământeÅŸti; iar acum le porunceÅŸte a nu avea nimic comun cu aceia pentru că se cuvenea a nu lăuda pe cei răi însă în acelaÅŸi timp să se poarte cu blândeÅ£e, nu numai cu fraÅ£ii, dar si cu duÅŸmanii ÅŸi cu cei potnvnici.

„Domnul este aproape. Nu vă împovăraÅ£i cu nici o grijă.” (Flp 4, 5 – 6). «Pentru ce vă tulburaÅ£i? zice el. Poate pentru că-i vedeÅ£i trăind în desfătări? Sau poate pentru că vă stau împotrivă? Ei bine, judecata lor stă deja de faţă ÅŸi nu foarte târziu vor da seamă de faptele lor. Voi sunteÅ£i în supărări iar ei în desfătări? Dar toate acestea vor sfârÅŸi. Poate că vă ameninţă ÅŸi Å£es intrigi împotriva voastră? De nimic să nu vă îngrijoraÅ£i, căci judecata lor stă deja de faţă ÅŸi atunci lor li se va sta împotrivă. Nu vă împovăraÅ£i cu nici o grijă. Dacă vă veÅ£i purta cu blândeÅ£e faţă de cei ce vă aduc vouă suferinÅ£e, fie, de pildă, sărăcia, fie chiar moartea, fie orice alte grozăvii de acest fel, să ÅŸtiÅ£i că purtarea lor cea nedreaptă faţă de voi nu va merge până în sfârÅŸit căci, iată, judecata lor stă deja de faţă.»

„Ci întru toate, prin închinăciune ÅŸi prin rugă cu mulÅ£umire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu.” (Flp 4, 6). Când Apostolul zice: „Domnul este aproape” (Flp 4, 5) îi consolează la fel ca atunci când Mântuitorul a zis: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârÅŸitul veacului. Amin.” (Mt 28, 20).

Acum însă, iată şi o altă consolare, care e medicamentul cel mai bun împotrivă oricărei întristări şi a tuturor împrejurărilor de nesuportat din viaţa omului. Care este acest medicament? A se ruga cineva şi în tot timpul si în orice împrejurare a-I mulţumi lui Dumnezeu. Astfel, El nu voieşte ca rugăciunile noastre să fie numai de cerere, ci şi de mulţumire pentru toate câte avem şi primim. Căci cum va cere cineva cele viitoare dacă nu ştie a da mulţumire pentru cele deja căpătate?

„Ci întru toate, prin închinăciune ÅŸi prin rugă cu mulÅ£umire” (Flp 4, 6), spune el. De aceea noi trebuie să mulÅ£umim pentru toate, chiar ÅŸi pentru cele ce par a fi batjocoritoare, fiindcă aceasta înseamnă cu adevărat a mulÅ£umi.

A mulţumi pentru lucrurile plăcute pe care le-ai primit este un lucru firesc; însă a-I mulţumi şi pentru scârbele şi durerile pe care le întâmpini în calea vieţii, aceasta este fapta unui suflet recunoscător şi foarte devotat lui Dumnezeu. Astfel de rugăciuni primeşte Dumnezeu, în timp ce pe celelalte nu le cunoaşte. Deci astfel de rugăciuni trebuie să-I aducem şi noi, pentru a fi cunoscute şi primite de El. Căci El de toate are grijă pentru sufletul nostru, chiar dacă noi nu ştim. Şi chiar aceasta este dovada cea mai mare că sunt spre folosul nostru: că noi nu ştim.

„Şi pacea lui Dumnezeu, care covârÅŸeÅŸte toată mintea, să păzească inimile voastre ÅŸi cugetele voastre, întru Hristos Iisus” (Flp 4, 7) (în traducerea românească este „care covârÅŸeÅŸte orice minte”. Cum însă argumentaÅ£ia Sf Ioan se desfăşoară pornind de la sensul de tot, toată, iar cuvântul din greacă înseamnă atât orice, cât ÅŸi tot, toată, am ales, pentru păstrarea sensului corect, pe acesta din urmă – n. edit).

Ce înseamnă aceasta? «Pacea lui Dumnezeu, spune el, pe care a dat-o oamenilor, covârşeşte toată mintea». Cine s-ar fi aşteptat, cine ar fi nădăjduit la atâtea bunătăţi? Pacea Lui covârşeşte toată mintea omenească şi nu doar puterea de judecată. A da pe Fiul Său pentru duşmani, pentru cei ce-L urau pe El, pentru cei care-L dispreţuiau, a-L da pentru toţi aceştia pe Unicul Său Fiu pentru a face pace cu oamenii, cu adevărat că este mai presus de mintea omenească.

Deci această pace, adică împăcarea, adică dragostea lui Dumnezeu „să păzească inimile voastre ÅŸi cugetele voastre” (Flp 4, 7).

Aceasta este datoria celui ce învaţă: nu numai a sfătui, ci a se ÅŸi ruga ÅŸi a ajuta prin rugăciune, astfel încât nici de ispite să nu fiu întru totul biruiÅ£i ÅŸi nici de înÅŸelăciune să nu fie abătuÅ£i din calea cea dreaptă. E ca ÅŸi cum ar spune: «Cel ce v-a mântuit pe voi aÅŸa este, că nici mintea nu-L poate pricepe. Acesta, deci, să vă păzească ÅŸi să vă apere, ca să nu pătimiÅ£i nimic.» Sau acest lucru vrea să-l spună, sau că pacea aceea despre care zice Hristos: „Pace vă las vouă, pacea Mea dau vouă” (In 14, 27) «să vă păzească pe voi».

Cu adevărat că pacea aceasta covârşeşte toată mintea omenească. Cum aşa? Când El ne învaţă să fim în pace cu duşmanii, cu cei care ne nedreptăţesc, cu cei care ne războiesc şi sunt plini de ură faţă de noi, atunci nu este aceasta mai presus de mintea omenească?

Dar să urmărim ideea de mai înainte. Dacă pacea covârÅŸeÅŸte toată mintea, apoi cu atât mai mult însuÅŸi Dumnezeu, Care dă pacea, este Cel care covârÅŸeÅŸte toată mintea; ÅŸi nu doar mintea noastră, ci ÅŸi a îngerilor ÅŸi a puterilor cele de sus. Dar ce înseamnă „întru Hristos Iisus” (Flp 4, 7)? Că întru El să ne păzească, întru El să rămânem ÅŸi să nu cădem din credinţă.

„Mai departe, fraÅ£ii mei, câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte” (Flp 4, 8). Dar oare ce înseamnă cuvântul „mai departe”? E zis în loc de «totul ni s-a spus». Cuvântul acesta este, aÅŸa zicând, expresia omului care se grăbeÅŸte ÅŸi care nu are nimic comun cu prezentul, ci priveÅŸte numai spre viitor. „Mai departe, fraÅ£ilor, câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute ÅŸi orice laudă, la acestea să vă fie gândul” (Flp 4, 8).

Dar ce înseamnă „câte sunt vrednice de iubit”?

ÃŽnseamnă cele pe care credincioÅŸii le iubesc dar, în acelaÅŸi timp, le iubeÅŸte ÅŸi Dumnezeu. Iar când zice „câte sunt adevărate” nu înseamnă altceva decât virtutea, care singură este adevărată, pe când minciuna este răutatea. Tot minciună este ÅŸi plăcerea, ÅŸi slava care se încuibează câteodată în inima omului virtuos; ÅŸi, într-un cuvânt, minciună este totul din această lume. „Câte sunt curate”, spune el, în opoziÅ£ie cu cei „care au în gând cele pământeÅŸti” (Flp 3, 19); „câte sunt cu nume bun” spune, în opoziÅ£ie cu cei pentru care „pântecele este dumnezeul lor” (Flp 3, 19); „câte sunt de cinste, câte sunt drepte”, acestea să le aveÅ£i în cugetul vostru, zice; „orice virtute ÅŸi orice laudă” ÅŸi prin aceste cuvinte voieÅŸte ca ei să fie prevăzători faţă de oameni; „la acestea să vă fie gândul”, spune el.

Ai văzut cum voieÅŸte să dezrădăcineze orice cugetare vicleană din inima noastră? Faptele cele rele ÅŸi viclene se nasc din cugetări viclene. „Cele ce aÅ£i învăţat ÅŸi aÅ£i primit ÅŸi aÅ£i auzit ÅŸi aÅ£i văzut la mine” (Flp 4, 9). Aceasta este adevărata învăţătură, ca în toate sfaturile să se dea pe sine ca model ÅŸi exemplu, precum ÅŸi spune undeva: „după cum mă aveÅ£i pe mine ca model”; altfel spus «ceea ce aÅ£i auzit, ceea ce aÅ£i văzut că fac eu, ceea ce aÅ£i putut învăţa de la mine, fie din cuvinte, fie din fapte, fie din împreuna-vieÅ£uire cu mine».

Ai văzut cum porunceÅŸte el acestea în amănunt? Fiindcă nu era cu putinţă de a spune în amănunt toate faptele intrate sau ieÅŸite din cugetarea omului, toate cuvintele spuse, felul lor ÅŸi convorbirile dintre ei – pentru că de toate acestea trebuie să aibă grijă creÅŸtinul ÅŸi să fie cu luare aminte el a spus pe scurt: „cele ce aÅ£i auzit ÅŸi aÅ£i văzut la mine”, adică «prin cuvintele sau faptele mele, care vă pot servi ca pildă», într-adevăr, nimic nu este atât de vrăjmaÅŸ naturii noastre ca ÅŸi răutatea. „Acestea să le faceÅ£i” (Flp 4, 9), adică nu doar prin cuvinte, nu doar să vorbiÅ£i, ci să le ÅŸi puneÅ£i în lucrare. „Şi Dumnezeul păcii va fi cu voi” (Flp 4, 9), adică «veÅ£i fi în liniÅŸte ÅŸi în mare siguranţă; nimic dureros nu vă va atinge, nimic din cele neplăcute.

Dacă suntem în pace cu El – ÅŸi suntem în pace prin virtute – cu atât mai mult va fi ÅŸi El în pace cu noi. Pentru că Cel care ne-a iubit într-atât încât chiar ÅŸi fără voia noastră s-a apropiat de noi, cu cât mai mult nu ne va arăta ÅŸi mai mare prietenie când vom alerga noi către El?»

Cum că răutatea este duşmanul omului, iar virtutea prietenul cel mai bun, reiese din multe lucruri. Ce voiţi? Să vorbim despre curvie? Iată că această răutate face de râs, sărăceşte, aruncă dispreţul asupra celui ce o are şi se descarcă asupra lui ca asupra unui duşman; ba de multe ori chiar îl aruncă pe nenorocit în boli şi primejdii. Sunt mulţi dintre aceştia, care se bat pentru curvie, se rănesc şi mor. Dacă deci curvia pricinuieşte atâtea rele, atunci preacurvia şi mai mult. Dar se poartă oare şi milostenia cu noi tot aşa? Nicidecum, ci ca o mamă duioasă ce îşi împodobeşte copilul, aşa şi ea îl pune în bună rânduială pe cel ce o practică, în slava pe care o merită, îl face să se ocupe cu cele necesare, nu ne părăseşte şi nici nu ne depărtează de cele de trebuinţă, ba încă şi sufletul îl face mai înţelept şi mai prevăzător, în concluzie, nimic nu este mai neînţelept lucru decât curvia.

Vrei poate să vorbim despre lăcomie? Şi aceasta este pentru noi ca un duşman. Cum? Ei bine, şi aceasta ne face să fim urâţi de către toţi, toţi sunt gata să ne blesteme, şi cei nedreptăţiţi ca şi cei ce nu sunt nedreptăţiţi, unii ca cei ce au pătimit, alţii ca cei ce se tem de noi; toţi ne privesc ca pe nişte duşmani, ca pe fiarele sălbatice, ca pe demoni; mii de acuzaţii de pretutindeni, ură, invidie şi câte altele de acest fel, care nu sunt decât rezultatul duşmăniei.

Pe când dreptatea e cu totul dimpotrivă: pe toţi îi face amabili cu noi, pe toţi ni-i face prieteni, pe toţi îi apropie, pe toţi îi face cu dragoste faţa de noi, din partea tuturor primim numai mulţumiri şi binecuvântări. Toate ale noastre sunt în mare siguranţă, nu este nici o primejdie, nici o bănuială, dormim (murim) în toată seninătatea sufletului, fără vreo teamă, fără vreo grijă, fără vreo nelinişte.

Ai văzut că aceasta este cu mult mai bună? Åži ce crezi? Că a invidia, sau a se bucura de răul altuia este ceva bun? De vom examina toate acestea vom vedea că virtutea, ca o mamă duioasă, ne păzeÅŸte în siguranţă, pe când răutatea este un lucru nesigur ÅŸi primejdios. Ascultă ce spune proorocul: „Domnul este întărirea celor ce se tem de El, aÅŸezământul Lui îl va arăta lor” (Ps 24, 15). Cel ce nu are în sine nimic rău, nu se teme de nimic, pe când cel ce vieÅ£uieÅŸte în răutăţi, în nimeni nu se încrede, tremură chiar ÅŸi de frica celor din casa lui, ÅŸi priveÅŸte totul cu ochi bănuitori. Dar ce spun eu că tremură înaintea casnicilor lui, când el poartă chiar în el însuÅŸi tribunalul acela nepărtinitor al conÅŸtiinÅ£ei? Nu numai criticile din afară îl neliniÅŸtesc mereu, ci ÅŸi acelea din el îl tulbură ÅŸi nu-l lasă deloc să se liniÅŸtească.

Dar cum? Trebuie ca cineva să trăiască dând atenÅ£ie laudelor? ÃŽnsă Apostolul nu a zis «uită-te la laude», ci fă fapte demne de laudă, însă nu cu scopul de a fi lăudat. „Câte sunt adevărate” (Flp 4, 8), spune el, iar laudele căutate sunt minciună; „câte sunt cu nume bun”, adică faptele cele trupeÅŸti, pe când prin expresia „câte sunt curate”, sunt înÅ£elese cele ale sufletului. «Nu daÅ£i motiv, spune el, nici nu aduceÅ£i ispită altora». Fiindcă a zis „câte sunt cu nume bun”, ca să nu credeÅ£i că spune aceasta cu privire la ceva omenensc, adaugă: „orice virtute ÅŸi orice laudă”, acestea să gândiÅ£i, acestea să faceÅ£i. Vrea ca noi să fim neîncetat în practicarea acestor virtuÅ£i, la acestea să ne fie gândul ÅŸi de ele să ne îngrijim.

Dacă noi vom căuta să fim paşnici între noi si în noi înşine, şi Dumnezeu va fi cu noi; dar dacă ne vom ridica cu război unii împotriva altora, nici Dumnezeu nu va mai fi cu noi. Nimic nu este atât de vrăjmaş sufletului nostru ca răutatea, în timp ce virtutea şi pacea ţin sufletul în siguranţă.

Astfel deci noi trebuie să ne stăpânim pornirile ÅŸi atunci vom atrage la noi pe Dumnezeu. Dumnezeul nostru nu este Dumnezeul războiului ÅŸi al luptelor. De aceea alungă de la tine războiul ÅŸi lupta, atât către aproapele tău, cât ÅŸi către tine însuÅ£i. Fii în pace cu toÅ£i. ÃŽnÅ£elege în ce fel ai fost tu ÅŸi Dumnezeu te-a mântuit. „FericiÅ£i făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Mt 5, 9). AceÅŸtia ÃŽl imită întotdeauna pe Fiul lui Dumnezeu; imită-L, deci, ÅŸi tu. Fii în pace. Cu cât mai mult te va război fratele tău, cu atât mai mare va fi ÅŸi răsplata pe care o vei primi de vei rămâne în pace. Ascultă-l pe proorocul care zice: „Cu cei ce urau pacea, făcător de pace eram” (Ps 119, 7). Aceasta este cu adevărat virtute, aceasta este mai presus de judecata omenească, aceasta ne apropie de Dumnezeu.

Nimic nu iubeşte mai mult Dumnezeu ca faptul de a fi cineva fără răutate în inima sa. Aceasta îţi iartă toate păcatele, aceasta îţi dezleagă toate greşalele. Dacă însă ne războim şi ne lovim unii pe alţii, suntem departe de Dumnezeu. Din luptele noastre se nasc duşmăniile şi din duşmănii ajungem să fim răzbunători. Scoate, deci, răul din rădăcină si atunci nu va mai fi nici rodul. Astfel ne vom deprinde să dispreţuim pe cele trecătoare, în cele duhovniceşti nu este luptă, ci tot ce vezi că se petrece, fie lupte, fie invidii, fie orice altceva din acestea, toate provin din cele trecătoare.

Orice luptă îşi are începutul fie în lăcomie, fie în invidie, fie în slavă deşartă. Dacă noi vom fi în pace ne vom învăţa a dispreţui cele de pe pământ.

Ţi-a răpit cineva averile? Cu nimic nu eşti lovit de nu ţi s-a putut răpi averea cea de sus.

Te-a împiedicat cineva în slava ta? Dar nu în cea de la Dumnezeu te-a împiedicat, ci în aceea de nimic care se află aici. Această nu e slavă, ci numai numele de slavă îl are, în timp ce realitatea este adevărată necinste.

Å¢i-a răpit cineva cinstea? Dar nu cinstea ta a răpit, ci pe a lui. După cum cel care nedreptăţeÅŸte pe altul în realitate nu nedreptăţeÅŸte, ci singur se nedreptăţeÅŸte, tot aÅŸa ÅŸi cel care surpă pe aproapele, se surpă mai întâi pe el singur. „Cel ce sapă o groapă poate să cadă în ea”(Eccl 10, 8).

Deci să nu căutăm a surpa pe alţii, ca nu cumva să ne facem rău nouă înşine. Când împiedicăm şi lovim în cinstea altora, să înţelegem bine că ne-am lovit pe noi înşine şi că mai mult pe noi înşine ne vătărnăm. Deci să nu ne facem rău nouă înşine. După cum când îl nedreptăţim pe aproapele, pe noi înşine ne nedreptăţim, la fel şi când facem binele, ne folosim noi înşine. Când duşmanul tău te-a vătămat, dacă eşti treaz, şi nu doar că nu te răzbuni pe cei deopotrivă cu tine, dar le mai faci şi bine, vei înţelege că tocmai prin aceasta el ţi-a făcut bine. «Dar rana este adâncă» spui tu. Dar înţelege, că binele nu i-l faci duşmanului tău, căci pe dânsul îl pedepseşti, ci ţie însuţi îţi faci bine, pentru că iute vei dobândi înclinarea de a face binele.

Dar cum? Trebuie oare ca binele să fie făcut cu scop? Desigur că nu, însă când inima nu va putea suporta nedreptatea venită de la aproapele tu sfătuieşte-o şi grabnic o vei convinge ca să lase duşmănia, iar apoi vei face bine duşmanului tău ca unui prieten şi de bunătăţile viitoare te vei învrednici. Cărora fie a ne învrednici cu toţii, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt I se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.