OMILIA I – DESPRE MÄ‚RGINITA PUTERE A DIAVOLULUI

din „DESPRE MÄ‚RGINITA PUTERE A DIAVOLULUI. DESPRE CÄ‚INŢĂ. DESPRE NECAZURI ÅžI BIRUIREA TRISTEÅ¢II”

1. Credeam că din pricina deselor mele predici v-aÅ£i săturat de cuvintele mele; dar văd că s-a întâmplat tocmai dimpotrivă; nu numai că nu v-au săturat desele mele predici, ci, dimpotrivă, v-au mărit dorinÅ£a de a mă asculta. Nu săturare de predică, ci dor de predică. AÅ£i păţit ÅŸi voi ce păţesc la ospeÅ£e iubitorii de vin. Aceia cu cât beau mai mult vin, cu atât sunt mai însetaÅ£i; tot aÅŸa ÅŸi cu voi: cu cât v-am predicat mai mult, cu atât mai mult v-am aprins dorinÅ£a, cu atât v-am mărit mai mult pofta, cu atât v-am făcut mai puternică dragostea de predică. De aceea, cu toate că-mi cunosc marea mea sărăcie, totuÅŸi nu voi înceta de a face ceea ce fac gazdele cele darnice: vă voi întinde mereu masa ÅŸi voi face să vă fie întotdeauna plin paharul învăţăturii. Văd doar că îl beÅ£i până la fund, ÅŸi plecaÅ£i tot însetaÅ£i! Aceasta s-a văzut ÅŸi mai înainte, dar mai cu seamă în duminica trecută. Că ascultaÅ£i cu nesaÅ£ cuvântul lui Dumnezeu a arătat-o mai cu seamă ziua aceea în care v-am învăţat că nu trebuie să vă vorbiÅ£i de rău unul pe altul, când v-am dat ÅŸi temei nezdruncinat de învinuire, îndemnându-vă să vorbiÅ£i de rău păcatele voastre, dar să nu iscodiÅ£i păcatele străine; când v-am adus ca pildă pe sfinÅ£i, care se învinuiau pe ei înÅŸiÅŸi, dar pe ceilalÅ£i îi cruÅ£au. Am adus pe Pavel, care spunea că el e cel dintâi păcătos , că a hulit, a prigonit, dar Dumnezeu l-a miluit; că îşi spunea făt lepădat înainte de vreme ÅŸi nu se socotea vrednic de a se mai numi apostol . Am adus pe Petru, care spunea: „IeÅŸi de la mine, că sunt om păcătos’  ; pe Matei, care se numea vameÅŸ ÅŸi în timpul când era apostol ; pe David, care striga ÅŸi spunea: „Fărădelegile mele au covârÅŸit capul meu; ca o sarcină grea apăsat-au peste mine”  ; pe Isaia, care se plângea ÅŸi se jeluia: „Necurat sunt ÅŸi buze necurate am”  ; pe cei trei tineri, care în cuptorul cel de foc mărturiseau că au păcătuit, că au făcut fărădelegi ÅŸi n-au păzit poruncile lui Dumnezeu; pe Daniel, care se plângea la fel. Tot în ziua aceea, după ce am dat ca pildă pe aceÅŸti sfinÅ£i, am numit muÅŸte pe cei care vorbesc de rău pe alÅ£ii ÅŸi am arătat că pe bună dreptate îi numesc aÅŸa, căci după cum muÅŸtele se aÅŸază pe rănile ÅŸi bubele altora, tot aÅŸa ÅŸi cei ce vorbesc de rău pe alÅ£ii muÅŸcă din păcate străine ÅŸi îmbolnăvesc cu aceasta pe cei cu care vorbesc; iar pe cei care nu fac acest lucru, pe cei care nu vorbesc de rău pe alÅ£ii, i-am numit albine; ei nu răspândesc boli, ci fac faguri de mare evlavie, zburând în livada virtuÅ£ii sfinÅ£ilor. Atunci, da, atunci aÅ£i arătat nesăţioasa voastră dragoste de predică. Atunci cuvântul meu s-a lungit mult, mult de tot, ca niciodată; mulÅ£i se aÅŸteptau să se stingă râvna voastră din pricina mulÅ£imii spuselor, dar s-a întâmplat contrariul: inima vi se încălzea mai tare, dorul de a mă asculta se aprindea mai mult. De unde o ÅŸtiu? De acolo că, spre sfârÅŸitul predicii, aplauzele erau mai puternice, strigătele de încuviinÅ£are tot mai entuziaste. Era la fel ca atunci când aprindem un foc. La început lumina focului nu-i aÅŸa de strălucitoare; dar când pui pe foc toate lemnele, atunci flacăra se înalţă, mare ÅŸi frumoasă, tot mai sus. AÅŸa a fost ÅŸi în ziua aceea. La începutul predicii mele nu eraÅ£i prea miÅŸcaÅ£i de cele ce spuneam; dar când predica s-a lungit, când am pus în ea tot ce aveam de pus, când am aruncat ÅŸi mai multe învăţături, atunci, da, atunci dorinÅ£a voastră de a-mi asculta predica s-a aprins ca un foc mare ÅŸi au izbucnit aplauze ÅŸi mai puternice. De aceea, cu toate că la început eram hotărât să vorbesc mai puÅ£in, atunci am depăşit măsura. Dar, mai bine spus, eu niciodată n-am depăşit măsura. Căci lungimea unei predici nu se măsoară cu mulÅ£imea cuvintelor, ci cu dispoziÅ£ia ascultătorilor. Când ai auditori nepăsători, pare că-i plictiseÅŸti chiar când predica Å£i-e scurtă; dar când auditorii sunt aprinÅŸi, treji ÅŸi numai urechi, nu le potoleÅŸti dorinÅ£a oricât de mult ai lungi predica. Dar pentru că se întâmplă ca într-un popor atât de numeros să fie ÅŸi unii mai slabi, neputincioÅŸi să urmărească toată lungimea predicii, vreau să-i sfătuiesc pe aceÅŸtia să plece după ce au ascultat cât pot asculta ÅŸi au luat cât le e de ajuns, nimeni nu-i împiedică, nimeni nu-i sileÅŸte să stea mai mult decât pot. Să nu silească pe predicator să scurteze predica înainte de vreme. Tu te-ai săturat; dar fratele tău e încă flămând. Tu te-ai îmbătat de mulÅ£imea celor spuse; dar fratele tău e încă însetat. Nici acela să nu-Å£i stânjenească slăbiciunea ta, silindu-te să asculÅ£i mai mult decât poÅ£i asculta, nici tu nu pune stavilă dorinÅ£ei aceluia, împiedicându-l de a asculta predica atât cât o poate asculta.

2. Aceasta se întâmplă şi la ospeţe: unii se satură mai devreme, alţii mai târziu; şi nici aceştia nu-i ţin de rău pe ceilalţi, şi nici aceia nu-i osândesc pe aceştia. La ospeţe, laudă celor ce se satură mai devreme; la predică, însă, nu laudă, ci iertare celor ce se satură mai devreme; la ospeţe, vină şi blam celor ce se scoală mai târziu de la masă; la predică, laude şi aclamaţii celor care pleacă mai târziu.
– Pentru ce?
– Pentru că la ospeÅ£e zăbovirea se datorează lăcomiei la mâncare, iar la predică zăbovirea ÅŸi răbdarea se datorează dorinÅ£ei duhovniceÅŸti ÅŸi poftei dumnezeieÅŸti.
Dar destul cu introducerea! Să vă plătesc acum datoria cu care v-am rămas dator în ziua aceea. Despre ce v-am vorbit atunci? Că oamenii aveau o singură limbă, după cum aveau o singură fire. Nimeni nu vorbea o altă limbă, o limbă străină.
– Dar de unde a venit deosebirea aceasta de limbi?
-  De pe urma trândăviei celor ce-au primit darul. Am vorbit atunci de amândouă: şi de unirea limbilor, şi de deosebirea limbilor. Şi am arătat că unirea limbilor a vădit bunătatea Stăpânului, iar deosebirea limbilor a vădit nerecunoştinţa robilor. Dumnezeu ştia mai dinainte că avem să pierdem darul; cu toate acestea, ni l-a dat; iar cei care l-au primit au fost nişte răi faţă de darul primit. Cea dintâi explicaţie a acestui fapt este aceea că nu Dumnezeu ne-a luat darul, ci noi am pierdut cele date; a doua explicaţie, după aceasta, este aceea că darurile primite mai târziu sunt mai mari decât cele pierdute, în loc de osteneli trecătoare, ne-a cinstit cu viaţă veşnică; în loc de spini şi ciulini, a făcut să odrăslească în sufletele noastre fructul Duhului. Nimic nu era mai de rând decât omul! Şi nimic n-a ajuns mai de preţ decât omul! Era cea din urmă făptură în şirul făpturilor cuvântătoare ; dar picioarele au ajuns cap, şi prin pârga sa  a fost înălţată pe tronul cel împărătesc. Dumnezeu a făcut cu firea noastră ceea ce ar face un om generos şi darnic cu cel pe care l-ar vedea scăpat din naufragiu, ieşit din valuri numai cu trupul gol, şi pe care l-ar primi cu braţele deschise, l-ar îmbrăca cu haine frumoase şi i-ar da cea mai înaltă cinste. Tot aşa şi omul; pierduse tot ce avea: îndrăznirea, prietenia cu Dumnezeu, vieţuirea în rai, viaţa lipsită de necazuri; ieşise gol din rai, ca dintr-un naufragiu. Dar Dumnezeu l-a primit, l-a îmbrăcat îndată şi, luându-l de mână, l-a urcat încet încet la cer. Cu toate că nu merita iertare naufragiatul acesta! Tot naufragiul acesta nu s-a întâmplat din pricina furiei vânturilor, ci din pricina celui ce călătorea pe mare. Dumnezeu nu S-a uitat la aceasta, ci I s-a făcut milă de marea suferinţă a omului. Şi a primit cu tot atâta dragoste pe cel ce suferise naufragiul în port, ca şi cum l-ar fi suferit în mijlocul mării. Că a cădea din rai înseamnă a ţi se scufunda corabia în port.
– Pentru ce?
– Pentru că omul s-a împiedicat ÅŸi a căzut când încă nu avea dureri, când încă nu avea griji, nici osteneli, nici necazuri, când încă nu se porniseră asupra firii noastre miile ÅŸi miile de valuri ale poftelor! ÃŽntocmai ca piraÅ£ii ce străbat mările, care, dacă găuresc cu un fier mic corabia, vâră pe dedesubt toată marea în vas, tot aÅŸa ÅŸi atunci, diavolul, văzând vasul lui Adam, adică sufletul lui, plin de multe bunătăţi, s-a apropiat de el ÅŸi, găurindu-i sufletul cu un simplu cuvânt ca ÅŸi cu un fier, l-a deÅŸertat de toată bogăţia lui ÅŸi a scufundat vasul. Dar Dumnezeu a făcut să fie mai mare câştigul decât paguba ÅŸi a ridicat firea noastră pe tronul cel împărătesc. De aceea Pavel striga zicând: „Ne-a sculat împreună cu El ÅŸi ne-a aÅŸezat împreună cu El la dreapta Lui întru cele cereÅŸti, ca să se arate în veacurile viitoare bogăţia covârÅŸitoare a harului Său, întru bunătatea faţă de noi” .
-  Ce spui, Pavele? Pentru ce spui „să se arate în veacurile viitoare”, când fapta asta s-a săvârÅŸit, a luat sfârÅŸit? Nu s-a arătat?
-  S-a arătat, dar nu tuturor oamenilor, ci numai celui credincios. Cel necredincios încă n-a văzut minunea. Dar atunci, în ziua cea înfricoşată a judecăţii, când se va pune în mijloc toată firea oamenilor, atunci toţi se vor minuna de minunea aceasta, şi chiar nouă ne va fi mai vădită minunea. Credem şi acum minunea aceasta; dar altfel se înfăţişează minunea auzului, şi altfel vederii. Ne minunăm când auzim de porfira împărătească, de coroană, de hainele cele de aur, de tronul cel împărătesc, dar ne minunăm şi mai mult când, date la o parte perdelele, îl vedem chiar pe împărat pe scaunul înalt. Tot aşa şi cu Unul-Născut. Când vom vedea perdelele cerului date la o parte şi pe împăratul îngerilor pogorându-Se din cer, însoţit de popoarele cele cereşti, atunci, datorită vederii, vom vedea că minunea e şi mai mare. Gândeşte-te ce lucru mare este să vezi firea noastră purtată pe heruvimi şi înconjurată de toate puterile îngereşti!

3. Uită-te ÅŸi la înÅ£elepciunea lui Pavel! Câte nume nu caută ca să înfăţiÅŸeze iubirea de oameni a lui Dumnezeu! n-a spus numai „harul”, nici numai „bogăţia”!
– Dar ce?
-  „Bogăţia covârÅŸitoare a harului întru bunătate”. Cu toate acestea, a exprimat slab iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Åži după cum trupurile unse cu untdelemn scapă din mâinile noastre ÅŸi alunecă uÅŸor, de le-am Å£ine cu mii de mâini, tot aÅŸa ÅŸi iubirea de oameni a lui Dumnezeu: oricâte nume i-am da, nu o putem cuprinde; măreÅ£ia ei întrece cu mult, cu foarte mult, slăbiciunea cuvintelor noastre. De asta ÅŸi-a dat seama ÅŸi Pavel. De aceea, văzând învinsă puterea cuvintelor de măreÅ£ia iubirii de oameni a lui Dumnezeu, a spus numai un singur cuvânt ÅŸi s-a oprit.
РCare-i cuv̢ntul?
– „MulÅ£umire lui Dumnezeu pentru darul Lui care nu se poate povesti” . Nimic nu poate înfăţiÅŸa purtarea de grijă a lui Dumnezeu! nici cuvântul, nici mintea! De aceea aici Pavel spune că dragostea Lui de oameni nu se poate povesti, în altă parte, spune că depăşeÅŸte mintea noastră, grăind aÅŸa: „Pacea lui Dumnezeu, care covârÅŸeÅŸte toată mintea, va păzi inimile voastre” .
După cum vă spuneam mai înainte, două sunt explicaţiile cu privire la darurile lui Dumnezeu: una, că nu Dumnezeu ni le-a luat, ci că noi le-am pierdut; a doua, că bunătăţile date nouă în urmă sunt mai multe şi mai mari decât cele pierdute.
Vreau să vă mai dau şi o a treia explicaţie.
– Care este a treia explicaÅ£ie?
– Chiar dacă nu ne-ar fi dat mai târziu daruri mai mari decât cele pierdute, ci numai ne-ar fi luat ce ne-a dat, că noi am fost de vină – căci trebuie adăugat aceasta -, ÅŸi aÅŸa ar fi fost îndestulător faptul acesta prin el însuÅŸi, ca să arate purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de noi. Nu datul darurilor, ci chiar luarea lor este semnul unei foarte mari iubiri de oameni. Åži, dacă vreÅ£i, am să vă dovedesc aceasta cu cele petrecute în rai. Dumnezeu a dat omului raiul, semn al purtării Lui de grijă; noi ne-am arătat nevrednici de dar, semn al nerecunoÅŸtintei noastre. Dumnezeu a luat darul de la niÅŸte nevrednici. Åži aceasta, semn al bunătăţii lui Dumnezeu.
Dar mă poate întreba cineva:
– Dar ce bunătate e aceea când iei înapoi darul?
– AÅŸteaptă ÅŸi-ai să auzi! GândeÅŸte-te ce-ar fi făcut Cain dacă ar fi trăit în rai după ce săvârÅŸise crima! Dacă după ce căzuse din vieÅ£uirea aceea paradisiacă, dacă după ce fusese osândit la osteneală ÅŸi durere ÅŸi vedea atârnată deasupra lui ameninÅ£area cu moartea, dacă atunci când avea înaintea ochilor nefericirea tatălui lui ÅŸi înaintea sa încă mai erau urmele urgiei lui Dumnezeu, dacă, înconjurat fiind de atâtea necazuri, ÅŸi-a îndreptat paÅŸii spre o răutate atât de mare încât, neÅ£inând seamă de glasul sângelui, uitând părtăşia la suferinÅ£e, a ucis pe cel care nu-i făcuse vreun rău, a pus mâna pe trup de frate, ÅŸi-a muiat mâna în sângele lui ÅŸi n-a putut să-ÅŸi vină în fire cu tot îndemnul lui Dumnezeu, ci a insultat pe Creator ÅŸi a necinstit pe părinÅ£i, gândeÅŸte-te la ce răutate n-ar fi ajuns dacă ar fi vieÅ£uit în rai? Dacă ÅŸi-a îndreptat paÅŸii în salturi spre omor când avea atâtea frâie, în ce prăpastie nu s-ar fi prăbuÅŸit dacă aceste obstacole i-ar fi fost luate?
Vrei să afli ÅŸi din viaÅ£a maicii lui, a Evei, ce bine i-a adus Evei pierderea raiului? Cercetează cum era Eva înainte de cădere, ÅŸi cum a ajuns după cădere; înainte de cădere socotea pe diavolul cel înÅŸelător, pe diavolul cel rău, mai vrednic de credinţă decât poruncile lui Dumnezeu ÅŸi dintr-o simplă privire a pomului cunoÅŸtinÅ£ei a călcat legea pusă de Dumnezeu. Uită-te acum că a ajuns mai bună ÅŸi mai înÅ£eleaptă după ce a pierdut raiul. Când a născut pe fiul ei, a spus: „Am dobândit om prin Dumnezeu” . A alergat îndată la Stăpânul pe Care-L dispreÅ£uise mai înainte, ÅŸi n-a socotit lucrul acesta ca pe un lucru datorat firii, nici n-a atribuit naÅŸterea legii căsătoriei, ci a cunoscut pe Stăpânul firii, ÅŸi Lui îi mulÅ£umeÅŸte pentru naÅŸterea copilului. Mai înainte de cădere îl înÅŸelase pe bărbat; după cădere, ÅŸi-a instruit copilul ÅŸi i-a pus un nume care putea să-i aducă aminte de darul lui Dumnezeu. Mai mult, când a născut alt copil în locul lui Abel a spus: „Mi-a ridicat mie sămânţă Dumnezeu în locul lui Abel, pe care l-a omorît Cain” . Femeia face pomenire de nenorocirea ce-a lovit-o, nu se mânie, ci mulÅ£umeÅŸte iarăşi lui Dumnezeu; pune nume copilului după darul primit de la Dumnezeu, pentru ca numele să-i fie copilului pricină necontenită de învăţătură.
După cum se vede, dar, Dumnezeu i-a dăruit mai mari bunătăţi tocmai prin aceea că i-a luat darurile date mai înainte. Femeia fusese alungată din rai, dar prin alungare a ajuns la cunoaşterea lui Dumnezeu. Deci a dobândit mai mult decât a pierdut.
Poate că cineva m-ar întreba:
– Dar dacă a fost de folos ca omul să fie izgonit din rai, pentru ce atunci Dumnezeu i-a mai dat la început raiul?
– A fost de folos, omule, din pricina trândăviei noastre, ca omul să fie izgonit din rai. Dacă Adam ÅŸi Eva ar fi fost cu luare-aminte asupra lor, dacă ar fi cunoscut pe Stăpânul ÅŸi ar fi fost înÅ£elepÅ£i ÅŸi cumpătaÅ£i, ar fi rămas în cinstea dată lor de Dumnezeu. Dar pentru că au adus ocară darului ce li s-a dat, a fost de folos pentru ei să fie izgoniÅ£i din rai.
– Dar atunci, pentru ce le-a mai dat raiul?
– ÃŽntâi, ca să-Åži arate iubirea Sa de oameni, apoi, ca să ne urce la o cinste mai mare. Noi suntem totdeauna ÅŸi în toate împrejurările pricina pedepselor ÅŸi a osândei venite peste noi; că din pricina trândăviei noastre ne izgonim pe noi înÅŸine din bunătăţile ce ni le dă Dumnezeu. Dar Dumnezeu S-a purtat cu noi ca un tată iubitor. După cum un tată iubitor lasă la început pe copil să stea în casă ÅŸi să se bucure de toate bunurile părinteÅŸti, dar când îl vede că necinsteÅŸte cinstea dată, nu-l mai pune la masă cu el, îl alungă din ochii lui ÅŸi de multe ori îl izgoneÅŸte chiar din casa părintească, pentru ca să ajungă mai bun prin această ocară ÅŸi necinste pricinuite de izgonire ÅŸi să se arate vrednic de întoarcerea în casa părintească ÅŸi de primirea moÅŸtenirii părinteÅŸti – , tot aÅŸa a făcut ÅŸi Dumnezeu. I-a dat omului raiul. Când însă s-a arătat nevrednic de el, l-a izgonit din rai pentru ca, ajungând mai bun prin vieÅ£uirea în afară de rai ÅŸi prin necinstea pricinuită de alungare, să se arate vrednic de reîntoarcerea în rai. Când deci a ajuns mai bun, îl aduce iarăşi în rai ÅŸi-i spune: „Azi vei fi cu Mine în Rai” .
Ai văzut că semnul celei mai mari purtări de grijă a lui Dumnezeu faţă de om a fost nu darea raiului, ci chiar izgonirea din el? Că dacă n-ar fi căzut din rai, nu s-ar fi arătat iarăşi vrednic de rai.

4. Să ţinem, dar, bine minte acest cuvânt. Iar dacă vreţi, să vă vorbesc despre el în această predică.
Dumnezeu a dat oamenilor o singură limbă. Acesta este semn al iubirii Sale faţă de oameni. Oamenii însă nu s-au folosit cum trebuie de dar, ci au căzut în cea mai mare nebunie. Pentru aceasta, Dumnezeu le-a luat darul dat. Dacă atunci când vorbeau o singură limbă au ajuns la atâta nebunie, încât au voit să zidească un turn ca să ajungă până la cer, oare n-ar fi dorit să se urce chiar în vârful cerului dacă n-ar fi fost îndată pedepsiÅ£i? îmi obiectezi că n-ar fi putut? Da, chiar dacă n-ar fi putut face aceasta în realitate, totuÅŸi cu gândul ar fi săvârÅŸit nelegiuirea. Toate acestea le văzuse Dumnezeu mai dinainte. Åži de aceea, pentru că oamenii nu folosiseră spre binele lor unirea limbilor, îi împarte spre binele lor prin despărÅ£irea limbilor. Uită-te acum la iubirea de oameni a lui Dumnezeu. „Iată, spune Domnul, toÅ£i au o singură limbă! Åži iată ce au început să facă!”.
Dar aş pune întrebarea:
– Pentru ce Dumnezeu n-a venit îndată să împartă limbile, ci mai întâi caută să se dezvinovăţească, să-ÅŸi ceară oarecum iertare, ca ÅŸi cum ar avea să fie judecat de un tribunal? Că nimeni nu L-a întrebat: Ce ai făcut? Că El este doar stăpân să facă orice vrea!
– Da, Dumnezeu îşi cere iertare ca ÅŸi cum ar avea de dat socoteală, pentru ca să ne înveÅ£e să fim ÅŸi noi blânzi ÅŸi buni. Dacă Stăpânul nostru îşi cere iertare de la noi, robii Lui, ÅŸi doar noi am greÅŸit înaintea Lui, cu atât mai mult trebuie să ne cerem iertare noi de la semenii noÅŸtri, chiar dacă ne-ar face cele mai mari rele ÅŸi nedreptăţi.
Åži uită-te cum se dezvinovăţeÅŸte Dumnezeu! „Iată, toÅ£i au o singură limbă! Åži iată ce au început să facă!”. Ca ÅŸi cum ar fi spus: „nimeni să nu-mi găsească vină că am împărÅ£it limbile! nimeni să nu creadă că dintru început au fost atâtea limbi între oameni! „lată, toÅ£i au o singură limbă”. Dar n-au folosit oamenii spre binele lor acest dar!
Åži ca să afli că Dumnezeu n-a căutat să pedepsească prin împărÅ£irea limbilor atât păcatul lor de atunci, cât a căutat să poarte de grijă de viitorul oamenilor, ascultă ce adaugă Dumnezeu: „Åži acum nu va rămâne nimic nefăcut din cele ce ÅŸi-au pus în gând să facă” . Cu alte cuvinte, spune aÅŸa: „Dacă nu-i pedepsesc acum, dacă nu sunt opriÅ£i acum, când păcatele n-au încolÅ£it încă, atunci nu vor mai putea fi opriÅ£i deloc din răutatea lor”. Aceasta înseamnă cuvintele: „Nu va rămâne nimic nefăcut din cele ce ÅŸi-au pus în gând să facă”; de parcă ar fi spus: „Vor face păcate ÅŸi mai mari!”. AÅŸa e păcatul! Dacă nu-i oprit de la început, se ridică la mare înălÅ£ime, ca ÅŸi focul pe care pui lemne. Vezi, dar, că ÅŸi luarea darului unirii limbilor este semn al marii bunătăţi a lui Dumnezeu? A împărÅ£it limbile oamenilor ca să nu săvârÅŸească păcate mai mari.
Ţineţi, dar, bine minte, înfigeţi în sufletul vostru şi păstraţi neclintită cugetarea aceasta: Dumnezeu este bun şi iubitor de oameni nu numai când ne face bine, ci şi când ne pedepseşte. Pedepsele şi nenorocirile ce ni le trimite sunt partea cea mai mare a binefacerilor Lui, cel mai mare chip al proniei Sale. Când vezi, dar, că vin foamete, ciumă, secetă, ploaie necontenită, amestecare de anotimpuri şi alte asemenea nenorociri care-i fac pe oameni să sufere, nu te necăji, nici nu te supăra, ci închină-te Creatorului, minunează-te de purtarea Lui de grijă. El e Cel ce a făcut acestea; pedepseşte trupul, ca să înţelepţească sufletul.
– Åži face Dumnezeu aceasta?
– Da, Dumnezeu face aceasta! N-am să preget să spun asta de mi-ar sta în faţă tot oraÅŸul, toată lumea! O, de-aÅŸ avea o voce mai puternică decât trâmbiÅ£a, de-aÅŸ putea sta pe un loc înalt, ca să strig tuturor ÅŸi să afirm cu tărie că da, Dumnezeu face aceasta! Nu din mândrie spun asta, ci am pe profet lângă mine, care strigă ÅŸi spune: „Nu este rău în cetate pe care să nu-l fi făcut Dumnezeu” ,
Cuvântul „rău” aparÅ£ine omonimiei, numeÅŸte lucruri diferite. Åži vreau să vă arăt însemnarea exactă a acestui cuvânt, ca nu cumva, din pricina omonimiei lui, să confundaÅ£i lucrurile arătate de el ÅŸi să huliÅ£i pe Dumnezeu.

5. Rele, adevărate rele, sunt curvia, preacurvia, zgârcenia ÅŸi alte nenumărate păcate, vrednice de cele mai grele pedepse ÅŸi munci. Sunt iarăşi alte rele, dar, mai bine spus, nu sunt rele, ci se numesc rele: foametea, ciuma, moartea, boala ÅŸi toate cele asemenea. Acestea nu sunt rele. De aceea am spus că „se numesc” numai rele.
– Pentru ce?
– Că dacă ar fi rele, n-ar fi pricinile binelui nostru, nu ne-ar potoli mândria, nu ne-ar curma trândăvia, nu ne-ar îmboldi spre râvnă, nu ne-ar face mai cu luare aminte. Scriptura spune: „Când îi omora pe ei, atunci îl căutau ÅŸi se întorceau ÅŸi reveneau la Dumnezeu” . Este vorba aici de răul care înÅ£elepÅ£eÅŸte pe oameni, care-i face mai străluciÅ£i, mai râvnitori, care-i îndeamnă la filosofie, nu de răul acela vrednic de hulă ÅŸi de osândă. Răul acela nu-i opera lui Dumnezeu, ci născocirea voinÅ£ei noastre libere; răul acesta vine peste oameni tocmai pentru nimicirea răului aceluia. Scriptura numeÅŸte răul acesta, născut din pedepsele venite peste noi, rău, nu din pricina naturii sale, ci potrivit ideii ce o au oamenii despre el. ÃŽntr-adevăr, obiÅŸnuim să numim rele nu numai hoÅ£ia ÅŸi desfrânarea, ci ÅŸi nenorocirile. De aceea ÅŸi Scriptura numeÅŸte nenorocirile, rele, aÅŸa precum le numeÅŸte ÅŸi omul. Aceasta vrea să spună proorocul prin cuvintele: „Nu este rău în cetate pe care să nu-l fi făcut Domnul” . Aceasta a arătat ÅŸi Dumnezeu prin proorocul, când spune: „Eu sunt Dumnezeu Cel ce fac pace ÅŸi zidesc rele” . Dă nenorocirilor numele de „rele”. Despre acest rău vorbeÅŸte ÅŸi Hristos în Evanghelie, când spune: „Ajunge zilei răutatea ei” , adică necazul zilei, greutatea zilei.
Se vede, dar, de pretutindeni că prin cuvântul „rău” sau „răutate” Scriptura numeÅŸte pedepsele date nouă pe pământ; iar pe aceste rele, adică pedepse, însuÅŸi Dumnezeu le aduce peste noi, dându-ne astfel cea mai mare dovadă a purtării Sale de grijă faţă de noi. Doctorul nu-i de admirat numai atunci când duce pe bolnav în grădini ÅŸi în livezi, nici numai când îl duce la baie ÅŸi la scăldătoare, nici numai când îi întinde masă bogată, ci ÅŸi când îi porunceÅŸte să stea nemâncat, când îl chinuie cu foamea ÅŸi cu setea, când îl Å£intuieÅŸte în pat ÅŸi-i face din casă temniţă, când îl lipseÅŸte chiar de lumina zilei punând pretutindeni perdele în casă, când îl taie, când îl arde cu fierul înroÅŸit, când îi dă doctorii amare; ÅŸi atunci tot doctor este. N-ar fi oare absurd să numim doctor (bun) pe acela care face atâtea rele, iar pe Dumnezeu să-L hulim, să spunem că nu mai poartă grijă de lume, dacă uneori face câte un rău de acesta, dacă aduce, de pildă, peste lume foamete sau moarte? Åži doar El este adevăratul Doctor, ÅŸi al sufletelor ÅŸi al trupurilor! De aceea adeseori, când omenirea zburdă de fericire, ÅŸi e cuprinsă de frigurile păcatelor, Dumnezeu aduce pe lume sărăcie, foamete ÅŸi alte nenorociri, ÅŸi prin aceste leacuri ÅŸi prin altele pe care El le ÅŸtie scapă omenirea de boli.
Dar mi se poate spune:
-  Numai săracii simt foametea!
– Da, dar Dumnezeu nu pedepseÅŸte omenirea numai prin foamete, ci ÅŸi prin alte nenumărate pedepse, într-adevăr, pe cel sărac îl înÅ£elepÅ£eÅŸte adeseori cu foametea, iar pe cel bogat, care se desfătează cu toate bunătăţile, îl înÅ£elepÅ£eÅŸte adeseori cu primejdii, cu boli, cu moarte înainte de vreme. Că Dumnezeu e dibaci ÅŸi are felurite leacuri pentru mântuirea noastră. Tot aÅŸa fac ÅŸi judecătorii. Pe locuitorii oraÅŸului nu-i cinstesc numai, nici nu-i încurajează numai, ÅŸi nici nu le dau numai daruri, ci-i ÅŸi pedepsesc adeseori. De aceea ascut săbii, pregătesc gropi, roÅ£i, butuci, călăi ÅŸi alte nenumărate feluri de cazne. Ceea ce este pentru judecător călăul, aceea este pentru Dumnezeu foametea. Ca un călău, foametea ne cuminÅ£eÅŸte ÅŸi ne abate de la rău.
La fel face şi vierul, nu acoperă numai rădăcina viţei de vie cu pământ, nici nu prăşeşte numai în jurul ei, ci şi taie viţa de vie şi-i retează coardele; iar pentru aceasta vierii se folosesc nu numai de sapă, ci şi de cosoare de tăiat. Cu toate acestea, nu-i ţinem de rău nici pe vieri; dimpotrivă, mai cu seamă atunci îi lăudăm, când îi vedem că retează coardele nefolositoare, ca, prin îndepărtarea celor de prisos, să dea mai multă putere celor rămase.
Nu-i, dar, absurd să lăudăm atâta pe tată, pe doctor, pe judecător, pe vier; să nu ţinem de rău şi să nu învinuim pe tată când îşi alungă fiul din casă, nici pe doctor când chinuie pe bolnav, nici pe judecător când pedepseşte pe cetăţeni, nici pe vier când taie viţa de vie, dar să-L ţinem de rău şi să-L încărcăm de mii şi mii de învinuiri pe Dumnezeu când vrea uneori să ne ridice, ca pe nişte oameni cu capul tulbure, din cumplita beţie care ne duce la păcat? Nu-i oare o nebunie să nu dăm nici atâta dreptate lui Dumnezeu, câtă dăm semenilor noştri?

6. Grăiesc aşa pentru că mă tem de cei ce învinuiesc pe Dumnezeu. Mă tem de ei, ca să nu dea cu picioarele în spini şi să-şi sângereze picioarele, ca să nu arunce cu pietre în cer şi să-şi vatăme capetele.
Am să vă spun însă un lucru ÅŸi mai mare decât acesta. Lăsând la o parte întrebarea – prin pogorământ spun asta -dacă Dumnezeu a luat înapoi de la noi spre folosul nostru darurile ce ni le-a dat, am să spun numai atât: dacă ni le-a luat noi n-avem dreptul să-L învinuim. Este stăpân pe bunurile Sale. Când împrumutăm bani de la cineva, îi mulÅ£umim pentru timpul cât ne-a lăsat banii cu împrumut ÅŸi nu ne revoltăm când ia de la noi ce este al lui. Spune-mi, pentru ce atunci învinuim pe Dumnezeu când vrea să ne ia cele ale Lui? Nu-i aceasta oare cea mai mare nebunie? Marele ÅŸi viteazul Iov n-a făcut aÅŸa! N-a mulÅ£umit mult, mult de tot, numai când a primit darurile, ci ÅŸi când i-au fost luate, grăind aÅŸa: „Domnul a dat Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat în veci” . Dacă pentru amândouă trebuie să mulÅ£umim ÅŸi dacă, în ea însăşi, luarea darurilor este tot atât de folositoare ca ÅŸi darea lor, spune-mi, te rog, ce iertare mai putem avea când lui Dumnezeu, Care-i atât de blând, atât de bun ÅŸi atât de purtător de grijă, Care-i mai înÅ£elept decât un doctor, mai iubitor decât un tată, mai drept decât un judecător, mai purtător de grijă decât un vier, ce iertare, zic, mai putem avea când lui Dumnezeu, Care are grijă de sufletele noastre, îi răsplătim cu nemulÅ£umiri în loc de mulÅ£umiri, când ne supărăm pe Acela Căruia trebuie să I ne închinăm? Poate fi oare o nebunie ÅŸi o nesimÅ£ire mai mare decât nebunia ÅŸi nesimÅ£irea acelora care, cu toată ordinea care domneÅŸte în univers, spun că noi suntem lipsiÅ£i de purtarea de grijă a lui Dumnezeu? După cum un om care ar susÅ£ine că soarele este ÅŸi fierbinte ÅŸi rece, ar da dovadă, prin spusa lui, de mare nebunie, tot aÅŸa ÅŸi cel care pune la îndoială pronia lui Dumnezeu dă dovadă de ÅŸi mai mare nebunie.
Nu-i atât de luminos soarele pe cât de luminoasă-i purtarea de grijă a lui Dumnezeu! Cu toate acestea, îndrăznesc unii să spună că dracii cârmuiesc viaţa noastră!
Ce să fac? Ai Stăpân bun! Vrea mai curând să fie hulit prin aceste cuvinte decât să îngăduie dracilor să te convingă prin proprie experienţă ce înseamnă să fii cârmuit de draci. Atunci ai cunoaşte bine pe propria ta piele răutatea dracilor! Dar, mai bine spus, pot să ţi-o înfăţişez şi acum, dintr-un mic fapt. Nişte îndrăciţi, ieşiţi din morminte, L-au întâmpinat pe Hristos; dracii îl rugau pe Hristos să le îngăduie să intre în turma porcilor. Hristos le-a îngăduit; dracii au plecat şi au aruncat îndată pe toţi porcii în mare . Aşa cârmuiesc dracii! Şi doar dracii nu au nimic cu porcii, ci cu tine! Ţie îţi poartă război neîmpăcat şi duşmănie fără de sfârşit! Dacă dracii n-au putut suferi nici o clipită pe porci, cu care n-au nimic comun, ce nu ne-ar face nouă dacă ne-ar avea în mâna lor, nouă, care le suntem duşmani şi care necontenit îi muşcăm! Ne-ar pricinui nenorociri nemaiauzite! De aceea Dumnezeu i-a lăsat să intre în turma porcilor, ca să cunoaştem răutatea lor în trupurile necuvântătoarelor. Se ştie doar că dracii ar fi făcut îndrăciţilor acelora ce le-au făcut şi porcilor dacă îndrăciţii, chiar pe când erau nebuni, nu s-ar fi bucurat de marea purtare de grijă a lui Dumnezeu. Şi acum, când vezi un om stăpânit de draci, închină-te Stăpânului, cunoaşte răutatea dracilor! Poţi vedea şi una, şi alta la aceşti îndrăciţi. Şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, şi răutatea dracilor. Răutatea dracilor, când tulbură şi chinuie sufletul îndrăcitului; iubirea de oameni a lui Dumnezeu, când opreşte şi împiedică pe un drac aşa de sălbatic, care locuieşte în om şi doreşte să-l arunce în prăpastie; când nu-i îngăduie să se folosească până la capăt de puterea lui, ci-l lasă să-şi arate numai atâta putere câtă să-l înţelepţească pe om şi să-şi facă vădită răutatea lui.
Vrei să vezi şi dintr-un alt fapt cum cârmuieşte dracul când Dumnezeu îi îngăduie să se folosească de puterea sa? Gândeşte-te la cirezile şi turmele lui Iov. Gândeşte-te cum le-a nimicit într-o clipită! Gândeşte-te la moartea jalnică a copiilor lui, la bubele ce i-au fost aduse pe trupul lui! Şi vei vedea cruzimea şi barbaria răutăţii dracilor, care nu cruţă nimic! Şi vei cunoaşte bine din acestea că, dacă Dumnezeu ar fi dat lumea aceasta pe mâna lor, dracii ar fi amestecat şi tulburat totul, ne-ar fi făcut şi nouă ce au făcut porcilor şi cirezilor de vite, ca să nu ne mai rămână nici o clipită să ne îngrijim de mântuirea noastră. Dacă dracii ar cârmui lumea, n-am fi cu nimic mai buni decât îndrăciţii, dar, mai bine spus, chiar mai răi decât ei. Nici chiar pe îndrăciţi Dumnezeu nu i-a dat cu totul în stăpânirea dracilor, pentru că, dacă i-ar fi dat, ar suferi mai cumplit decât suferă acum.
Aş vrea să pun şi această întrebare celor care susţin că dracii cârmuiesc lumea: Ce neorânduială observă ei în lume ca să aibă vreun temei să spună că dracii ocârmuiesc viaţa noastră? Vedem doar că soarele merge, de atâţia şi atâţia ani, în fiecare zi în bună rânduială; variatul cor al stelelor păstrează rânduială lor; căile lunii sunt neîmpiedicate; desăvârşită e succesiunea nopţii şi a zilei; cele de sus şi cele de jos ca într-un dans plin de armonie se mişcă; dar, mai bine spus, chiar mai desăvârşit decât cel mai desăvârşit dans; fiecare păstrează locul său şi nu iese din drumul pe care i l-a dat Dumnezeu la început, când le-a făcut.

7. Dar mi se poate spune:
– Care-i folosul că cerul, soarele, luna, corul stelelor ÅŸi toate celelalte păstrează buna lor rânduială, dar viaÅ£a noastră e plină de dezordine ÅŸi neorânduială?
– Ce dezordine, omule, ce neorânduială?
– Cutare se îmbogăţeÅŸte, îmi spui, împilează, răpeÅŸte, fură, înghite în fiecare zi averile săracilor, ÅŸi nu îndură nici un necaz. Altul este om bun, cuminte, drept, împodobit cu toate celelalte virtuÅ£i, ÅŸi-i chinuit de sărăcie, de boli, de cele mai mari nenorociri.
– Acestea te smintesc?
– Acestea!
– Dar când vezi că mulÅ£i hrăpăreÅ£i sunt pedepsiÅ£i ÅŸi că unii sau chiar nenumăraÅ£i oameni virtuoÅŸi se bucură de bunătăţi, pentru ce nu pui capăt unei astfel de judecăţi, pentru ce nu lauzi pe Dumnezeu?
– Pentru că nedreptatea aceasta mă scandalizează mai mult! Pentru ce dintre doi ticăloÅŸi unul este pedepsit, ÅŸi altul scapă de pedeapsă, pentru ce dintre doi oameni buni unul este cinstit, iar altul pedepsit?
– Dar tocmai acesta este semnul cel mai vădit al proniei lui Dumnezeu! Dacă ar pedepsi în lumea aceasta pe toÅ£i răii ÅŸi ar cinsti în lumea aceasta pe toÅ£i oamenii buni, ar fi de prisos ziua judecăţii. Åži iarăşi, dacă n-ar pedepsi pe nici un rău ÅŸi n-ar cinsti pe nici unul dintre oamenii buni, atunci cei răi ar ajunge mai răi ÅŸi mai ticăloÅŸi, după cum mulÅ£i dintre cei buni ar ajunge mai trândavi, iar cei care voiesc să hulească pe Dumnezeu L-ar huli ÅŸi mai mult ÅŸi ar spune, în toată libertatea, că lumea este lipsită de purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Dacă acum, când sunt pedepsiÅ£i unii răi ÅŸi cinstiÅ£i unii buni, tot se mai spune că Dumnezeu nu poartă grijă de viaÅ£a noastră, ce nu s-ar fi spus dacă nu s-ar face asta? Ce cuvinte n-ar ieÅŸi din gură? Pentru aceasta Dumnezeu pe unii răi îi pedepseÅŸte, iar pe alÅ£ii nu; pe unii oameni buni îi cinsteÅŸte, iar pe alÅ£ii nu. Nu-i pedepseÅŸte pe toÅ£i, ca să te convingă că este înviere; îi pedepseÅŸte pe unii ca, prin pedepsirea lor, să-i facă pe cei mai trândavi să ajungă, de frică, mai buni. Åži iarăşi, cinsteÅŸte pe unii oameni buni ca, prin cinstirea acestora, să atragă ÅŸi pe alÅ£ii spre virtute; dar nu-i cinsteÅŸte pe toÅ£i, ca să afli că este un alt timp când va răsplăti pe toÅ£i. Dacă toÅ£i ar primi aici pe pământ ce li se cuvine, oamenii n-ar mai crede în dogma învierii; iar dacă nimeni n-ar primi aici pe pământ ce i se cuvine, cei mai mulÅ£i oameni ar ajunge mai trândavi de cum sunt. Iată pentru ce Dumnezeu pe unii îi pedepseÅŸte, iar pe alÅ£ii nu; ca să fie de folos ÅŸi celor pedepsiÅ£i, ÅŸi celor nepedepsiÅ£i. Unora, ca să le curme răutatea, iar altora, ca să-i înÅ£elepÅ£ească prin pedepsirea acelora.
Aceasta se vede din cele spuse de Hristos. Când I s-a vestit că niÅŸte oameni au fost îngropaÅ£i sub dărâmăturile unui turn ce s-a surpat, Hristos a spus: „CredeÅ£i oare că numai aceia au fost păcătoÅŸi? Vă spun că nu! Ci, dacă nu vă veÅ£i pocăi, toÅ£i veÅ£i pieri la fel” . Vezi dar că aceia au pierit pentru păcatele lor; ceilalÅ£i însă n-au scăpat pentru că au fost drepÅ£i, ci pentru ca să ajungă mai buni prin pedepsirea celorlalÅ£i.
– Dar li s-a făcut o nedreptate celor ce au fost pedepsiÅ£i!, ni s-ar putea spune. Ar fi putut ÅŸi ei, dacă n-ar fi fost pedepsiÅ£i, să ajungă mai buni prin pedepsirea altora.
-  Dumnezeu nu i-ar fi pedepsit dacă ÅŸtia că au să ajungă mai buni prin pocăinţă; dar ÅŸtia că n-au să ajungă. Cum ar fi lipsit Dumnezeu de câştigul pocăinÅ£ei pe cei care aveau să ajungă mai buni prin pedepsirea altora, când El, cu toate că ÅŸtie că mulÅ£i n-au să câştige nimic de pe urma îndelungii Lui răbdări, îi suferă cu multă răbdare, împlinindu-Åži bunătatea Lui ÅŸi dându-le putinÅ£a să se trezească din nebunia lor? N-au fost, deci, cu nimic nedreptăţiÅ£i. Prin pedepsirea lor a pus capăt răutăţii lor ÅŸi li s-a uÅŸurat ÅŸi pedeapsa de pe lumea cealaltă, pentru că au suferit aici pe pământ nenorocirea aceea. Tot aÅŸa n-au fost cu nimic nedreptăţiÅ£i nici cei ce n-au fost pedepsiÅ£i. Le era cu putinţă, dacă ar fi vrut, să se folosească de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu pentru schimbarea lor în bine; ÅŸi, minunându-se de bunătatea lui Dumnezeu, să se ruÅŸineze de covârÅŸirea răbdării Lui, să se întoarcă la virtute ÅŸi să câştige mântuirea lor prin pedepsirea altora. Dar dacă ei stăruie în răutatea lor, nu e de vină Dumnezeu – căci pentru aceasta este îndelung răbdător, ca să-i aducă pe calea cea bună -, ci ei, cei nevrednici de iertare, care nu s-au folosit spre binele lor de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu.
Dar nu-i numai aceasta pricina pentru care nu sunt pedepsiţi aici pe pământ toţi răii, ci mai este şi o altă pricină tot aşa de mare care cere aceasta.
– Care-i aceasta?
-  Dacă Dumnezeu ar pedepsi pe oameni îndată ce păcătuiesc, ar smulge de pe pământ înainte de vreme neamul omenesc, ÅŸi n-ar mai ajunge să se continue din neam în neam. Åži, ca să ÅŸtii că ăsta-i adevărul, ascultă ce spune profetul: „Dacă Te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi?” . Dacă vrei chiar să cerci adevărul spuselor profetului, n-ai nevoie să cercetezi cu de-amănuntul viaÅ£a fiecărui om – nici nu-i cu putinţă să ÅŸtii cele săvârÅŸite de fiecare -, ci să aducem înaintea ochilor noÅŸtri numai acele păcate pe care neîndoielnic le săvârÅŸim, ÅŸi ele ne vor arăta lămurit că, dacă am fi pedepsiÅ£i pentru fiecare păcat săvârÅŸit, de mult am fi pierit! Domnul spune că cel care spune fratelui său „nebunule” este vinovat de gheena focului . Åži este cineva dintre noi care să nu fi făcut acest păcat? Ce-ar fi fost dacă ar fi trebuit să fi fost nimiciÅ£i îndată după săvârÅŸirea păcatului? Nu-i aÅŸa că ar fi trebuit să piară ÅŸi să dispară neamul omenesc de mult ÅŸi de răsmult? Tot aÅŸa,  cel care se jură, chiar pe bună dreptate,  spune Domnul, face lucrurile celui-rău . Åži este cineva dintre noi care să nu se fi jurat? Dar, mai bine spus, este cineva dintre noi care să nu fi jurat fals niciodată? Mai departe. Cel care se uită la o femeie cu ochi pofticioÅŸi, spune Domnul, a ÅŸi preacurvit cu ea . Åži sunt mulÅ£i vinovaÅ£i de acest păcat! Deci, dacă aÅŸa sunt păcatele recunoscute de toÅ£i, dacă aÅŸa sunt de grele, că fiecare dintre aceste păcate, el singur, poate aduce peste noi o pedeapsă neîndurătoare, ÅŸi dacă ne mai gândim ÅŸi la păcatele ascunse, pe care le ÅŸtie numai cugetul nostru, atunci vom vedea mai bine câtă grijă are Dumnezeu de noi că nu ne pedepseÅŸte îndată după fiecare păcat. Prin urmare, când vezi că nu-i pedepsit nici răpitorul, nici zgârcitul, cercetează-Å£i cugetul, gândeÅŸte-te la viaÅ£a ta, treci pe dinaintea ta păcatele tale, ÅŸi vei vedea că Å£ie în primul rând îţi este de folos să nu fii pedepsit îndată după fiecare păcat. Pentru aceasta mulÅ£i oameni sunt necruţători cu alÅ£ii, pentru că nu se uită la păcatele lor înainte de a se uita la ale acelora! Cu toÅ£ii iscodim păcatele celorlalÅ£i oameni, ÅŸi pe ale noastre le lăsăm deoparte. Să nu mai facem aÅŸa, ci dimpotrivă! De vezi că unui drept îi merge rău, adu-Å£i aminte de Iov! Oricât de drept ar fi acela, nu va fi mai drept decât Iov, nici măcar pe departe! Oricât de multe nenorociri l-ar lovi, nu-l vor lovi atâtea câte l-au lovit pe Iov!

8. Să ne amintim de acestea, ÅŸi să încetăm de a învinui pe Dumnezeu, ÅŸtiind bine că Dumnezeu nu-l lasă pe un om drept să sufere pentru că l-a părăsit, ci pentru că vrea să-l încununeze ÅŸi să-l facă mai strălucitor. Iar dacă vezi pe un om păcătos că suferă pe lumea aceasta, gândeÅŸte-te la paraliticul Å£intuit în pat de treizeci ÅŸi opt de ani . Că paraliticul a zăcut la pat pentru păcatele sale o spune Hristos. Ascultă: „Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieÅŸti, ca să nu păţeÅŸti ceva mai rău!” . Vin, dar, peste noi necazuri ÅŸi suferinÅ£e sau pentru ca să ne ispăşim păcatele – dacă suntem păcătoÅŸi -, sau pentru ca să primim cununi – dacă suntem drepÅ£i. Deci suferinÅ£ele ÅŸi necazurile ne sunt de folos fie că suntem drepÅ£i, fie că suntem păcătoÅŸi. Dacă suntem drepÅ£i, ca să ne facă mai străluciÅ£i; dacă suntem păcătoÅŸi, ca să ne cuminÅ£ească ÅŸi să ne uÅŸureze pedeapsa de dincolo. Pavel ne spune că cel care suferă aici, dacă suferă mulÅ£umind lui Dumnezeu, va avea parte dincolo, în lumea cealaltă, de o pedeapsă mai uÅŸoară. Ascultă: „Pentru aceea sunt între voi mulÅ£i neputincioÅŸi ÅŸi bolnavi ÅŸi mulÅ£i mor. Că dacă ne-am judeca singuri, n-am mai fi judecaÅ£i. Dar fiind judecaÅ£i de Domnul, suntem pedepsiÅ£i, ca să nu fim osândiÅ£i împreună cu lumea” .
Åžtiindu-le dar pe toate acestea, aÅŸa să filosofăm despre pronia lui Dumnezeu ÅŸi să închidem gura celor care spun că Dumnezeu n-are grijă de lume. Iar dacă ceva din cele ce se întâmplă în lume depăşeÅŸte puterea de înÅ£elegere a minÅ£ii noastre, să nu conchidem de aici că Dumnezeu nu are grijă de lume, ci, înÅ£elegând în parte purtarea Sa de grijă, să ne plecăm în cele ce nu le înÅ£elegem nepătrunsei Lui înÅ£elepciuni. Dacă un om nepriceput nu poate înÅ£elege meÅŸteÅŸugul altui om, cu atât mai mult nu poate mintea omenească să înÅ£eleagă nemărginirea proniei lui Dumnezeu. „Cât sunt de necercetate judecăţile Lui ÅŸi cât de nepătrunse căile Lui!” . Cu toate acestea încredinţându-ne deplin ÅŸi bine din cele puÅ£ine ÅŸi asupra întregului, să mulÅ£umim lui Dumnezeu pentru toate cele ce ni se întâmplă în viaţă.
Mai este un alt argument de nezdruncinat pentru cei care vor să filosofeze despre pronia lui Dumnezeu.
Să-i întrebăm pe cei care tăgăduiesc pronia lui Dumnezeu: „Este Dumnezeu?”. Dacă ne vor spune că nu este, nici să nu le mai răspundem. După cum nu merită să răspunzi nebunilor, tot aÅŸa nici celor care spun că nu este Dumnezeu. Dacă o corabie cu câţiva corăbieri ÅŸi călători n-ar putea merge nici un stadiu fără mâna cârmaciului, cu atât mai mult lumea aceasta atât de mare, care are în ea atâtea corpuri alcătuite din diferitele elemente, n-ar fi dăinuit atâta vreme dacă n-ar fi fost pronia lui Dumnezeu, care să o Å£ină ÅŸi să o menÅ£ină mereu! Dacă însă, ruÅŸinaÅ£i de credinÅ£a obÅŸtească a tuturor oamenilor ÅŸi de fapte, ne vor răspunde că este Dumnezeu, să le spunem aÅŸa: Dacă este Dumnezeu, precum ÅŸi este, atunci urmează că e ÅŸi drept. Că dacă n-ar fi drept, nici n-ar fi Dumnezeu. Iar dacă-i drept, atunci răsplăteÅŸte fiecăruia după merit. Vedem însă că nu toÅ£i sunt răsplătiÅ£i după merit aici pe pământ. E necesar deci să nădăjduim că este o altă răsplată, ca să se arate dreptatea lui Dumnezeu, când fiecare va fi răsplătit după merit.
Argumentul acesta nu-i numai un argument pentru pronia lui Dumnezeu, ci ne face să filosofăm şi despre înviere.
Ştiindu-le dar pe acestea, să cugetăm şi noi la purtarea de grijă a lui Dumnezeu în lume şi la înviere şi să învăţăm şi pe alţii. Să ne dăm toată silinţa să închidem gura acelora care se pornesc cu furie împotriva lui Dumnezeu şi să-L slăvim pe Dumnezeu în tot ce facem. Aşa vom atrage asupra noastră mai din belşug purtarea Sa de grijă, ne vom bucura de mare ajutor; şi aşa vom putea scăpa de adevăratul rău, şi vom dobândi bunătăţile cele viitoare, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui slava, împreună cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în veci vecilor. Amin.