din “Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Tit, Filimonâ€
Pavel, apostolul lui Hristos Iisus, prin voia lui Dumnezeu, după făgăduinţa vieţii care este în Hristos Iisus, lui Timotei, iubitului fiu: Har, milă, pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Hristos Iisus, Domnul nostru! (II Timotei 1, 1-2)
De ce, oare, i-a mai trimis ÅŸi a doua epistolă? Spusese: „Îţi scriu aceasta nădăjduind că voi veni la tine fără întârziere” (I Timotei 3, 14); lucrurile însă nu s-au petrecut aÅŸa. Acum îl mângâie deci prin această scrisoare, fiind poate el întristat pentru aceasta (lipsa lui Pavel) ÅŸi simÅ£ind apăsarea (greutatea) slujbei pe care, atunci, ÅŸi-o începuse deja. Căci niÅŸte bărbaÅ£i, oricât de mari ar fi ei, totuÅŸi când primesc cârma ÅŸi guvernarea Bisericii, simt oarecare neplăcere ÅŸi îngreuiere, primejduindu-se din toate părÅ£ile în multele valuri ce le întâmpină, ÅŸi mai cu seamă pe atunci, când propovăduirea era la început, când toate erau nelucrate, când toate erau contrare, potrivnice. Iar nu numai atât, ci încă mai erau ÅŸi eresuri, provenite din învăţături iudaice, despre care (Pavel) a vorbit ÅŸi în întâia lui epistolă.
Åži nu numai că-l mângâie prin epistolă, ci îl ÅŸi cheamă la el: „SileÅŸte-te să vii curând la mine” ÅŸi: „Când vei veni, adu-mi felonul pe care l-am lăsat în Troada, la Carp, precum ÅŸi cărÅ£ile, mai ales pergamentele”. (II Timotei 4, 9, 13)
Mi se pare că epistola aceasta este trimisă cam pe la sfârÅŸitul vieÅ£ii sale. „Că eu de-acum mă jertfesc ÅŸi vremea despărÅ£irii mele s-a apropiat”; ÅŸi iarăşi: „La întâia mea apărare, nimeni nu mi-a venit într-ajutor”. (II Timotei 4, 6, 16) Toate acestea deci avându-le în vedere, chiar ÅŸi mângâierea ce i-o face, i-o pregăteÅŸte din propriile încercări ÅŸi zice: „Pavel, apostolul lui Hristos Iisus, prin voia lui Dumnezeu, după făgăduinÅ£a vieÅ£ii care este în Hristos Iisus”.
Chiar de la început i-a deÅŸteptat sufletul, căci pare a zice: „Să nu-mi spui de primejdiile de aici, căci acestea ne zămislesc nouă viaÅ£a veÅŸnică, unde nimic de acest fel nu mai este, de unde «vor fugi toată durerea, întristarea ÅŸi suspinarea» (Isaia 35, 10); căci nu ne-a făcut pe noi apostoli doar pentru a întâmpina primejdii, ci ÅŸi ca să le suferim ÅŸi să murim”. Apoi, fiindcă relatarea propriilor dureri ÅŸi neajunsuri era nu numai o mângâiere pentru Timotei, ci încă ÅŸi un adaos de supărare, iată că încă de la început aduce cuvinte de mângâiere, zicând: „după făgăduinÅ£a vieÅ£ii care este în Hristos Iisus”, ca ÅŸi cum ar spune: „dacă este deci făgăduinţă, atunci nu căuta făgăduinÅ£a aceasta aici”, căci „nădejdea care se vede nu mai e nădejde”. (Romani 8, 24)
„Lui Timotei, iubitului fiu”, zice. Åži nu spune simplu „fiu”, ci „iubitului fiu”, fiindcă sunt fii ÅŸi neiubiÅ£i — „însă, tu nu eÅŸti dintr-aceÅŸtia, pentru care nici nu îţi zic simplu, ci «iubitului meu fiu»”. De altfel, ÅŸi pe galateni îi numeÅŸte fii; cu toate acestea însă este ÅŸi mâhnit pentru ei, după cum zice: „pentru care sufăr iarăşi durerile naÅŸterii”. (Galateni 4, 19) Aici însă apostolul mărturiseÅŸte, prin aceste cuvinte, marea lui virtute, căci dragostea lui pentru Timotei nu provine de la natură, ci din virtutea acestui bărbat.
Cei născuÅ£i din noi ne sunt iubiÅ£i nu numai pentru calităţile lor, ci ÅŸi pentru cerinÅ£a naturii, pe când cei iubiÅ£i nouă din credinţă, pentru nimic altceva nu ne sunt iubiÅ£i decât numai pentru virtute — căci pentru ce altceva? — ÅŸi mai cu seamă lui Pavel, care nimic nu făcea din părtinire. Prin aceste cuvinte îi arată că, dacă încă nu s-a dus la el, nu se datoreÅŸte faptului că ar fi fost mâniat de ceva, nici că l-ar fi dispreÅ£uit. Aceasta arată tocmai prin expresia „iubitului fiu”.
„Har, milă, pace de la Dumnezeu-Tatăl ÅŸi de la Hristos Iisus, Domnul nostru!” Precum a făcut ÅŸi în Epistola întâi, la fel ÅŸi aici aceleaÅŸi îi doreÅŸte. Åži priveÅŸte cum de la început se justifică de faptul că nu s-a dus la el ÅŸi că nu l-a văzut. Fiindcă expresiile „până voi veni” ÅŸi „nădăjduind că voi veni la tine fără întârziere” (I Timotei 4, 13; 3, 14) făceau aÅŸteptată prezenÅ£a lui fără întârziere. Pentru aceasta deci de la început se justifică. Căuza pentru care el n-a venit nu o arată de la început, ca să nu-l întristeze mai tare; iar acea cauză a fost că apostolul era plecat din nou la Roma, trimis în detenÅ£ie de împărat.
Aceasta a arătat-o lui Timotei când l-a chemat la el spre sfârÅŸitul vieÅ£ii sale. Nu îl întristează cu aceasta chiar de la început, ci îl poartă cu nădejdea de a-1 vedea curând. „Doresc mult să te văd”, zice ÅŸi: „SileÅŸte-te să vii curând la mine”. (II Timotei 1, 4; 4, 9) De la început deci îl deÅŸteaptă, iar cele ce urmează după aceasta Ie spune cu mari laude:
Mulţumesc lui Dumnezeu, Căruia Îi slujesc din strămoşi, cu cuget curat, că te pomenesc neîncetat, zi şi noapte, în rugăciunile mele. (1, 3)
„MulÅ£umesc lui Dumnezeu, zice, că te pomenesc, că te iubesc atât de mult.” Aceasta este cea mai mare dragoste, când cineva se ÅŸi mândreÅŸte cu ea. „MulÅ£umesc lui Dumnezeu, Căruia ÃŽi slujesc din strămoÅŸi.” Cum? „Cu cuget curat”, zice, căci cugetul lui nu era întru nimic vătămat.
De altfel, el vorbeÅŸte aici despre viaţă ÅŸi peste tot numeÅŸte viaÅ£a conÅŸtiinţă. Sau, poate zice că „nu am trădat pentru vreo cauză omenească nici unul din bunurile pe care le-am dorit încă dinainte, nici chiar atunci când prigoneam Biserica”. Pentru care zice: „TotuÅŸi, am fost miluit, căci în necredinÅ£a mea, am lucrat din neÅŸtiinţă” (I Timotei 1, 13), ca ÅŸi cum parcă ar zice: „Să nu-Å£i închipui că lucrul acesta ar fi linguÅŸire din parte-mi”.
Bine face el că îşi recomandă caracterul sau simţământul său moral, ca astfel să se arate vrednică de credinţă dragostea lui către Timotei, ca ÅŸi cum ar zice: „Nu mint, nici că aÅŸ avea ceva, ÅŸi aÅŸ spune altceva”. AÅŸa că, fiind silit ÅŸi de astă dată, el s-a lăudat pe sine, după cum arată chiar ÅŸi cartea Faptele Apostolilor. Fiindcă atunci îl defăimau ca revoluÅ£ionar ÅŸi inovator, iată că Anania zicea către el: „Dumnezeul părinÅ£ilor noÅŸtri te-a ales de mai înainte pe tine ca să cunoÅŸti voia Lui ÅŸi să vezi pe Cel Drept ÅŸi să auzi glas din gura Lui; că martor vei fi Lui, în raÅ£a tuturor oamenilor, despre cele ce ai văzut ÅŸi ai auzit”. (Faptele Apostolilor 22, 14-15)
Tot aÅŸa ÅŸi aici, ca nu cumva să fie considerat nesimÅ£itor în prietenie ÅŸi rară cuget, ca unul care a uitat, cu drept cuvânt se lăuda pe sine, zicând: „că te pomenesc neîncetat”, ÅŸi nu oricum, ci „în rugăciunile mele”, adică „aceasta îmi este dorinÅ£a”, ca necontenit, „zi ÅŸi noapte”, să-L rog pe Dumnezeu pentru aceasta, „dorind să te văd”. Ai văzut umilinţă? Ai văzut cum se justifică raţă de ucenic?
Apoi arată şi cauza, care nu este una formală, căci, deşi a mai arătat deja, totuşi o race şi aici, zicând:
Pentru că îmi aduc aminte de lacrimile tale. (1, 4) Era natural ca, despărţindu-se de el, să plângă acela şi să se tânguiască, mai mult decât copilul care este depărtat de sânul şi de laptele doicii. Ca să mă umplu, zice, de bucurie, doresc mult să te văd. Nu m-aş lipsi de atâta plăcere, chiar de aş fi cel mai nesimţitor, crud şi sălbatic om; căci acele lacrimi ar fi de ajuns să mă înduioşeze, aducându-mi aminte de ele.
Acum însă eu nu sunt unul dintr-aceştia, ci dintre cei ce slujesc cu puritate (curăţie) lui Dumnezeu, aşa că multe sunt pricinile care mă apropie de tine. Pe lângă aceasta, apoi, mai aduce şi un alt motiv de mângâiere, zicând: îmi aduc iarăşi aminte de credinţa ta neprefăcută. (l, 5)
Mai departe, pune ÅŸi o altă laudă, anume că el (Timotei) nu este dintre neamuri (ginÅ£i), nici dintre necredincioÅŸi, ci dintr-o casă care dintru început a slujit lui Dumnezeu. Precum s-a sălăşluit întâi în bunica ta, Loida, zice, ÅŸi în mama ta, Eunichi. Căci era, zice, „fiul unei femei iudee credincioase” (Faptele Apostolilor 16, 1). Cum putea fi o femeie iudee ÅŸi credincioasă? Åži anume, credincioasă dintre iudei, ÅŸi nu dintre neamuri; iar pentru că tatăl său era elin, apostolul l-a tăiat (pe Timotei) împrejur, (făcând) aceasta ÅŸi pentru iudeii care erau prin acele locuri. Vezi cum începea legea să se desfiinÅ£eze, făcându-se împerecherile acestea?
PriveÅŸte apoi câte a arătat el aici. „Eu, zice, slujesc lui Dumnezeu ÅŸi am conÅŸtiinÅ£a curată, iar tu ai lacrimile. Nu numai pentru lacrimi te iubesc eu, ci ÅŸi pentru credinţă, că eÅŸti lucrător al adevărului, că nimic viclean nu este întru tine. Când tu deci te arăţi pe tine însuÅ£i vrednic de iubire, fiind atât de iubitor ÅŸi adevărat ucenic al lui Hristos, iar eu nefiind dintre cei neiubitori, ci dintre cei ce spun adevărul, atunci care ar putea fi piedica de a nu veni să te văd?” Tot aÅŸa, sunt încredinÅ£at, zice, că ÅŸi întru tine.
„De la început ai, zice, acest bun, de la strămoÅŸi ai moÅŸtenit credinÅ£a cea nefăţarnică.” Laudele strămoÅŸilor, când, desigur, urmăm pildele lor, sunt ÅŸi ale noastre; iar când nu le urmăm, nu au nici o putere, ci încă mai mult ne condamnă. De aceea a ÅŸi zis apostolul: „sunt încredinÅ£at că ÅŸi întru tine”. „Nu stau la îndoială, ci sunt încredinÅ£at ÅŸi întru totul asigurat. Deci, dacă nimic omenesc nu te-a adus la credinÅ£a adevărată, nimic nu va putea să te miÅŸte din loc.”
Din această pricină, îţi amintesc să aprinzi ÅŸi mai mult din nou barul lui Dumnezeu, care este în tine, prin punerea mâinilor mele. (1,6) PriveÅŸte cum îl înfăţiÅŸează pe el, ca fiind într-o mare tristeÅ£e, într-o mare mâhnire. „De aceea, zice, să nu-Å£i închipui că te-am dispreÅ£uit, ci să ÅŸtii că nu te-am uitat, dacă nu pentru altceva, cel puÅ£in pentru bunica ÅŸi mama ta. Pentru aceea, deoarece cunosc că ai credinţă nefăţarnică, îţi trebuie numai bunăvoinţă, spre a reînflăcăra barul lui Dumnezeu.” Precum focul are nevoie de lemne, tot aÅŸa ÅŸi barul are nevoie de buna noastră voinţă, ca pururea să fie nestins.
„Îţi amintesc să aprinzi ÅŸi mai mult din nou barul lui Dumnezeu, care este în tine, prin punerea mâinilor mele”, adică barul Duhului, pe care l-ai luat spre sprijinirea Bisericii, spre semne, spre întreaga slujbă sfântă. In noi stă ÅŸi de a stinge, precum ÅŸi de a aprinde acest bar. Pentru care ÅŸi zice în altă parte: „Duhul să nu-l stingeÅ£i . (I Tesaloniceni 5, 19)
Când cineva este stăpânit de lene ÅŸi trândăvie, se stinge, iar când este treaz ÅŸi cu băgare de seamă, se aprinde. ÃŽÅ£i este cu putinţă aceasta, dacă însă vei lucra cu putere, adică de vei fi plin de bucurie, de îndrăzneală, de veselie. Cu alte cuvinte, ne spune parcă: „StaÅ£i bărbăteÅŸte!” Căci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii ÅŸi al dragostei, ÅŸi al înÅ£elepciunii (1, 7), adică nu pentru aceasta am luat duhul, ca să ne împuÅ£inăm, ci ca să ne împuternicim, ca să ne încurajăm.
Căci multora li se dă duhul temerii, cum de pildă s-a petrecut în războaiele de pe timpul regilor. „Şi a căzut peste ei, zice, duhul temerii” (IeÅŸirea 15, 16 ), adică le-a dat lor frică. Dar Å£ie, dimpotrivă, ti-a dat dubul puterii ÅŸi al dragostei către El. AÅŸadar, ÅŸi aceasta este din barul Său, ÅŸi nu întâmplător (automat) din acesta, ci când ÅŸi noi mai întâi vom învedera cele cuvenite nouă. „Căci ceea ce ne face pe noi a striga: «Ava Părinte!» insuflă în noi ÅŸi dragostea către El, ca ÅŸi aceea către aproapele, zice, ca astfel să ne iubim unii pe alÅ£ii, căci dragostea vine de la putere ÅŸi de la a nu ne teme. Nimic nu poate destrăma prietenia, ca frica ÅŸi teama de trădare.” „Căci Dumnezeu nu ne-a dat, zice, duhul temerii, ci al puterii ÅŸi al dragostei, ÅŸi al înÅ£elepciunii.” Adică, sub denumirea de înÅ£elepciune, el înÅ£elege sănătatea cugetului ÅŸi a sufletului sau ar spune că noi trebuie să avem întreagă înÅ£elepciune chiar ÅŸi când s-ar abate ceva rău, pentru a ne cuminÅ£i, ÅŸi cele prisoselnice să le taie de la noi.
VREUN OM LIPSIT DE SUPĂRARE ÎN ACEASTĂ VIAŢĂ, ŞI CĂ O SINGURĂ
SUPÄ‚RARE ESTE FOLOSITOARE, ACEEA VENITÄ‚ PRIN PÄ‚CAT.
DESPRE MILOSTENIE
Deci, iubiÅ£ilor, să nu ne descurajăm (abatem) în faÅ£a relelor ce cad asupra noastră, căci aceasta se întâmplă spre cuminÅ£irea noastră. „Să nu te tulburi în timpul încercării”, zice înÅ£eleptul Isus Sirah (2, 2). MulÅ£i au felurite necazuri în casele lor; toÅ£i ne împărtăşim de necazuri ÅŸi de supărări, nu însă ÅŸi de cauzele lor; ci unul are supărare de la femeie, altul de la copil, un altul de la slugă, unul de la vreun prieten, altul de la vreun duÅŸman, celălalt de la vecin, un altul de la vreo pagubă suferită, căci multe ÅŸi variate sunt cauzele necazurilor, ÅŸi nu vei găsi deloc pe cineva întru totul lipsit de necaz sau de supărare, ci unul o are mai mică, altul, mai mare.
Deci, să nu ne mâhnim şi nici să credem că numai noi suntem în necaz. Căci nu există om care să vieţuiască şi să fie scutit de necazuri în această viaţă trecătoare, ci unul astăzi, altul mâine, iar de nu mâine, după aceasta negreşit i se va întâmpla ceva care să-l supere. Că, după cum nu este cu putinţă ca plutind cineva, să nu fie în agonie, adică în frica morţii — vorbesc de cel ce pluteşte pe mare — tot aşa nu l-ar putea găsi cineva pe un om lipsit de supărare în viaţa aceasta.
Chiar de ai spune de bogat, totuşi, fiindcă este bogat, va avea mai multe motive de supărare; ba chiar de ar fi împărat, căci şi împăratul de multe este stăpânit şi nu face totul după placul său, ci trece cu vederea multe împotriva voinţei sale, şi mai cu seamă acesta este cel care mai mult decât toţi face de multe ori ceea ce nu voieşte. Şi de ce oare? Fiindcă are sub el pe mulţi din aceia care voiesc a răpi din drepturile sale.
Gândeşte-te în câtă supărare se găseşte el, când voieşte de pildă a face un lucru, dar nu poate, fie de frică, fie din cauza bănuielii, fie din cauza duşmanilor, fie din a prietenilor. De multe ori, chiar şi atunci când se ambiţionează a face un lucru din cele ce-i plac lui, totul dispare din acea faptă ce-l putea mulţumi, fiind mulţi din cei ce-l urăsc.
Dar ce? Crezi poate că aceia care duc un trai rară oboseală sunt lipsiţi de supărări în viaţă? Nicidecum, căci, precum nu este cu putinţă a fi cineva nemuritor, tot aşa nu este cu putinţă a fi fără de supărare. Câte neajunsuri nu suferă ei, pe care nu este cu putinţă a le reprezenta prin cuvinte, şi cu toate acestea le îndură în plăcere! Câţi poate, de mii de ori, nu s-au rugat să moară în acea bogăţie şi desfătare? Căci a se desfăta cineva nu este totdeauna lipsit şi de necaz; ba încă tocmai din a petrece în desfătare se nasc mii de necazuri, boli şi dezgusturi, şi chiar fără de acestea, adică şi fără să fie vreo cauză.
Când sufletul ajunge într-o astfel de deprindere, se întristează şi de la sine, adică fără vreo cauză anume; căci şi doctorii spun ca supărările pot veni de multe ori şi de la construcţia stomacului. Sau poate nu ni se întâmplă şi nouă de a ne întrista, de a ne mâhni şi să nu ştim cauza mâhnirii?
Într -un cuvânt, nu se poate găsi cineva fără de supărare, şi dacă poate nu are atâta pricină de supărare ca noi, totuşi fiecare are pe atât pe cât şi-o închipuie. Pe cineva îl supără mai mult cele ale sale decât cele ale aproapelui. Precum cei ce suferă din cauza unor membre ale trupului cred că ei îi covârşesc cu durerile pe cei din jur — căci şi cel bolnav de ochi nu-şi poate închipui vreo altă boală mai rea decât a sa, şi iarăşi cel ce suferă de stomac zice că boala aceasta este mai grea decât toate bolile, şi, în fine, fiecare crede că boala ce-l stăpâneşte este mai greu de vindecat decât toate celelalte boli — tot aşa se petrece şi cu întristarea, căci aceea pe care o are cineva o consideră drept cea mai dureroasă, lucru pe care îl judecă din propria experienţă.
De pildă, cel ce nu are copii, nimic nu consideră atât de dureros, ca lipsa de copii, pe când cel ce are mulţi copii şi este sărac, nimic nu învinovăţeşte atât de mult ca facerea de copii mulţi, iar cel ce are numai unul, nu-şi poate închipui ceva mai rău, ca a avea numai un copil. Căci de aici, zice, copilul devine leneş, iar pe tatăl său îl aduce în supărare — fiindu-i pururea prea iubit — nevrând a se îndrepta. Cel ce are femeie frumoasă, iarăşi nimic nu crede a fi mai rău decât a avea cineva femeie frumoasă, fiindcă faptul acesta este încărcat de bănuieli şi de zavistii. Iar cel ce are femeie urâtă, nu-şi poate închipui ceva mai rău decât a avea femeie urâtă, fiindcă faptul acesta este încărcat de dezgust.
Cel fără nici o ocupaţie zice că nimic nu este mai netrebnic şi mai de dispreţuit ca viaţa aceasta. Ostaşul spune că nimic nu este mai greu şi mai primejdios ca oştirea, şi că mult mai bine este a mânca cineva pâine cu apă, decât a suferi atâtea greutăţi. Cel ce este în stăpânire zice că nimic nu este mai obositor ca a se ocupa cineva cu trebuinţele altora, în timp ce acela care e stăpânit zice că nimic nu este mai înjositor ca a fi cineva sub puterea altuia. Cel însurat zice că nici un rău nu poate fi mai mare decât a avea cineva grijă de femeie, pe când cel neînsurat spune că nimic nu este mai fără libertate ca a fi neînsurat şi a se vedea fără casă şi fără odihnă. Neguţătorul fericeşte siguranţa lucrătorului de pământ, în timp ce acesta îl fericeşte pe neguţător pentru bogăţia sa.
ÃŽn fine, neamul nostru omenesc este întru totul nemulÅ£umit ÅŸi veÅŸnic cârtitor asupra soartei sale, ÅŸi posomorât. Când unul îi osândeÅŸte ÅŸi îi pune pe toÅ£i oamenii în aceeaÅŸi cumpănă, atunci zice în general: „Bietul om este un animal nenorocit ÅŸi încărcat cu multe greutăţi”, numind astfel întreaga natură umană. Câţi nu admiră bătrâneÅ£ea? Câţi nu fericesc tinereÅ£ea? Tot aÅŸa ÅŸi în vârstele omeneÅŸti mare este tristeÅ£ea ÅŸi necazul. Când de pildă, ne vedem acuzaÅ£i pentru vârstă, zicem: de ce nu suntem bătrâni? Iar când ne înălbeÅŸte părul, spunem: unde este tinereÅ£ea? Åži, într-un cuvânt, avem mii de motive spre a fi scârbiÅ£i ÅŸi întristaÅ£i. Dar pentru scăparea din această anomalie nu este decât o singură cale: aceea a virtuÅ£ii, deÅŸi chiar ÅŸi aceasta are necazurile ÅŸi nemulÅ£umirile sale, însă, la drept vorbind, acele necazuri nu sunt fără de folos, ci au cu ele o mare folosinţă ÅŸi un mare câştig.
Căci, dacă cineva a păcătuit ÅŸi pe urmă prin întristare s-a umilit, s-a curăţit de păcat; sau de a compătimit cu fratele căzut în greÅŸeală, ÅŸi atunci iarăşi are nu o mică plată. Căci a compătimi cu cei ce sunt în nenorociri, aceasta ne dă multă îndrăzneală fată de Dumnezeu. GândeÅŸte-te la cele ce Scriptura filosofează despre Iov, ascultă-l apoi ÅŸi pe Pavel, care spune: „PlângeÅ£i cu cei ce plâng… lăsaÅ£i-vă duÅŸi spre cele smerite” (Romani 12, 15, 16), fiindcă împărtăşirea de nenorocirile celor întristaÅ£i obiÅŸnuieÅŸte a uÅŸura greutatea cea mare a tristeÅ£ii.
Precum se întâmplă şi cu greutatea, că, dacă cineva susţine, uşurează povara celui ce o duce, tot aşa şi cu celelalte toate.
Atunci când cineva dintre ai noştri moare, mulţi sunt cei care stau pe lângă noi, mulţi care ne mângâie — ba de multe ori chiar şi pe un măgar căzut îl ridicăm —, în timp ce sufletele cele căzute ale fraţilor noştri le trecem cu vederea mai mult decât pe un măgar.
Dacă îl vedem intrând fără sfială în crâşmă, noi nu-l oprim, iar de-l vedem beat, nu îl împiedicăm — sau de face orice faptă absurdă —, ci încă ne purtăm bine cu ei.
De aceea zicea Pavel: „Nu numai că fac ei acestea, ci le ÅŸi încuviinÅ£ează celor care le fac”. (Romani 1, 32) Ba încă mulÅ£i fac ÅŸi societăţi de beÅ£ie ÅŸi de băutură. Fă, omule, societăţi pentru a depărta mania (nebunia) beÅ£iei, iar ospeÅ£ele sau mesele tale fă-le pentru cei legaÅ£i, pentru cei ce sunt în necazuri. AÅŸa ceva a poruncit Pavel ÅŸi corintenilor, zicând: „ca să nu se facă strângerea abia atunci când voi veni”. (I Corinteni 16, 2)
Acum, pentru petreceri ÅŸi desfătări toate le facem, ÅŸi masă comună, ÅŸi pat comun, ÅŸi vin comun, ÅŸi cheltuială comună, însă milostenie nimeni n-a făcut în comun. Astfel erau cele ale dragostei pe timpul apostolilor, când toate averile se puneau la mijloc. Dar eu nu poruncesc a le pune pe toate, ci o parte din ele, după cum ÅŸi Pavel zice: „Fiecare din voi, într-una din sâmbete, să pună de la sine ce se va îndura”, adică, strângând ca o dare oarecare pentru cele ÅŸapte zile ÅŸi depozitând-o, ca astfel să avem de unde face milostenie, fie mare, fie mică. „Să nu te înfăţiÅŸezi înaintea Mea cu mâna goală (deÅŸert)” (IeÅŸirea 23, 15), zice Moise, ÅŸi băgaÅ£i de seamă că el spunea acestea iudeilor.
Dar cu cât mai vârtos nu ni s-ar putea spune nouă! De aceea stau săracii înaintea uşilor bisericii, ca astfel nimeni să nu intre înaintea Domnului deşert, ca să intre o dată cu milostenia.
Intri ca să fii miluit; miluieşte tu mai întâi.
Cel ce vine după aceea, trebuie să dea mai mult; căci, când începem noi, cel de-al doilea dă mai mult. Fă-ţi mai întâi datornic pe Dumnezeu, şi după aceea cere şi tu; împrumută-L, şi după aceea cere, ca să iei înapoi împrumutul cu procente. Dumnezeu o voieşte aceasta şi nu se dă în lături.
Dacă tu ceri împreună cu milostenia, vei dobândi; dacă vei cere, zic, astfel, vei primi şi procente. Aşa, vă rog, să faceţi.
Nu prin ridicarea mâinilor suntem auziţi. Întinde-ţi mâinile tale nu spre cer, ci spre mâinile săracilor.
De vei întinde mâna ta în mâinile săracilor, vei atinge cu ea bolta cerului, şi Cel ce sade acolo va primi milostenia ta; iar de ai întins-o rară roadă, nimic n-ai câştigat.
Căci spune-mi, te rog: dacă împăratul s-ar apropia de tine cu porfira pe trup ÅŸi ar cere ceva de la tine, oare n-ai da cu plăcere tot ce ai? Nu prin întinderea mâinilor suntem auziÅ£i, nici în mulÅ£imea vorbelor, ci în fapte, căci ascultă pe prorocul, care zice: „Când ridicaÅ£i mâinile voastre către Mine, Eu îmi întorc ochii aiurea, ÅŸi când înmulÅ£iÅ£i rugăciunile voastre, nu le ascult” (Isaia 1, 15), căci trebuie a tăcea ÅŸi nici măcar de a căuta spre cer, cerând milă — pe când cel ce are curaj, multe spune.
Dar ce spune Scriptura? „AjutaÅ£i pe cel apăsat, faceÅ£i dreptate orfanului, apăraÅ£i pe văduvă!” (Isaia 1, 17) Astfel vom putea fi auziÅ£i, chiar de am avea mâinile în jos, chiar de n-am grăi nimic, chiar de n-am cere. Acestea deci să le facem, ca să ne învrednicim de bunurile făgăduite nouă, prin Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl ÅŸi cu Sfântul Duh, se cuvine slava, stăpânirea ÅŸi cinstea, acum ÅŸi pururea ÅŸi în vecii vecilor. Amin.