OMILIA I

din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei”

Pavel, apostol al lui Iisus Hristos, după porunca lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi a lui Iisus Hristos, nădejdea noastră. Lui Timotei, adevărat fiu în credinţă. (I Timotei 1, 1-2)
Mare era demnitatea apostolului, mare ÅŸi minunată, ÅŸi pretutindeni vedem pe Pavel punând dinainte cauzele demnităţii sale, nu ca ÅŸi cum ar fi răpit această cinste, ci ca încredinÅ£ată lui ÅŸi ca fiind învestit cu această putere. Atunci când se numeÅŸte pe sine chemat, zicând: „Prin voia lui Dumnezeu” (I Corinteni l, l), ÅŸi în alt loc: „pentru că stă asupra mea datoria” (I Corinteni 9, 16), ÅŸi când spune că a fost orânduit spre aceasta, toate nu sunt decât doborârea ambiÅ£iei ÅŸi a mândriei. Căci după cum cel ce aleargă după o cinste care nu-i este dată de Dumnezeu, este vrednic de cea mai de pe urmă hulă, tot aÅŸa ÅŸi cel ce a respins acea cinste ÅŸi a fugit, este răspunzător de alte păcate: de neascultare ÅŸi nesupunere.
Aceasta spunând-o Pavel chiar ÅŸi acum, la începutul epistolei către Timotei, zice astfel: „Pavel, apostol al lui Iisus Hristos, după porunca lui Dumnezeu”. Aici nu mai spune „Pavel chemat”, ci „după porunca lui Dumnezeu”. Ca nu cumva, deci, Timotei să pătimească ceva omenesc, crezând că apostolul vorbeÅŸte cu el la fel ca ÅŸi cu ceilalÅ£i ucenici, de aceea Pavel a început epistola astfel. Åži unde anume se vede că i-a poruncit lui, Dumnezeu? Se găseÅŸte aceasta în Faptele Apostolilor, unde Duhul grăieÅŸte: „OsebiÅ£i-mi pe Barnaba ÅŸi pe Saul” (Faptele Apostolilor 13, 2). Åži pretutindeni scriind pune numele de apostol, învăţând prin aceasta pe ascultători să nu-ÅŸi închipuie că cele grăite sunt omeneÅŸti, căci apostolul nimic nu ar grăi de la sine. Vorbind deci de numele de apostol, imediat el ridică cugetul ascultătorilor ÅŸi-1 îndreaptă spre cel ce a trimis epistola.
De aceea în toate epistolele sale el pune aceasta de la început, făcând cuvântul vrednic de credinţă, ÅŸi zicând astfel: „Pavel, apostol al lui Iisus Hristos, după porunca lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru”. Åži, cu toate acestea, nicăieri nu se vede că Tatăl porunceÅŸte, ci în tot locul Hristos îi vorbeÅŸte, ÅŸi-i zice: „Mergi, că eu te voi trimite departe, la neamuri”, ÅŸi iarăşi: „tu trebuie să stai înaintea Cezarului”. (Faptele Apostolilor 22, 21; 27, 24) Dar ceea ce Fiul porunceÅŸte, aceea spune Scriptura că este porunca Tatălui, după cum ÅŸi ceea ce porunceÅŸte Duhul spune că este a Fiului. Căci iată, de pildă a fost trimis de Duhul, a rost rânduit de Duhul, ÅŸi totuÅŸi spune că porunca este a lui Dumnezeu. De ce? Nu cumva, poate, se împuÅ£inează puterea Fiului, dacă apostolul a fost trimis din porunca Tatălui? Nicidecum, căci priveÅŸte cum porunca aceasta a făcut-o comună. Căci, zicând: „după porunca lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru”, a adăugat imediat: „a Domnului Iisus Hristos, nădejdea noastră”. PriveÅŸte cum el a pus denumirile cu siguranţă.
Åži, cu toate acestea, Psalmistul vorbeÅŸte aceasta despre Fiul, zicând: „Nădejdea tuturor marginilor pământului” (Psalmi 64, 6), ÅŸi iarăşi fericitul Pavel, scriind în altă parte, zice: „Fiindcă pentru aceasta ne ÅŸi ostenim ÅŸi suntem ocărâţi ÅŸi ne luptăm, căci ne-am pus nădejdea în Dumnezeul cel viu”. (I Timotei 4, 10) Este necesar ca dascălul să sufere primejdii, ÅŸi chiar mai multe decât ucenicii. „Bate-voi păstorul, zice, ÅŸi se vor risipi oile.” (Matei 26, 31) Deci, fiindcă se petrece acest fapt, diavolul suflă cu mai multă putere împotriva lor, ca cel ce în nimicirea unora trage cu sine ÅŸi risipirea altora, adică risipirea turmei. Căci dacă ucide oile, împuÅ£inează turma; dar când pe păstor îl scoate din mijloc, desigur că va vătăma turma întreagă. Deci, dacă diavolul lucrează lucruri mari printr-o mică osteneală, ÅŸi dacă vatămă totul printr-un singur suflet, tocmai de aceia trebuie să ne îngrijim.
De aceea, chiar de la începutul epistolei, încurajându-1 ÅŸi înălţându-i sufletul, zice: „Mântuitor avem pe Dumnezeu ÅŸi nădejde pe Hristos. Multe pătimim noi, dar avem mari speranÅ£e. Ne primejduim, ni se întind curse, însă avem Mântuitor; nu vreun om, ci pe însuÅŸi Dumnezeu. Deci, nici Cel ce mântuieÅŸte nu slăbeÅŸte — căci este Dumnezeu – ÅŸi oricare ar fi primejdiile, nu ne vor împresura, nici nădejdea noastră nu va rămâne ruÅŸinată, căci însuÅŸi Hristos este nădejdea noastră. De aceea, zice, suferim primejdii, căci sau vom fi scăpaÅ£i iute de ele, sau , hrănindu-ne cu bune speranÅ£e, ne vom mântui”. Dar de ce oare nicăieri nu spune apostolul că este al Tatălui, ci al lui Hristos? Apoi el toate le face comune, ÅŸi Evanghelia zice că este a lui Dumnezeu, arătând prin aceasta că „orice am pătimi, zice, nimic nu sunt cele de faţă”.
Lui Timotei, adevărat fiu în credinţă, (l, 2) Chiar ÅŸi expresia aceasta este mângâietoare. Căci dacă a arătat credinţă, încât să devină fiu al lui Pavel, ÅŸi încă nu ca orice fiu, ci adevărat, apoi era drept să aibă curaj pentru cele viitoare. Căci în credinÅ£a aceasta, chiar dacă faptele s-ar petrece contrar celor făgăduite ÅŸi aÅŸteptate, să nu se teamă cineva, ÅŸi nici să se tulbure. Dar, iată că ÅŸi fiind fiu, ÅŸi încă adevărat fiu, cu toate acestea câtuÅŸi de puÅ£in nu este de aceeaÅŸi fiinţă. Dar ce? Poate că era animal necuvântător? „Dar, zici tu, nu era din Pavel” – ca ÅŸi cum faptul doveditor ar fi de a se trage, sau a deriva din cineva. Dar ce? Era poate de o altă fiinţă? Nici aceasta? Căci spunând „fiu”, imediat a ÅŸi adăugat „întru credinţă”, adică era fiu adevărat, ÅŸi dintr-însul era. Nimic nu s-a schimbat, sau, mai bine zis, cu nimic nu s-a schimbat prin faptul că era asemănare după credinţă. Ceea ce se petrece ÅŸi cu lucrurile omeneÅŸti, când sunt de aceeaÅŸi fiinţă. Fiul este bunăoară la fel cu tatăl, însă nu la fel este la Dumnezeu, unde Fiul este cu mult mai apropiat de Tatăl . ÃŽn privinÅ£a tatălui ÅŸi a fiului, deÅŸi prin esenţă sunt una ÅŸi aceeaÅŸi, totuÅŸi în multe altele se deosebesc: în culoare, în formă, în înÅ£elepciune, în timp, în voinţă, în cele sufleteÅŸti, în cele ale trupului, în cele din afară ÅŸi în multe altele se deosebesc unul de altul, dacă se face comparaÅ£ie între ei; pe când aici — raportul între Fiul ÅŸi Dumnezeu Tatăl — nimic din acele deosebiri nu există.
Expresia „după poruncă” este mai puternică decât expresia „chemat” — după cum zice ÅŸi în alt loc: „Întru Hristos Iisus eu v-am născut pe voi”, adică întru credinţă. Iar expresia „adevărat”, pe care o adaugă aici, înseamnă exact, ÅŸi mai presus de toÅ£i ceilalÅ£i, asemănarea ucenicului cu dascălul; voieÅŸte cu alte cuvinte a arăta aici marea lui dragoste ÅŸi atenÅ£ie faţă de el.
Dar iată că ÅŸi aici particula „întru” este iarăşi pusă pentru a desemna credinÅ£a. PriveÅŸte apoi ÅŸi lauda cea mare când este numit nu numai fiu, ci încă ÅŸi fiu adevărat.
Har, milă, pace, zice, de la Dumnezeu Tatăl, ÅŸi de la Hristos Iisus, Domnul nostru. Dar de ce oare în celelalte epistole nicăieri n-a pus înainte mila, ci numai aici? Apoi ÅŸi aceasta este tot din marea lui iubire, părintească. Căci el se roagă ÅŸi doreÅŸte cele mai multe bunuri fiului, temându-se pentru el ÅŸi tremurând chiar de grija lui — fiindcă astfel se temea, ca ÅŸi cum parcă nimic , n-ar fi făcut pentru el, ba chiar îngrijindu-se de slăbiciunile lui trupeÅŸti — precum atunci când de pildă îi scrie, zicându-i: „De acum nu bea numai apă, ci foloseÅŸte puÅ£in vin, pentru stomacul tău ÅŸi pentru desele tale slăbiciuni”. (I Timotei 5, 23) Dascălii mai ales au nevoie de o mai mare milă. „De la Dumnezeu Tatăl nostru, zice, ÅŸi Hristos Iisus, Domnul nostru”. Åži aici iarăşi apostolul arată mângâiere ÅŸi încurajare. Căci dacă Dumnezeu este Tată, Se ÅŸi îngrijeÅŸte ca ÅŸi tatăl de copii. Ascultă pe Hristos zicând: „cine este omul acela între voi care, de va cere fiul său pâine, oare el îi va da piatră?” (Matei 7, 9)
Când am plecat în Macedonia, te-am îndemnat să rămâi în Efes (1,3). PriveÅŸte bunătate la el! Cum nu întrebuinÅ£ează autoritatea de dascăl, ci cu glas de slugă îndeamnă, căci n-a zis „precum Å£i-am poruncit sau Å£i-am pus în vedere”, ci „precum te-am îndemnat”. Desigur că nu faţă de toÅ£i ucenicii se purta el aÅŸa, ci numai faţă de cei blânzi ÅŸi virtuoÅŸi, pe când faţă de ceilalÅ£i, de cei întinaÅ£i, zic, ÅŸi neadevăraÅ£i ucenici, se purta altfel, precum însuÅŸi el scriind, zicea: „îndeamnă ÅŸi mustră cu toată tăria”. (Tit 2, 15) Åži aici priveÅŸte ce spune: ca să porunceÅŸti unora să nu înveÅ£e o altă învăţătură. Deci, ce este aceasta? Nu era de ajuns oare epistola lui Pavel, pe care le-o trimisese? Nu! Căci faţă de scrisorile lui ei erau încă îndărătnici, precum erau ÅŸi mai înainte de acele scrisori. Dar apoi chiar ÅŸi el îşi petrecuse mult timp în această cetate, aici era ÅŸi acel templu al Artemisei (Dianei), ÅŸi tot aici a pătimit acele multe rele. Căci după ce s-a împrăştiat adunarea, Pavel, chemând în jurul său pe ucenici, după ce s-a închinat lor, a plutit cu corabia pe mare ducându-se în Macedonia, de unde iarăşi s-a întors. (Faptele Apostolilor, capitolele 19 ÅŸi 20)
Dar este demn de cercetat dacă acum Pavel a aÅŸezat acolo pe Timotei, fiindcă-i zice: „Ca să porunceÅŸti unora ca să nu înveÅ£e o altă învăţătură”. Nu-i numeÅŸte pe faţă, ca nu cumva să-i facă mai fără ruÅŸine în mustrarea ce trebuia să le-o aducă. Erau aici oarecare pseudodidascali dintre iudei, care încercau să atragă iarăşi pe credincioÅŸi la paza Legii (mozaice), ceea ce de altfel mai în toate epistolele o spune. Dar ei făceau aceasta nu doar că erau miÅŸcaÅ£i de cugetul lor, ci numai împinÅŸi de slava deÅŸartă, ÅŸi din dorul de a avea ucenici, de a se certa cu Pavel, ÅŸi de a- ÅŸi arăta pizma lor faţă de el. Aceasta vrea să zică prin cuvintele: „să nu înveÅ£e o altă învăţătură”.
Nici să ia aminte la basme şi la nesfârşite înşirări de neamuri. (I Tim 4) Prin cuvintele mituri sau basme, el nu înţelege Legea; să nu se înţeleagă una ca aceasta! Ci vrea să spună de acele falsificări, de acele mistificări şi de acele credinţe deşarte. Era în obiceiul multor iudei să-şi irosească vorba în lucruri de nimic: ca de pildă în numărarea părinţilor, moşilor şi strămoşilor, în felul acesta să aibă slavă în istorie, şi să se creadă a avea o mai mare experienţă.
„Ca să porunceÅŸti unora să nu înveÅ£e o altă învăţătură, nici să ia aminte la basme ÅŸi la nesfârÅŸite înÅŸirări de neamuri”. Åži ce vrea să însemne „nesfârÅŸite”? Adică vorbe fără de sfârÅŸit, sau fără nici un folos, sau cu greu de priceput nouă. Ai văzut cum ceartă ispitirea sau curiozitatea unora de a ÅŸti totul? Unde este credinţă, nu este nevoie de cercetare. Unde nu trebuie nimic a cerne, de ce să fie nevoie de cercetare? Cercetarea este răsturnarea credinÅ£ei. Că cel ce caută ÅŸi cercetează, niciodată nu află. Cel ce cercetează, nu poate să creadă. De aceea ÅŸi zice, ca să nu ne batem capul cu cercetări amănunÅ£ite; iar dacă cercetăm, apoi aceasta nu este credinţă, căci credinÅ£a liniÅŸteÅŸte cugetul. Dar atunci, cum de zice Hristos: „căutaÅ£i ÅŸi veÅ£i afla; bateÅ£i ÅŸi vi se va descbide” ÅŸi „cercetaÅ£i Scripturile, că socotiÅ£i că în ele aveÅ£i viaţă veÅŸnică”? (Matei 7, 7; loaii 5, 39) Dar acolo (în primul pasaj) prin expresia „căutaÅ£i” el vorbeÅŸte de cerere ÅŸi de o dorinţă arzătoare, pe când aici (în al doilea pasaj) expresia „cercetaÅ£i Scripturile” nu este a unuia ce introduce în cugetul cuiva dorul de a cerne cuvintele în zadar, ci ale unuia ce tocmai că scoate acea poftă. A zis: „cercetaÅ£i Scripturile”, adică, aflând ÅŸi cunoscând exactitatea lor, noi să facem aceasta nu pentru ca pururea să cercetăm, ci cercetând, să încetăm cu acest obicei.
Åži bine a zis el: „PorunceÅŸte unora ca să nu înveÅ£e o altă învăţătură, nici să ia aminte la basme ÅŸi la nesfârÅŸite înÅŸirări de neamuri, care aduc mai degrabă certuri decât lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu, cea întru credinţă”. Bine a zis „lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu”, fiindcă mari lucruri a voit Dumnezeu să ne dea, însă raÅ£ionamentele noastre pământeÅŸti nu primesc măreÅ£ia iconomiilor Lui. Prin urmare, acestea trebuie a veni prin credinţă, ceea ce este doctoria cea mai mare a sufletelor. Deci, cercetarea este contrară iconomiei lui Dumnezeu. Căci ce anume se lucrează prin credinţă? Aceea de a primi binefacerile Lui ÅŸi a ne face mai buni, ÅŸi de a nu ne îndoi de nimic, nici de a disputa ÅŸi a cerne, de ce aÅŸa ÅŸi nu în alt mod, ci a fi liniÅŸtiÅ£i în cugetul nostru. Căci ceea ce credinÅ£a a reuÅŸit ÅŸi a clădit, cercetarea a dărâmat. Cum a dărâmat? Lăsând cugetul să se ocupe cu cercetări zadarnice, credinÅ£a căzând pe un plan secund.
„Nici să ia aminte la basme si la nesfârÅŸite însirări de neamuri.” „Dar, zici tu, cu ce au vătămat genealogiile neamurilor?” Apoi Hristos zicea că prin credinţă trebuie să se mântuiască omul, iar ei se certau ÅŸi ziceau că nu trebuie credinţă. Dar fiindcă tăgăduirea lor era, sau avea influenţă numai în timpul de faţă, pe când urmările tăgăduirii în viaÅ£a viitoare, avea nevoie de credinţă. Ei însă, preocupaÅ£i cu observaÅ£iile Legii, împiedicau credinÅ£a. Mi se pare că aici el face aluzie ÅŸi la elini , când zice: „basme ÅŸi nesfârÅŸite înÅŸirări de neamuri”, ca cei ce-ÅŸi numărau pe zeii lor.

Deci, iubiţilor, să nu luăm aminte la discuţii zadarnice. Căci de aceea am fost numiţi credincioşi, pentru ca fără clătinare să credem celor spuse, pentru ca deloc să nu ne îndoim. Că dacă cele grăite sunt omeneşti, ar trebui desigur a le cerne cu toată amănunţimea; iar dacă sunt ale lui Dumnezeu, cu atât mai mult trebuie să le preţuim şi să le credem; dacă însă nu credem, atunci nu vom şti nici că este Dumnezeu. Fiindcă ai să ştii că este Dumnezeu, dacă îl faci răspunzător? Întâia dovadă pe care tu o dai că ştii pe Dumnezeu, este de a crede toate cele grăite, fără a cere dovezi şi iarăşi dovezi. Aceasta o ştiu şi elinii, căci credeau în zeii lor, deşi o spuneau fără dovezi. Si de ce oare? Fiindcă sunt strănepoţi şi descendenţi din zei.
Ai văzut că ÅŸi elinii ÅŸtiu aceasta? Si ce spun eu de Dumnezeu, când ei făceau astfel ÅŸi fiind vorba de un om — voiesc a spune de Pitagora, acel fermecător ÅŸi mag, căci puneau înainte acea vestită axiomă: „el a zis”. Dar chiar ÅŸi pe temple era scrisă deasupra ÅŸi reprezenta tăcerea, acoperindu-ÅŸi gura cu degetul, ÅŸi strângându-ÅŸi cu putere buzele, inspirând tăcerea tuturor celor de faţă. Deci, dacă acelea sunt atât de respectate, apoi ale noastre nu trebuie respectate, ci sunt de râs? Cele ale elinilor după dreptate trebuie să fie cercetate, fiindcă sunt astfel; e vorba acolo de lupte, de dispute ÅŸi urmările acestora, pe când cele ale noastre se deosebesc cu totul de acelea. Căci pe acelea le-a descoperit înÅ£elepciunea omenească, în timp ce pe acestea le-a descoperit ÅŸi învăţat harul Duhului Sfânt. Acelea sunt credinÅ£e pline de prostie ÅŸi nebunie, iar acestea de adevărată înÅ£elepciune. Acolo nu mai este ucenic, nici dascăl, ci toÅ£i cercetează ÅŸi se ceartă, fie dascăl, fie ucenic. Pentru a crede, este nevoie de a cunoaÅŸte, iar nu de a disputa; de a crede fără îndoială, iar nu de a pune înainte raÅ£ionamente omeneÅŸti. Prin credinţă, toÅ£i cei din vechime au fost lăudaÅ£i, ÅŸi fără de aceasta toate se răstoarnă pe dos.
Şi ce spun eu de cele cereşti? Chiar cele de pe pământ dacă le vom examina, le vom afla în strânsă legătură cu credinţa. Nici afaceri băneşti, nici meşteşuguri şi, în fine, nimic din acestea nu poate fi fară credinţă. Dacă aici, unde e vorba de lucruri false, şi este nevoie de credinţă, apoi cu atât mai mult în cele duhovniceşti!
Această credinţă, deci, să o avem ÅŸi de ea să ne Å£inem strânÅŸi, căci numai aÅŸa vom putea scoate din suflet acele credinÅ£e vătămătoare, ca de pildă aceea că „aÅŸa s-a născut, ÅŸi aÅŸa i-a fost sortit (predestinat)”. Dacă noi vom crede că va fi înviere ÅŸi judecată, apoi pe toate acele credinÅ£e deÅŸarte vom putea să le scoatem din suflet. Crede că este Dumnezeu drept, ÅŸi nu vei mai crede că este naÅŸtere nedreaptă; crede că este Dumnezeu care Se îngrijeÅŸte mai dinainte, ÅŸi nu vei mai crede că este naÅŸtere dintre acelea care pe toate le răstoarnă pe dos. Crede că este pedeapsă ÅŸi împărăţia cerurilor, ÅŸi nu vei mai crede că este noroc din naÅŸtere, pe de o parte răsturnând în noi bunul simÅ£, iar pe de alta supunându-ne unei necesităţi ÅŸi unei vieÅ£i silite. Să nu semeni, să nu răsădeÅŸti, să nu pleci la armată, ÅŸi în fine să nu faci nimic, fiindcă numaidecât, vrând sau nevrând, vei întâmpina cele sortite de la naÅŸtere.
Dar atunci de ce mai avem nevoie de rugăciuni? De ce mai voieÅŸti a te face creÅŸtin, dacă totul este sortit de la naÅŸtere? Fiindcă vei fi sub păcat. De unde sunt meÅŸteÅŸugurile? Sunt oare destinate de la naÅŸtere? „Da! Zici tu. Dar a fost ursit unuia să devină înÅ£elept prin osteneli.” Arată-mi însă pe unul care să fi învăţat meÅŸteÅŸug fără osteneli. Astfel, meÅŸteÅŸugul se capătă nu de la naÅŸtere, ci cu multe osteneli. „Dar de unde vine, zici tu, că cineva fiind om rău este bogat, ÅŸi un altul fiind viclean, a căpătat moÅŸtenire de la tatăl său? Pe când un altul, deÅŸi munceÅŸte mult, totuÅŸi este sărac?” Acestea într-una le pun ei înainte; toate numai cu privire la bogăţie ÅŸi sărăcie, ÅŸi nimic de virtute ÅŸi răutate. Dar tu nimic n-ai spus până acum; arată-mi dacă cineva sârguindu-se a devenit rău, sau dacă cineva trândăvindu-se a devenit bun. Căci dacă soarta are vreo putere, atunci trebuie să-ÅŸi arate puterea în cele mai mari: adică în virtute ÅŸi răutate, ÅŸi nicidecum în bogăţie ÅŸi sărăcie. „De unde, zici tu, vine boala peste unii, iar alÅ£ii totdeauna sunt sănătoÅŸi? De unde vine, că unuia îi merg bine afacerile, iar altuia nu îi merg? De unde apoi vine că aceluia îi merg lucrurile după dorinţă, pe când acestuia i se pun în cale mii de mii de piedici?” Ei bine, depărtează-te de credinÅ£a în naÅŸterea cu noroc, ÅŸi atunci vei ÅŸti totul cu exactitate! Crede că este Dumnezeu care Se îngrijeÅŸte mai dinainte, ÅŸi atunci vei ÅŸti totul lămurit. „Dar nu pot, zici tu; nu mă lasă confuzia lucrurilor acestora de a întrevedea acea pronie (purtare de grijă), dacă toate acestea sunt ale lui Dumnezeu. Cum pot crede eu că Dumnezeu, Cel bun, dă averi unui desfrânat, unui spurcat, unui lacom, iar celui bun nu-i dă deloc? Cum să cred? Căci trebuie a crede din fapte”.
Bine! AÅŸadar, toate cele ce ai spus sunt ele rezultatul unei naÅŸteri drepte sau nedrepte? „Nedrepte” zici. Dar oare cine a făcut această naÅŸtere nedreaptă? Oare Dumnezeu? „Nu, zici tu, ci este fără început, nenăscută.” Åži cum face astfel de lucruri, nefiind născută, sau fără început, fiindcă astfel de împrejurări sunt contrare… Deci, toate acestea nu sunt câtuÅŸi de puÅ£in lucruri ale lui Dumnezeu. AÅŸadar, să examinăm, cine a făcut cerul, pământul, marea, anotimpurile? Dacă în cele neînsufleÅ£ite a făcut atâta ordine ÅŸi atâta armonie, cu atât mai mult în noi, pentru care s-au făcut toate; este ca ÅŸi cum cineva s-ar îngriji de-o casă — care de altfel ar fi minunată — iar de cei ce locuiesc în ea nu s-ar îngriji.
Cine păzeÅŸte în bună rânduială schimbarea anotimpurilor? Cine a aÅŸezat legile cele înÅ£elepte ale naturii? Cine a orânduit mersul zilei ÅŸi al nopÅ£ii? Toate acestea sunt superioare acelei „naÅŸteri” sau ursite. „Nu, zici tu, ci s-au făcut de la sine, sau automat”. Dar cum ar fi putut să se facă automat, aflându-se într-o astfel de ordine? Deci, de unde ÅŸi cum sunt unii bogaÅ£i, sănătoÅŸi ÅŸi prosperi în afacerile lor? Unii prin lăcomie, alÅ£ii prin moÅŸtenire, iar alÅ£ii prin răpire. Åži de ce a îngăduit oare Dumnezeu? Fiindcă nu este aici răsplata, ci în viaÅ£a viitoare; atunci arată-mi că se petrece ceva de acest fel. „Dar, zici tu, deocamdată dă-mi aici, ÅŸi dincolo nu voi mai cere”. De aceea nici nu ai. Că dacă tu, necăutând acea plăcere ÅŸi dorindu-le pe acestea de aici, ca ÅŸi cum le preferi aceleia, apoi cu cât mai mult când te vei ÅŸi bucura de acea plăcere curată? De aceea îţi arată Å£ie, că cele de aici nu sunt nimic, ci ne sunt indiferente. Căci spune-mi: a fi ceva adânc, sau întunecat, depărtat sau apropiat, oare nu este ceva indiferent? AÅŸa este ÅŸi bogăţia.
Spune-mi: în cele necesare oare nu deopotrivă s-a dat tuturor, ca de pildă destoinicie spre virtute, împărţirea deopotrivă a darurilor duhovniceşti? Dacă ai cunoaşte binefacerile lui Dumnezeu, atunci nu te-ai fi indignat de acestea, ci te-ai bucura deopotrivă cu alţii, nici n-ai fi căutat şi nici n-ai fi umblat după lăcomie, ştiind egalitatea lor (a darurilor). După cum o slugă, având hrană şi haine şi îmbrăcăminte din partea stăpânului şi, în fine, din toate celelalte bucurându-se deopotrivă cu ceilalţi, iar dacă poate ar avea pe cap mai multe fire de păr, sau unghii mari, prin aceasta ar crede că are ceva mai mult decât ceilalţi; cam în felul acesta este şi cel ce cugetă lucruri mari în zadar.
De aceea ne-a depărtat pe noi de asemenea lucruri, ca să stingă din noi o asemenea nebunie, pentru ca dorul de acestea să-1 mute la cer. Dar noi nici aÅŸa nu ne cuminÅ£im. După cum pe copil îl lipseÅŸte tatăl său de cele copilăreÅŸti, dacă are ceva copilăresc, ÅŸi dacă preferă acestea în locul celor trebuitoare, pentru ca astfel ÅŸi fără de voia lui să-1 îndrepte spre desăvârÅŸire, tot aÅŸa face ÅŸi Dumnezeu cu omul, pentru a-1 îndrepta spre cer. „Dar de ce, zici tu, lasă pe cei răi să se îmbogăţească?” Pentru că nu se interesează atât de mult de ei. Cum apoi lasă ÅŸi pe cei drepÅ£i? Nu El îi face să fie săraci, ci numai îngăduie aceasta.
Acestea ni s-au spus acum într-un mod superficial, precum unora ce nu cunosc Scripturile. Iar dacă am vrea să credem şi să fim cu luare-aminte la cuvintele lui Dumnezeu, n-am avea nevoie de vorbele acestea, căci toate le-am şti. Pentru ca să afli că bogăţia nu este nimic, nici sănătatea, nici slava, eu îţi voi arăta pe mulţi care puteau să se îmbogăţească, şi totuşi, nu s-au îmbogăţit, care puteau să fie sănătoşi, şi cu toate acestea şi-au slăbit trupurile lor prin nevoinţe, care puteau să se bucure de slavă, şi totuşi se străduiesc să fie dispreţuiţi. Nimeni fiind bun, nu râvneşte de a fi rău. Acestea deci să le râvnim, ca unele ce sunt cu adevărat bune, ca astfel să ne bucurăm şi de bunurile viitoare, întru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine mărirea, puterea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.