din “Omilii la Epistola catre Romaniâ€
[Despre credinţă]
„Mulţumesc întâi Dumnezeului meu, prin Iisus Hristos, pentru voi toţi, fiindcă credinţa voastră se vesteşte în toată lumea†(Romani 1, 8).
ÃŽnceputul acestei epistole este demn de fericitul său suflet, ÅŸi suficient de a povăţui pe toÅ£i ca să participe la lucrurile cele bune ale lui Dumnezeu, cu fapta ÅŸi cu cuvântul, mulÅ£umindu-I nu numai pentru propriile lor merite, ci ÅŸi pentru faptele bune ale altora, ceea ce curăţeÅŸte sufletul de orice răutate ÅŸi invidie, iar pe Dumnezeu ÃŽl atrage încă ÅŸi mai mult spre dânÅŸii. De aceea ÅŸi zice el în alt loc: „Binecuvântat fie Dumnezeu ÅŸi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos. Cel ce, întru Hristos, ne-a binecuvântat pe noi, în ceruri, cu toată binecuvântarea cea duhovnicească†(Efeseni 1, 3). Noi, astfel, trebuie să-I mulÅ£umim lui Dumnezeu nu numai când suntem bogaÅ£i, ci ÅŸi când suntem săraci; nu numai când suntem sănătoÅŸi, ci ÅŸi când suntem bolnavi; nu numai când prosperăm, ci ÅŸi când pătimim cele contrare. A mulÅ£umi lui Dumnezeu când vântul este prielnic pe mare nu e ceva de mirare; însă a-I mulÅ£umi când este furtună ÅŸi corabia se zbate în toate părÅ£ile, ÅŸi este în primejdie de a se scufunda, atunci este probă de o mare răbdare ÅŸi recunoÅŸtinţă. De aceea ÅŸi Iov a fost încununat, de aceea a închis gura cea neruÅŸinată a diavolului ÅŸi a arătat clar că mulÅ£umea lui Dumnezeu nu pentru prosperitatea zilelor pe pământ, ci pentru dragostea lui cea mare către Dumnezeu. PriveÅŸte, deci, pentru ce mulÅ£umeÅŸte ÅŸi el lui Dumnezeu: nu pentru cele pământeÅŸti ÅŸi pieritoare, cum sunt slava, puterea, întâietatea, căci toate acestea nu sunt vrednice de vreun cuvânt, ci pentru adevăratele bunuri, credinÅ£a ÅŸi libertatea cuvântului. Åži priveÅŸte încă cu câtă dispoziÅ£ie mulÅ£umeÅŸte, căci nu a zis simplu „lui Dumnezeuâ€, ci „Dumnezeului meuâ€, ceea ce ÅŸi profeÅ£ii fac, împropriindu-ÅŸi ceea ce este al tuturor. Åži ce este de mirare că profeÅ£ii fac aceasta, când Dumnezeu ÃŽnsuÅŸi, vorbind necontenit cu servitorii Săi, Se numeÅŸte pe Sine Dumnezeul lui Avraam, Isaac ÅŸi Iacov?
„Fiindcă credinÅ£a voastră se vesteÅŸte în toată lumeaâ€.
Dar ce? Oare toată lumea auzise de credinÅ£a romanilor? Da, toată lumea din acel timp auzise. Åži nu e nimic absurd a susÅ£ine aceasta; căci cetatea nu era una neînsemnată, ci, aflându-se ca pe culmea unui munte, era evident cunoscută tuturor. GândeÅŸte-te acum la puterea predicii, cum într-un timp scurt, prin vameÅŸi ÅŸi pescari, a pus stăpânire pe căpetenia tuturor cetăţilor din lume, ÅŸi cum bărbaÅ£ii sirieni au devenit dascălii ÅŸi povăţuitorii romanilor! Apostolul mărturiseÅŸte, deci, două izbânzi deodată: ÅŸi că ei au crezut, ÅŸi că, totodată, au crezut cu atâta curaj încât vestea lor s-a răspândit peste întreg pământul. „Fiindcă credinÅ£a voastrăâ€, zice, „se vesteÅŸte în toată lumeaâ€. CredinÅ£a, ÅŸi nu certurile în cuvânt, nu disputele, nu silogismele. DeÅŸi multe erau acolo piedicile în calea învăţăturii, într-adevăr romanii, fiind pe atunci stăpânitorii lumii întregi, trăiau în bogăţii ÅŸi desfătări, în timp ce predica Evangheliei era răspândită de pescari, iudei dintre iudei, neam urât ÅŸi dispreÅ£uit de toÅ£i, ÅŸi care porunceau a se închina Celui Răstignit, ce crescuse ÅŸi trăise în Iudeea. Åži pe lângă această credinţă, ei mai indicau ÅŸi o viaţă aspră unor oameni deprinÅŸi cu desfătările ÅŸi smintiÅ£i de dragostea celor prezente. Åži aceÅŸtia, care predicau asemenea lucruri, erau oameni săraci ÅŸi neînvăţaÅ£i, dintre cei de jos ÅŸi născuÅ£i din cei de jos.
Dar nimic din toate acestea nu a putut împiedica cuvântul în drumul său. Atât de mare era puterea Celui Răstignit, încât să-i poarte cuvântul pretutindeni!
„Se vesteÅŸte – zice – în toată lumeaâ€. Åži nu zice „se manifestăâ€, ci „se vesteÅŸteâ€, ca ÅŸi cum toÅ£i ar avea-o în gura lor. Tesalonicenilor încă mărturisindu-le de aceasta, adaugă ÅŸi altceva, căci zicându-le: „Că, de la voi, cuvântul Domnului a răsunatâ€, adaugă: „Astfel că nu mai e nevoie să mai spunem noi ceva†(I Tesaloniceni 1, 8). Astfel discipolii ajunseseră în rândul dascălilor, învăţând pe toÅ£i prin curajul lor ÅŸi atrăgându-i către dânÅŸii. Căci predica Evangheliei nu a stat undeva pentru totdeauna, ci mai rapid decât focul s-a întins asupra lumii întregi. Aici însă spune numai atât, că se vesteÅŸte. Bine a zis „că se vesteÅŸteâ€, arătând prin aceasta că pe lângă cele vorbite nu mai trebuie a adăuga nimic, ÅŸi nici a sustrage ceva. Căci aceasta este treaba unui mesager, de a purta din loc în loc cele spuse. De aceea ÅŸi preotul se numeÅŸte mesager sau înger, fiindcă el vesteÅŸte nu cele ale sale, ci pe ale Celui Care l-a trimis. ÃŽncă ÅŸi Petru a predicat acolo, însă cele ale Aceluia le consideră a fi ÅŸi ale sale, astfel că, după cum am spus mai înainte, el era curat de orice invidie.
„Căci martor îmi este Dumnezeu, Căruia Îi slujesc cu duhul meu, întru Evanghelia Fiului Său†(1, 9).
Cuvinte izvorâte dintr-o inimă apostolică, judecată izvorâtă din grija lui părintească. Ce este ceea ce spune el aici, ÅŸi de ce cheamă pe Dumnezeu ca martor? Cuvântul lui este despre dispoziÅ£ia sa faţă de ei. Fiindcă el nu fusese până atunci văzut de dânÅŸii, de aceea nu ia martor pe nici unul dintre oameni, ci invocă drept martor pe Dumnezeu, Care ÅŸtie cele ascunse din inimile oamenilor. Le spusese că „Vă iubesc pe voiâ€, ÅŸi ca semn de iubire se ruga necontenit pentru ei, ÅŸi că voia a se duce la ei, dar nu a putut face nici măcar aceasta; de aceea se refugiază la mărturia cea mai vrednică de credinţă. Oare ar putea cineva dintre voi să se laude că-ÅŸi aminteÅŸte, când se roagă în casa sa, de întreaga Biserică? Eu nu cred. Dar Pavel nu se apropia de Dumnezeu rugându-se numai pentru o cetate, ci pentru lumea întreagă, ÅŸi nu numai o dată, nici de două sau de trei ori, ci necontenit. A avea, însă, pe cineva în minte necontenit, aceasta nu provine decât dintr-o mare iubire; dar apoi a se ÅŸi ruga necontenit lui Dumnezeu pentru el, gândeÅŸte-te cât de mare este dispoziÅ£ia ÅŸi iubirea aceluia!
Când apostolul zice: „Căruia ÃŽi slujesc cu duhul meu, întru Evanghelia Fiului Săuâ€, prin aceste cuvinte arată deodată ÅŸi harul lui Dumnezeu, ÅŸi umilinÅ£a lui; harul lui Dumnezeu, fiindcă i s-a încredinÅ£at un lucru atât de mare, ca predica Evangheliei; iar umilinÅ£a, fiindcă aceasta nu o socoteÅŸte provenită din silinÅ£a lui, ci cu totul din ajutorul Duhului. Adaosul cuvântului „Evanghelie†arată felul slujirii încredinÅ£ate lui, fiindcă multe ÅŸi diverse sunt modurile slujirii. După cum ÅŸi sub împăraÅ£i toÅ£i sunt subordonaÅ£i uneia ÅŸi aceleiaÅŸi persoane – împăratului -, însă nu toÅ£i îndeplinesc aceeaÅŸi slujbă, ci unuia i se încredinÅ£ează întâietatea în armată, altuia grija de bunul mers al cetăţilor ÅŸi al cetăţenilor, altuia iarăşi grija de a păstra banii în vistierii, tot aÅŸa ÅŸi în cele duhovniceÅŸti. Unul, de pildă, slujeÅŸte lui Dumnezeu crezând în El ÅŸi îngrijindu-se ca viaÅ£a să-i fie bună ÅŸi curată, altul îşi ia asupră-ÅŸi sarcina de a îngriji de străini, altul în asumarea protecÅ£iei celor care au nevoie – precum pe timpul apostolilor, când cei de pe lângă Åžtefan slujeau lui Dumnezeu prin protecÅ£ia văduvelor -, altul ÃŽi slujeÅŸte prin învăţătura cuvântului, precum era ÅŸi Pavel, slujindu-I prin predicarea Evangheliei.
Acesta a fost felul slujbei lui şi spre aceasta a fost el rânduit.
De aceea nu numai că ia pe Dumnezeu ca martor, dar spune ÅŸi de lucrul ce i s-a încredinÅ£at, arătând că încredinţându-i-se un astfel de lucru, n-a invocat în ceva neadevărat mărturia lui Dumnezeu. După aceasta voieÅŸte a arăta ÅŸi dragostea lui către dânÅŸii, de asemenea ÅŸi îngrijirea cea mare. Ca nu cumva să i se zică: „Cine eÅŸti tu, ÅŸi de unde, de spui că îngrijeÅŸti de o cetate aÅŸa de mare, împărătească, cum e a noastră?â€, arată că îngrijirea lui este necesară ÅŸi legitimă, deoarece acest fel de slujbă i s-a rânduit, adică să vestească Evanghelia, iar cel căruia i s-a încredinÅ£at o astfel de slujbă de la sine urmează că trebuie a avea veÅŸnic în mintea sa pe cei ce vor primi cuvântul adevărului. Prin expresia „cu duhul meu†le mai arată ÅŸi altceva, anume faptul că slujba aceasta a propovăduirii Evangheliei lui Hristos este cu mult superioară cultului ebraic ÅŸi elin, căci religia elină era ÅŸi trupească, ÅŸi eronată, iară cea iudaică, deÅŸi era adevărată, cu toate acestea ÅŸi aceasta era trupească, astfel că religia creÅŸtină era opusul celei eline ÅŸi cu mult superioară celei iudaice. ÃŽn slujba religiei noastre creÅŸtine nu avem nevoie nici de oi, nici de viÅ£ei, nici de grăsime sau fum din sacrificii, ci numai de suflet înduhovnicit, ceea ce ÅŸi zice Hristos: „Duh este Dumnezeu ÅŸi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh ÅŸi în adevăr†(Ioan 4, 24).
„Întru Evanghelia Fiului Săuâ€. Mai sus ne spunea că Evanghelia este a lui Dumnezeu, iar aici arată că este a Fiului; dar îi este indiferent a spune că e a Tatălui sau a Fiului, căci el a învăţat de la acea voce pururea fericită că cele ce sunt ale Tatălui sunt ÅŸi ale Fiului, ÅŸi cele ale Fiului sunt ÅŸi ale Tatălui: „Toate ale Mele sunt ale Tale, ÅŸi ale Tale sunt ale Mele†(Ioan 17, 10).
„Că neîncetat fac pomenire despre voiâ€. Aceasta este dragostea adevărată. Se pare că Apostolul, în versetul arătat, vorbeÅŸte de un singur lucru, însă în realitate de patru: că îi pomeneÅŸte ÅŸi că o face necontenit, ÅŸi aceasta în rugăciuni, ÅŸi pentru lucruri mari.
„Cerând totdeauna în rugăciunile mele ca să am cumva, prin voinţa Lui, vreodată, bun prilej ca să vin la voi†(1, 10).
Priveşte-l cât de dureroasă îi este dorinţa de a-i vedea, şi totuşi nu primeşte a-i vedea contrar voinţei lui Dumnezeu; dorinţa o avea, însă această dorinţă era dependentă de voia lui Dumnezeu, îi iubea mult şi se grăbea a se duce la ei, însă deşi-i iubea, totuşi nu voia să-i vadă contrar voiei divine. Aceasta este dragostea adevărată, şi nu după cum facem noi, care ne depărtăm de la amândouă legile dragostei, căci sau nu iubim pe nimeni, sau, de iubim vreodată, atunci iubim contrar voinţei lui Dumnezeu, adică amândouă le facem contrar legii dumnezeieşti. Dacă poate acestea pică greu când sunt spuse, desigur că mai greu când le facem.
„Şi când iubim, vei spune, contrar voinÅ£ei lui Dumnezeu?â€. Atunci când noi trecem cu vederea pe Hristos flămând ÅŸi însetat, în timp ce copiilor, prietenilor ÅŸi rudelor le dăm mai mult decât au nevoie. Oare trebuie a întinde vorba mai departe? Dacă fiecare ÅŸi-ar examina cugetul său, ar găsi cum aceasta se întâmplă în multe lucruri ale vieÅ£ii noastre, însă nu aÅŸa era acest fericit; el ÅŸtia a iubi, ÅŸi a iubi cum trebuie ÅŸi cum se cuvine, ÅŸi, deÅŸi pe toÅ£i îi întrecea în iubire, totuÅŸi nu depăşea marginile iubirii. PriveÅŸte cum amândouă acestea, frica de Dumnezeu ÅŸi dorul de a-i vedea pe romani, se găseau în sufletul său în cel mai înalt grad. A se ruga necontenit ca să-i vadă, ÅŸi a nu renunÅ£a când nu obÅ£ine să se ducă, este semn de o mare dragoste, iar a-i iubi ÅŸi a sta pe loc, supunându-se voiei lui Dumnezeu, este semn de cea mai mare evlavie. ÃŽn alt loc, însă, rugând de trei ori pe Domnul, nu numai că nu a primit ceea ce a cerut, ci încă din contră neprimind, el a mulÅ£umit cu totul pentru acest refuz de a fi ascultat, căci în toate întreprinderile sale el avea înaintea ochilor numai pe Dumnezeu. Aici, însă, a primit ceea ce a cerut nu chiar atunci, ci mai târziu, ÅŸi totuÅŸi nu s-a neliniÅŸtit. Acestea le zic ca noi să nu ne tulburăm dacă nu suntem ascultaÅ£i în rugăciunile noastre, sau suntem ascultaÅ£i mai târziu. Fiindcă nu suntem noi mai buni decât Pavel, care în ambele împrejurări îşi mărturisea recunoÅŸtinÅ£a. Åži cu drept cuvânt. Fiindcă, o dată ce s-a dat pe sine în mâna celui ce guvernează totul, ÅŸi cu atâta supunere, ca ÅŸi lutul în mâna olarului, el făcea ceea ce-i poruncea Dumnezeu.
Spunând deci că dorea să-i vadă, arăta şi cauza acestei dorinţe. Şi care este aceasta?
„Ca să vă împărtăşesc vreun dar duhovnicesc, spre întărirea voastră†(1, 11).
El nu făcea pur ÅŸi simplu călătorii fără sens ÅŸi inutile, după cum fac mulÅ£i astăzi, ci pentru lucruri trebuitoare ÅŸi grabnice. Åži aceasta nu o spune pe faţă, ci mai mult într-un mod enigmatic. Căci n-a zis: „ca să vă învăţ, ca să vă catehizez, ca să îndeplinesc ceea ce vă lipseÅŸteâ€, ci „să vă împărtăşesc vreun dar duhovnicescâ€, arătând prin aceasta că avea a le da nu ceea ce este al său, ci ceea ce ÅŸi el a primit. Dar ÅŸi aici el se arată cumpătat, căci zice „să vă împărtăşesc vreun darâ€, adică ceva mic, potrivit puterilor mele. Åži ce este acel dar mic pe care el voieÅŸte a-l da? Acesta este, zice, „a vă întări pe voiâ€. AÅŸadar a nu se clătina cineva, ci a sta drept nemiÅŸcându-se, este ÅŸi al harului lui Dumnezeu. Dar tu când auzi de har, să nu-Å£i închipui că plata ostenelilor tale este prin aceasta desfiinÅ£ată; el nu vorbeÅŸte aici de har cu scopul de a dispreÅ£ui ostenelile rezultate din buna voinţă, ci pentru a tăia îngâmfarea prostească a orgoliului.
Deci dacă Pavel a numit aceasta dar al lui Dumnezeu, caută să nu cazi. Căci el obiÅŸnuia a numi har chiar ÅŸi faptele noastre bune, fiindcă chiar ÅŸi în acestea noi avem mare nevoie de ajutorul cel de sus. Spunându-le: „spre întărirea voastrăâ€, el a arătat tainic că ei aveau nevoie de o mare îndreptare. Ceea ce voieÅŸte a le spune este aceasta: „de mult timp doream ÅŸi mă rugam ca să vă pot vedea, pentru nimic altceva decât numai ca să vă întăresc pe voi, să vă împuternicesc ÅŸi să vă statornicesc în cuvântul lui Dumnezeu, ca să nu vă clătinaÅ£i uÅŸorâ€. Dar el nu se exprimă astfel, căci i-ar fi rănit, ci în alte cuvinte le lasă de înÅ£eles acelaÅŸi lucru, expresia „spre întărirea voastră†aceasta învederând.
Apoi, fiindcă ÅŸi aceste cuvinte par greoaie, priveÅŸte cum îi mângâie prin ceea ce adaugă. Ca să nu zică ei: „Dar ce? Noi ne clătinăm ÅŸi suntem purtaÅ£i încoace ÅŸi încolo ca frunza de vânt? Åži avem noi nevoie de cuvintele tale spre a sta drepÅ£i?†– iată că el preîntâmpină o astfel de contrazicere, adăugând: „Şi aceasta ca să mă mângâi împreună cu voi prin credinÅ£a noastră laolaltă, a voastră ÅŸi a mea†(1, 12), ca ÅŸi cum pare că ar zice: „Să nu vă închipuiÅ£i că intenÅ£ionez să vă acuz vorbind acestea; nu cu această idee am grăit. Atunci ce am vrut să spun? AÅ£i suferit multe necazuri din partea celor ce vă prigonesc, ÅŸi pentru aceasta am dorit să vă văd, ca să vă mângâi, ÅŸi încă mai mult: nu numai pe voi să vă mângâi, ci chiar ÅŸi eu să găsesc mângâiere pe lângă voiâ€.
PriveÅŸte înÅ£elepciunea învăţătorului: după ce a zis: „spre întărirea voastrăâ€, i s-a părut că aceste cuvinte sunt prea greoaie pentru discipoli, ÅŸi imediat a adăugat: „ca să mă mângâi împreună cu voiâ€. ÃŽnsă ÅŸi acestea sunt greoaie, nu într-adevăr ca primele dar totuÅŸi greoaie. El atunci diminuează ce este supărător ÅŸi în acestea, căutând ca din toate părÅ£ile să îndulcească cuvântul ÅŸi să-l facă a fi bine primit. Căci nu a spus „să vă mângâiâ€, ci „să mă mângâi împreună cu voiâ€. Åži nu s-a mulÅ£umit nici cu aceasta, ci încă mai introduce ÅŸi altă îndreptare, căci zice: „prin credinÅ£a noastră laolaltă, a voastră ÅŸi a meaâ€. Vai! Câtă umilinţă din partea lui! El a arătat că nu numai aceia aveau nevoie de mângâiere din partea lui, ci ÅŸi el din partea lor. Åži astfel pune pe discipoli în rândul dascălilor, nepăstrând pentru sine nici un fel de superioritate, ci indicând o desăvârÅŸită egalitate. „Câştigul – zice – este comun, ÅŸi eu am nevoie de mângâierea voastră, după cum ÅŸi voi aveÅ£i de a meaâ€. Åži cum se face aceasta?
„Prin credinÅ£a noastră laolaltă, zice, a voastră ÅŸi a meaâ€. După cum se întâmplă ÅŸi cu focul, că dacă îngrămădeÅŸti mai multe lemne face o flacără mai strălucitoare, tot aÅŸa este ÅŸi cu credincioÅŸii. Când noi suntem despărÅ£iÅ£i ÅŸi depărtaÅ£i unii de alÅ£ii, suntem oarecum triÅŸti ÅŸi lipsiÅ£i de voinţă. Iar când ne vedem împreună ÅŸi îmbrăţişăm pe ai noÅŸtri, mare este mângâierea pe care o primim. Nu privi la timpul prezent, când, cu harul lui Dumnezeu, ÅŸi în oraÅŸe ca ÅŸi în sate, ÅŸi chiar ÅŸi prin pustietăţi, se găsesc multe cete de credincioÅŸi, ÅŸi când toată necucernicia este alungată; ci gândeÅŸte-te, în timpurile acelea, cât de mare bine era ca dascălul să vadă pe ucenici, ca fraÅ£ii să vadă pe alÅ£i fraÅ£i veniÅ£i de prin alte părÅ£i. Åži, ca să lămuresc mai bine ceea ce am spus, voi da un exemplu. Dacă vi s-ar întâmpla vreodată, ceea ce să nu se întâmple, de a fi duÅŸi în Å£ara perÅŸilor, sau a sciÅ£ilor, sau a altor barbari, ÅŸi a fi împărÅ£iÅ£i câte doi sau trei prin cetăţile de acolo, ÅŸi deodată aÅ£i vedea pe unul dintre fraÅ£i sosit acolo, gândiÅ£i-vă câtă mângâiere am avea din aceasta. Nu vedeÅ£i pe cei din închisori cum saltă de bucurie, ÅŸi cum par că zboară de plăcere când văd pe vreunul din familie? Dacă eu compar acele timpuri cu robia ÅŸi cu temniÅ£a, să nu te uimească, căci cei de pe atunci pătimeau mai mari rele decât aceÅŸtia; erau împrăştiaÅ£i ÅŸi alungaÅ£i de pretutindeni, trăiau în foame ÅŸi necazuri, tremurau în fiecare zi de frică, bănuiau ÅŸi pe prieteni, ÅŸi pe casnici ÅŸi pe rude, ÅŸi locuind în lume ca într-o Å£ară străină, ei vieÅ£uiau mai rău decât chiar cei din temniÅ£e ÅŸi din robie. Pentru aceasta el spunea: „spre întărirea voastră, ÅŸi să mă mângâi împreună cu voiâ€.
Zicea aceasta nu ca ÅŸi cum ar fi avut el nevoie de ajutorul lor – departe de aÅŸa ceva; căci cum ar fi fost cu putinţă ca el, stâlpul Bisericii, el, cel mai tare decât piatra ÅŸi fierul, el, diamantul cel duhovnicesc ce folosea mii de cetăţi, cum ar fi putut el să aibă nevoie de ajutorul lor? Ci pentru a nu face cuvântul său greoi ÅŸi nici certarea aspră, de aceea zicea că ÅŸi el are nevoie de mângâierea lor. Dacă însă cineva ar vrea să numească aici mângâiere mulÅ£umirea ce o simÅ£ea Pavel pentru progresul lor, ÅŸi că pentru aceasta dorea să se ducă la ei, nu ar greÅŸi cu nimic. „Dar dacă doreÅŸtiâ€, ar spune cineva, „şi te rogi, ÅŸi voieÅŸti a ne mângâia ÅŸi a te bucura de mângâierea noastră, ce te împiedică să vii?â€.
ÃŽnlăturând această bănuială, el adaugă cele ce urmează: „FraÅ£ilor, nu vreau ca voi să nu ÅŸtiÅ£i că, de multe ori, mi-am pus în gând să vin la voi, dar am fost până acum împiedicat” (1, 13).
Priveşte măsura supunerii lui de slugă, şi dovadă de cea mai mare recunoştinţă. Căci spune că a fost împiedicat numai, dar de ce anume nu spune. El nu cercetează poruncile stăpânului, ci numai se supune lor. Deşi, cineva s-ar putea întreba de ce Dumnezeu a vrut ca o cetate atât de mare şi strălucită, şi spre care îşi aţintea privirile întreaga lume, să fie atât de mult timp lipsită de un asemenea dascăl. Însă cel ce se duce într-o cetate care stăpâneşte, ca în cazul de faţă, contribuie la lenevirea celor stăpâniţi; iar cel ce părăseşte cetatea împărătească uneltind sau pricinuind rele supuşilor, este nepăsător faţă de ceea ce este principal, adică de liniştea lor.
Dar el nu cercetează nimic din acestea, ci înaintea proniei nepricepute de mintea omenească se dă la o parte, dovedind prin aceasta tăria sufletului său, şi totodată învăţându-ne pe noi ca niciodată să nu aruncăm vina asupra lui Dumnezeu pentru cele petrecute, chiar dacă s-ar părea că acelea tulbură pe mulţi. A porunci este dreptul stăpânului, iar datoria slugilor este numai de a asculta. Şi pentru aceasta el spune că a fost împiedicat, şi nu şi din ce cauză. Nici eu nu ştiu de ce, ar părea că spune, deci nu mă întrebaţi de voia şi raţiunea lui Dumnezeu. „Oare făptura va zice Celui ce a facut-o: De ce m-ai făcut aşa?†(Romani 9, 20) De ce, spune-mi, cauţi să afli? Nu ştii că El se interesează de toate? Nu ştii că El este înţelept, şi că nu lucrează nimic fără scop? Nu ştii că El iubeşte făpturile Sale mai mult decât iubeşte tatăl pe fiii săi, ba încă întrece chiar îngrijirea mamei? Nimic nu cerceta mai mult, şi nici să păşeşti mai departe, căci îţi sunt de ajuns acestea spre încurajare; după cum şi atunci toate ale romanilor erau îngrijite cu multă înţelepciune. Şi dacă poate nu ştii modul iconomiei lui Dumnezeu, să nu te nelinişteşti, căci aceasta este mai ales treaba credinţei; adică, chiar neştiind modul iconomiei Lui, să primească fără rezervă ideea acestei iconomii.
Deci Pavel reuşind în ceea ce îşi propusese, adică reuşind să le demonstreze că dacă nu s-a dus la ei până atunci, aceasta nu s-a întâmplat din cauză că i-ar fi dispreţuit, ci pentru că a fost împiedicat, deşi dorea foarte mult a se duce. Aşadar, dezbrăcându-se de vinovăţia lenei, şi convingându-i că nu mai puţin decât ei dorea şi el a-i vedea, iarăşi le arată marea dragoste pe care o avea faţă de dânşii.
„Nici după ce am fost împiedicat – zice -, eu nu am contenit a încerca să vin la voi, însă deÅŸi mereu încercam, mereu eram împiedicat, niciodată însă nu părăseam această idee, păstrând dragostea către voi întreagă, în acelaÅŸi timp însă neîmpotrivindu-mă voinÅ£ei lui Dumnezeuâ€.
Prin faptul că îşi propunea şi niciodată nu părăsea această idee, el arată dragostea cea mare faţă de ei, iar prin faptul că era împiedicat şi nu se împotrivea, arată respectul cel nemărginit ce-l purta lui Dumnezeu.
„Ca să am ÅŸi între voi vreo roadăâ€. DeÅŸi le-a spus ÅŸi mai înainte cauza dorinÅ£ei sale, pe care a arătat-o vrednică de dânsul, totuÅŸi acea cauză o spune el ÅŸi aici, alungând orice bănuială din partea lor. Deoarece cetatea lor era renumită, ÅŸi fără egal în importanţă pe pământ ÅŸi pe mare, istoria acesteia devenise pentru mulÅ£i pretext de a călători acolo; apoi ca nu cumva ei să creadă că ÅŸi Pavel era miÅŸcat de acelaÅŸi dor, sau să bănuiască că mândrindu-se de contactul cu ei dorea să călătorească acolo, încontinuu el arată scopul dorinÅ£ei pe care o avea. Mai sus a zis: „Ca să vă împărtăşesc vreun dar duhovnicescâ€, iar aici arată mai lămurit: „Ca să am ÅŸi între voi vreo roadă, ca ÅŸi la celelalte neamuriâ€. AÅŸadar el a pus la un loc pe stăpânitori cu cei stăpâniÅ£i, ÅŸi după miile de trofee, victorii ÅŸi însemnătatea consulilor, le trece pe acestea la un loc cu barbarii. Åži cu drept cuvânt, căci unde este nobleÅ£ea credinÅ£ei, acolo nu este nimeni elin, nici străin, nici cetăţean, ci toÅ£i se ridică la una ÅŸi aceeaÅŸi înălÅ£ime a demnităţii. PriveÅŸte-l ÅŸi aici cum este cumpătat în cuvinte, căci n-a zis: „ca să vă învăţ ÅŸi să vă catehizezâ€, ci „ca să am vreo roadăâ€, ÅŸi încă nu zice simplu „roadăâ€, ci „vreo roadăâ€, iarăşi moderându-ÅŸi vorbele ca ÅŸi mai sus, unde zice „ca să vă împărtăşesc vreun darâ€.
Apoi, după cum am spus, micÅŸorând oarecum ÅŸi importanÅ£a ce credeau poate că o au, le zice: „ca ÅŸi la celelalte neamuriâ€, ca ÅŸi cum pare că le-ar spune: „Să nu vă închipuiÅ£i că dacă voi sunteÅ£i bogaÅ£i ÅŸi aveÅ£i mai mult decât ceilalÅ£i, apoi eu aÅŸ avea pentru aceia mai puÅ£ină grijă, căci noi nu căutăm la cei bogaÅ£i, ci la cei credincioÅŸiâ€.
Unde-s acum înţelepţii elinilor, aceia ce poartă bărbi lungi, îmbrăcaţi în haine fără mâneci şi îngâmfaţi peste măsură? Iată că şi Elada, ca şi întreaga lume barbară, a fost întoarsă la credinţa creştină de un făcător de corturi! Iată că Platon, cel cântat şi lăudat de dânşii, deşi a treia oară s-a dus în Sicilia cu acel vuiet de vorbe frumoase, şi cu toată acea consideraţie strălucită, totuşi n-a reuşit să aibă înrâurire nici măcar asupra unui tiran, ci a fugit de acolo atât de mişeleşte, fiind ameninţat a-şi pierde până şi libertatea. Dar iată că acest făcător de corturi nu numai Sicilia sau numai Italia, ci întreaga lume a cutreierat; şi nu s-a mărginit numai în meşteşugul cuvântului, adică în a predica, ci o dată cu aceasta el cosea şi piei, din care făcea corturi, şi era, aşa zicând, şeful unui atelier de corturi. Şi totuşi nu se scandalizau de el consulii romanilor! Şi cu drept cuvânt, căci nu meşteşugurile şi nici ocupaţiile cele folositoare, ci minciuna numai şi credinţa lor cea rătăcită sunt acelea care îi fac pe dascăli dispreţuiţi în ochii lumii.
De aceea tocmai şi atenienii râdeau de ei la urmă, pe când lui Pavel îi dădeau atenţie şi barbarii, şi cei neînvăţaţi şi simpli cetăţeni. Căci predica sa este comună tuturor; ea nu cunoaşte deosebire în demnităţi, nu cunoaşte superioritatea vreunui neam şi, în fine, nimic din acestea nu are în vedere, ci are nevoie numai de credinţă, iar nicidecum de raţionamente omeneşti. De aceea, mai ales, este de admirat Pavel, nu numai pentru că era folositor şi salvator omenirii, ci şi pentru că era îndemânatic şi se acomoda împrejurărilor, şi era înţeles de toţi; ceea ce era îndeosebi lucrul proniei dumnezeieşti, care lucrează asupra tuturor. După cum se petrece cu soarele, cu luna, cu pământul şi cu marea, care au fost făcute ca să îndestuleze pe toţi deopotrivă, şi nicidecum pe bogaţi mai mult, iar pe săraci mai puţin, întocmai aşa s-a făcut şi în privinţa predicii, ba chiar mai mult, pe cât era mai necesară aceasta decât celelalte.
De aceea ÅŸi zice Pavel încontinuu: „întru toate neamurileâ€. Apoi, arătând că nu face aceasta pentru plăcerea lor, ci că îndeplineÅŸte porunca Stăpânului, ÅŸi îndemnându-i a adresa mulÅ£umiri Dumnezeului tuturor, el zice:
„Dator sunt şi elinilor şi barbarilor, şi învăţaţilor şi neînvăţaţilor†(1, 14), ceea ce arăta şi corintenilor; iar aceasta o spune lăsând totul în voia lui Dumnezeu.
„Astfel, cât despre mine, sunt bucuros să vă vestesc Evanghelia şi vouă, celor din Roma†(1, 15).
O, suflet generos! Å¢i-ai luat asupra-Å£i un lucru încărcat cu atâtea primejdii, călătorii pe mare, ispite, intrigi, revolte – căci era de aÅŸteptat a suferi un adevărat vifor de ispite, urmând a vorbi în acea mare cetate dominată de o tiranică impietate. Åži astfel el ÅŸi-a dat viaÅ£a în această cetate, tăindu-i-se capul de cel ce împărăţea pe atunci! Åži cu toate acestea, deÅŸi ÅŸtia ce-l aÅŸteaptă acolo, el totuÅŸi nu s-a arătat mai puÅ£in activ, ci încă se grăbea să se ducă, avea mare bunăvoinţă, ÅŸi era mâhnit că nu putea! De aceea ÅŸi zicea: „Cât despre mine, sunt bucuros să vă vestesc Evanghelia ÅŸi vouă, celor din Romaâ€.
„Căci nu mă ruşinez de Evanghelia lui Hristos†(1, 76).
Dar ce spui tu, Pavele? Trebuia să zici „căci mă mândresc, mă laud, mă fălescâ€, ÅŸi tu nu spui aceasta, ci ceea ce este inferior, anume că „nu mă ruÅŸinezâ€, ceea ce nu obiÅŸnuim a spune vorbind de lucruri mari ÅŸi strălucite. Deci ce spune el aici? Åži de ce vorbeÅŸte astfel despre predica Evangheliei, cu care se mândrea mai mult decât cu cerul? Scriind galatenilor, le zicea: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos†(Galateni 6, 14). Deci, din ce cauză aici nu spune „că mă ÅŸi laudâ€, ci „nu mă ruÅŸinezâ€? Romanii erau foarte îngâmfaÅ£i datorită succeselor ce le aveau în lume, datorită bogăţiei, stăpânirii ÅŸi biruinÅ£elor lor; îi considerau pe împăraÅ£ii lor egalii zeilor, ÅŸi chiar aÅŸa îi ÅŸi numeau, fapt pentru care le înălÅ£au temple, altare, ÅŸi le aduceau jertfe. DeÅŸi fiind ei atât de îngâmfaÅ£i, Pavel însă urma a le predica pe Iisus Hristos, cel crezut drept fiul tâmplarului, cel crescut în Iudeea, ÅŸi în casa unei femei neînsemnate, care nu avea pe lângă dânsul nici o gardă imperială, care nu era împresurat de bogăţii, ba încă fusese condamnat la moarte împreună cu tâlharii, ÅŸi care, în fine, a pătimit multe defăimări; era deci normal ca toate acestea să fie descoperite lor, fără ca din faptele lui cele negrăite ÅŸi minunate să ÅŸtie încă ceva – de aceea zice el aici: „nu mă ruÅŸinezâ€, învăţându-i ca nici ei să nu se ruÅŸineze. Åžtia el bine că dacă va reuÅŸi în aceasta, iute vor ajunge, pe măsură ce trece timpul, să se ÅŸi laude.
Deci, ÅŸi tu când auzi pe cineva spunând: „Te închini Celui răstignit?â€, să nu te ruÅŸinezi, nici să te uiÅ£i în jos, ci jubilează ÅŸi te mândreÅŸte, ÅŸi cu fruntea ridicată ÅŸi cu ochii liberi mărturiseÅŸte-Å£i pe faţă credinÅ£a. Poate că-Å£i zice iarăşi: „Te închini Celui răstignitâ€? – atunci însă răspunde-i cu glas tare: „Da! Dar nu mă închin unui desfrânat, unui ucigător de tată, unui omorâtor de copii – căci astfel erau toÅ£i zeii lor -, ci mă închin Celui ce prin Cruce a astupat gurile diavolilor ÅŸi a surpat nenumăratele lor înÅŸelăciuni. Crucea pentru noi este semnul negrăitei Lui iubiri de oameni, este simbolul marii Lui purtări de grijă pentru noiâ€. Pe lângă acestea, întrucât ei se făleau mult în puterea cuvântului, ÅŸi se îngâmfau datorită înÅ£elepciunii ce o aveau, Apostolul arată: „Sunt în stare a răspunde eu multe acestor raÅ£ionamente omeneÅŸti, ÅŸi de aceea vin a predica Crucea, ÅŸi nu mă ruÅŸinez de aceastaâ€.
„Pentru că este putere a lui Dumnezeu spre mântuireâ€.
Deoarece puterea lui Dumnezeu este ÅŸi spre pedeapsă, căci atunci când pedepsea pe egipteni, zicea: „Aceasta este puterea Mea cea mare†(cf. Ioil 2, 25), după cum, de asemenea, este ÅŸi spre pierdere, căci zice: „TemeÅ£i-vă de acela care poate ÅŸi sufletul ÅŸi trupul să le piardă în gheena†(Matei 10, 28) – din care cauză ÅŸi apostolul zice că „nu pentru a vă aduce acestea vin, nu vă vestesc pedeapsă ÅŸi osândă, ci cele spre mântuireâ€. Dar ce? Oare Evanghelia nu vestea ÅŸi acestea, nu spunea de gheena, de viermele cel neadormit ÅŸi de întunericul cel din afară? Åži cu toate acestea n-am putut afla de asemenea pedepse decât din Evanghelii. AÅŸadar, cum de spune el: „Este putere a lui Dumnezeu spre mântuireâ€? Ascultă însă ÅŸi cele ce urmează: „a tot celui care crede, iudeului întâi, ÅŸi elinuluiâ€. El nu zice simplu „tuturorâ€, ci „celor ce primescâ€. Chiar elin de-ai fi, ÅŸi chiar unul care a întrecut toată răutatea, chiar scit de-ai fi, sau barbar, sau fiară sălbatică, ÅŸi încărcat de toate absurdităţile, chiar de-ai purta cu tine sarcina nenumăratelor păcate, de îndată însă ce ai primit cuvântul crucii ÅŸi te-ai botezat, ai ÅŸters toate acele răutăţi.
Dar de ce oare zice aici „iudeului întâi, ÅŸi elinuluiâ€? Ce voieÅŸte să spună prin această deosebire, deÅŸi în multe locuri zice că nici tăierea împrejur, nici netăierea, nu au vreo însemnătate? Deci, cum de aici face discriminare, punând înainte pe iudeu, ÅŸi după aceea pe elin? Åži de ce este aceasta? Nu doar pentru că iudeul este pus întâi va lua ÅŸi dar mai mult, căci harul lui Dumnezeu se dă în dar, ÅŸi acestuia ca ÅŸi aceluia. Deci, a fi întâiul nu este nimic, decât numai o cinste de ordine. Prin faptul că este cel dintâi, nu înseamnă că el prisoseÅŸte în ceva, sau că va lua mai mare dreptate, ci se cinsteÅŸte numai pentru că el a luat cel dintâi, după cum se petrece ÅŸi cu cei luminaÅ£i cu Sfântul Botez. Voi care sunteÅ£i iniÅ£iaÅ£i în taine, ÅŸtiÅ£i ce vreau să spun. ToÅ£i aleargă spre botez, însă nu toÅ£i se pot boteza în acelaÅŸi ceas, ci unul întâi, altul al doilea, ÅŸi aÅŸa mai departe – însă cel dintâi nu ia nimic mai mult decât cel de-al doilea, ÅŸi nici acesta mai mult decît cel ce-l urmează, ci toÅ£i se bucură de aceleaÅŸi bunuri.
AÅŸadar, a fi întâiul înseamnă numai cinste în ordine, ÅŸi nicidecum vreo prisosinţă a harului. Apoi, zicând „spre mântuireâ€, iarăşi înalţă darul, arătând că el nu stă pe loc, ci merge mai departe.
Aceasta o arată mai jos, zicând: „Căci dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în ea†(1, 17).
Cel ce devine drept nu va trăi numai în viaÅ£a prezentă, ci ÅŸi în cea viitoare; ÅŸi încă nu numai atâta, ci mai dă de înÅ£eles ÅŸi altceva, anume strălucirea însemnătăţii unei astfel de vieÅ£i. Fiindcă este cu putinţă a se mântui cineva ÅŸi cu ruÅŸine – după cum, de pildă, se întâmplă cu cei scăpaÅ£i de la osândă prin clemenÅ£a împărătească -, ÅŸi ca atunci nu cumva să-ÅŸi închipuie cineva o astfel de mântuire, a adăugat ÅŸi expresia „dreptateâ€, făcând aluzie nu la dreptatea ta, ci la a lui Dumnezeu, ÅŸi la uÅŸurinÅ£a cu care El o dă. Această dreptate nu o câştigi doar prin sudoarea ÅŸi ostenelile tale, ci o primeÅŸti din darul cel de sus, iar de la tine un singur lucru se cere: a crede.
După aceea, întrucât vorba sa ar părea oarecum improbabilă – ÅŸi anume desfrânatul ÅŸi cel dezmierdat în desfătări, vrăjitorul ÅŸi făcătorul de rele deodată devin nu numai scăpaÅ£i de pedeapsă, ci ÅŸi drepÅ£i, ba încă luând dreptatea cea mai înaltă! -, atunci Apostolul adevereÅŸte acest cuvânt cu citate din Vechiul Testament, într-adevăr, după ce zice: „din credinţă spre credinţăâ€, trimite pe auditoriu la iconomia lui Dumnezeu din legea veche, pe care o explică cu multă înÅ£elepciune prin Epistola către evrei, unde arată că ÅŸi drepÅ£ii ÅŸi păcătoÅŸii se îndreptează astfel, amintind acolo ÅŸi de desfrânata aceea [Rahav – n. n.] ÅŸi de Avraam. Deci, după ce aici doar face aluzie la aceasta, de vreme ce se grăbea a trece la altă observaÅ£ie, îşi adevereÅŸte cuvântul cu citate din prooroci, aducându-l în faţă pe Avacum, care strigă ÅŸi grăieÅŸte că nu este altfel cu putinţă a trăi cel ce voieÅŸte a trăi ÅŸi în viaÅ£a viitoare, decât numai prin credinţă. Căci „dreptul din credinţă va fi viuâ€, vorbind de viaÅ£a viitoare. Fiindcă ceea ce Dumnezeu hărăzeÅŸte covârÅŸeÅŸte orice judecată omenească, de aceea cu drept cuvânt avem nevoie de credinţă. Dar omul îndărătnic, dispreÅ£uitor ÅŸi îngâmfat, acela nimic nu va săvârÅŸi.
Să audă ereticii vocea duhovnicească, fiindcă astfel este firea raÅ£ionamentelor omeneÅŸti. RaÅ£ionamentele noastre se aseamănă cu un labirint ÅŸi cu o enigmă care nu are sfârÅŸit, care nu lasă niciodată judecata noastră a sta pe ceva solid, căci îşi ia începutul din mândrie. RuÅŸinându-se a primi credinÅ£a, ÅŸi prefăcându-se a nu cunoaÅŸte cele cereÅŸti, se afundă pe ei înÅŸiÅŸi în pulberea a mii de raÅ£ionamente false. Apoi, nenorocitule ÅŸi vrednicule de mii de lacrimi, dacă te întrebă cineva cum s-a făcut cerul, cum s-a făcut pământul – ÅŸi ce spun eu de cer ÅŸi de pământ?! Cum te-ai făcut tu, cum ai crescut ÅŸi ai ajuns bărbat desâvârÅŸit? -, tu nu te ruÅŸinezi de neÅŸtiinÅ£a ta; iar când vine vorba despre cel Unul Născut, Fiul lui Dumnezeu, tu te afunzi de ruÅŸine în adâncul pierzării, căci crezi nedemn de tine a nu ÅŸti totul? Nedemnă este numai disputa zadarnică ÅŸi vorba fără folos. Åži ce spun eu de dogme? De însăşi răutatea vieÅ£ii acesteia, noi de nicăieri nu am scăpat, fără numai de la credinţă ÅŸi prin credinţă.
Astfel au strălucit şi toţi cei dinaintea Evangheliei, astfel a strălucit Avraam, astfel Isaac, astfel Iacov; astfel s-a mântuit şi desfrânata, atât cea din legea veche, cât şi cea din legea nouă. „Prin credinţă Rahav, desfrânata, fiindcă primise cu pace iscoadele, n-a pierit împreună cu cei neascultători†(Evrei 11, 31). Dacă ea şi-ar fi zis în sine: „Şi cum vor putea aceştia, fiind robi şi fugari, refugiaţi şi trăind viaţa nomazilor, cum vor putea să ne biruiască pe noi care avem ziduri şi turnuri împrejurul cetăţii� Dacă ar fi gândit aşa, ar fi pierit şi ea împreună cu ceilalţi, după cum au pătimit strămoşii lor, care, văzând în faţa lor nişte bărbaţi corpolenţi şi mari, căutau modalitatea de a-i învinge, şi au pierit toţi, fără război sau ordine de luptă.
Ai văzut acum ce grozăvie aduce necredinţa, şi cât e de puternic zidul credinţei? Aceea a pierdut mii nesfârşite, iar aceasta nu numai pe o femeie desfrânată a scăpat, ci a facut-o şi premergătoare unei obşti întregi.
Acestea ştiindu-le, şi mai mari ca acestea, niciodată să nu învinovăţim pe Dumnezeu de cele întâmplate, ci, orice ar porunci El, noi să primim fără să mai ispitim şi să mai vorbim degeaba, chiar dacă ceea ce El a poruncit ni s-ar părea absurd după raţionamentul nostru omenesc. Căci ce, spune-mi, pare mai absurd, decât a jertfi cineva pe propriul său fiu născut din el? Şi totuşi când dreptului i s-a poruncit aceasta, a ascultat, fără să cerceteze, şi a îndeplinit porunca, având în vedere numai valoarea celui ce a poruncit. Şi un altul, primind poruncă de la Dumnezeu ca să lovească un profet, părându-i-se ceva absurd, n-a primit, iar pentru aceasta a şi fost pedepsit grozav. De asemenea şi Saul, fiindcă a scăpat oameni contrar voinţei lui Dumnezeu, a căzut din împărăţie şi a pătimit cele mai mari rele. Încă şi alte multe exemple ca acestea ar găsi cineva, din care am învăţa să nu iscodim niciodată raţiunea poruncilor lui Dumnezeu, ci numai a le asculta şi a le îndeplini.
Deci, dacă e primejdios a cerceta amănunţit poruncile lui Dumnezeu, şi pe unii ca aceştia îi aşteaptă cea mai mare pedeapsă, dar încă cei care cercetează cele mai înfricoşate şi nespuse taine ale lui Dumnezeu, ca de pildă cum şi în ce fel a născut El pe Fiul Său, care este esenţa sau fiinţa Lui etc., ce îndreptare oare vor putea avea?
Acestea ştiindu-le, iubiţilor, să primim cu bucurie şi cu dragoste pe mama tuturor bunătăţilor, credinţa, ca astfel, ca şi cum am sosi într-un liman fericit şi liniştit, să putem păstra dogmele cele drepte, şi viaţa noastră să o ducem în siguranţă, pentru a ne învrednici bunătăţilor celor veşnice, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului Iisus Hristos, cu Care şi prin Care este slava Tatălui şi a Sfântului Duh în vecii veci. Amin.