Omilia I-a

din “Omilii la Epistola catre Filipeni”

Filipenii sunt din Macedonia, din oraÅŸul Filipi, numit de către Luca ÅŸi „cetatea Colonia”. Aici a fost convertită ÅŸi botezată Lidia (FA 16, 14 – 15), vânzătoarea de porfiră, femeie foarte evlavioasă ÅŸi cu multă luare aminte; aici mai marele sinagogii a venit la credinţă[1], aici Pavel ÅŸi Sila au fost biciuiÅ£i, aici judecătorii oraÅŸului îi sileau să plece pentru că se temeau de ei ÅŸi tot aici cuvântul lui Pavel a avut un început strălucit. De aceea îi ÅŸi numeÅŸte „cununa sa” ÅŸi mărturiseÅŸte că multe au suferit pentru credinţă: „Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeÅ£i în El, ci ÅŸi să pătimiÅ£i pentru El.” (Flp 1, 29).

Când le scria această epistolă, el se afla în lanÅ£uri la Roma. De aceea ÅŸi spune: „în aÅŸa fel că lanÅ£urile mele pentru Hristos au ajuns cunoscute în tot pretoriul si tuturor celorlalÅ£i.” (Flp 1, 13). Prin „pretoriu” el înÅ£elege tribunalul împărătesc al lui Nero. Fiind legat, a fost însă eliberat după o vreme, după cum îi mărturiseÅŸte lui Timotei: „La întâia mea apărare, nimeni nu mi-a venit în ajutor, ci toÅ£i m-au părăsit. Să nu li se Å£ină în socoteală! Dar Domnul mi-a stat într-ajutor ÅŸi m-a întărit.” (2 Tim 4, 16-l7).

Deci lanÅ£urile despre care vorbeÅŸte în epistola de faţă sunt cele de dinaintea primei lui apărări. Iar că Timotei nu fusese de faţă atunci, reiese limpede din pasajul: „La întâia mea apărare nimeni nu mi-a venit în ajutor” (2 Tim 4, 16), ceea ce, desigur, n-ar fi scris dacă ar fi fost cineva de faţă. Când scrie însă această epistolă, Timotei era cu el, după cum ne încredinÅ£ează ÅŸi cuvintele: „Ci nădăjduiesc întru Domnul Iisus, că voi trimite pe Timotei la voi, fără de zăbavă” (Flp 2, 19) ÅŸi de asemenea: „Pe el deci nădăjduiesc să-l trimit îndată.” (Flp 2, 23). AÅŸadar el a fost eliberat atunci din lanÅ£uri, iar apoi iarăşi legat, după ce Timotei s-a dus la ei. Åži dacă spune: „Şi chiar dacă mi-aÅŸ vărsa sângele pentru jertfa ÅŸi slujirea credinÅ£ei voastre” (Flp 2, 17), n-o spune ca si cum acest fapt ar fi avut deja loc, ci că dacă, se va întâmpla aÅŸa, el se va bucura. „Ci mă bucur ÅŸi vă fericesc pe voi pe toÅ£i” (Flp 2, 17) spune el, încurajându-i în tristeÅ£ea ce-i cuprinsese de frica lanÅ£urilor.

Iar că nu era atunci în pragul morÅ£ii, reiese clar din ceea ce zice: „Sunt însă încredinÅ£at în Domnul că eu însumi voi veni în curând” (Flp 2, 24); ÅŸi încă: „Si având această încredinÅ£are, ÅŸtiu că voi rămâne ÅŸi împreună voi petrece cu voi cu toÅ£i.” (Flp 1, 25).

Deci Filipenii, iubindu-l foarte mult, trimiseseră pe Epafrodit pentru a-i aduce o colectă de bani ÅŸi pentru a afla veÅŸti despre el. Că într-adevăr îi trimiseseră bani, ascultă-l chiar pe el spunând: „Am de toate ÅŸi am ÅŸi de prisos; m-am îndestulat primind de la Epafrodit cele ce mi-aÅ£i trimis” (Flp 4, 18), iar că Epafrodit era însărcinat să afle cele despre el, se vede chiar de la începutul epistolei: „Voiesc ca voi sa ÅŸtiÅ£i, fraÅ£ilor, că cele petrecute cu mine s-au întors mai degrabă spre sporirea Evangheliei” (Flp 1, 12); si la fel: „ci nădăjduiesc întru Domnul Iisus, că voi trimite pe Timotei la voi, fără de zăbavă, ca ÅŸi eu să fiu cu inimă bună, aflând vesti despre voi.” (Flp 2, 19).

Expresia „ca ÅŸi eu” dezvăluie dorinÅ£a lui de a ÅŸti cele cu privire la acestea, părând a spune: «că precum voi, din multa voastră dragoste aÅ£i vrut să aflaÅ£i cele despre mine, tot aÅŸa ÅŸi eu vreau, ca să mă bucur aflând cele despre voi». De altfel trecuse mult timp de când aceÅŸtia nu mai trimiseseră pe nimeni la el, după cum ÅŸi spune: „M-am bucurai mult în Domnul că a înflorit [2] iarăşi purtarea voastră de grijă pentru mine” (Flp 4, 10), adică atunci când auziseră că e pus în lanÅ£uri. Dacă deci ei s-au tulburat auzind că Epafrodit  se îmbolnăvise, cu toate că nu era o persoană atât de însemnată ca Pavel, cu atât mai firesc era să se tulbure auzind de lanÅ£urile lui. De aceea ÅŸi Pavel aminteÅŸte chiar de la început de lanÅ£uri, arătând că nu doar că nu trebuie să se tulbure de aceasta, ci chiar să se bucure.

Apoi îi sfătuieşte să trăiască în bună înţelegere şi îi îndeamnă la umilinţă, arătându-le că prin aceasta vor fi în cea mai deplină siguranţa şi că vor putea cu uşurinţă să-şi biruie vrăjmaşii.

«Pentru învăţătorii voştri, spune el, a se afla în lanţuri nu poate fi atât de trist pe cât de trist ar fi faptul că ucenicii lor nu sunt în bună înţelegere; cele dintâi grăbesc răspândirea Evangheliei, iar aceasta din urmă o împiedică».

ÃŽndemnându-i, deci, să trăiască în bună înÅ£elegere, arătând că aceasta se naÅŸte din umilinţă, se adresează apoi iudeilor de pretutindeni, care, pretinzându-se creÅŸtini, lovesc în credinţă; de aceea îi numeÅŸte „câini” ÅŸi „lucrători răi”, sfătuindu-i pe filipeni să se ferească de ei. Arătându-le apoi la ce anume trebuie să ia aminte, spunându-le în plus ÅŸi multe altele privitoare la morală ÅŸi la viaÅ£a lor în general ÅŸi aducându-i la dreaptă judecată prin cuvântul: „Aproape este Domnul” (Flp 4, 5), le aminteÅŸte, cu acea bună cuviinţă proprie lui, despre cele pe care aceÅŸtia i le-au trimis ÅŸi astfel termină epistola, trimiţându-le mulÅ£umiri ÅŸi mângâieri.

După cum se vede, Apostolul le-a scris această epistolă cu multă cinste şi respect, pentru că nicăieri nu găsim vreo mustrare adresată lor ceea ce dovedeşte vrednicia lor şi faptul că nu dăduseră învăţătorului lor nici o pricină de nemulţumire. După cum am spus şi la început, acest oraş a dovedit încă de la început o mare râvnă în credinţă, iar ca pildă ne poate fi temnicerul (FA 16, 27 ş.u.). Luaţi aminte la acest temnicer care, la primul semn, a alergat iute şi s-a botezat cu toată casa lui. Minunea petrecută atunci doar el a văzut-o, însă nu singur s-a folosit, ci împreună cu femeia şi cu toată casa lui.

Chiar ÅŸi judecătorii care porunciseră ca Pavel ÅŸi Sila să fie biciuiÅ£i sunt mai mult decât uimiÅ£i în mod cu totul sincer ÅŸi fără nici o răutate – fapt pentru care au ÅŸi trimis îndată să-l elibereze pe Apostol, temându-se după aceea de el. ÃŽn epistolă deci el nu mărturiseÅŸte numai despre credinÅ£a filipenilor si nici doar despre primejdiile prin care treceau, ci si despre binefacerea lor, după cum si spune: „Doar ÅŸi voi ÅŸtiÅ£i, filipenilor, că la începutul Evangheliei… o dată ÅŸi a doua oară, mi-aÅ£i trimis ca să am cele trebuincioase” (Flp 4, 15-l6). Nimeni n-a mai făcut astfel. „Nici o Biserică nu s-a unit cu mine, când era vorba de dat ÅŸi de primit” (Flp 4, 15). ÃŽn alt loc însă mărturiseÅŸte că aceste lipsuri se datorau mai degrabă lipsei de timp decât intenÅ£iei lor: ,,M-am bucurat mult în Domnul că a înflorit iarăşi purtarea voastră de grijă pentru mine, precum o si aveaÅ£i, dar v-a lipsit prilejul.” (Flp 4, 10).

Acestea ÅŸtiindu-le ÅŸi noi, iubiÅ£ilor, ÅŸi astfel de modele având înaintea noastră, să căutăm a-i imita pe filipenii din epistola de faţă. Că Pavel îi iubea foarte mult, e limpede din următoarele: „Căci nu am pe nimeni altul, la un gând cu mine ÅŸi care să vă poarte grija cu adevărat” (Flp 2, 20); ÅŸi de asemenea, „căci vă port în inima mea si în lanÅ£urile mele” (Flp 1, 7).

Acestea ştiindu-le, zic, şi având astfel de modele de iubire, să ne arătăm vrednici de ele şi să fim gata întotdeauna să suferim pentru Hristos.

Dar astăzi nu mai este vremea persecuţiilor. Deci, în lipsa lor, să imităm cel puţin binefacerea acestora făcută cu atâta inimă, iar dacă o dată sau de două ori am făcut milostenie să nu cumva să fim încredinţaţi că am îndeplinit totul; pentru că întreaga noastră viaţă trebuie să facem binele. Necontenit trebuie să mulţumim şi nu numai o dată. Cel care aleargă, dacă se opreşte după ce a parcurs douăzeci şi patru de stadii în zadar a alergat. Deci şi noi, dacă am început cu faptele bune, iar după aceasta ne moleşim, pe toate le-am pierdut, pe toate le-am stricat.

Ascultă acea povaţă folositoare: „Mila ÅŸi credinÅ£a adevărată să nu te părăsească.” (Pr 3, 3) Nu a spus „fă o dată” sau de două ori, sau de o sută de ori, ci pentru totdeauna «să nu te părăsească». Åži nu a zis «să nu le părăseÅŸti», ci «acestea să nu te părăsească», arătând astfel că noi avem nevoie de ele ÅŸi nu ele au nevoie de noi ÅŸi învăţându-ne totodată că suntem datori să facem totul pentru a le câştiga. „Leagă-le pe ele împrejurul gâtului tău” (Pr 3, 3), altfel spus, după cum copiii celor bogaÅ£i au podoabe de aur împrejurul gâtului lor ÅŸi niciodată nu le leapădă, ci le poartă ca o dovadă a nobleÅ£ei lor, la fel ÅŸi noi trebuie să ne îngrădim totdeauna cu milostenia, dovedind astfel că suntem fiii Celui îndurător, Care răsare soarele Său deopotrivă peste cei răi ÅŸi peste cei buni.

Dar dacă cei necucernici nu cred? Ei bine, vor crede, dacă vor vedea că săvârşim faptele cele bune şi că avem milă de toţi, fără deosebire, pentru că vor cunoaşte atunci că le facem pentru a-L imita pe Acela pe care-L numim Învăţătorul nostru.

„Mila ÅŸi credinÅ£a adevărată”, zice el, ÅŸi pe bună dreptate. „Adevărată”, adică nu din răpire sau din furtiÅŸag, pentru că aceasta n-ar mai fi credinţă ÅŸi nici milostenie adevărată. Dacă tâlharul este împins de diavol să spună minciuni ÅŸi să se jure fals, nu face ÅŸi tu la fel, ci să fii împreună cu milostenia ÅŸi credinÅ£a.

Să ne îmbrăcăm, aÅŸadar, cu această podoabă, să dobândim această brăţară de aur pentru suflet câtă vreme mai suntem aici – ÅŸi am numit aÅŸa milostenia – pentru că dacă va trece această vreme nu vom mai avea nevoie de ea. De ce? Pentru că acolo nu sunt nici săraci, nici sărăcie ÅŸi nici bogăţie. Să nu ne lipsim de această podoabă cât timp suntem copii ÅŸi ne găsim încă aici. Pentru că după cum, de îndată ce devin bărbaÅ£i, copiii îşi leapădă de la gât podoabele de aur pentru a le înlocui cu altă podoabă, la fel se va întâmpla ÅŸi cu noi, de vreme ce acolo nu se va mai face milostenie prin bani, ci altceva cu mult mai mare. Să nu ne lipsim, aÅŸadar, de milostenie, ci prin ea sufletul nostru să se arate împodobit.

Milostenia este o mare şi aleasă virtute, un mare dar şi mai mult decât atât, este începutul tuturor bunătăţilor. Căci iată câte bunătăţi se nasc de aici: cel ce face milostenie aşa cum se cade se învaţă să dispreţuiască averile, iar cel care dispreţuieşte averile a tăiat deja rădăcina relelor. Şi el nu numai că face bine altora, ci şi suferă; nu doar că prin milostenie şi-a câştigat dreptul la răsplată, ci si sufletul i-a devenit înţelept, înalt şi bogat. Cel ce face milostenie învaţă să nu fie admirator al averilor sau al aurului, iar dacă a învăţat aceasta, a pus deja începutul pentru călătoria lui către ceruri şi a tăiat toate pricinile de mânie, ceartă, invidie şi deznădejde.

Căci ştiţi şi voi: toate relele apar din cauza averilor, şi de asemenea multe dintre războaie. Ei bine, cel care a învăţat să dispreţuiască averile, iată că a ajuns să se bucure de linişte. El nu se teme de lipsuri, nu invidiază pe cel bogat, căci aşa l-a învăţat pe el milostenia. Nu râvneşte la avutul aproapelui; cum ar face aceasta cel ce voieşte să devină sărac? Cum ar face aceasta cel ce se desparte de averea sa pentru a o da săracilor? Şi toate acestea pentru că ochiul sufletului său este luminat. Pe acestea le va avea aici; cât despre cele la care se va face părtaş în viaţa viitoare, nu-i cu putinţă a grăi. Nu va rămâne afară împreună cu fecioarele cele nebune, ci va intra împreună cu cele înţelepte în cămara de nuntă a Mirelui, având în mâini făclii strălucitoare, într-un cuvânt, va deveni mai fericit chiar decât cei ce s-au ostenit şi şi-au petrecut viaţa în feciorie, cu toate că nimic din toate durerile şi amărăciunile acelora n-a gustat.

Aceasta este puterea milosteniei! Şi cu multă îndrăzneală îi călăuzeşte spre ceruri pe cei care o cunosc. Pentru că ea este apropiată şi cunoscută celor ce păzesc uşile cămării de nuntă, şi nu doar cunoscută, ci şi ţinută la mare cinste; iar pe cei care au cinstit-o îi va conduce cu îndrăzneală şi toţi se vor da în lături, fără a se opune. Căci dacă ea L-a pogorât pe Dumnezeu pe pământ şi L-a înduplecat să se facă om, cu cât mai mult nu-l va putea ridica pe om la cer? Cu adevărat mare este puterea milosteniei! Dacă din milă şi din iubire de oameni Dumnezeu s-a făcut om, ba încă s-a înduplecat a Se face chiar rob, cu cât mai mult nu-i va aşeza pe robi în cămara Lui?

AÅŸadar, fraÅ£ilor, să iubim milostenia, ÅŸi să o săvârÅŸim după puterile noastre nu doar o zi, nici două, ci în toată vremea cât ne aflăm aici, ca ÅŸi ea să ne cunoască atunci când ne vom înfăţiÅŸa înaintea Dreptului Judecător. Dacă ea ne cunoaÅŸte pe noi, ÅŸi Domnul ne va cunoaÅŸte, iar dacă ea nu ne cunoaÅŸte, nici Domnul nu ne va cunoaÅŸte, ci va zice: „Nu vă cunosc pe voi!” Să nu se-ntâmple însă una ca aceasta! Departe de noi auzirea acestor cuvinte! Fie însă a ne învrednici de auzirea acelei râvnite voci: „VeniÅ£i binecuvântaÅ£ii Tatălui Meu, moÅŸteniÅ£i împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.” (Mt 25, 34)

Căreia binevoiască a ne învrednici şi pe noi prin Hristos Iisus, Domnul nostru, căci Lui I se cuvine toată slava, stăpânirea şi cinstea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

1 Este vorba de temnicer (FA 16, 27 – 34) si nu de Crispus, mai-marele sinagogii. Convertirea acestuia s-a petrecut în Corint, ÅŸi nu în oraÅŸul Filipi (FA 18, 8) (n. tr.).

2 Verbul luat aici în sens metaforic, ar însemna „a redobândi puterile”. AÅŸadar, traducerea corectă ar fi: „că aÅ£i avut puterea de a-mi purta de grijă”.(n. tr.)