Omilia a XVI-a

din „Omilii la Epistola catre Filipeni”

„M-am bucurat mult în Domnul, că a înflorit iarăşi
purtarea voastră de grijă pentru mine, precum o şi
aveaţi, dar v-a lipsit prilejul. N-o spun ca şi cum aş
duce lipsă, fiindcă eu m-am deprins să fiu îndestulat
cu ceea ce am. Ştiu să fiu şi smerit, ştiu să am şi de
prisos; în orice şi în toate m-am învăţat să fiu şi
sătul, şi flămând, şi în belşug, şi în lipsă. Toate le
pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte, însă bine
aÅ£i făcut că aÅ£i împărtăşit cu mine necazul.” (Flp. 4, 10 – 14).

De multe ori am spus că milostenia n-a fost lăsată pentru cei ce primesc, ci pentru cei ce dăruiesc, nu pentru cei ce iau, ci pentru cei care dau, fiindcă aceştia, în principal, câştigă mai mult. Acest lucru este arătat aici şi de Pavel. Cum? Filipenii aceştia îi trimiseseră mai demult prin Epafrodit nişte ajutoare băneşti. Acum urmând a-l trimite pe Epafrodit cu epistola, priveşte cum îi laudă, arătând că ceea ce au făcut ei trimiţând ajutoare, e lăsat nu atât pentru trebuinţa celor ce primesc, cât, mai ales, pentru folosul celor ce dau.

Aceasta o face Apostolul pentru ca nu cumva ei să se mândrească ÅŸi să cadă în uÅŸurătate, ca unii care au făcut binele, ci ÅŸi mai osârduitori să devină în facerea binelui, pentru că ei sunt cei ce se folosesc mai mult; iar pe de altă parte ÅŸi cei care primesc să nu alerge fără ruÅŸine după milă, ca nu cumva să se facă vinovaÅ£i. „Mai fericit este a da decât a lua” (FA 20, 35), spune el.

Dar ce vrea să spună prin cuvintele: „M-am bucurat mult în Domnul” (Flp. 4, 10)? Adică «nu m-am bucurat cu bucurie lumească întru Domnul, nu pentru că poate aÅŸ fi avut vreo odihnă, ci m-am bucurat pentru că voi aÅ£i progresat, căci odihna mea aceasta este». De aceea ÅŸi spune „m-am bucurat mult”, fiindcă bucuria aceea nu era trupească ÅŸi nici nu se bucura pentru liniÅŸtea sau odihna sa, ci pentru progresul lor.

Åži priveÅŸte cu câtă liniÅŸte îi mustră pentru cele din trecut, ÅŸi cum apoi, iute acoperă aceasta, învăţându-ne că trebuie a face binele necontenit, „…că …iarăşi” (Flp. 4, 10), zice, ceea ce mai arată ÅŸi un alt timp, îndepărtat; „a înflorit iarăşi purtarea voastră”, după cum ÅŸi copacii înfloresc; aceasta arată că mai înflorise cândva, dar între timp se vestejise, adică aproape se uscase.

Cu alte cuvinte, arată aici că ei pătimiseră tocmai din cauza leneviei lor. Åži se mai arată ÅŸi că ei, ÅŸi mai înainte avuseseră obiceiul de a se întrece în a-l ajuta pe Apostol. De aceea ÅŸi adaugă: „purtarea voastră de grijă pentru mine, precum o ÅŸi aveaÅ£i” (Flp 4, 10). Åži pentru ca să nu crezi că ÅŸi pe viitor ei vor deveni leneÅŸi ÅŸi se vor veÅŸteji, ci doar atunci fuseseră leneÅŸi, priveÅŸte cum adaugă: „purtarea voastră de grijă pentru mine”, ca ÅŸi cum ar fi spus: «vorbesc de acel timp trecut când eraÅ£i vestejiÅ£i ÅŸi apoi aÅ£i înverzit, iar de alte timpuri nu vorbesc».

Aici ar putea cineva să întrebe: cum, pe de o parte el spune „Mai fericit este a da, decât a lua”, iar pe de alta „Voi înÅŸivă ÅŸtiÅ£i că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinÅ£ele mele ÅŸi ale celor ce erau cu mine” (FA 20, 34)? Åži către corinteni iarăşi: „Dar eu nu m-am folosit de nimic din acestea ÅŸi nu am scris acestea, ca să se facă ÅŸi cu mine aÅŸa. Căci mai bine este pentru mine să mor, decât să-mi zădărnicească cineva lauda” (Co 9, 15).

Cum se face deci că primind darurile de la filipeni se uită cu nepăsare cum lauda lui se zădărniceşte? Şi cum se zădărniceşte? Luând, primind ajutoare. Deci, dacă lauda lui era de a nu primi de la nimeni nimic, cum de primeşte de această dată? Ce înseamnă aceasta?

Pe drept cuvânt, el nu primea de la corinteni, pentru că printre aceÅŸtia erau mulÅ£i apostoli mincinoÅŸi, pe care Pavel îi combătea cu toată puterea, spunându-le: „Dar ceea ce fac, voi face ÅŸi în viitor, ca să tai pricina celor ce poftesc pricină, pentru a se afla ca ÅŸi noi în ceea ce se laudă” (2 Cor 11, 12). Åži nu a zis «întru ceea ce sunt», ci „în ceea ce se laudă”, de unde se înÅ£elege că acei apostoli mincinoÅŸi luau, primeau asemenea ajutoare, însă pe ascuns. De aceea a zis: „în ceea ce se laudă”. De aceea ÅŸi spunea corintenilor: „că lauda aceasta nu-mi va fi îngrădită” (2 Cor 11, 10). Åži priveÅŸte că nu zice simplu „nu va fi îngrădită”, ci adaugă „în Å£inuturile Ahaei” (2 Cor 11, 10).

De aceea zic eu că ÅŸi spunea corintenilor: „Alte Biserici am prădat, luând plată ca să vă slujesc pe voi” (11, 8), ceea ce arată că primea ajutoare din alte părÅ£i. Dar dacă Pavel primea, ÅŸi pe drept cuvânt, căci îndeletnicirea lui era astfel încât să primească asemenea ajutoare, cum însă de îndrăzneau să primească ÅŸi acei apostoli mincinoÅŸi care nu lucraseră nimic? ÃŽnsă poate că ei ar fi răspuns: «ne rugăm lui Dumnezeu»; dar aceasta nu înseamnă lucrare, pentru că o dată cu rugăciunea este posibil a ÅŸi lucra. Poate că ar fi răspuns: «postim», dar nici aceasta nu înseamnă lucrare. Lucrare adevărată este aceea a lui Pavel, deoarece pretutindeni îl vedem pe acest fericit predicând ÅŸi lucrând fără odihnă.

„Dar v-a lipsit prilejul” (Flp 4, 10), spune el, ceea ce înseamnă că «nu din cauza nepăsării, sau a lenevirii voastre, ci siliÅ£i de împrejurări; poate că n-aÅ£i avut, poate că nici voi nu aÅ£i fost în belÅŸug». Aceasta înseamnă „v-a lipsit prilejul”, expresie luată din limbajul comun, pentru că astfel se exprimă cei mai mulÅ£i când se află la strâmtoare ÅŸi cele necesare nu le prisosesc.

„N-o spun ca ÅŸi cum aÅŸ duce lipsă” (Flp 4, 11), este ca ÅŸi cum ar spune: «v-am spus mai sus „a înflorit iarăşi purtarea voastră” ÅŸi v-am dojenit nu cu scopul de a căuta cele ale mele, nu pentru aceasta v-am cerut, nu pentru că am fost în strâmtorare». Åži de unde reiese aÅŸa ceva? Oare nu spui aceasta din laudă, fericite Pavele? Corintenilor le scria: „Căci nu vă scriem vouă altele decât cele ce citiÅ£i ÅŸi înÅ£elegeÅ£i” (2 Cor 1, 13), de unde se vede clar că nici faţă de filipeni n-ar fi vorbit aÅŸa încât să fie prins cu neadevărul.

N-a vorbit aÅŸa pentru a se lăuda, fiindcă vorbea unor oameni care cunoÅŸteau împrejurările, ÅŸi deci, ruÅŸinea de fi fost prins cu neadevărul ar fi fost încă ÅŸi mai mare; „…fiindcă eu m-am deprins să fiu îndestulat cu ceea ce am” (Flp 4, 11), de unde se vede că vorbele lui sunt pentru învăţătură, pentru exerciÅ£iu ÅŸi meditaÅ£ie. De altfel, nici nu-i lucru uÅŸor de a fi cineva stăpân pe o astfel de virtute, ba chiar foarte greu ÅŸi însoÅ£it de multe osteneli. „Ştiu să fiu ÅŸi smerit, ÅŸtiu să am ÅŸi de prisos; în orice ÅŸi în toate m-am învăţat” (Flp 4, 12), adică ÅŸtiu ÅŸi a trăi cu puÅ£in, ÅŸi a suferi foamea ÅŸi lipsa; „să fiu ÅŸi sătul ÅŸi flămând, ÅŸi în belÅŸug ÅŸi în lipsă”, zice el. «Dar a fi în belÅŸug, spui tu, nu poate fi un exemplu pentru învăţătură ÅŸi virtute».

Ba chiar pentru o virtute înaltă, iubitule. Cum aşa? După cum strâmtorarea pricinuieşte multe rele şi neajunsuri, la fel şi belşugul. Mulţi după ce au ajuns a avea de prisos, sau chiar din belşug, de multe ori au devenit mai leneşi, nu au  ştiut să se folosească de acea îmbelşugare, ba încă cei mai mulţi dintre ei, văzându-se cu avere multă, nu au mai vrut să facă nimic, însă nu aşa făcea Pavel, pentru că ceea ce primea de la unii cheltuia cu alţii, împărţind cu ei ceea ce avea.

Aceasta înseamnă a ÅŸti cineva să întrebuinÅ£eze bine ceea ce are. Nici risipa ÅŸi nici că se bucura mult când avea din belÅŸug, ci el acelaÅŸi era ÅŸi în sărăcie, ÅŸi în prisosinţă, nici simÅ£indu-se strâmtorat în primul caz ÅŸi nici îngâmfându-se prosteÅŸte ÅŸi moleÅŸindu-se în cel din urmă; „şi sătul, ÅŸi flămând, ÅŸi în belÅŸug ÅŸi în lipsă” (Flp 4, 12). «MulÅ£i nu ÅŸtiu a se sătura, ca de exemplu iudeii în pustie, care după ce mâncau mana, dădeau cu piciorul.(A se vedea IeÅŸirea cap. 16. ÅŸ.u. – n. tr) Eu însă acelaÅŸi sunt întotdeauna.»

Aici arată că nici acum nu se veselea atât de tare şi că nici mai înainte nu se întristase sau, dacă se întristase, nu din cauza trebuinţelor lui proprii se întristase, ci din cauza trebuinţelor altora, el acelaşi era în orice împrejurare.

„…în orice ÅŸi în toate m-am învăţat”, adică «am experienÅ£a tuturor câştigată de-a lungul timpului, astfel că astăzi toate acestea le pot suporta». Åži ca nu cumva să-i se considere aceasta drept laudă de sine, priveÅŸte cum completează imediat ideea pe care o avea: „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreÅŸte”. «Nu este meritul meu, spune el, ci al Celui ce-mi dă această putere». Åži pentru că cei care fac bine, când văd că cel ce primeÅŸte nu este bucuros, ba chiar dispreÅ£uieÅŸte darul primit ÅŸi cu timpul devin mai neglijenÅ£i în facerea binelui pentru a nu se întâmpla aÅŸa ÅŸi nici să spună cineva că, deoarece Pavel dispreÅ£uieÅŸte darul atunci ÅŸi el poate să fie mai nepăsător în facerea de bine, priveÅŸte cum corectează imediat, pentru că prin cele spuse el le clătinase, aÅŸa zicând, cugetul lor, iar prin cele ce le adaugă face ca bucuria lor să reînvie: „însă bine aÅ£i făcut că aÅ£i împărtăşit cu mine necazul” (Flp 4, 14).

Ai văzut cum în ÅŸirul vorbelor se despărÅ£ise de dânÅŸii ÅŸi cum iarăşi s-a unit? Aceasta este adevărata prietenie duhovnicească. «Să nu credeÅ£i, spune el, că dacă n-am căzut în vreo strâmtorare mare, n-am nevoie de ajutor; am trebuinţă de ajutorul vostru». Dar cum s-au făcut oare părtaÅŸi la necazul său? Tocmai prin aceasta, prin ajutorul pe care i l-au dat, fapt pe care el îl zicea ÅŸi atunci când era legat: „V-aÅ£i făcut părtaÅŸi harului”, pentru că har este a pătimi pentru Hristos, după cum spune: „Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeÅ£i în El, ci să ÅŸi pătimiÅ£i pentru El” (Flp 1, 29).

Dar pentru că aceste vorbe luate separat ar fi putut să-i ducă în lenevire, de aceea corectează, aprobă ÅŸi laudă iarăşi, deÅŸi cu multă cumpătare. Nu a spus „dând”, ci „v-aÅ£i făcut părtaÅŸi”, arătând astfel că, făcându-se părtaÅŸi luptelor lui, ei au avut de câştigat. N-a zis «uÅŸurându-mi necazurile mele», ci „aÅ£i împărtăşit cu mine necazul”, ceea ce e cu mult mai înalt.

Ai văzut umilinÅ£a lui Pavel? Ai văzut nobleÅ£ea lui? Când a arătat că, pentru el personal, de nimic nu a avut nevoie din partea lor, ia priveÅŸte cum le foloseÅŸte cuvinte umilite ÅŸi fără sfială. AÅŸadar nimic nu trece cu vederea: nici de a nu face ceea ce trebuie, nici de a nu spune ceea ce trebuia să le spună. «Să nu luaÅ£i ca o ruÅŸine cuvintele prin care s-ar părea că vă acuz: „că a înflorit iarăşi purtarea voastră de grijă pentru mine” (acest „iarăşi” arată că această purtare de grijă mai fusese cândva, dar lipsise un timp; la această lipsă pare a se referi ÅŸi mustrarea – n. edit.) pentru că acum sunt în strâmtoare; eu nu spun acestea ca ÅŸi cum m-aÅŸ ruga de voi; cum atunci? din dorinÅ£a mea de a vă încuraja; iar la aceasta voi sunteÅ£i cauza». Ai văzut cum îi face să rodească, vreau să zic: ai văzut cum îi laudă? «Cum sunteÅ£i voi cauza? Pentru că voi, mai înainte de toÅ£i, aÅ£i alergat cu fapta ÅŸi ne-aÅ£i dat curajul de a vă aminti de aceasta». Åži priveÅŸte la seriozitatea lui! După ce ei îi trimiseseră ajutor, el îi mustră pentru trecut, dar ei rabdă, pentru că el nu căuta interesele lui personale.

„Doar ÅŸi voi ÅŸtiÅ£i, filipenilor, că la începutul Evangheliei, când am plecat din Macedonia, nici o Biserică nu s-a unit cu mine, când era vorba de dat ÅŸi de primit, decât voi singuri.” (Flp 4, 15). Vai! Câtă laudă le aduce, ÅŸi pe drept cuvânt!  Pentru că dacă romanii ÅŸi corintenii, auzind aceste cuvinte ale lui Pavel, căpătau îndemn pentru a-i imita pe filipeni, atunci filipenii, care nu avuseseră vreo altă Biserică drept exemplu, cu cât mai mult nu sunt vrednici de laudă?

Ei, care încă de „la începutul Evangheliei” avuseseră atâta grijă pentru sfânt, încât, deÅŸi nu aveau nici nu exemplu, ei, cei dintâi ÅŸi din propria lor iniÅ£iativă, începuseră strângerea de ajutoare. Nu se poate spune nici măcar că făcuseră această colectă în timp ce el se afla deja printre ei ÅŸi nici că o făcuseră în urma trimiterii vreunor fraÅ£i.

„… când am plecat din Macedonia, nici o Biserică nu s-a unit cu mine, când era vorba de dat ÅŸi de primit, decât voi singuri.” (Flp 4, 15). Dar ce înseamnă oare „dat”? Åži ce înseamnă „nu s-a unit cu mine”? De ce n-a zis «nici o Biserică nu mi-a dat», ci „nu s-a unit cu mine, când era vorba de dat ÅŸi de primit”? ÃŽntr-adevăr, faptul acesta se numeÅŸte împărtăşire, după cum ÅŸi spune: „Dacă noi am semănat la voi pe cele duhovniceÅŸti, mare lucru este oare dacă pe cele pământeÅŸti ale voastre le vom secera?” (1 Cor 9, 11). Åži iarăşi: „prisosul vostru în ceasul de acum să împlinească lipsa acelora” (2 Cor 8, 14). Cum s-au făcut părtaÅŸi? Prin faptul că au dat cele trupeÅŸti ÅŸi au primit cele duhovniceÅŸti. După cum cei ce vând ÅŸi cei care cumpără se fac părtaÅŸi între ei, adică, făcând schimb între ei, au aceleaÅŸi interese, la fel ÅŸi în cazul de faţă.

Aceasta deci este împărtăşirea despre care vorbeşte Apostolul. Şi nimic nu este cu mai mult câştig decât acest mod de vânzare şi de cumpărare. Pentru că asemenea învoială se face aici, pe pământ, dar se realizează în ceruri. Cei care cumpără sunt pe pământ, însă cad de acord cu cei ce vând să pună valoarea pământească a lucrului în ceruri.

Nu te descuraja, iubitule, fiindcă cele cereşti nu sunt de vânzare şi nici nu se câştigă cu bani. Nu banii în sine cumpără, ci intenţia celui ce depune bani, cugetul lui, faptul de a se pune mai presus de cele pământeşti, iubirea lui de oameni, milostenia. Pentru că dacă argintul ar fi cel care cumpără, atunci acea văduvă din Evanghelie care şi-a dat ultimii doi bănuţi, cu siguranţă că n-ar fi putut cumpăra mare lucru. Dar pentru că nu argintul, ci intenţia ei a avut putere, ocazia a scos la lumină cugetul cel bun al inimii ei şi ea a câştigat totul. Să nu spunem deci că Împărăţia cerurilor se poate cumpăra cu bani; nu cu bani, ci cu buna intenţie dovedită sau arătată prin bani.

«Aşadar, este nevoie de bani?» întrebi tu. Nu de bani, iubitule, ci de cuget bun. Dacă-l ai pe acesta vei putea cumpăra cerul chiar cu numai doi bănuţi iar dacă nu-l ai, atunci nici miile de talanţi de aur nu vor putea face ceea ce pot cei doi bănuţi. De ce? Pentru că atunci când tu ai bani mulţi şi dai puţini, ai făcut, desigur, milostenie, însă nu atât cât a făcut acea văduvă, căci ea s-a lipsit pe sine şi nu numai că s-a lipsit, ci a dat tot ce avea cu sine. N-a făgăduit Dumnezeu Împărăţia cerurilor în schimbul unui pahar de apă rece, ci intenţiei celui ce s-a sacrificat. Pentru că a muri cineva nu este lucru mare. Ce dacă cineva s-a sacrificat? Moartea a eliberat un om, dar un singur om nu are acelaşi preţ cu Împărăţia cerurilor.

„Pentru că ÅŸi în Tesalonic, o dată ÅŸi a doua oară, mi-aÅ£i trimis ca să am cele trebuincioase” (Flp. 4, 16). Iarăşi îi laudă mult, pentru că deÅŸi se găsea în marele oraÅŸ al Macedoniei, i se trimiteau totuÅŸi cele de trebuinţă din orăşelul Filipi. PriveÅŸte acum înÅ£elepciunea Apostolului: pentru ca să nu se excludă pe sine de la acea trebuinţă, după cum am spus ÅŸi mai înainte ÅŸi să-i facă astfel să devină leneÅŸi ÅŸi nepăsători, după ce a arătat prin atâtea cuvinte că nu are nevoie, face un singur lucru: spune „mi-aÅ£i trimis cele spre trebuinţă”, ÅŸi nu „spre trebuinÅ£a mea”, ci simplu „spre trebuinţă” având mare grijă cu seriozitatea ÅŸi gingăşia problemei (traducerea românească din ediÅ£ia de la Buzău a ultimei propoziÅ£ii «cele spre trebuinÅ£a mea aÅ£i trimis» nu este exactă, deoarece dativul pronumelui personal se referă la verbul aÅ£i trimis ÅŸi nicidecum la substantivul trebuinţă. ÃŽn concluzie, traducerea corectă este: „Ca ÅŸi în Tesalonic, o dată ÅŸi de două ori, cele spre trebuinţă mi-aÅ£i trimis” – n. tr.).

Åži nu doar atât, căci ceea ce urmează este demn de admirat. După ce a zis cuvintele de mai sus, ca ÅŸi cum s-ar fi simÅ£it parcă umilit, adaugă iarăşi, pentru a-ÅŸi completa ideea: „Nu că doar caut darul vostru, dar caut rodul care prisoseÅŸte, în folosul vostru” (Flp. 4, 17). Ceea ce a spus mai sus „N-o spun ca ÅŸi cum aÅŸ duce lipsă” (Flp 4, 11) este cu mult mai însemnat decât aceasta din urmă, pentru că altceva este să fie cineva lipsit ÅŸi să nu ceară, ÅŸi altceva să fie lipsit ÅŸi totuÅŸi nici măcar să nu se creadă astfel.

„Nu că doar caut darul vostru, dar caut rodul care prisoseÅŸte, în folosul vostru” ÅŸi nu în folosul meu, zice el. Ai văzut că rodul acela este în folosul lor? «Nu pentru mine zic acestea, ci pentru voi ÅŸi pentru mântuirea voastră, fiindcă eu nimic nu câştig primind de la voi ajutoare pentru că darul este al celor ce dăruiesc. Celor ce dăruiesc li se va da recompensa acolo, pe când cei care primesc cheltuiesc totul aici.»

Iarăşi le vorbeÅŸte cu laude, cu simpatie ÅŸi cu dorinÅ£a ca ei să prospere. Åži pentru că a zis „nu caut”, ca nu cumva să-i facă leneÅŸi ÅŸi neinteresaÅ£i, adaugă: „Am de toate ÅŸi am ÅŸi de prisos; m-am îndestulat primind de la Epafrodit cele ce mi-aÅ£i trimis” (Flp 4, 18), adică «aÅ£i plătit prin acest dar ÅŸi pe cele trecute cu vederea», fapt care-i făcea ÅŸi mai exacÅ£i în împlinirea datoriilor lor. Åži pentru că oricât de înÅ£elepÅ£i ar fi cei ce fac binele, aÅŸteaptă totuÅŸi oarecare mulÅ£umire de la cei care au primit binefacerea, Apostolul spune: „m-am îndestulat primind…”, adică «nu numai că aÅ£i împlinit lipsurile din trecut, dar aÅ£i făcut ÅŸi mai mult».

Apoi, ca nu cumva să pară că prin cele spuse i-ar acuza, priveÅŸte cum pecetluieÅŸte, aÅŸa zicând, cele spuse: după ce a zis „nu că doar caut darul vostru” ÅŸi că „a înflorit iarăşi”, ÅŸi după ce a arătat, prin cuvântul „am primit”, că faptul acesta este o datorie, arată iarăşi că au făcut chiar mai mult decât le-o cerea datoria. „Am de toate ÅŸi am ÅŸi de prisos; m-am îndestulat primind” (Flp. 4, 18); priviÅ£i că nu spune numai atât, ca ÅŸi cum ar fi vrut doar să hiperbolizeze lucrurile, pentru că imediat adaugă: „primind de la Epafrodit cele ce mi-aÅ£i trimis, miros cu bună mireasmă, jertfă primită, bineplăcută lui Dumnezeu” (Flp 4, 18).

Vai! Unde a ridicat el darul lor! «Nu eu, spune el, am luat, ci Dumnezeu prin mine. Astfel încât, dacă eu nu am trebuinţă de ajutoarele voastre, vouă ce vă mai pasă?» Nici Dumnezeu nu are nevoie ÅŸi totuÅŸi primeÅŸte darurile ce I se aduc ÅŸi Sf. Scriptură nu ocoleÅŸte să spună că: „Iar Domnul Dumnezeu a mirosit mireasmă bună” (Fc 8, 21), ceea ce înseamnă că se bucura de acea ofrandă. Voi ÅŸtiÅ£i foarte bine ce încântat este sufletul nostru când mirosim vreun miros frumos, ce mulÅ£umiÅ£i ÅŸi bucuroÅŸi rămânem.

Ei bine, iată că Sf. Scriptură nu se fereşte să spună chiar despre Dumnezeu cuvinte omeneşti atât de înjositoare, pentru a arăta că darurile pe care noi I le aducem sunt primite. Nu fumul arderilor de tot, nici carnea arsă nu făceau ca jertfa să fie primită, ci cugetul cel bun al celui ce o aducea, pentru că dacă nu ar fi aşa, atunci Dumnezeu ar fi primit şi jertfa lui Cain. Am spus că Dumnezeu se bucură de ofrandele noastre şi cum că se bucură noi n-am fi ştiut niciodată dacă Sf. Scriptură nu ne-ar fi arătat.

Dacă cel ce nu are nevoie de dar spune că se bucură de el, atunci negreÅŸit că o spune pentru a nu deveni noi leneÅŸi ÅŸi nepăsători. Åži pentru ca nu cumva să neglijeze ei celelalte virtuÅ£i ÅŸi să se încreadă numai în mirosul sacrificiului lor, priveÅŸte cum Sf. Scriptură îi îndreptă iarăşi: „Oare carne de taur voi mânca, sau sânge de Å£api voi bea?” (Ps 49, 14). La fel face si Pavel când spune: „Nu că doar caut darul vostru” (Flp 4, 17).

„Iar Dumnezeul meu să împlinească toată lipsa voastră după bogăţia Sa, cu slavă, întru Hristos Iisus” (Flp. 4, 19). Acum priveÅŸte la cum se roagă el, mulÅ£umind întocmai ca ÅŸi săracii când primesc de la noi milostenie.

Deci dacă Pavel se roagă astfel pentru cei ce i-au dat, atunci noi cu atât mai mult să nu ne ruşinăm să facem la fel când primim binefaceri. Să nu primim gândindu-ne că avem nevoie, nici să ne bucurăm pentru că ni s-a dat, adică, vreau să spun, să nu ne bucurăm pentru noi, ci să ne bucurăm pentru cei ce au dăruit. Astfel vom avea plată, dacă ne bucurăm pentru cei ce dăruiesc; astfel nici nu ne vom întrista, nici nu vom fi nemulţumiţi când nu vor mai voi să ne dea, ba încă îi vom compătimi; astfel vom deveni si noi mai binevoitori cu oamenii, dacă vom învăţa să credem că toate acestea le facem pentru ei şi nu pentru noi.

„Iar Dumnezeul meu să împlinească toată trebuinÅ£a voastră” (Flp 4, 19) sau toată mulÅ£umirea sau toată bucuria voastră. Dacă însă e vorba de „toată mulÅ£umirea”, atunci nu numai despre milostenia de pe pământ este vorba, ci ÅŸi despre orice faptă bună; dar dacă e vorba de „toată trebuinÅ£a”, ceea ce ÅŸi cred mai cu seamă că spune, atunci se referă la ce am arătat mai sus. ÃŽntr-adevăr, după ce spusese mai înainte „dar v-a lipsit prilejul” (Flp 4, 10), adaugă aici ceea ce de altfel le spunea ÅŸi corintenilor: „Iar Cel ce dă sămânţă semănătorului ÅŸi pâine spre mâncare, vă va da ÅŸi va înmulÅ£i sămânÅ£a voastră ÅŸi va face să crească roadele dreptăţii voastre” (2 Cor 9, 10); adaugă, zic, mulÅ£umirea sa ÅŸi rugăciunea către Dumnezeu pentru ei, ca să fie în îndestulare ÅŸi să aibă de unde semăna.

Åži priveÅŸte că nu se roagă simplu ca ei să fie în belÅŸug, ci mai mult, „după bogăţia Sa” (Flp 4, 19), zice el, adică după măsura ÅŸi în raport cu bogăţia Sa. Dacă ei ar fi fost la fel ca el, adică la fel de înÅ£elepÅ£i, la fel de crucificaÅ£i, nu s-ar fi comportat aÅŸa faţă de ei. Deoarece însă cei mai mulÅ£i dintre ei se ocupau cu diferite meserii, muncind cu mâinile, săraci ÅŸi având femei, crescând copii, cu case ÅŸi greutăţi ÅŸi cu toate acestea dăduseră Apostolului din puÅ£inul pe care-l aveau, de aceea ÅŸi Apostolul se roagă făcând pogorământ faţă de ei, mai ales că poate unii dintre ei le doreau ÅŸi pe cele prezente. AÅŸadar, nu e nimic absurd că se roagă pentru îndestularea ÅŸi îmbelÅŸugarea unora ca aceÅŸtia. Acum ia aminte ÅŸi la cum s-a exprimat el, căci n-a spus că Dumnezeu să-i facă bogaÅ£i ÅŸi înotând în averi, ci „să împlinească toată lipsa voastră”, adică «să nu fiÅ£i în lipsă, să aveÅ£i cele de trebuinţă».

De altfel ÅŸi Hristos, prin rugăciunea pe care ne-a lăsat-o, a arătat limitele cererilor noastre zilnice, învăţându-ne să zicem: „Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi” (Mt 6, 11). „…după bogăţia Sa”, adică după marele Său dar, fapt uÅŸor ÅŸi lesne de îndeplinit pentru El. „…după bogăţia Sa, cu slavă, întru Hristos Iisus” (Flp 4, 19), adică astfel să vă prisosească vouă toate, încât să aveÅ£i întru slava Sa; sau poate că vrea să spună «să nu fiÅ£i lipsiÅ£i de nimic». „Şi mare har era peste ei toÅ£i. Åži nimeni nu era lipsit între ei” (FA 4, 33 – 34), zice Luca, ceea ce ÅŸi Pavel poate vrea să zică aici, înÅ£elegând «să faceÅ£i totul întru slava Sa», ca ÅŸi cum ar zice «să folosiÅ£i averea voastră întru slava Sa».

„Iar lui Dumnezeu ÅŸi Tatălui nostru, slavă în vecii vecilor! Amin” (Flp 4, 20). Această slavă însă nu numai Fiului I se cuvine, ci ÅŸi Tatălui, fiindcă atunci când Fiul este slăvit, este slăvit ÅŸi Tatăl. Pentru că mai înainte spusese că aceasta trebuie să se facă întru slava lui Hristos, pentru ca să nu creadă cineva că numai întru slava Lui să se facă, a adăugat: „Iar lui Dumnezeu ÅŸi Tatălui nostru, slavă în vecii vecilor”, adică acea slavă a Fiului.

„ÎmbrăţiÅŸaÅ£i în Hristos Iisus pe toÅ£i sfinÅ£ii.” (Flp 4, 21). Nici acesta nu e lucru puÅ£in, ci o dovadă de mare cinste, de a fi salutaÅ£i, prin epistolă, cei de acolo.

„Vă îmbrăţiÅŸează pe voi fraÅ£ii care sunt împreună cu mine” (Flp 4, 21). Åži totuÅŸi, tu singur spuneai că nu ai pe nimeni de un cuget cu tine care să se îngrijească de ei cu adevărat (Flp 2, 20), deci cum spui tu aici „fraÅ£ii care sunt împreună cu mine”? Aici sau că numeÅŸte fraÅ£i pe cei care erau cu el, sau că atunci când zice că „nu am pe nimeni altul la un gând cu mine”(Flp 2, 20) nu vorbeÅŸte despre cei din oraÅŸ, pentru că de ce ÅŸi-ar fi luat aceia asupra lor lucrări apostolice? sau că poate nu ezită să-i numească chiar ÅŸi pe aceÅŸtia fraÅ£i.

„Vă îmbrăţiÅŸează pe voi toÅ£i sfinÅ£ii, mai ales cei din casa Cezarului. Harul Domnului Iisus Hrislos să fie cu duhul vostru!” (Flp 4, 22 – 23). Prin aceasta i-a deÅŸteptat ÅŸi le-a dat aripi, ca să zic aÅŸa, arătându-le că predica lui a rodit chiar ÅŸi în palatul împărătesc. Deci, dacă cei din palatul împărătesc dispreÅ£uiseră totul pentru ÃŽmpărăţia cerurilor, atunci ei cu atât mai mult trebuiau să facă la fel. Åži aceasta era o dovadă de dragoste din partea lui Pavel, ca să povestească despre ei celor din palatul împărătesc ÅŸi să le spună lucruri mari pentru a le spori astfel dragostea ÅŸi pentru a trimite prin Pavel filipenilor, pe care nici nu-i văzuseră, salutări ÅŸi închinăciuni.

Dragostea aceasta mare se explică aici prin faptul că, aceia care credeau se aflau în mari necazuri, astfel încât suferinţa lor comună îi făcea, chiar departe fiind, să fie uniţi unii cu alţii, ca membre adevărate ale aceluiaşi trup. Bogatul era deopotrivă cu săracul, săracul deopotrivă cu bogatul, şi nu era nici o întâietate care să-i facă să se urască unii pe alţii. După cum nişte prizonieri aflaţi în diferite oraşe, dacă ar fi ridicaţi şi aduşi într-un singur oraş, s-ar amesteca între ei şi s-ar alipi unii de alţii din cauza nenorocirii lor comune, tot aşa şi atunci, când aceleaşi suferinţe şi nenorociri îi apropiaseră pe unii de alţii, se stabilise între ei o dragoste mare.

Nenorocirea ÅŸi necazul sunt legături de nedezlegat, întărire a dragostei, dobândire a smereniei ÅŸi a evlaviei. Ascultă-l pe David când zice: „Bine este mie că m-ai smerit, ca să învăţ îndreptările Tale” (Ps 118, 71); sau pe alt prooroc care spune: „Bine este omului să poarte un jug din tinereÅ£ile lui” (Plg 3, 27); ÅŸi încă: „Fericit este omul pe care îl vei certa, Doamne, ÅŸi din legea Ta îl vei învăţa pe el” (Ps 93, 12); sau pe altul care zice: „Căci Domnul ceartă pe cel pe care-l iubeÅŸte” (Ps 3, 12); sau altul: „Când vrei să te apropii să slujeÅŸti Domnului Dumnezeu, găteste-Å£i sufletul tău spre ispită” (Sir 2, 1).

Dar ÅŸi Hristos spunea ucenicilor Săi: „în lume necazuri veÅ£i avea; dar îndrăzniÅ£i” (In 16, 33); ÅŸi iarăşi: „Voi veÅ£i plânge ÅŸi vă veÅ£i tângui, iar lumea se va bucura” (In 16, 20); de asemenea: „Şi strâmtă este poarta ÅŸi îngustă este calea” (Mt 7, 14).

Ai văzut cum pretutindeni laudă El necazul şi suferinţa? Cum peste tot o arată ca fiind necesară nouă? Dacă în luptele exterioare nimeni nu ar putea dobândi cununa fără necaz, adică dacă nu va suferi oboselile şi lipsurile de mâncare, dacă nu va lăsa deoparte legea dietei, şi, în sfârşit, dacă nu se va îngrădi pe sine cu privegherea şi cu mii de alte măsuri de apărare, atunci cu atât mai mult în luptele duhovniceşti.

Pe cine vrei să-ţi dau ca exemplu? Pe împărat? Dar nici el nu duce o viaţă fără griji, ba chiar geme din cauza atâtor necazuri şi griji. Nu te uita la diadema pe care o poartă pe cap, ci la uraganul de griji ce se află deasupra capului său şi prin care tocmai i se împleteşte cununa. Nu te uita nici la porfira care-l acoperă, ci uită-te la sufletul său care este cu mult mai negru decât porfira. Nu înfăşoară cununa capul în asemenea măsură, pe cât grija leagă şi înfăşoară sufletul. Nu te uita nici la mulţimea ostaşilor care-l înconjoară, ci la mulţimea supărărilor şi scârbelor care-l consumă. Nu vei afla nici o casă plină de griji ca palaturile împărăteşti. Omoruri neaşteptate în fiecare zi, de se vede sângele şi înainte de masă, şi înainte de ospăţ! Iar în timpul nopţii, nici nu se poate spune sau închipui măcar de câte ori nu tresare sufletul împăratului şi de câte ori nu-şi imaginează lucruri poate inexistente.

Şi acestea se petrec în timp de pace. Dar dacă vine războiul, ce oare ar putea fi mai de plâns decât viaţa lui? Dar cele ce se întâmplă din cauza celor din casa lui? Vorbesc de guvernanţii de pe lângă împărat. Să nu te miri dacă şi locul pe care calcă împăratul prin palatele sale este murdar de sângele rudelor sale! Şi dacă vreţi, vom povesti câteva din acestea, dar poate că le veţi fi ştiind şi voi; eu mai cu seamă vă voi spune din cele vechi, căci acestea petrecute în timpurile noastre le păstrăm în minte.

Se spune că un împărat (în povestirea aceasta se face aluzie la cele petrecute în palatul Marelui Constantin, cu Fausta ÅŸi Crisp, ca ÅŸi la cele ce au urmat după acestea – n. tr.), bănuindu-ÅŸi soÅ£ia – care era deja mamă a mai multor fii de împărat – de preacurvie, ar fi legat-o în pielea goală în munÅ£i ÅŸi ar fi lăsat-o pradă fiarelor sălbatice. Vă închipuiÅ£i cam ce fel de viaţă a putut avea el? Nu ar fi ajuns să dea o astfel de pedeapsă femeii sale dacă n-ar fi fost topit de patimă. Tot acest împărat a masacrat pe fiul său, sau, mai bine zis, nu împăratul, ci fratele celui ucis. Dintre fii săi, unul s-a sinucis fiind prins de tiran, altul a avut ca tovarăş de domnie pe nepotul său, după ce singur îşi văzuse femeia omorâtă prin medicamente, luate cu scopul de a rămâne grea, deoarece era stearpă. Cum ea nu năştea, o femeie oarecare nenorocită ÅŸi proastă – nenorocită ÅŸi ticăloasă, zic, pentru că gândea că poate avea darul lui Dumnezeu prin propria ei înÅ£elepciune – dând împărătesei medicamente, a omorât-o, iar apoi s-a sinucis ÅŸi ea. Tot despre acest împărat se spune că ÅŸi-a ucis fratele. Iarăşi un altul după acesta a fost omorât prin băuturi otrăvite ÅŸi paharul cel de pe urmă fîindu-i plin nu cu vin, ci cu moarte; iar fiul său i-a scos ochii de teama împrejurărilor viitoare, fără să fi fost nedreptăţit cu ceva. Iar altul a avut un sfârÅŸit atât de tragic, încât nu este bine nici a pomeni cauza morÅ£ii lui. Dintre cei ce au urmat unul a ars de viu, ca un nenorocit ÅŸi ca un ticălos, împreună cu caii ÅŸi cu toate celelalte, lăsându-ÅŸi femeia văduvă.

Iar despre supărările pe care acesta le-a avut în viaţa lui nici că se poate spune. Iar împăratul care domneşte acum, oare de când şi-a pus diadema pe cap nu se află necontenit în necazuri, primejdii, supărări, nemulţumiri, nenorociri si intrigi?

Însă Împărăţia cerurilor nu este aşa, ci, după luarea ei în stăpânire domneşte pacea, viaţa, bucuria şi veselia sufletească, însă, după cum am spus, aici, pe pământ, nu este cu putinţă a duce o viaţă lipsită de necazuri şi supărări. Dar dacă în cele pământeşti până şi cel crezut cel mai fericit, cel din palatul împărătesc, geme sub povara atâtor nenorociri, atunci ce crezi că se petrece de cealaltă parte, în casele fiecăruia? Câte alte rele, pe care nici nu trebuie a le mai spune! Şi după aceea, câţi n-au plăsmuit şi mituri din asemenea peripeţii! Aproape toate tragediile de pe scena teatrului sunt împânzite cu cele petrecute prin palatele împărăteşti. La fel şi cu miturile şi cu poveştile din popor, cele mai multe sunt plăsmuite tot cu cele petrecute pe la curţile împărăteşti. Multe dintre ele sunt chiar încântătoare, ca de exemplu, povestirea cu cina thyestică şi altele de acest fel.

Toate acestea le cunoaştem din scrierile celor profani, dar dacă voiţi, vom vorbi şi de cele din Sf. Scripturi. Saul a fost cel dintâi împărat şi ştiţi cum s-a pierdut trecând prin mii şi mii de rele. După el, David, Solomon, Abia, Ezechia şi Iosia, iarăşi s-au pierdut în urma diferitelor întâmplări. Nu e cu putinţă a trece prin această viaţă fără supărări, fără dureri şi fără nemulţumiri. Noi suntem trişti şi nemulţumiţi nu pentru astfel de lucruri, pentru care sunt trişti împăraţii, ci pentru lucruri de pe urma cărora avem şi un câştig mare.

„Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău” (2 Cor 7, 10). Pentru acestea, deci, trebuie să ne întristăm, pentru acestea să simÅ£im durere, pentru acestea să ne scârbim! Astfel se întrista Pavel pentru cei ce păcătuiau, astfel îi plângea: „Căci din multă supărare ÅŸi cu multă inima strânsă de durere, v-am scris cu multe lacrimi” (2 Cor. 2, 4). Åži fiindcă el nu avea de plâns pe casnicii săi, deoarece nu-i avea, făcea aceasta pentru cei străini, considerându-i pe aceÅŸtia mai mult chiar decât pe ai săi, după cum zic cei ce plâng pe alÅ£ii. AlÅ£ii se scandalizau, iar el se aprindea; alÅ£ii se îmbolnăveau, iar el, la rându-i, se îmbolnăvea.

O astfel de întristare este bună ÅŸi mai presus de orice bucurie lumească. Pe un om întristat cu o asemenea întristare eu îl consider cel dintâi dintre toÅ£i oamenii, ÅŸi chiar ÃŽnsuÅŸi Dumnezeu îi fericeÅŸte pe cei ce plâng astfel, pe cei ce pătimesc împreună cu cei în suferinţă. Nu îl admir pe el într-atât din cauza primejdiilor prin care trecea – ba pentru aceste primejdii pe care le înfrunta zilnic ÅŸi pentru care murea în fiecare zi îl admir chiar mai puÅ£in – faţă de cât îl admir pentru acest lucru.

Compătimirea izvorăşte dintr-un suflet iubitor de Dumnezeu şi iubitor de aproapele, din dragostea pe care Hristos o cere de la noi, din simpatia frăţească şi părintească; iar acestea sunt chiar mai înalte decât celelalte.

Astfel trebuie, deci, să fim faţă de aproapele, astfel trebuie să plângem şi să ne întristăm. Astfel de lacrimi sunt pline de o fericire nespusă iar o asemenea plângere dă naştere la o negrăită bucurie. Chiar dacă nu vom folosi cu nimic pe cei întristaţi, ne vom folosi totuşi pe noi înşine. Cel care se întristează atât de mult şi în aşa măsură pentru cei străini, cu atât mai mult se va întrista pentru ale sale proprii. Cel ce lăcrimează pentru greşelile altora, desigur că nici pe ale sale nu le va trece cu vederea fără să lăcrimeze, ba chiar unul ca acesta nici nu va greşi atât de repede, însă ceea ce este mai dureros este faptul că, deşi ni se cere a plânge astfel pe cei ce greşesc, noi nu arătăm vreo căinţă nici chiar pentru propriile noastre greşeli, ci păcătuim fără să simţim vreo remuşcare şi ne îngrijim mai mult de ale altora decât de ale noastre. De aceea ne bucurăm noi cu o bucurie prostească, cu bucuria lumii care iute se stinge şi care dă naştere la mii de supărări.

Deci să ne întristăm cu acea întristare care este maica bucuriei şi să nu ne bucurăm cu bucuria care naşte întristarea. Să vărsăm lacrimi care aduc multă dulceaţă şi să nu râdem cu râsul din care se va ivi scrâşnirea dinţilor. Să ne întristăm cu acea întristare din care răsar pacea şi odihna veşnică şi să nu căutăm dezmierdările, din care se nasc multe dureri şi supărări. Să suferim puţin pe pământ, pentru a ne desfăta în ceruri. Să ne întristăm în această viaţă vremelnică, pentru a ne bucura de veşnica odihnă. Să nu risipim în zadar acest timp scurt, ca nu cumva să suspinăm în acea viaţă fără de sfârşit. Nu vedeţi câţi se întristează aici din cauza lucrurilor pământeşti?

Înţelege acum că şi tu eşti unul din aceştia şi poartă deci întristarea şi durerea în sufletul tău, hrănindu-te cu nădejdea celor viitoare. Nu eşti tu mai bun decât Pavel, nici decât Petru, care niciodată nu s-au bucurat de linişte, ci au trăit în foame, în sete şi în sărăcie. Dacă deci voieşti să te bucuri de bucuriile de care se bucură ei, pentru ce umbli pe căi opuse? Dacă voieşti să înaintezi spre acea cetate de care ei s-au învrednicit, atunci umblă pe drumul care duce într-acolo. Nu drumul odihnei şi al lipsei de necazuri ne duce acolo, ci drumul scârbelor şi al suferinţelor. Primul este larg şi încăpător, dar acesta este strâmt.

Aşadar, iubiţilor, pe acest drum să călătorim, pentru a ne învrednici de viaţa veşnică, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.