OMILIA I

din “Omilii la Epistola catre Romani”

[Despre dragostea lui Dumnezeu]

„Pavel, rob al lui Iisus Hristos, chemat de El apostol, rânduit pentru vestirea Evangheliei lui Dumnezeu, pe care a făgăduit-o mai înainte, prin proorocii Săi, în Sfintele Scripturi” (Romani 1,1-2).
Moise, deşi a scris cele cinci cărţi de la începutul Vechiului Testament, nicăieri nu şi-a trecut numele, şi nici cei care au scris cele petrecute după el. De asemenea, nici Matei, Ioan, Marcu şi Luca nu şi-au trecut numele lor, pe când fericitul Pavel, în toate epistolele lui, îşi pune numele la început. De ce a făcut el aceasta? Fiindcă aceia scriau celor de faţă, şi deci era de prisos să-şi pună numele lor în scrieri, pe când Pavel trimitea scrierile lui, sub formă de epistole, în locuri îndepărtate, şi de aceea era necesar să-şi pună numele. Dacă acest lucru însă nu îl face şi în epistola către evrei, motivaţia există în înţelepciunea lui. Fiindcă evreii aveau o mare reţinere feţă de el, şi, pentru ca nu cumva, auzindu-i numele, să-şi astupe urechile chiar de la început, s-a gândit să le câştige atenţia ascunzându-şi numele de ei. Dacă însă unii prooroci şi Solomon şi-au pus numele lor în scrieri, aceasta o las pe seama voastră să cercetaţi şi să o explicaţi, şi anume de ce unii şi-au trecut numele în scrierile lor, iar alţii nu. Căci nu trebuie a afla totul numai de la mine, ci e bine ca şi voi să vă osteniţi şi să cercetaţi, ca nu cumva să deveniţi leneşi.
„Pavel, rob al lui Iisus Hristos”. De ce i-a schimbat Dumnezeu numele şi din Saul l-a numit Pavel? Aceasta s-a întâmplat pentru a nu fi cu nimic mai prejos decât Apostolii şi ca să primească şi el ceea ce corifeul Apostolilor avea în chip aparte, ca astfel să poată deveni asemenea lor. Şi se numeşte pe sine rob al lui Hristos, şi nu în mod simplu, pentru că pot fi multe feluri de robie. Aşa, de pildă, un fel este cel arătat de psalmist, care zice: „Toate sunt slujitoare Ţie” (Psalmi 118, 91); un alt fel este cel de care zice profetul:

„Nabucodonosor, sluga Mea”(Ieremia 25, 9), căci lucrul este robul Celui care l-a creat; un alt fel este cel exprimat de Apostol, ca rezultând din credinţă: „Mulţumim însă lui Dumnezeu, că (deşi) eraţi robi ai păcatului, v-aţi supus din toată inima dreptarului învăţăturii căreia aţi fost încredinţaţi. Şi izbăvindu-vă de păcat, v-aţi făcut robi ai dreptăţii”(Romani 6, 17-18); un altul este cel provenit din purtare, ca atunci când zice: „Moise, sluga mea, a murit” (Iosua 1, 2), pentru că deşi toţi iudeii erau robii (slugile) Lui, totuşi Moise, prin viaţa lui strălucită, îi covârşise pe toţi.
Deci, Pavel fiind slugă după toate felurile acestei slujbe, în loc de înalte demnităţi se numeşte „rob a lui Iisus Hristos”. Şi numele cele sfinte ale iconomiei dumnezeieşti le pune înainte, ridicându-se de jos la cele de sus. Numele de Iisus l-a adus îngerul din ceruri, când S-a născut Mântuitorul, iar Hristos se numeşte de la crisqh~nai (a fi uns), ceea ce aparţine de asemenea trupului.„Dar cu ce untdelemn a fost uns?”, ai putea întreba. Nu a fost uns cu untdelemn, ci a fost uns în Duhul Sfânt, căci Scriptura obişnuieşte a-i numi unşi pe aceştia. Ceea ce premerge ungerii este Duhul Sfânt, şi pe El îl primeşte şi untdelemnul. Dar unde numeşte oare Scriptura unşi pe cei neunşi cu untdelemn? „Nu vă atingeţi de unşii Mei şi nu vicleniţi împotriva profeţilor Mei”(Psalmi 104, 15), fiindcă pe atunci nu era instituită ungerea cu untdelemn pentru toţi, ci numai pentru preoţi, regi şi profeţi.
„Chemat de El Apostol”. În orice loc el se intitulează „chemat”, arătând prin aceasta marea lui recunoştinţă, şi că nu datorită propriei căutări a găsit, ci fiind chemat, s-a apropiat şi s-a supus. De altfel, el şi pe credincioşi îi numeşte „chemaţi sfinţi”. Dar aceştia au fost chemaţi numai până ce au devenit credincioşi, pe când lui, după ce a crezut, i s-a încredinţat apostolia, lucru ce este încărcat de multe bunătăţi şi mai presus de toate darurile. Şi oare ce trebuie spus mai mult, decât că ceea ce a făcut Hristos venind în lume, aceasta s-a încredinţat Apostolilor după ce S-a înălţat la ceruri? Ceea ce şi Pavel proclamă, zicând: „Noi suntem soli ai lui Hristos, ca şi cum Însuşi Dumnezeu s-ar ruga prin noi” (II Corinteni 5, 20), adică înălţând prin aceasta demnitatea Apostolilor în ochii credincioşilor, le pune pe Dumnezeu Însuşi ca rugător, în locul lui Hristos.
„Rânduit pentru vestirea Evangheliei lui Dumnezeu”. După cum într-o casă fiecare este rânduit spre diferite ocupaţii, la fel şi în Biserică serviciile sunt distribuite diferit. Mie mi se pare că nu doar de o simplă rânduială vorbeşte el aici, ci face aluzie la faptul că el încă de la început a fost hărăzit de sus spre apostolie, lucru pe care şi Ieremia îl spune despre hotărârea lui Dumnezeu în privinţa sa: „Înainte de a te fi zămislit în pântece, te-am cunoscut, şi înainte de a ieşi din pântece, te-am sfinţit şi te-am rânduit prooroc pentru popoare”                     (Ieremia 1, 5). Fiindcă el scria către o cetate îngâmfată şi plină de mândrie, de aceea arată, oriunde şi prin orice mijloc, că hirotonia lui ca Apostol este de la Dumnezeu, căci El l-a chemat şi tot El l-a rânduit. Face deci aceasta pentru ca epistola de faţă să fie bine primită şi demnă de credinţă.
„Pentru vestirea Evangheliei lui Dumnezeu”, zice. AÅŸadar nu numai Matei este evanghelist, ÅŸi nici numai Marcu, după cum ÅŸi Apostol nu este numai el, ci ÅŸi aceia, deÅŸi excepÅ£ional se zice de unii că au făcut aceea, iar el aceasta. El numeÅŸte Evanghelia a sa, nu numai pentru bunurile săvârÅŸite, ci ÅŸi pentru cele viitoare, însă cum de spune că el vesteÅŸte Evanghelia „lui Dumnezeu”, când Tatăl era cunoscut ÅŸi mai înainte de Evanghelii? Dar deÅŸi era cunoscut doar iudeilor, cu toate acestea nici ei nu-L cunoÅŸteau după cum trebuie, fiindcă îşi închipuiau multe lucruri nedemne despre El, fapt pe care îl spune ÅŸi Hristos: „Dar vine ceasul ÅŸi acum este, când adevăraÅ£ii închinători se vor închina în duh ÅŸi în adevăr” ÅŸi că „Tatăl astfel de închinători îşi doreÅŸte” (Ioan 4, 23). După aceea, deci, Tatăl S-a descoperit lumii întregi împreună cu Fiul, ceea ce Hristos, cu voce puternică, spunea: „ …Ca să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, ÅŸi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3). O numeÅŸte Evanghelia lui Dumnezeu, ca astfel din capul locului să deÅŸtepte pe ascultători. El n-a venit ca să vestească ceva trist, cum a fost cazul proorocilor, ce vesteau abaterile ÅŸi pedepsele, ci a venit să vestească Evanghelia, adică vestea cea bună, ÅŸi încă Evanghelia lui Dumnezeu, care făgăduieÅŸte credincioÅŸilor vistierii nesfârÅŸite de bunătăţi statornice ÅŸi neschimbătoare.
„Pe care a făgăduit-o mai înainte, prin proorocii Săi, în Sfintele Scripturi”(1, 2), ÅŸi anume că „Domnul va da cuvântul celor ce vestesc cu putere multă”(Psalmi 67,12); ÅŸi iarăşi: „Cât de frumoase sunt pe munÅ£i picioarele trimisului care vesteÅŸte pacea, a solului de veste bună, care dă de ÅŸtire mântuirea, …”(Isaia 52,7).
Ai văzut cât de lămurit se arată în Vechiul Testament numele şi modul Evangheliei? „Noi nu o vestim numai prin vorbe”, zice, „ci şi prin fapte”. Evanghelia nu este lucru omenesc, ci dumnezeiesc, negrăit şi mai presus de fire. Şi fiindcă îi acuzau, pe cei ce predicau această Evanghelie, de inovaţie, atunci Apostolul arată că Evanghelia este mai veche decât scrierile filosofilor elini, şi că este descrisă mai înainte de profeţi. Dacă însă nu a fost dată de la început, cauza a fost că nu ar fi voit să o primească. Cei ce voiau însă aceasta, ca de exemplu Avraam, pentru care zice: „Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat”(I oan 8, 56), ar fi primit-o cu plăcere. Dar cum de se spune în alt loc: „Adevărat grăiesc vouă că mulţi prooroci şi drepţi au dorit să vadă cele ce priviţi voi, şi n-au văzut, şi să audă cele ce auziţi voi, şi n-au auzit”(Matei 13,17)? Adică n-au văzut trupul Lui, şi n-au auzit de minunile Lui săvârşite faţă de toţi, după cum văd şi aud ei acum. Tu însă gândeşte-te cu câte sute de ani înainte s-au prevăzut şi profeţit acestea! Când Dumnezeu voieşte să pregătească anumite lucruri mari, pe acestea le grăieşte cu mult timp mai înainte, pregătind auzul pentru primirea lor atunci când se vor împlini.
„În Sfintele Scripturi”, zice, căci profeÅ£ii nu se opreau numai la a le spune din gură, ci ÅŸi scriau ceea ce grăiau; iar nu numai că scriau, dar le ÅŸi imprimau aÅŸa zicând în tipuri, ca de exemplu istoria lui Avraam când a ridicat pe altar pe fiul său Isaac, ca să-l jertfească; sau istoria lui Moise cu ÅŸarpele de aramă ridicat în pustie; sau cea cu ridicarea mâinilor când au biruit pe Amalec; sau cea cu Mielul pascal adus spre jertfă – ÅŸi altele asemenea.
„Despre Fiul Său, Cel născut din sămânţa lui David, după trup”(1, 3).
Dar ce faci, Pavele? După ce ne-ai înălţat sufletul, după ce ai făcut ca noi să ne închipuim lucruri mari şi minunate, după ce ne-ai spus de Evanghelie, şi încă de Evanghelia lui Dumnezeu, după ce ne-ai adus de faţă pe profeţi şi ne-ai arătat cum toţi au prevestit cele viitoare cu mulţi ani mai înainte, apoi cum de te cobori iarăşi la David? Vorbeşti poate de un om simplu, spune-mi, căruia îi dai de tată pe fiul lui Iesei? Şi cum să fie acestea demne de cele vorbite până acum? „Sunt foarte demne”, zice el, „căci nu ni se vorbeşte de un om simplu. De aceea tocmai am adăugat «după trup», dând a înţelege că naşterea Lui cea după duh este a lui Dumnezeu Tatăl”.
Dar de ce oare a început Apostolul de aici şi nu de la cele mai înalte? Pentru că şi Matei a început de aici, şi Luca, şi Marcu; pentru că Cel ce urma a-l elibera pe om şi a-l duce la cer era necesar de a-l duce de jos în sus. Astfel a fost orânduit, şi astfel s-a făcut. Mai întâi L-au văzut ca om pe pământ, şi atunci au priceput că El este Dumnezeu. Pe calea pe care Şi-a aşternut învăţătura Sa dumnezeiască, pe aceasta păşeşte, iată, şi ucenicul Său.
Aşadar, el vorbeşte mai întâi de naşterea cea după trup, nu pentru că aceasta ar fi fost întâi, ci pentru a ridica mintea ascultătorilor de la aceasta la cealaltă.
„Care a fost rânduit Fiu al lui Dumnezeu întru putere, după Duhul sfinţeniei, prin învierea Lui din morţi, Iisus Hristos, Domnul nostru” (1, 4).
Acest pasaj a devenit greu de desluşit din pricina vorbelor încâlcite, pe care se cade mai întâi a le descurca.
Deci, despre ce se vorbeÅŸte aici? „Noi predicăm”, zice, „pe cel născut din sămânÅ£a lui David”. Aceasta se poate vedea; însă de unde se poate deduce că Acesta Care S-a întrupat din sămânÅ£a lui David este ÃŽnsuÅŸi Fiul lui Dumnezeu? Mai întâi de la proorocii din Sfintele Scripturi, ceea ce reprezintă o dovadă nu puÅ£in însemnată. Apoi din modul naÅŸterii Lui, ceea ce însuÅŸi Apostolul a arătat: „Din sămânÅ£a lui David după trup”, căci el a dezlegat legea firii. ÃŽn al treilea rând, de la minunile pe care le-a săvârÅŸit, dând dovadă de o mare putere, căci aceasta înseamnă expresia „întru putere”. ÃŽn al patrulea rând, de la Duhul pe care-L dă celor ce credeau în El, ÅŸi prin Care pe toÅ£i îi făcea sfinÅ£i, pentru care ÅŸi Apostolul zice: „după Duhul sfinÅ£eniei – însă asemenea daruri numai lui Dumnezeu ÃŽi sunt cu putinţă a acorda. ÃŽn al cincilea rând, de la învierea Lui, căci El este primul ÅŸi singurul Care S-a ridicat pe Sine din morÅ£i, ceea ce ÃŽnsuÅŸi a spus, că acesta este un semn îndeajuns să închidă gurile celor necuviincioÅŸi: „StricaÅ£i acest Templu, ÅŸi în trei zile îl voi ridica” (Ioan 2, 19); ÅŸi iarăşi: „Când veÅ£i înălÅ£a pe Fiul Omului, atunci veÅ£i cunoaÅŸte că Eu sunt” (Ioan 8, 28); ÅŸi iarăşi: „Neam viclean ÅŸi desfrânat cere semn, dar semn nu i se va da, decât semnul lui Iona proorocul” (Matei 12, 39).
Dar oare ce vrea să zică prin cuvintele: „Care s-a hotărât”. Adică Cel ce S-a arătat, Acela a fost hotărât, a fost mărturisit de toţi şi de toate: de prooroci, de naşterea Lui cea minunată după trup; de puterea şi de semnele pe care le făcea; de Duhul prin Care dă sfinţenie tuturor celor credincioşi, de la învierea Lui cea mai presus de fire, prin care a desfiinţat tirania morţii.
„Prin Care am primit har şi apostolie, spre ascultarea credinţei” (1, 5).
PriveÅŸte sinceritatea lui: el nu voieÅŸte nimic al său, ci toate ale Stăpânului. Åži, cu toate acestea, Duhul Sfânt a dat aceasta, pentru care ÅŸi zicea: „Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteÅ£i să le purtaÅ£i. Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul” (Ioan 15, 12-13); ÅŸi iarăşi: „OsebiÅ£i-mi pe Barnaba ÅŸi pe Saul, pentru lucrul la care i-am chemat”. De asemenea, în Epistola întâi către Corinteni (12, 8-12), zicea: „Că unuia prin Duhul Sfânt cuvânt de înÅ£elepciune, iar altuia, după acelaÅŸi Duh, cuvântul cunoÅŸtinÅ£ei… Åži toate acestea le lucrează unul ÅŸi acelaÅŸi Duh, împărÅ£ind fiecăruia deosebi, după cum voieÅŸte”. De asemenea ÅŸi preoÅ£ilor Bisericii din Efes le grăia în Milet: „Drept aceea luaÅ£i aminte de voi înÅŸivă ÅŸi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi” (Faptele Apostolilor 20, 28). Ai văzut cum atribuie pe cele ale Duhului Fiului, ÅŸi pe cele ale Fiului Duhului?
„Har şi apostolie”, zice: adică „nu prin meritele noastre am ajuns Apostoli, nici n-am luat demnitatea aceasta trudindu-ne şi obosindu-ne, ci am luat chiar de la Dumnezeu, şi prin urmare meritele noastre sunt ale harului de sus”.
„Spre ascultarea credinţei”, adică: nu Apostolii erau cei ce aveau merite, ci darul care lucra prin ei şi-i predispunea la aceasta. Treaba lor era ca să umble prin lumea întreagă şi să predice, însă cel ce-i convingea pe ascultători şi-i făcea să creadă era harul lui Dumnezeu, care lucra prin ei, precum zice şi Luca: „A deschis inima lor” (Faptele Apostolilor 16, 14); şi iarăşi: „Cărora s-a dat a asculta cuvântul lui Dumnezeu”.
„Spre ascultarea credinţei”, zice. Vedeţi că el nu a spus „spre cercetarea, spre examinarea sau discutarea”, ci spre ascultarea credinţei, „căci nu am fost trimişi ca să judecăm ceea ce ni s-a încredinţat, ci ca să le transmitem vouă aşa precum le-am primit. Când stăpânul hotărăşte ceva, cei ce ascultă nu trebuie să cenzureze şi să cearnă vorbele, ci doar să le primească”. Şi, într-adevăr, din acest motiv au fost trimişi Apostolii, ca să spună ceea ce au auzit, iar nu să adauge de la ei ceva, iar noi să ascultăm şi să credem. Pentru numele Lui, zice; nu vorbeşte despre ceea ce este în fiinţă, ci ca să credem în numele Lui, căci cu credinţa în numele lui Iisus Hristos zice: „Scoală-te şi umblă” (Faptele Apostolilor 3, 6), de unde se vede că această vindecare minunată, ca şi toate celelalte, avea nevoie numai de credinţa în numele lui Hristos, şi nu mai era cu putinţă de a-i mai opune raţionamente omeneşti.
„Întru care sunteţi şi voi chemaţi ai lui Iisus Hristos” (1, 6).
Dar ce? La toate neamurile, sau mai bine zis la toate popoarele a predicat Pavel? Cum că el a călătorit predicând de la Ierusalim până în Iliria, ÅŸi de acolo până la marginile pământului, se învederează din cele scrise romanilor – ÅŸi dacă nu a umblat prin toate ţările, apoi nu se poate spune că ceea ce spune el este neadevărat, fiindcă el nu vorbeÅŸte numai de el, ci ÅŸi de cei doisprezece Apostoli în general, ca ÅŸi de toÅ£i cei ce au vestit împreună cu ei cuvântul lui Dumnezeu. De altfel, nici n-ar putea cineva să-l acuze de ceea ce spune, dacă ar judeca după buna lui voinţă ÅŸi zelul cel înfocat, prin care, chiar ÅŸi după încetarea lui din viaţă, el nu conteneÅŸte de a predica pretutindeni în lume.
Gândeşte-te, deci, cum el înalţă darul acesta şi cum îl arată cu mult mai presus de cele din legea veche, pentru că toate din legea veche s-au făcut pentru un singur popor, pe când darul acesta a fost purtat peste mări şi peste toate ţările de pe faţa pământului. Te mai gândeşti apoi cum acest suflet fericit al lui Pavel este scutit de orice linguşire, fiindcă, deşi le vorbea romanilor, care se găseau în fruntea tuturor popoarelor, totuşi el nu le atribuie nimic mai mult decât celorlalte neamuri. Nu pentru că ei stăpâneau şi împărăţeau peste celelalte popoare îi credea şi îi considera ca având ceva mai mult din cele spirituale, ci „precum predicăm tuturor popoarelor, aşa şi vouă”, punându-i în acelaşi număr cu sciţii şi tracii, fiindcă dacă nu ar fi voit să spună aceasta, era de prisos să zică „întru care şi voi”. Aceasta o face cu scopul vădit de a doborî îngâmfarea lor şi de a scoate din cugetul lor o asemenea mândrie prostească, învăţându-i să se considere egali faţă de alţii. Drept care şi adaugă, zicând: „Întru care sunteţi şi voi chemaţi ai lui Iisus Hristos”, adică „cu care sunteţi şi voi chemaţi”. Şi nu a zis că alţii sunt chemaţi cu voi, ci „pe voi v-a chemat împreună cu ceilalţi”, căci dacă în Iisus Hristos nu este nici rob, nici liber, cu atât mai mult însă nu este nici împărat, nici cetăţean, ci toţi deopotrivă; fiindcă nu voi v-aţi chemat, şi nici nu v-aţi apropiat de la voi.
„Tuturor celor ce sunteţi în Roma, iubiţi de Dumnezeu, chemaţi sfinţi, har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Iisus Hristos” (1,7).
PriveÅŸte cum el, necontenit, foloseÅŸte cuvântul „chemaÅ£i”, căci zice: „chemat Apostol”, „întru care sunteÅ£i ÅŸi voi chemaÅ£i”, „tuturor celor ce sunteÅ£i în Roma, chemaÅ£i sfinÅ£i” – iar aceasta nu o face vorbind de prisos, ci voia ca ei să-ÅŸi amintească necontenit de binefacerea lui Dumnezeu. Fiindcă printre cei credincioÅŸi puteau fi ÅŸi dintre consuli, guvernatori, dintre săraci, ca ÅŸi dintre oamenii simpli, de aceea, dând la o parte această inegalitate a demnităţilor, el trimite tuturor aceeaÅŸi salutare, aceeaÅŸi denumire. Dacă în cele spirituale ÅŸi în cele necesare toate sunt comune ÅŸi robilor, ÅŸi celor liberi, ca de pildă dragostea lui Dumnezeu, chemarea, Evanghelia, harul, pacea, sfinÅ£enia ÅŸi toate celelalte, apoi cum să nu fie cea mai de pe urmă nesocotinţă ca pe cei pe care Dumnezeu i-a unit ÅŸi i-a făcut deopotrivă în cele mai mari, tu să încerci să-i desparÅ£i tocmai prin lucrurile pământeÅŸti? De aceea, acest fericit chiar de la început dezrădăcinându-le această boală răuvoitoare, îi conduce spre mama tuturor bunătăţilor, care este umilinÅ£a. Aceasta îi face pe robi a fi buni, aflând că nu vor fi întru nimic vătămaÅ£i din cauza robiei lor, ÅŸi tot aceasta îi face ÅŸi pe stăpâni a fi mai cumpătaÅ£i, învăţându-i că nu vor avea nici un folos din libertatea lor, dacă înaintea ei nu vor premerge cele ale credinÅ£ei. Åži ca să afli că el, adresându-se tuturor, nu face prin aceasta nici o confuzie, ci mai ales o împărÅ£ire excelentă, nu a scris simplu: „tuturor celor din Roma” ci întrebuinÅ£ează o denumire deosebită: „celor iubiÅ£i de Dumnezeu”.Aceasta este o împărÅ£ire excelentă, căci arată ÅŸi de unde vine sfinÅ£irea. Åži de unde vine sfinÅ£irea?

De la dragoste, căci spunând: „iubiţilor lui Dumnezeu”, adaugă imediat: „celor sfinţi chemaţi”, arătând prin aceasta că de aici ne vine izvorul tuturor bunătăţilor. Numeşte sfinţi pe toţi credincioşii, în general.
„Har vouă şi pace”. O! Ce salutare frumoasă, şi care poartă cu sine mii de bunătăţi! Aceasta este salutarea pe care Hristos a poruncit Apostolilor a o adresa la început în casele în care vor intra. Şi de aceea şi Pavel, pretutindeni, aşa îşi începe cuvântarea, de la har şi pace. Nici Hristos nu a desfiinţat un război mic şi neînsemnat, ci variat, şi în multe feluri, şi de un timp îndelungat, iar aceasta nu a provenit deloc din ostenelile noastre, ci numai prin harul lui. Fiindcă dragostea a hărăzit harul, iar harul a hărăzit pacea, de aceea Apostolul punându-le în ordinea lor în salutarea pe care le-o trimite, doreşte ca acestea să rămână încontinuu printre ei înrădăcinate, ca nu cumva să reînceapă alt război. Pentru aceasta şi roagă pe dătătorul lor de a le păstra printre ei, neclintite, zicând: „Har vouă şi pace de la Tatăl nostru şi de la Domnul Iisus Hristos”. Iată că aici particula „de la” este comună Tatălui şi Fiului, ceea ce este egal cu „de la care” sau „din care”. Vai! Cât de mare putere a avut dragostea lui Dumnezeu! Noi, care eram duşmani şi dispreţuiţi, deodată am devenit sfinţi şi fii ai Celui Preaînalt! Când noi Îl numim Tată, El ne-a declarat fii, iar când zice fii, ne-a şi descoperit întreaga vistierie a bunătăţilor!
Deci, iubiţilor, să rămânem în harul lui Dumnezeu, arătând o purtare vrednică de acest har şi ducând necontenit în noi şi între noi pacea şi sfinţenia. Acestea sunt adevăratele demnităţi, pe când toate celelalte sunt trecătoare, momentane, se sfârşesc o dată cu viaţa din lumea aceasta, şi de cele mai multe ori se cumpără cu bani, pentru care nici nu ar putea fi considerate demnităţi, ci mai mult nume seci, având puterea şi tăria lor în îmbrăcămintea hainelor şi în linguşirea celor ce-i înconjoară, însă demnitatea dată de Dumnezeu, acel dar al sfinţeniei şi al înfierii, nu încetează nici după moarte; îi face străluciţi şi aici pe cei ce-l au, şi-i însoţeşte şi dincolo, în viaţa viitoare. Cel ce păstrează în sine darul înfierii şi păzeşte cu străşnicie sfinţenia se va arăta cu mult mai strălucit chiar decât cel ce poartă pe cap coroană şi este îmbrăcat în porfiră împărătească; ba chiar în viaţa prezentă se va bucura de linişte şi veselie sufletească, căci cel ce se hrăneşte cu bune nădejdi nu are motive de tulburare şi e însoţit pretutindeni şi pururea de mulţumirea sufletească. Mulţumirea şi bucuria sufletească nu stau în mărimea întâietăţii, nici în mulţimea banilor, nici în importanţa funcţiei, nici în puterea fizică, nici în luxul mesei, nici în podoaba hainelor şi nici în altele de acest fel, care, toate la un loc, sunt lucruri omeneşti; ci numai în succesele duhovniceşti şi în conştiinţa bună şi curată.

Cel ce are conÅŸtiinÅ£a curată – chiar de ar fi îmbrăcat sărăcăcios, chiar de s-ar lupta cu foamea zilnic – va fi cu siguranţă mai voios decât cei ce se desfată mult, precum ÅŸi cel ce are o conÅŸtiinţă pătată ÅŸi rea, chiar de ar fi înconjurat de toate bogăţiile lumii, totuÅŸi este mai de plâns decât toÅ£i. De aceea Pavel, deÅŸi trăia veÅŸnic în foame ÅŸi lipsuri, deÅŸi era necăjit ÅŸi amărât în fiecare zi, totuÅŸi era vesel ÅŸi se desfată duhovniceÅŸte mai mult decât împăratul de atunci. Ahab fiind rege, ÅŸi bucurându-se de plăcerile vieÅ£ii, ofta ÅŸi era nemulÅ£umit fiindcă săvârÅŸise acel păcat, ÅŸi faÅ£a lui era tristă ÅŸi înainte de păcat, ÅŸi după săvârÅŸirea păcatului.
Deci, dacă vrem să ne bucurăm de adevărata mulÅ£umire, să fugim, mai întâi de toate, de răutate ÅŸi viclenie. Să căutăm să facem fapte bune, fiindcă altfel nu e cu putinţă a ne împărtăşi de aceasta, chiar de am urca până pe tronul împărătesc. De aceea ÅŸi zicea Pavel: „Iar roada duhului este dragostea, bucuria, pacea…” (Galateni 5, 22). Acest fruct să-l creÅŸtem ÅŸi să-l păstrăm noi, pentru ca ÅŸi aici să ne bucurăm de veselia ÅŸi mulÅ£umirea sufletească, ÅŸi, în acelaÅŸi timp, să ne învrednicim de împărăţia viitoare, prin harul ÅŸi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care ÅŸi cu Care se cuvine slava ÅŸi cinstirea Tatălui ÅŸi Duhului Sfânt, în vecii vecilor. Amin.