din „Despre necunoaÅŸterea lui Dumnezeu”
EDITURA HERALD
I
A celui între sfinţi,
Părintele nostru Ioan Gură de Aur,
arhiepiscop al Constantinopolului,
despre necunoaÅŸterea lui Dumnezeu[1],
împotriva anomeenilor[2], cuvântarea întâi,
rostită în timpul plecării episcopului[3]
Cum se face că, iată, păstorul nu este prezent, iar turma se menţine cu tărie în cea mai desăvârşită ordine? Izbân¬da păstorului chiar aceasta este, ca turma să-şi arate deplina străduinţă nu numai când el este de fată, dar şi când el este plecat, în privinţa anima¬lelor lipsite de raţiune, când nu este prezent cel care le mână la păşune, este necesar să fie închise în staul, căci altfel, fără călăuză, vor fi gata să iasă spre a se lăsa pierdute într-o lungă rătăcire. Însă nimic asemănător în ce vă priveşte, de vreme ce, fără să fie prezent păstorul, aţi sosit în ordine desăvârşită la păşunile rânduite vouă.
Mai mult decât atât, este prezent şi păstorul, chiar dacă nu în carne şi oase, ci prin rodul lucrării sale şi chiar dacă nu vă este în preajmă cu trupul, este aici prin buna ordine în care se află turma sa. De aceea şi eu cu atât mai mult îl admir şi mă bucur că a avut puterea să vă insufle o asemenea străduinţă. Căci şi pe un comandant de oşti îl preţuim cel mai mult când, fără să fie prezent, trupele sale se găsesc in ordine, în acelaşi chip se referea şi Pavel la ucenicii săi când spunea:
„Drept aceea, iubiÅ£ii mei, după cum m-aÅ£i ascultat întotdeauna, nu numai când eram de faţă, ci cu atât mai mult în absenÅ£a mea” (Fil. 2, 12).
De ce „cu atât mai mult în absenţă”? Deoarece, câtă vreme păstorul este prezent, dacă lupul [4] s-ar năpusti asupra turmei, ar fi alungat cu uÅŸurinţă din preajma oilor, în schimb, când nu este nimeni să le apere, turmele vor fi cuprinse de cumplitul zbucium al spaimei. Mai mult decât atât, cel ce se află cu turma va împărÅ£i cu ea răsplătirile pentru străduinţă, însă nefiind acolo, lasă să se arate limpede propria lor izbândă. Aceste cuvinte vi le rosteÅŸte deopotrivă ÅŸi învăţătorul vostru acum plecat, fiindcă nu îi vede pe însoÅ£itorii lui de acolo care îi stau în preajmă la fel de bine cum vă are în faÅ£a ochilor săi pe voi, chiar dacă sunteÅ£i departe de el.
ÃŽi cunosc iubirea sa mistuitoare, înflăcărată, caldă ÅŸi de nestăvilit, care îşi are rădăcinile în cea mai mare profunzime a cugetului său ÅŸi de care se îngrijeÅŸte cu cea mai aprinsă străduinţă, într-adevăr, el ÅŸtie cu temeinicie că iubirea este rădăcina, izvorul ÅŸi maica oricărui bine ÅŸi că fără ea nimic din celelalte nu ne este de vreun folos. Iubirea este chipul propriu pe care îl poartă ucenicii Domnului, pecetea robilor lui Dumnezeu, semnul după care sunt recunoscuÅ£i apos¬tolii: „întru aceasta vor recunoaÅŸte toÅ£i că sunteÅ£i uce¬nicii mei”. ÃŽntru ce? A vorbit cumva despre minunea învierii morÅ£ilor, despre vindecarea leproÅŸilor ori despre alungarea demonilor? Nicidecum, căci el spune, lăsându-le deoparte pe acelea:
„Întru aceasta vor recunoaÅŸte toÅ£i că sunteÅ£i uce¬nicii mei, dacă veÅ£i avea dragoste unii faţă de alÅ£ii” (In. 13, 35).
Căci unele ca acelea sunt numai daruri ale harului venit de sus, pe când iubirea este izbânda străduinţei omeneşti. Şi, îndeobşte, nobleţea cuiva nu iese la iveală prin darurile primite de sus, cât mai degrabă prin izbânzile obţinute cu propriile sale eforturi. Pentru aceasta a spus Hristos că ucenicii săi nu sunt recu¬noscuţi după minunile înfăptuite, ci după dragoste. Dacă iubirea este prezentă, celui ce a dobândit-o nu îi lipseşte nici o parte din filosofie [5], ci deţine întreaga virtute, desăvârşită şi perfectă, în timp ce fără iubire omul este lipsit de orice bine. De aceea şi Pavel o înalţă şi o slăveşte prin cuvântul său; ba s-ar putea spune că nici măcar laudele sale nu ajung să fie pe măsura înălţimii proprie iubirii.
Căci ce ar putea să-i fie egal, câtă vreme iubirea cuprinde laolaltă profeţii şi întreaga Lege şi fără de care nici credinţa, nici cunoaşterea, nici ştiinţa misteriilor şi nici chiar martiriul sau orice altceva nu-l va putea mântui pe cel care le va fi dobândit? Şi pentru că
„de aÅŸ da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseÅŸte.” (I Cor. 13, 3).
Şi altundeva iarăşi, urmărind să dea de înţeles că dragostea este mai mare decât orice şi că este cel mai de seamă bine, [acelaşi] a spus:
„Cât despre proorocii – vor dispărea, darul limbi¬lor va înceta, cât despre cunoaÅŸtere – va dispărea; rămân însă acestea trei: credinÅ£a, nădejdea ÅŸi dra¬gostea, iar mai mare decât toate este dragostea.” (I Cor. 13, 8 ÅŸi 13).
Nu este o simplă întâmplare că cercetarea noastră s-a oprit ÅŸi asupra acestui cuvânt despre iubire[6]. Nu-i greu de înÅ£eles că profeÅ£iile vor dispărea ÅŸi darul limbilor va înceta. Cu siguranţă, nu va putea sta cu nimic în calea predicării învăţăturii noastre faptul că niÅŸte haruri oferite nouă numai pentru un timp spre folosire se vor sfârÅŸi cândva. Iată, bunăoară acum, când nu există vreo profeÅ£ie ÅŸi nici vreun dar al lim¬bilor, predicarea credinÅ£ei nu este pusă în încurcă¬tură, în schimb, încetarea cunoaÅŸterii este într-adevăr un lucru care ne solicită cercetarea. După ce s-a spus: „cât despre profeÅ£ii vor dispărea, darul limbilor va înceta” este adăugat: „cât despre cunoaÅŸtere va dis¬părea”. Åži dacă se cuvine să înceteze cunoaÅŸterea, atunci starea noastră tinde să devină nu mai bună, ci mai rea, fiindcă, o dată lipsiÅ£i de cunoaÅŸtere, am pierde până ÅŸi putinÅ£a de a fi oameni pe de-a-ntregul. Se spune:
„Teme-te de Dumnezeu ÅŸi păzeÅŸte toate poruncile Lui, căci acesta-i chipul în care devii în întregime om” (Ecc. 12, 13).
Dacă e adevărat că omul este om în acest chip, al temerii de Dumnezeu, iar teama provine din cunoaş¬tere, atunci, câtă vreme cunoaÅŸterea se cuvine să dispară, după cum spune Pavel, urmează că, în cazul în care nu va exista cunoaÅŸtere, vom pieri cu totul ÅŸi nu ne vom afla într-o condiÅ£ie mai bună decât cea a fiinÅ£elor lipsite de cunoaÅŸtere, dimpotrivă, într-una cu mult mai rea. Căci numai în această privinţă le suntem superiori, în timp ce sub toate celelalte aspec¬te care Å£in de trup ne biruiesc, fiindu-ne cu mult dea¬supra. Care să fie, aÅŸadar, lucrul gândit de Pavel în legătură cu care spune: „cunoaÅŸterea va dispărea”[7]?
El nu spune aceasta despre cunoaşterea totală, ci despre cea parţială, vorbind despre apariţia unui moment de oprire a înaintării către o stare mai bună, în aşa fel încât cunoaşterea parţială o dată dispărută să nu mai fie parţială, ci deplină. După cum vârsta copilăriei sfârşeşte fără ca fiinţa să treacă în neant, ci prin creşterea în vârstă şi atingerea stării de bărbat desăvârşit, tot astfel se petrec lucrurile şi în privinţa cunoaşterii.
Pavel vrea de fapt să spună că această cunoaÅŸtere mică nu va mai fi mică îndată ce va deveni mare. Acesta este înÅ£elesul cuvântului „a dispărea” ÅŸi în continuare ni-l va înfăţiÅŸa mai precis. Pentru a se înÅ£elege că dispariÅ£ia nu înseamnă pieire totală, ci sporirea ÅŸi creÅŸterea cunoaÅŸterii către un bine mai mare, după ce a spus „va dispărea”, adaugă:
„pentru că în parte cunoaÅŸtem ÅŸi în parte profe¬ţim; dar când va veni desăvârÅŸirea, atunci ceea ce este în parte va dispărea” (I Cor. 13, 9-10),
astfel încât să nu mai fie în parte, ci desăvârşit. Dis¬pare, aşadar, nedesăvârşirea cunoaşterii pentru a nu mai fi nedesăvârşită, ci desăvârşită. Dispariţia este de fapt împlinire şi avansare către o stare mai bună.
Åži să se cerceteze laolaltă cu mine înÅ£elepciunea lui Pavel. Nu spune cunoaÅŸtem o parte, ci „cunoaş¬tem în parte”, adică deÅ£inem o parte a unei părÅ£i. Probabil că doriÅ£i să ÅŸtiÅ£i ÅŸi cât de mare este partea de cunoaÅŸtere pe care o avem, ÅŸi cât de mare cea care ne-a rămas de dobândit, precum ÅŸi dacă deÅ£inem par¬tea mai mare ori pe cea mai mică. Pentru a pricepe ca tu ai partea cea mai mică, ba încă nici măcar mai mică, ci a suta ori a mia parte din cunoaÅŸtere, ia aminte la cele ce urmează.
Dar, mai bine, înainte să vă citesc glasul aposto¬lic, vă voi rosti o pildă menită să vă facă să intuiÅ£i, în măsura în care o pildă e în stare de aÅŸa ceva, cât de multă cunoaÅŸtere ne scapă ÅŸi cât de puÅ£ină deÅ£inem acum. Ei, bine, cât de mare este distanÅ£a dintre cu¬noaÅŸterea care urmează să ne fie dată ÅŸi cea prezentă acum? Pe cât de mare este deosebirea dintre bărbatul ajuns la deplină maturitate ÅŸi pruncii hrăniÅ£i la sân. Da, la fel de mare este ÅŸi superioritatea cunoaÅŸterii viitoare faţă de cea prezentă. Că acesta-i adevărul ÅŸi că pe atât este de mare cunoaÅŸterea aceea faţă de cea prezentă ne-o spune iarăşi Pavel însuÅŸi. Deoarece, după ce a spus „cunoaÅŸtem în parte”, dorind să explice ÅŸi în cât de mare parte cunoaÅŸtem ÅŸi că acum deÅ£inem cât se poate de puÅ£in, a adăugat:
„când eram prunc, vorbeam ca un prunc, sim¬ţeam ca un prunc, judecam ca un prunc; dar când m-am făcut bărbat am lepădat cele ale pruncului.” (I Cor. 13,11).
Compară, aÅŸadar, cunoaÅŸterea prezentă cu starea de prunc, iar cunoaÅŸterea viitoare cu starea de bărbat desăvârÅŸit. Åži nu a spus „când eram copil” – deoarece i se spune copil ÅŸi celui de doisprezece ani -, a spus „când eram prunc”, arătându-ne că este vorba despre copilul hrănit încă la sân cu lapte. Pentru a băga de seamă că Scriptura înÅ£elege la fel cuvântul „prunc”, ascultă psalmul care spune:
„Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul! Că s-a înălÅ£at slava Ta mai presus de ceruri. Din gura pruncilor ÅŸi a celor ce sug ai săvârÅŸit laudă” (Ps. 8, 2-3).
Vezi că peste tot i se spune pruncului sugar?[8] Apoi, prevăzându-i în duh pe viitorii bărbaÅ£i lipsiÅ£i de ruÅŸine[9], nu s-a mulÅ£umit numai cu această compa¬raÅ£ie, ci ne-a oferit ÅŸi o a doua ÅŸi o a treia comparaÅ£ie spre a ne întări învăţătura despre cunoaÅŸtere. Când a fost trimis înaintea iudeilor, Moise a primit puterea de a le arăta trei semne pentru ca, în cazul în care nu se vor încrede în primul, să asculte de glasul celui de-al doilea ÅŸi, dacă ÅŸi pe acesta îl vor respinge, ruÅŸinaÅ£i înaintea celui de-al treilea, să-l recunoască până la urmă drept profet.[10] Tot astfel, a înfăţiÅŸat ÅŸi Pavel trei comparaÅ£ii: prima este aceea cu pruncul, când spune: „când eram ca un prunc, simÅ£eam ca un prunc”, a doua este cea cu oglinda, iar a treia este cea cu ghicitura. După ce a spus: „când eram prunc”, a adăugat:
„căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură” (I Cor. 13, 12).
Iat-o ÅŸi pe cea de-a doua comparaÅ£ie făcută în privinÅ£a slăbiciunii prezente ÅŸi a nedesăvârÅŸirii cu¬noaÅŸterii, cea de-a treia fiind oferită de expresia „în ghicitură”. Căci ÅŸi copilaÅŸul vede, aude ÅŸi exprimă multe, însă nu vede, nu aude, nici nu exprimă limpede vreun lucru; gândeÅŸte, însă nu în chip logic.
Asemenea, şi eu ştiu multe, însă nu cunosc modul lor de a fi. Ştiu că Dumnezeu este peste tot şi că este în întregime peste tot, dar nu ştiu cum; că este fără de început şi nevăzut, dar nu ştiu cum. Căci raţiunea refuză să priceapă cum se poate ca ceva să fie o substanţă (ousia)[11] fără să aibă fiinţă nici de la sine, nici de la altul. Ştiu că l-a născut pe Fiul, dar nu cunosc cum. Ştiu că Duhul este de la el, dar cum este la el nu cunosc.
Mănânc, dar nu cunosc cum se împarte hrana spre a deveni umoare, sânge, limfă, ori bilă. Câtă vreme nu cunoaştem [nici măcar] lucrul acesta, deşi, de fiecare dată când mâncăm, avem zi de zi hrana înaintea ochilor, cum de îndrăznim să iscodim esenţa lui Dumnezeu?
Unde să-ÅŸi mai afle locul, prin urmare, cei care pretind că vor fi primit întreaga cunoaÅŸtere, cei care au căzut în prăpastia necunoaÅŸterii? Căci cei ce susÅ£in că o vor fi primit acum întreagă se lipsesc pe ei înÅŸiÅŸi de viitoarea cunoaÅŸtere desăvârÅŸită. Când susÅ£in că eu cunosc în parte, chiar dacă spun că această cunoaş¬tere se va sfârÅŸi, străbat calea către ceva mai bun ÅŸi mai desăvârÅŸit, câtă vreme cunoaÅŸterea în parte sfâr¬şeÅŸte spre a deveni mai desăvârÅŸită; în schimb, cel care susÅ£ine că deÅ£ine întreaga cunoaÅŸtere, în toată desăvârÅŸirea ÅŸi perfecÅ£iunea, iar apoi recunoaÅŸte că aceasta va dispărea în viitor, se acuză pe el însuÅŸi ca fiind lipsit de cunoaÅŸtere – cea de acum dispărând, iar pe cealaltă mai desăvârÅŸită neluând-o în calcul, în cazul în care, potrivit lor, cea de acum este desăvâr¬şită.
Vedeţi cum cei ce se ceartă pentru faptul de a avea totul aici, nici nu vor avea totul aici, iar în lumea de dincolo vor pierde totul? Într-atât este de rău să nu rămâi în limitele pe care ni le-a rânduit Dumnezeu dintru început. Asemenea şi Adam, nădăj¬duind să obţină o slavă mai mare, a pierdut şi modul său propriu de a fi. La fel se petrece şi cu iubitorii de arginţi; deseori, mulţi dintre ei, dorind averi mai mari, le pierd şi pe cele pe care le deţin în prezent. Tot astfel, cei care se aşteaptă să aibă totul aici au lăsat să le scape şi ceea ce este în parte.[12]
Aşadar, vă îndemn să vă feriţi de nebunia lor, căci, mărturisesc, este cu adevărat cea mai mare nebunie disputa legată de faptul de a şti ceea ce este Dumnezeu în esenţa sa. Şi pentru a pricepe că aceasta este cea mai mare nebunie, vă voi face limpede acest lucru prin cuvintele celor inspiraţi de Dumnezeu.[13] Cei inspiraţi nu numai că se arată lipsiţi de cunoaşterea referitoare la ceea ce este esenţa lui Dumnezeu, dar nu ştiu nici măcar cât de mare este înţelepciunea Lui; aceasta, cu toate că nu esenţa provine din înţelep¬ciune, ci înţelepciunea din esenţă. De vreme ce aceşti oameni inspiraţi de Dumnezeu nu pot înţelege în chip precis înţelepciunea lui Dumnezeu, cât să fie de mare nebunia celor care îşi închipuie că le poate sta la dispoziţie spre folosinţă însăşi esenţa Lui, pe care o concep prin intermediul propriilor raţionamente [14]? Vom asculta, aşadar, ce spune profetul în această privinţă:
„Minunată este pentru mine ÅŸtiinÅ£a ta.” (Ps. 138,6).
Dar să ducem mai departe cuvântul său:
„Te voi binecuvânta, fiindcă mă minunez înaintea ta plin de teamă”                          (Ps. 138,14).
Ce înseamnă „plin de teamă”? De multe lucruri numai ne minunăm, fără să fim cuprinÅŸi de teamă, aÅŸa cum ne minunăm de frumuseÅ£ea coloanelor [15], a frescelor, ori de trupurile aflate în floarea tinereÅ£ii. Iarăşi, ne minunăm de întinderea mării ÅŸi de adân¬cimea sa nemărginită, dar ne cuprinde teama când ne îndreptăm privirea către adâncurile ei.[16] ÃŽn acelaÅŸi chip, profetul ÅŸi-a îndreptat privirea către întinderea nemărginită ÅŸi atotcuprinzătoare a înÅ£elepciunii lui Dumnezeu ÅŸi, cutremurându-se, s-a minunat cuprins de mare teamă, pentru ca apoi, revenindu-ÅŸi în fire, să prindă a exclama cuvintele:
„Te voi binecuvânta, fiindcă mă minunez înaintea ta plin de teamă: minunate sunt lucrările tale.”(Ps. 138,14).[17]
Iar după aceasta:
„minunată este pentru mine ÅŸtiinÅ£a ta, preaînaltă, ÅŸi nu o pot pricepe”                      (Ps. 138, 6).
Vezi de câtă chibzuinţă dă dovadă slujitorul? „Pentru aceasta îţi mulÅ£umesc – pare el să spună – pentru că am un Domn cu neputinţă de înÅ£eles”. Åži spunând acestea nu se referă la esenţă, lasă deoparte acest subiect, considerând ca de la sine înÅ£eles faptul că esenÅ£a sa este cu neputinţă de cunoscut, în schimb, rosteÅŸte aceste cuvinte cu privire la atotprezenÅ£a lui Dumnezeu, urmărind să arate că nici măcar acest lucru nu ÅŸtie, cum este cu putinţă ca Dumnezeu să fie prezent peste tot. Ca dovadă că acestea sunt într-adevăr lucrurile despre care vorbeÅŸte, ascultă cele ce urmează:
„De mă voi sui la cer, acolo eÅŸti, ÅŸi de mă voi coborî în iad, eÅŸti ÅŸi acolo” (Ps. 138, 8).
Ţie îţi este cunoscut cum de este cu putinţă să fie prezent peste tot? Profetul însă nu o ştie; el, însă, se cutremură, se pierde şi este copleşit numai gândindu-se la aceasta. Cum să nu fie, aşadar, cea mai mare nebunie ca unii care se află aşa departe de harul aceluia să iscodească[18] însăşi esenţa lui Dumnezeu? Şi, bagă de seamă, avem de-a face cu acelaşi profet care spune:
„cele nevăzute ÅŸi cele ascunse ale înÅ£elepciunii tale mi le-ai dezvăluit” (Ps. 50, 8).
Dar, cu toate că aflase cele nevăzute şi cele ascun¬se ale înţelepciunii sale, el susţine că înţelepciunea însăşi este cu neputinţă de atins (aprositos)[19] şi cu neputinţă de înţeles (akataleptos). Căci spune:
„Mare este Domnul ÅŸi mare este tăria Lui ÅŸi înÅ£e¬lepciunea Lui este nemăsurată” (Ps. 138, 8)
adică nu poate fi înţeleasă. Ce zici? Înţelepciunea îi este profetului cu neputinţă de înţeles şi nouă să ne fie cu putinţă înţelegerea esenţei? Nu-i clar că e curată nebunie? Întinderea sa nu are hotar şi tu îi circumscrii esenţa?
Şi Isaia spune acestea, filosofând[20]:
„Cine va putea descrie natura Lui?” (Is. 53,8).
Nu a spus: „cine poate descrie?”, a spus însă „cine va putea descrie?”, pentru a nu exclude viitorul. David rosteÅŸte „minunată este pentru mine ÅŸtiinÅ£a ta”, în timp ce Isaia nu se referă la el însuÅŸi, ci la întreaga fire umană, căreia i-a fost oprit accesul la descrierea naturii divine.
Dar să vedem dacă nu cumva ÅŸtia acest lucru Pavvel, ca unul care s-a bucurat de harul cel mai bogat. Åžtim că Pavel este cel care afirmă: „în parte cunoaÅŸtem ÅŸi în parte profeÅ£im”. Åži nu numai în acest loc, dar ÅŸi în altele, nu se referă la esenţă, ci la înÅ£e¬lepciunea pe care o manifestă providenÅ£a. Nu vreau să se înÅ£eleagă că vorbesc de providenÅ£a generală [21] care are în grijă îngerii, arhanghelii, ÅŸi puterile de sus, căci Pavel cercetează acea providenţă particulară care se îngrijeÅŸte de oamenii de pe pământ, ba încă ÅŸi aceasta este tratată în particular. Pentru că [Pavel] nu a cercetat providenÅ£a particulară în întregul ei, aceea care face ca soarele să răsară, sufletele să prindă viaţă, corpurile să capete formă, oamenii de pe pământ să se hrănească, cea care stăpâneÅŸte Universul ÅŸi dă roadele proprii fiecărui anotimp; pe toate acestea le lasă deoparte, oprindu-se să cerceteze acea mică parte a providenÅ£ei divine, în numele căreia iudeii au fost respinÅŸi, iar neamurile primite.
Şi s-a cutremurat chiar şi înaintea acestei părţi mici a providenţei, ca şi cum s-ar fi aflat înaintea unei întinderi nemărginite şi ar fi avut în faţă imensitatea adâncului. Apoi, retrăgându-se de îndată din această stare, îşi înălţă glasul şi rosti:
„O, adânc al bogăţiei, al înÅ£elepciunii ÅŸi al ÅŸtiinÅ£ei lui Dumnezeu, cât sunt de necercetat judecăţile Lui.” (Rom. 11, 33).
Nu a spus cu neputinţă de înÅ£eles, ci „de necerce¬tat”. Iar dacă nu pot fi cercetate, cu atât mai mult nu este cu putinţă să fie înÅ£elese. „Şi cât de nepătrunse căile Lui”. Căile Lui sunt nepătrunse, în timp ce El este cu putinţă de înÅ£eles (kataleptos)? Răspunde-mi. Dar ce vorbesc eu de căile Sale? Premiile hărăzite nouă pentru luptă ne sunt ÅŸi ele cu neputinţă de înÅ£eles (akatalepta), pentru că:
„cele ce ochiul n-a văzut ÅŸi urechea n-a auzit ÅŸi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Cor. 2, 9).
Chiar şi darul oferit de El este de negrăit, căci Pavel spune:
„mulÅ£umire lui Dumnezeu pentru darul Său cel negrăit” (II Cor. 9, 15)
precum ÅŸi:
„pacea lui depăşeÅŸte orice minte” (Fil. 4, 7).
Ce zici? Judecăţile Lui sunt de necercetat, căile Lui de nepătruns, pacea depăşeşte orice minte, darul este negrăit, cele pe care Dumnezeu le-a pregătit celor ce-L iubesc nu s-au suit la inima omului, măreţia Sa nu are margini, înţelepciunea Lui e nemăsurată, toate acestea sunt, aşadar, cu neputinţă de înţeles, iar El Însuşi să rămână singurul lucru care poate fi înţeles?
Şi cum ar fi cu putinţă să afirmi aşa ceva fără să ajungi la culmea nebuniei?
Å¢ine-l în loc pe eretic, să nu-l laÅŸi să se întoarcă pe căile sale. Spune-i: ce zice Pavel? „În parte cunoaÅŸtem”. Ereticul are să spună: nu se referă la esenţă, ci la cele ce Å£in de oikonomia divină. Ei bine, de-ar fi ca acest cuvânt să se refere Ini r adevăr la cele ce Å£in de oikonomia divină, chiar ÅŸi aÅŸa ne-am apropia mai tare de câştigarea trofeelor victoriei; căci, dacă cele ce Å£in de oikonomie sunt de neînÅ£eles, cu atât mai mult nu poate fi înÅ£eles Dumnezeu ÃŽnsuÅŸi. Dar pentru a vedea că aici nu este vorba de cele ce Å£in de oikonomie, ci despre Dumnezeu ÃŽnsuÅŸi, ascultă următoarele; după ce a spus „în parte cunoaÅŸtem ÅŸi în parte profeÅ£im”, a adăugat:
„astăzi cunosc în parte, dar atunci voi cunoaÅŸte aÅŸa cum eu însumi sunt cunoscut” (I Cor. 13, 12).
De cine să fie, aÅŸadar, cunoscut – de Dumnezeu, ori de cele ce Å£in de oikonomia Sa? Evident, de către Dumnezeu; prin urmare, pe Dumnezeu ÃŽl cunoaÅŸte în parte.
Åži nu spune „în parte” fiindcă ar cunoaÅŸte numai o parte a esenÅ£ei, iar pe o alta nu – căci Dumnezeu este fără părÅ£i – ci fiindcă ÅŸtie că Dumnezeu este, dar ce este în esenÅ£a lui nu cunoaÅŸte; fiindcă are ÅŸtiinÅ£a faptului că Dumnezeu este înÅ£elept, dar cât de înÅ£elept este nu cunoaÅŸte; fiindcă nu-i este necunoscut că Dumnezeu este mare, dar cum ÅŸi în ce fel este măreÈ›ia sa, aceasta nu o ÅŸtie; fiindcă are ÅŸtiinţă de atotprezenÈ›a sa, dar ÅŸtiinÅ£a modului în care se realizează aceasta nu o are; fiindcă nu îi este necunoscut faptul că Dumnezeu le prevede, le susÅ£ine ÅŸi le stăpâneÅŸte pe toate în amănunÅ£ime, dar modul în care face toate acestea nu-l cunoaÅŸte.
Iată, de aceea spune: „ în parte cunoaÅŸtem ÅŸi în parte profeÅ£im”.
Dar, dacă tu vrei asta, să-i părăsim pe Pavel şi pe profeţi şi să ne înălţăm la ceruri, să vedem dacă nu cumva or fi acolo vreunii care să ştie ce este Dumnezeu în esenţa sa. Însă, în cel mai bun caz, dacă s-ar găsi unii care să ştie, n-ar avea nimic în comun cu noi, deoarece deosebirea dintre îngeri şi oameni este prea mare. Dar, numai pentru a şti cu prisosinţă că nu-i este dat nici unei puteri create să cunoască aceasta, îi vom asculta pe îngeri. Cum aşa? Stau ei acolo de vorbă despre esenţa lui Dumnezeu şi o cercetează pornind de la ei înşişi? Nicidecum. Dar ce fac atunci? Preamăresc, se închină, înalţă neîncetat cânturi de laudă şi imnuri mistice cu o adâncă înfri¬coşare. Şi unii rostesc:
„Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu” (Lc. 2,14); iar serafimii:
„Sfânt, sfânt, sfânt” (Is. 6, 3)
şi îşi pleacă ochii, neavând putere să îndure nici măcar coborârea lui Dumnezeu spre a fi laolaltă cu ei;24 iar heruvimii:
„Binecuvântată fie slava Domnului în locul unde sălăşluieÅŸte el” (Iez. 3,12),
nu în sensul că ar exista un loc în care Dumnezeu ar sălăşlui, nicidecum, ci în sensul în care noi folosim în plan omenesc expresiile „oriunde ar fi” sau „oricum ar fi”, pe cât este de chibzuit să vorbim în acest chip despre Dumnezeu. TotuÅŸi, facem acest lucru doar fiindcă limba de care noi ne folosim este numai omeneasca.25
Ai văzut câtă teamă este acolo sus şi cât orgoliu aici jos? Aceia preamăresc, aceştia caută să iscodească; 26 aceia îşi acoperă ochii, aceştia pun în discuţie posibilitatea de a-şi fixa cu neruşinare privirea asupra slavei negrăite. Cine n-ar ofta, cine nu i-ar deplânge pentru nebunia la care au ajuns şi pentru că sunt lipsiţi cu totul de minte?
Voiam să duc mai departe cuvântul despre cele de mai sus, dar, fiindcă am coborât acum în arena acestor lupte pentru întâia oară, socotesc că vă este de folos să vă mulţumiţi cu cele deja rostite, astfel încăt mulţimea celor viitoare de care m-am apropiat a vi le spune să nu vă smulgă în grabă până şi amintirea acestora de acum. În mod sigur, dacă Dumnezeu îngăduie asta, nu o să treacă mult timp până ce ne vom munci iarăşi cu acest subiect. Căci eu de multă vreme mă înfăţişam înaintea voastră gata să vă spun aceste cuvinte, însă amânam să o fac şi dădeam înapoi, pentru că mulţi dintre cei atinşi de boală27 ne ascultau cu plăcere.
Nevoind să-mi speriu fiara pândită, îmi reţineam limba de la intrarea în aceste lupte pentru ca, după ce ar fi ajuns cu totul în stăpânirea noastră, atunci să pornesc la atac. Dar pentru că prin harul lui Dumnezeu am fost provocat şi strâmtorat de ei să intru în aceste lupte, nu mi-a mai rămas decât să atac la rândul meu plin de încredere şi, pentru aceasta, m-am încins cu armele care duc la pieire raţionamentele28
„şi toată trufia care se ridică împotriva cunoaÅŸterii lui Dumnezeu” (II Cor. 10,4-5).
M-am încins cu aceste arme nu pentru a-i doborî pe duşmani, ci pentru a-i ridica pe cei căzuţi. Căci vir¬tutea acestor arme este chiar aceea de a fi în stare să îi învingă pe cei puşi pe ceartă, iar pe cei care ascultă cu bunăvoinţă să-i vindece cu multă grijă; nu rănesc, dimpotrivă, vindecă bolile.
Să nu fim, aşadar, cuprinşi de furie împotriva lor, nici să nu ne revărsăm mânia, dimpotrivă, să le vor¬bim cu îngăduinţă, deoarece nimic nu este mai puter¬nic decât îngăduinţa şi blândeţea. De aceea şi Pavel a cerut stăruitor să fie urmată o asemenea purtare, spunând:
„un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând fată de toÅ£i” (II Tim. 2, ,24),
Nu a spus „numai faţă de fraÅ£i”, ci „faţă de toÅ£i”. Åži iarăşi:
„ÎngăduinÅ£a voastră să se facă ÅŸtiută”, nu a spus fraÅ£ilor, ci „tuturor oamenilor” (II Filip. 4, 9).
La ce bun, stă scris, dacă-i iubeşti pe cei ce te iubesc? Dacă prietenia unora te-ar vătăma şi te-ar atrage către împărtăşirea lipsei de evlavie, îndepărtează-te de aceş¬tia, chiar de ţi-ar fi prieteni. Iar de-ar fi unul din ochii tăi, scoate-l. Căci este scris:
„dacă ochiul tău te sminteÅŸte, scoate-l” (Mat. 5,29),
fără să se aibă în vedere corpul.29 Cum altfel? Căci dacă se referea la natura corpului, am fi avut de-a face cu o acuzaţie care îl privea în cele din urmă pe creatorul acestei naturi. De altminteri, nu se impune scoaterea unui ochi, indiferent care dintre ei, căci dacă cineva s-ar fi lipsit de ochiul stâng, tot s-ar fi găsit în sminteală. Dar tocmai pentru a pricepe că nu despre ochi este cuvântul, a adăugat că-i vorba de ochiul drept, spre a arăta că de ţi-ar fi cineva un prieten atât de apropiat pe cât de apropiată ţi-e folosirea ochiului drept, să-l alungi chiar şi pe acesta şi să-l desprinzi din legătura de prietenie pe care o are cu tine, dacă s-ar întâmpla să te smintească. Într-adevăr, la ce foloseşte să ai un ochi care duce la ruinarea res¬tului corpului?
Aşadar, dacă, aşa cum spuneam, prieteniile avute ne-ar dăuna, să fugim de acestea şi să ne lipsim de ele. În situaţia în care pe oricare dintre asemenea prieteni nici nu-l ajuţi şi capeţi în schimb din partea lui numai pagubă, câştigă putinţa de a rămâne fără pierdere în urma destrămării prieteniei; să fugi de prieteniile acestora, dacă îţi sunt dăunătoare. Doar fugi, nu te certa, nici nu purta război. La fel îndeamnă şi Pavel când spune:
„dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiÅ£i în bună pace cu toÅ£i oamenii” (Rom. 12,18).
Eşti slujitorul Dumnezeului păcii: al aceluia care, in timp ce alunga demonii şi înfăptuia mii de bine¬faceri, când îl numiră posedat de diavol nu a trimis foc din cer asupra defăimătorilor lui, nu i-a spulbe¬rat, nu le-a mistuit limba lor atât de neruşinată şi de neştiutoare, deşi toate acestea îi stăteau în putere, ci doar a răspuns acuzaţiei, spunând:
„Eu nu am demon, ci îl cinstesc pe cel ce m-a trimis” (In. 8, 49).
Iar când slujitorul arhiereului l-a lovit, ce spune?
„Dacă am vorbit rău, dovedeÅŸte că este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce mă baÅ£i?” (In. 18, 23).
Stăpânul îngerilor se apără ÅŸi dă socoteală unei slugi. Nu e nevoie de cuvântări care să cuprindă o mulÅ£ime de cuvinte. ZăboveÅŸte numai asupra acestor vorbe în cugetul tău, meditează la ele fără întreru¬pere ÅŸi rosteÅŸte: „dacă am vorbit rău, dovedeÅŸte că este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce mă baÅ£i?”. Åži ia seama la cel care vorbeÅŸte, în faÅ£a cui vorbeÅŸte ÅŸi pricina pentru care vorbeÅŸte, iar vorbele acestea îţi vor deveni un descântec divin nesfârÅŸit, care va pu¬tea potoli orice răbufnire a spiritului tău. Ia seama la înălÅ£imea celui jignit, la cât de joasă e condiÅ£ia celui care îl jigneÅŸte ÅŸi la neasemuirea jignirii. Căci nu numai că l-a insultat, ba încă l-a ÅŸi lovit. Åži nu doar l-a lovit, l-a plesnit peste faţă, lovitură mai umilitoare decât oricare alta. Dar, cu toate acestea, le-a suportat pe toate pentru ca tu să ai din belÅŸug de unde învăţa sa fii cumpătat. Să nu cugetăm la acele cuvinte numai în clipa de faţă, ci ÅŸi de fiecare dată când ne amintim de ele.
Mi-aÅ£i încuviinÅ£at cele pe care le-am rostit, dezvăluiÅ£i-mi, însă, încuviinÅ£area prin faptele voastre.30 Atletul se pregăteÅŸte în palestră cu gândul să dezvă¬luie mai apoi, în timpul luptelor, folosul pregătirii. La fel ÅŸi tu, cuprins acum de atenÅ£ia acordată ascul¬tării cuvintelor, pe viitor, când mânia se va apropia de tine, dezvăluie câştigul obÅ£inut din ascultare ÅŸi rosteÅŸte neîncetat vorba aceasta: „dacă am vorbit rău, dovedeÅŸte că este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce mă baÅ£i?”, înscrie-Å£i vorba aceasta în cugetul tău. Vă reamintesc neîncetat aceste cuvinte pentru ca toate pe care vi le-am spus să vă pătrundă în suflet, pentru că amintirea cuvintelor ÅŸi folosul acestei amintiri să vă rămână de neÅŸters. Căci dacă avem înscrise aceste cuvinte la temelia cugetului nostru, nici unul dintre noi nu va fi atât de împietrit, aÅŸa lipsit de judecată ÅŸi de sensibilitate, încât să se lase vreodată purtat către mânie. ÃŽn locul oricărui frâu ÅŸi al oricărui căpăstru, aceste cuvinte ne vor putea struni limba purtată la mânie dincolo de măsură ÅŸi dincolo de cât este îngăduit, ne vor putea potoli cugetul ÅŸi ni-l vor călăuzi cu moderaÅ£ie, pentru ca pacea31 să ne locuiască veÅŸnic ÅŸi cu desăvârÅŸire.
Fie ca această pace să ne bucure pentru totdeauna, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia slavă I se cuvine împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii Vecilor, Amin.