OMILIA II- Filimon

din “Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Tit, Filimon”

Mulţumesc pururea Dumnezeului meu, pomenindu-te în rugăciunile mele, auzind despre dragostea ta şi despre credinţa pe care o ai către Domnul Iisus şi către toţi sfinţii, ca părtăşia ta la credinţă să se facă lucrătoare în deplina cunoştinţă a oricărei lupte bune, pe care o faceţi pentru Hristos Iisus. (Filimon, vers. 4-6)

Nu chiar de la început cere har pentru Onisim, ci mai întâi admirându-l pe bărbat şi lăudându-l pentru succesele lui, şi arătându-i dovada dragostei ce-i purta, prin aceea că făcea totdeauna pomenire în rugăciunile sale de dânsul şi spunând că inimile sfinţilor se odihnesc într-însul, şi că de toate ascultă, la urmă pune şi cererea lui pentru Onisim, mai ales rugându-l pentru aceasta. Dacă alţii izbutesc în cele pentru care se roagă, cu atât mai mult Pavel.

Dacă venind cu rugămintea înaintea altora, era vrednic de a fi ascultat, cu atât mai mult după alţii şi cerând un lucru ce nu atârna de el, ci de un altul. Apoi, ca să nu se pară că numai pentru aceasta a scris epistola şi să nu se spună că, dacă n-ar fi rost Onisim, n-ar fi scris-o, priveşte cum el a pus şi o altă pricină a acestei epistole, mai întâi arătând dragostea lui şi după aceea poruncindu-i acestui Filimon de a-i pregăti gazdă.

„Auzind despre dragostea ta”, zice. Admirabil este aceasta ÅŸi cu atât mai mult decât dacă ar fi rost de faţă să-l vadă. Este învederat deci că aceasta venea din măreÅ£ia dragostei lui, care s-a făcut tuturor cunoscută ÅŸi a ajuns până la dânsul, deÅŸi nu mică este distanÅ£a de la Roma până la Frigia, ÅŸi acolo mi se pare că era ÅŸi Arhip, căci colosenii erau în Frigia, către care scriind, zicea: „Şi după ce scrisoarea aceasta se va citi de către voi, faceÅ£i să se citească ÅŸi în Biserica laodicieenilor, iar pe cea din Laodiceea să o citiÅ£i ÅŸi voi” (Coloseni 4, 16), aÅŸa că Laodiceea era cetate a Frigiei.

„Mă rog, zice, ca părtăşia ta la credinţă să se facă lucră toare.” Ai văzut cum el mai întâi dă ÅŸi apoi ia, ÅŸi cum mai înainte de a cere harul, îi dă pe al său cu mult mai mare? „Ca părtăşia ta la credinţă să se facă lucrătoare în deplina cunoÅŸtinţă a oricărei fapte bune, pe care o faceÅ£i pentru Hristos Iisus”, adică „să faci toată fapta bună ÅŸi nimic să nu-Å£i lipsească”, căci numai aÅŸa credinÅ£a este lucrătoare, când are fapte pe lângă sine, după cum zice: „căci credinÅ£a fără de fapte moartă este”. (Iacov 2, 26) Åži n-a zis: „credinÅ£a ta” ÅŸi: „părtăşia ta la credinţă”, unindu-l pe dânsul cu sine ÅŸi compunând un trup, iar prin aceasta încă mai mult făcându-l de a se smeri. „Dacă eÅŸti părtaÅŸ prin credinţă, zice, eÅŸti dator de a fi părtaÅŸ ÅŸi în altele.”

Căci am avut multă bucurie ÅŸi mângâiere, din dragostea ta, întrucât inimile sfinÅ£ilor s-au odihnit prin tine, frate. (vers. 7) Nimic nu poate mulÅ£umi pe cineva atât de mult, ca a i se arăta binefacerile ce le dă altora ÅŸi mai cu seamă când el este mai în semnat decât aceia. Åži n-a spus: „dacă altora faci atâtea binefaceri, cu atât mai mult mie”, ci în alt fel îşi râureÅŸte vorba, deÅŸi de altfel tot aceasta a lăsat să se înÅ£eleagă, adică: „tu singur mi-ai dat curaj, din cele ce ai făcut cu alÅ£ii”.

„Şi multă mângâiere”, adică „nu numai că ne pare bine, ci ne ÅŸi mângâiem, căci aceia sunt membre de ale noastre. Deci, dacă tretuie a fi o aÅŸa de mare conglăsuire între creÅŸtini, încâl cei ce sunt în scârbe ÅŸi necazuri să se odihnească prin alÅ£ii, ÅŸi chiar de nu s-ar bucura de altceva, cel puÅ£in să se bucure de aceia, ca de un trup binefăcător, apoi cu atât mai mult ne-ai odihni pe noi”.

Åži n-a zis: „te îndupleci, îi asculÅ£i în păsurile lor”, ci încă mai mult, ÅŸi cu mai multă emfază: „întrucât inimile sfinÅ£ilor s-au odihnit prin tine, frate”, ca ÅŸi cum ar spune cineva pentru un copil iubit ÅŸi dorit de părinÅ£ii săi. Astfel, dragostea ÅŸi iubirea fiască de care se bucură îl arată pe dânsul ca foarte iuÅ£it de dânÅŸii.

De aceea, deÅŸi având întru Hristos tot dreptul să-Å£i poruncesc ce se cuvine, (vers. 8) PriveÅŸte cum se asigură, ca nu cumva ceva cât de mic din cele vorbite să-l atingă pe auditor sau să-l nemulÅ£umească. De aceea, mai înainte de a-i zice: „îţi poruncesc Å£ie” — ceea ce ar fi fost aspru, deÅŸi spusă din dragoste, ÅŸi îndeajuns de a-l mângâia — pune totuÅŸi o mare grabă de a îndrepta vorha, zicând: „multă îndrăzneală având”, ceea ce îl arată pe Filimon a fi fost un bărbat însemnat, adică „tu mi-ai dat această îndrăzneală”.

Åži nu numai aceasta, dar ÅŸi expresia: „întru Hristos” este zisă, nu ca ÅŸi cum acela ar fi fost cel mai strălucit în lume sau cel mai puternic, ci pentru credinÅ£a cea întru Hristos. Åži numai după aceasta pune expresia: „îti poruncesc Å£ie”, precum si cealaltă: „ce se cuvine”, adică „lucru cu drept cuvânt, lucru ce eÅŸti dator a-l face”. Åži priveÅŸte prin câte Å£ese această idee. „Altora făcând bine, zice, faci ÅŸi mie”, apoi expresia pentru Hristos, că lucrul eÅŸti dator a-l face ÅŸi că dragostea dă, iar nu ia.

Pentru dragoste, îţi fac mai degrabă o rugăminte (vers. 9), ca ÅŸi cum parcă ar zice: „ştiu bine că ÅŸi poruncind aduc lucrul la îndeplinire prin puterea ce o am ÅŸi prin faptele petrecute mai înainte, dar fiindcă eu pun multă râvnă pentru aceasta, mă rog”. Pe amândouă le-a arătat deodată: ÅŸi că are multă îndrăzneală într-însul — căci i-a poruncit — în acelaÅŸi timp ÅŸi că îi pretinde acest lucru, pentru care îl roagă.

Aşa cum sunt eu, Pavel, ca un bătrân. Vai! câte vorbe umilitoare! Pavel considerat prin calitatea persoanei, prin vârsta lui, că este bătrân, iar mai presus de toate prin ceea ce-l îndreptăţea mai mult decât orice, că este şi pus în lanţuri pentru Iisus Hristos. Dar cine nu l-ar fi primit pe luptătorul pentru Hristos şi pe încununatul cu mâinile întinse? Cine, văzându-l legat pentru Hristos, nu i-ar fi făcut hatârul?

Deci, după ce îi pregăteşte sufletul printr-atâtea, nu deodată pune înainte numele lui Onisim, ci după ce face mai întâi atâtea cereri. Că voi ştiţi cum sunt supărările şi mâniile stăpânilor contra slugilor fugite, şi mai ales când împreună cu fuga lor este şi vreo tâlhărie, cum, chiar buni de ar fi acei stăpâni, totuşi li se sporeşte mânia.

Această mânie deci, prin toate cele zise, apostolul a îmblânzit-o mult. Şi după ce mai întâi îl convinge de a fi gata pentru orice slujbă şi după ce-i pregăteşte sufletul spre toată supunerea şi ascultarea, la urmă adaugă şi rugămintea lui, zicând:

Te rog pe tine ÅŸi apoi cu mari laude: pentru fiul meu, pe care l-am născut fiind în lanÅ£uri, Onisim. (vers. 10) Iarăşi pune înainte legăturile lui care sunt atât de umilitoare. Aici, în fine, pune ÅŸi numele lui, ÅŸi nu numai că i-a stins orice mânie, ci încă l-a făcut de a se ÅŸi veseli. „Nu l-aÅŸ fi numit eu fiu, zice, dacă nu mi-ar fi fost de mare folos.”

După cum l-a numit pe Timotei, l-a numit ÅŸi pe Onisim. Åži de multe ori, arătându-ÅŸi dragostea părintească, „l-am născut, zice, fiind în lanÅ£uri”, el îl aţâţă pe Filimon prin durerile naÅŸterii, aÅŸa că ÅŸi pentru aceasta este vrednic de a se bucura de multă cinste, căci a fost născut în aceleaÅŸi legături, în aceleaÅŸi ispite pe care apostolul le-a suferit pentru Hristos.

„Onisim , cel ce altădată nu-Å£i era de folos”. (vers. 11) PriveÅŸte câtă înÅ£elepciune, cum mărturiseÅŸte păcatul lui ÅŸi cum prin aceasta i-a stins orice mânie. „Ştiu bine, zice, că nu-Å£i era de folos, dar acum ÅŸi Å£ie, ÅŸi mie (este) de folos. N-a zis: „îţi va fi Å£ie de bună treabă”, ca nu cumva acela să îl contrazică, ci introducând ÅŸi persoana sa, prin aceasta a făcut ca speranÅ£ele să fie mai vrednice de credinţă. „Dar acum, zice, ÅŸi Å£ie, ÅŸi mie de fo los.”

Dar dacă lui Pavel îi era de bună treabă, lui, care cerea atâta exactitate, apoi cu atât mai mult lui Filimon. „Pe acesta Å£i l-am trimis.” Åži prin aceste cuvinte i-a stins mânia, când spune că l-a trimis înapoi la stăpân. Stăpânii mai cu seamă atunci se mânie, când sunt rugaÅ£i pentru cei ce nu sunt de faţă, aÅŸa că ÅŸi prin  aceasta mai mult l-a îmblânzit.

„Pe acesta Å£i l-am trimis”, iarăşi pune numele alături de o expresie care este cu mult mai fierbinte decât „fiul”. A zis: „fiul”,  a zis ÅŸi: „l-am născut”, voind prin aceasta a arăta că mai mult trebuie a-l iubi, de vreme ce l-a născut în ispite ÅŸi în necazuri. Cum că mai cu seamă pentru acei copii suntem aprinÅŸi de dragoste, pe care îi naÅŸtem în primejdii, se vede ÅŸi de acolo când, de pildă, zice Scriptura: „Vai, Varohavil” (Icabod — „S-a dus slava lui Israel”) (I Regi 4, 19-22) , ÅŸi iarăşi când Rahil spune de Veniamin: „Fiul durerii mele”. (Facere 35, 18)

Pe acesta Å£i l-am trimis, pe el însuÅŸi, adică inima mea; primeÅŸte-l. (vers. 12) Prin aceste cuvinte arată marea lui iubire pentru Onisim. Nu spune: „să nu te mânii pe el”, ci: „primeÅŸte-l”, adică, el nu este vrednic nu numai de iertare, ci ÅŸi de cinste. Pentru ce, oare? Fiindcă a devenit fiul lui Pavel. Eu voiam să-l Å£in la mine, ca, în locul tău, să-mi slujească mie, care sunt în lanÅ£uri pentru Evanghelie, (vers. 13) Ai văzut câte a făurit el mai întâi, ÅŸi numai după aceea l-a adus iarăşi în cinstea stăpânului său? PriveÅŸte apoi cu câtă înÅ£elepciune face aceasta, cum ÅŸi pe acela îl face răspunzător, dar ÅŸi pe acesta îl cinsteÅŸte.

„Ai găsit ocazie, zice, de a-mi da slujba ta printr-însul.” Aici arată că apostolul l-a avut în vedere mai mult pe Filimon decât pe Onisim ÅŸi că mult îl cinstea pe el. Dar n-am voit să fac nimic fără de încuviinÅ£area ta. (vers. 14) Aceasta mai ales îl îngâmfează pe cel cinstit, când chiar având nevoie de un lucru, totuÅŸi nimic nu face fără ÅŸtiinÅ£a aceluia; iar de aici izvorăsc două bunuri: ÅŸi aceÅŸtia câştigă, ÅŸi acela e mai sigur ÅŸi mai apărat de orice hulă. Åži n-a zis: „ca să nu-Å£i fie silă”, ci ca (fapta ta cea bună) să nu fie ca de silă. „Ştiam eu bine, zice, că ÅŸi de n-ai fi aflat sau ai fi aflat fără de veste, totuÅŸi nu te-ai fi supărat; cu toate acestea, fără de voia ta n-am voit să fac nimic”, „ca să nu fie ca de silă”.

Căci poate pentru aceea a fost despărÅ£it de tine câtva timp, ca veÅŸnic să fie al tău, dar nu ca un rob. (vers. 15-16) Bine a zis el „poate” ca să-l miÅŸte pe stăpân, căci fuga lui s-a petrecut din obrăznicie sau dintr-un cuget stricat, iar nu din intenÅ£ie, ÅŸi de aceea apostolul zice „poate”. Åži n-a zis: „de aceea a fugit”, ci: „s-a despărÅ£it”, întrebuinţând un cuvânt care sună mai plăcut la auz. Åži n-a zis: „s-a despărÅ£it pe sine”, căci nu a lui a fost născocirea aceasta de a se duce acolo sau aici, ci după cum zicea ÅŸi losif, justificându-se pentru fraÅ£ii săi: „Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră” (Facerea 45, 5), adică vicleÅŸugul lor l-a întrebuinÅ£at în bine, tot aÅŸa ÅŸi cu Onisim.

„Că poate pentru aceasta, zice, s-a despărÅ£it pentru un timp.” Åži timpul îl mărgineÅŸte, ÅŸi păcatul îl mărturiseÅŸte, ÅŸi apoi de îndată trece la iconomia faptului. „Ca veÅŸnic să fie al tău”, zice, adică nu numai în timpul de acum, ci ÅŸi în viitor; ca să-l ai întotdeauna, ÅŸi nu ca slugă, ci mai cinstit decât o slugă; slugă fiind, însă să-l ai mai mult ca pe un frate. AÅŸa că ai câştigat ÅŸi de la timp ÅŸi chiar prin calitate, iar după aceasta nu va mai fugi.”

„Ca veÅŸnic să fie al tău”, în loc de „să te bucuri de el”. Dar nu ca un rob, ci mai presus de rob, ca pe un frate iubit, mai ales pentru mine. „Cu puÅ£in timp mai înainte ai pierdut o slugă pentru un timp oarecare, zice, iar acum ai găsit pe un frate nu numai al tău, ci ÅŸi al meu.” Aici este cea mai mare calitate, căci „dacă este fratele meu, zice, nici tu nu vei fi ruÅŸinat”. Deci, prin expresia: „fiu”, el a arătat dragostea lui părintească, iar prin aceea de: „frate”, favoarea cea mare ÅŸi egalitatea.

Acestea n-au fost scrise la întâmplare, ci ca să nu le deznădăjduim pe slugi şi nici ca stăpânii să-i certe prea tare, ci să ne deprindem de a le ierta greşelile slugilor; să nu fim pururea cu asprime faţă de ele, să nu ne ruşinăm de dânsele şi să le avem tovarăşi în toate, mai ales când sunt bune. Că, dacă Pavel nu s-a ruşinat cniar de a-l numi fiu pe Onisim, şi frate, şi iubit, apoi cum ne-am ruşina noi? Şi ce spun eu de Pavel? Stăpânul lui Pavel nu se ruşinează a numi pe slugile noastre până şi fraţii lui, şi noi să ne ruşinăm?

Priveşte cum ne cinsteşte pe noi; le numeşte fraţii săi pe slugile noastre şi prieteni, şi împreună-moştenitori. Iată unde s-a pogorât! Deci, chiar de am face totul, oare am putea fi desăvârşiţi? Nimic nu vom putea, chiar de am face totul, şi chiar de am ajunge la cea mai mare umilinţă, căci şi atunci ne mai lipseşte ceva. Şi de ce, oare? Spune-mi! Pentru că, orice ai face tu, faci pentru fraţii tăi, pe când stăpânul a făcut pentru slugile tale.

Ascultă şi te cutremură! Niciodată nu te vei îngâmfa, având smerenia cea adevărată. Poate că veţi râde de cele spuse, întrebând dacă smerenia îngâmfează pe cineva. Dar nu vă miraţi, căci îl îngâmfează pe om când nu este adevărată smerenie. Cum şi în ce fel? Apoi şi aceasta este ceva drăcesc.

Precum sunt mulÅ£i care par că nu sunt stăpâniÅ£i de slavă deÅŸartă, ÅŸi totuÅŸi sunt stăpâniÅ£i de acea patimă, tot aÅŸa ÅŸi smerindu-se cineva se îngâmfează, prin aceea că el cugetă lucruri mari de dânsul. De pildă: a venit la tine un frate sau o slugă oarecare, l-ai primit în casa ta, i-ai spălat picioarele, dar imediat ai cugetat în sine lucruri mari, zicând: „Am făcut ceea ce nimeni n-a mai făcut,  am câştigat smerenia”.

Deci, când rămâne cineva în smerenie? Când îşi aduce aminte de porunca lui Hristos, care zice: „Când veÅ£i face toate cele poruncite vouă, să ziceÅ£i: Suntem slugi netrebnice” (Luca 17, 10), ÅŸi iarăşi de porunca dascălului lumii, care zice: „Eu încă nu socotesc să o fi cucerit”. (Filipeni 3, 13) Cel ce este convins că n-a făcut nimic mare, oricâte ar face, numai acesta este cu adevărat cel ce se smereÅŸte, cel ce nu crede că încă a ajuns la sfârÅŸit.

MulÅ£i s-au îngâmfat din umilinţă. Dar ÅŸi noi pătimim aceasta. Ai făcut ceva din smerenie? Să nu cugeti lucruri mari, căci atunci totul ai pierdut. De felul acesta a fost fariseul; s-a trufit fiindcă dădea săracilor a zecea parte, ÅŸi a pierdut totul. ÃŽnsă nu tot aÅŸa a pătimit vameÅŸul. Ascultă-l pe Pavel care zice: „Nu mă ÅŸtiu vinovat cu nimic, dar nu întru aceasta m-am îndreptat”. (I Corinteni 4, 4) Ai văzut că el nu s-a îngâmfat pe sine, ci în tot felul se smerea ÅŸi se înjosea, deÅŸi ajunsese în cea mai înaltă sfinÅ£enie?

Åži cei trei tineri deÅŸi se găseau în mijlocul cuptorului ÅŸi în foc, iată ce ziceau: “Că am păcătuit, că am făcut fărădelege, depărtându-ne de Tine”. (Cântarea celor trei tineri, vers. 5) ÃŽn acest fel are cineva inimă înfrântă, ÅŸi de aceea puteau să zică: „Ci cu suflet zdrobit ÅŸi cu duh umilit să fim primiÅ£i de Tine”. (Cântarea celor trei tineri, vers. 15) Astfel că ÅŸi după ce au căzut în cuptor erau foarte smeriÅ£i, ba încă mai smeriÅ£i ca înainte de a cădea. Fiindcă vedeau minunea făcută cu dânÅŸii, ÅŸi crezându-se pe dânÅŸii nevrednici de mântuire, au fost cuprinÅŸi de o mare smerenie, căci, când ne convingem că ni s-a făcut bine fără să fim vrednici, atunci mai cu seamă ne umilim.

DeÅŸi, de altfel, dânÅŸii ce binefacere oare au primit fără să o merite? S-au dat pe sine focului, în timp ce alÅ£ii păcătuiau; erau încă tineri, ÅŸi totuÅŸi nu au cârtit, nici nu s-au mâniat ÅŸi nici n-au zis: „Ei! ÅŸi ce bine este de noi, că-I slujim lui Dumnezeu? Acest împărat este necucernic, ÅŸi totuÅŸi a devenit stăpânul nostru. Dar nu numai atâta; cu ce ne-am folosit noi închinându-se lui Dumnezeu? ÃŽmpreună cu idolatrii suntem pedepsiÅ£i de idolatru, în robie am fost aduÅŸi, din patrie am fost scoÅŸi, din libertate ÅŸi din toate cele părinteÅŸti; robi ÅŸi slugi am ajuns, slujim unui împărat barbar”. Nimic din toate acestea n-au zis; însă, ce? „Păcătuit-am, făcut-am fărădelege.” Dar ÅŸi rugăciunea n-o făceau pentru dânÅŸii, ci pentru alÅ£ii. „Tu ne-ai dat unui rege nedrept, cel mai rău care este pe pământ”. (Cântarea celor trei tineri, vers. 8)

Åži iarăşi Daniel fiind azvârlit în groapa leilor a doua oară, zicea: „Adusu-Å¢i-ai aminte de mine Dumnezeule”. Åži de ce nu ÅŸi-ar fi adus aminte, Daniele, când tu L-ai slăvit pe dânsul înaintea împăratului, zicând: „Şi mie, nu prin înÅ£elepciunea care ar fi în mine” (Daniel 2, 30), ÅŸi când ai fost aruncat în groapa leilor pentru că n-ai ascultat de porunca acelui împărat viclean? Pentru ce, dar, nu ÅŸi-ar fi adus aminte tocmai pentru aceasta? Nu oare pentru dânsul ai fost aruncat acum în groapa leilor? „Da! răspunde el; însă sunt dator pentru multe.”

Dar atunci ce am putea spune noi? Ascultă-L ÅŸi pe David ce spune: „Iar dacă El îmi va zice: «Nu mai este bunăvoinÅ£a Mea cu tine», atunci iată-mă, facă cu mine ce va binevoi” (II Regi 15, 26), deÅŸi avea cu sine mii de isprăvi. Åži Eli zice: „El este Domnul; facă, dar, ce va binevoi”. (I Regi 3, 18) Aceasta este datoria slugilor recunoscătoare, nu numai când primesc binefaceri, ci ÅŸi nenorociri, ca ÅŸi în strâmtorări, totul să-I atribuie Lui. Åži cum să nu fie absurd, când noi îl lăsăm pe stăpân ca să-ÅŸi bată slugile, ÅŸtiind că îi cruţă ca fiind ai lor, ÅŸi Dumnezeu nu va cruÅ£a?

Aceasta ÅŸi Pavel, lăsând a se înÅ£elege, zicea: „Că de trăim, pentru Domnul trăim, ÅŸi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci, ÅŸi dacă trăim, ÅŸi dacă murim, ai Domnului suntem”. (Romani 14, 8) Nimeni dintre noi nu ne cruţă mai mult ca Dânsul, Care ne-a adus la viaţă din ceea ce eram, Care răsare soarele, Care plouă, Care entuziasmează sufletul, Care L-a dat pe Fiul Său pentru noi. Dar precum am zis, ÅŸi pentru care toate acestea sunt spuse, să ne smerim precum trebuie, să fim cu cumpătare precum trebuie, ÅŸi această smerenie sau cumpătare să nu fie pentru noi pricină de îngâmfare.

EÅŸti smerit? Åži poate mai smerit decât toÅ£i oamenii? Nu cugeta pentru aceasta lucruri mari despre tine, nici pe alÅ£ii să-i iei în derâdere, ca nu cumva să pierzi lauda ce ai avea-o. De aceea eÅŸti smerit, pentru ca să scapi de prostie, iar dacă prin smerenie cazi în prostie, mai bine nu te-ai mai smeri. Căci ascultă ce spune Pavel: „Ci păcatul, ca să se arate păcat, zice, mi-a adus moartea, prin ceea ce a fost bun, pentru ca păcatul, prin poruncă, să fie peste măsură de păcătos”. (Romani 7, 13)

Când îţi vine în minte de a te admira pe tine singur pentru smerenie, gândeÅŸte-te la Stăpânul tău, unde S-a pogorât cu smerenia, ÅŸi nu te vei mai admira, nici nu te vei mai lăuda pe tine însuÅ£i, ci încă vei râde singur de tine, ca unul care n-ai făcut nimic. Consideră-te pe tine datornic pentru toate cele ce ai face. Adu-Å£i aminte acea parabolă: „Cine dintre voi, având o slugă la arat sau la păscut turme, îi va zice când se întoarce din Å£arină: Vino îndată ÅŸi ÅŸezi la masă? Oare, nu-i va zice: PregăteÅŸte-mi ca să cinez ÅŸi, încingân-du-te, slujeÅŸte-mi până ce voi mânca”? (Luca 17, 7-8) Oare nu le avem pe slugi ca să ne slujească nouă?

Dumnezeu însă ne-a acordat acest dar, nu ca să-I slujească Lui, ci ca să facă interesul nostru. Dar noi nu trebuie a sta faţă de Dânsul ca şi cum i-am face hatârul, ci ca îndeplinindu-ne datoria, fiindcă datorie este cu adevărat tot ceea ce facem. Dacă voim ca robii cumpăraţi cu bani să vieţuiască tot timpul pe lângă noi şi să avem tot ceea ce au dânşii, cu cât mai mult Cel ce ne-a adus la viaţă din ceea ce nu eram are acest drept, El care ne-a răscumpărat cu scumpul Său sânge. A plătit preţul răscumpărării pentru noi, atât cât cineva n-ar fi plătit nici pentru fiul său: Şi-a vărsat sângele Său.

Deci, dacă am avea mii de suflete şi le-am depune pe toate, oare i-am răsplăti deopotrivă? Deloc! Şi de ce? Pentru că El a făcut aceasta nu ca şi cum ar fi fost dator, ci totul a făcut din har, iar noi facem pentru că suntem datori. El fiind Dumnezeu, S-a făcut rob pentru noi, şi nefiind sub stăpânirea morţii, a devenit sub stăpânirea morţii găsindu-se în trup, iar noi chiar de n-am pune sufletele noastre pentru Dânsul, totuşi le vom da după legea naturii, şi fără de voie ne vom despărţi de dânsele după puţin timp. Tot aşa şi cu banii, pe care, dacă nu-i vom da pentru dânsul, la ducerea noastră de aici îi vom da de nevoie. Tot aşa si cu umilinţa, chiar de nu ne-am smeri pentru Dânsul, totuşi prin supărări, prin nenorociri, prin stăpânirile lumii ne vom smeri.

Ai văzut cât de mare este harul? N-a zis: „Ce lucru mare fac mucenicii? Că ÅŸi de n-ar muri pentru mine, totuÅŸi vor muri negreÅŸit”, ci recunoaÅŸte marea lor jertfă, că de bunăvoie dau ceea ce cu puÅ£in mai în urmă vor da fără voie, după legea naturii. N-a zis: „Ce lucru mare fac cei ce împart averile la săraci? Că numaidecât le vor da ÅŸi fără voia lor”, ci recunoaÅŸte ÅŸi acestora marele merit, ÅŸi nu se ruÅŸinează, ci mărturiseÅŸte în auzul tuturor, că el, stăpânul, a fost hrănit de slugi. De altfel, ÅŸi aceasta este slava stăpânului: de a avea slugi recunoscătoare; ÅŸi aceasta este slava stăpânului: de a-l iubi atât de mult slugile; ÅŸi aceasta este slava stăpânului: de a-ÅŸi însuÅŸi cele ale slugilor; ÅŸi aceasta este slava stăpânului: de a nu se ruÅŸina de a fi mărturisit de toÅ£i.

Deci, iubiţilor, să ne ruşinăm de o atât de mare dragoste a lui Hristos către noi şi să ne înfierbântăm şi noi de dragostea Lui. Chiar de ar fi cineva smerit sau om de rând, să audă că El ne iubeşte pe noi, şi atunci mai mult decât toţi ne vom înfierbânta către Dânsul şi-L vom avea în cinste mare, şi-L vom iubi. Stăpânul nostru ne iubeşte atât de mult, şi noi nu ne mişcăm? Nu, vă rog, să nu devenim atât de trândavi pentru mântuirea sufletelor noastre, ci să o iubim şi să ne interesăm după putere pentru câştigarea ei.

Toate să le punem pentru iubirea Lui: şi suflet, şi bani, şi slavă, şi orice, să le punem, zic, pentru mântuirea noastră, cu bucurie, cu bunăvoinţă, cu veselie, nu ca şi cum i-am da Lui ceva, ci ca şi cum ne-am da nouă înşine. Aceasta este legea celor ce iubesc: îşi închipuie că întâmpină binele, când ei întâmpină numai rele pentru cei iubiţi. Astfel deci să ne găsim şi noi faţă de Stăpânul nostru, ca să ne învrednicim şi de bunurile viitoare, prin Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.