OMILIA III

din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei”

Mulţumesc Celui ce m-a întărit, lui Iisus Hristos, Domnul nostru, că m-a socotit credincios şi m-a pus să-I slujesc, pe mine care mai înainte huleam, prigoneam şi batjocoream. Totuşi am fost miluit, căci în necredinţa mea, am lucrat din neştiinţă. Si a prisosit foarte harul Domnului nostru, împreună cu credinţa şi cu dragostea cea întru Hristos Iisus. (I Timotei l, 12-14)
Mare este folosul umilinţei, cu toate că umilinţa adevărată nu se află aşa de lesne; îndeosebi umilinţa în cuvinte, pe care o vei găsi chiar mai mult decât trebuie, dar adevărata umilinţă nu o vei găsi cu atâta uşurinţă. Fericitul Pavel atât de mult umbla după această umilinţă, încât inventa chiar multe pretexte, spre a-şi umili cugetul său. Fiindcă era natural ca să se silească a se umili cei ce se îngâmfau în cugetele lor că au mari succese, apoi natural era ca şi el să simtă un fel de silă, îngâmfându-se în cugetul său şi umflându-se ca şi un râu ce-şi iese din matca sa.
PriveÅŸte acum ce face ÅŸi aici. A spus că: „Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu, mi s-a încredinÅ£at mie”, Evanghelie de care nu erau liberi a se împărtăşi cei ce încă erau sub jugul Legii, fiind contrari ei; căci atât de mare este deosebirea între una ÅŸi cealaltă, încât cei ce se găsesc încă sub jugul Legii, nu sunt vrednici de a se împărtăşi din harurile Evangheliei, precum de pildă ar zice cineva că cei ce au nevoie de legături, nu sunt liberi să intre în ceata filosofilor. Deci, fiindcă s-a îngâmfat mult ÅŸi a grăit lucruri mari, iată că, de îndată ce se moderează pe sine, îi face ÅŸi pe alÅ£ii să gândească tot aÅŸa. Zicând că „mi s-a încredinÅ£at mie”, iute se opreÅŸte asupra vorbei, ca să nu-Å£i închipui că a spus aceasta din mândrie. PriveÅŸte, deci, ce fel de corijare îşi face, adăugând ÅŸi zicând: „mulÅ£umesc Celui ce m-a întărit, lui Hristos Iisus, Domnul nostru, că m-a socotit credincios ÅŸi m-a pus să-I slujesc”. Ai văzut cum pretutindeni ascunde succesele sale, ÅŸi totul ÃŽi atribuie lui Dumnezeu, în aÅŸa fel încât liberul arbitru să nu fie vătămat? Căci ar putea zice cel necredincios: „dacă totul este al lui Dumnezeu, iar de la noi nu se cere nimic, căci ne miÅŸcă de la rău spre filosofie ca pe niÅŸte lemne, de ce atunci pe Pavel 1-a făcut aÅŸa, iar pe Iuda nu 1-a atras spre bine?” Această antiteză răsturnând-o, priveÅŸte cum întrebuinÅ£ează cuvintele cu înÅ£elepciune. „Care mi s-a încredinÅ£at mie”, zice. Aceasta este demnitatea ÅŸi succesul său, însă nu întru totul al său, căci priveÅŸte ce spune: „mulÅ£umesc Celui ce m-a întărit, lui Hristos Iisus”. Aceasta este a lui Dumnezeu, apoi, iarăşi, ceea ce vine de la sine: „credincios m-a socotit” — desigur, fiindcă urma a fi folositor în răspândirea cuvântului lui Dumnezeu.
„Si m-a pus să-I slujesc, pe mine, care mai înainte huleam, prigoneam ÅŸi batjocoream”. PriveÅŸte cum aici pune ÅŸi ceea ce era propriu al său, ÅŸi ceea ce era a lui Dumnezeu, atribuind partea cea mai mare proniei lui Dumnezeu, iar partea sa de acÅ£iune moderând-o, numai într-atât încât liberul arbitru să nu fie vătămat, după cum am mai zis.
Dar ce vrea să zică prin: „Celui ce m-a întărit pe mine”? Adică: „mare sarcină a căzut asupra mea, ÅŸi deci aveam nevoie de un mare ajutor de Sus”. Căci tu gândeÅŸte-te cât de greu era, ca să se lupte în fiecare zi cu batjocurile, cu clevetirile, cu primejdiile, cu piedicile, cu insultele, cu necazurile de tot felul, ÅŸi să nu se obosească câtuÅŸi de puÅ£in, ci, fiind atacat în fiecare zi cu săgeÅ£i din toate părÅ£ile, el să se lupte voiniceÅŸte, având privirile îndreptate spre cer, ÅŸi să stea pe loc neatins. Aceasta nu a fost numai putere omenească, dar nici numai ajutorul lui Dumnezeu, ci pe lângă ajutorul de Sus a fost nevoie ÅŸi de voinÅ£a lui Pavel. Cum, prevăzând ÅŸi ÅŸtiind mai dinainte Dumnezeu cine va fi Pavel, 1-a ales pe el, ascultă ce spune mai înainte chiar de a începe propovăduirea Evangheliei: „Mergi, fiindcă acesta îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor ÅŸi a regilor ÅŸi a fiilor lui Israel”. (Faptele Apostolilor 9, 15) Căci precum cei ce poartă semnul împărătesc în război (cel ce obiÅŸnuit se numeÅŸte steag ), au nevoie de multă virtute ÅŸi experienţă, ca să nu-1 piardă ÅŸi să intre în mâinile duÅŸmanilor, tot aÅŸa ÅŸi cei ce poartă numele lui Hristos, nu numai în timp de război, ci ÅŸi în timp de pace, au nevoie de multă putere, ca să nu predea numele lui în gura duÅŸmanilor, ci să-1 poarte bine ÅŸi să ducă crucea voiniceÅŸte. Pentru că, într-adevăr, avem nevoie de multă putere pentru a purta numele lui Hristos. Căci cel ce grăieÅŸte ceva nedemn, sau face, sau chiar numai cugetă ceva nedemn, nu poartă bine numele Lui, nu are pe Hristos întru el. Cel ce poartă întru el pe Hristos, se mândreÅŸte pentru aceasta, ÅŸi-I vesteÅŸte numele nu prin pieÅ£e ÅŸi pentru pieÅ£e, ci în ceruri ÅŸi pentru ceruri, ÅŸi toÅ£i îngerii cei ce stau împrejurul tronului Lui, îl admiră ÅŸi se sfiesc de el.
„MulÅ£umesc, zice, lui Hristos Iisus, Celui ce m-a întărit pe mine.” PriveÅŸte cum ÅŸi pe cele ale sale el le consideră a fi ca har din partea lui Dumnezeu — deÅŸi aceasta a fost a ta, fericite Pavele, căci Dumnezeu nu este părtinitor —, adică: „m-a învrednicit slujbei acesteia; iar aceasta este semn că m-a crezut a fi credincios”, întocmai ca ÅŸi într-o casă, unde iconomul nu numai că mulÅ£umeÅŸte stăpânului pentru încrederea pe care i-o arată, ci o are ca semn că pe el îl crede cel mai credincios dintre toÅ£i; în aÅŸa fel s-au petrecut lucrurile ÅŸi în cazul de faţă.
Apoi gândeÅŸte-te cum el înalţă mila lui Dumnezeu ÅŸi iubirea Lui de oameni, dând pe faţă viaÅ£a sa dinainte. „Pe mine, zice, care mai înainte huleam, prigoneam ÅŸi batjocoream”. Când el vorbeÅŸte de iudeii cei necredincioÅŸi, întrebuinÅ£ează cuvinte mai moderate: „le mărturisesc, zice, că au râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoÅŸtinţă” (Romani 10, 2), iar despre sine zice că a fost hulitor ÅŸi prigonitor. Ai văzut înjosirea lui, ÅŸi cum el nu este iubitor de sine, ci are cugetul umilit? Nu a fost de ajuns să spună că a fost hulitor, ci a mai adăugat că ÅŸi prigonitor, arătând astfel puterea persecuÅ£iei lui. „Răutatea mea, zice, nu rămânea numai până la mine, ci încă ÅŸi pe cei ce voiau a fi evlavioÅŸi îi persecutam.” Mare era înverÅŸunarea hulirii lui!
„TotuÅŸi am fost miluit, zice, căci în necredinÅ£a mea, am lucrat din neÅŸtiinţă”. Dar de ce oare n-au fost miluiÅ£i ÅŸi alÅ£i iudei? Căci făceau precum făcuse el, nu din neÅŸtiinţă, ci ÅŸtiind ÅŸi cunoscând foarte bine. Åži ca să afli exact, ascultă pe evangbelist, spunând: „Dintre căpetenii mulÅ£i au crezut în El, dar nu mărturiseau… căci au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu”, ÅŸi iarăşi, Hristos zice: „cum puteÅ£i voi să credeÅ£i, când primiÅ£i slavă unul de la altul?”, ÅŸi iarăşi: „acestea le-au spus părinÅ£ii lui, pentru că se temeau de iudei… ca să nu fie daÅ£i afară din sinagogă”. Si chiar înÅŸiÅŸi iudeii ziceau: „vedeÅ£i că nimic nu folosiÅ£i! Iată, lumea s-a dus după El”. (loan 12, 42-43; 5, 44; 9, 22; 12, 19) Pretutindeni, dar, pe ei îi supăra patima iubirii de întâietate. Ei ziceau că: „Cine poate să ierte păcatele decât unul Dumnezeu?” (Luca 5, 21); ÅŸi a făcut aceasta imediat, iar ei au ÅŸi zis că este semn de la Dumnezeu. Toate acestea deci nu erau din neÅŸtiinţă.
„Dar unde oare era pe atunci Pavel?”, poate că ar zice cineva. Era la picioarele lui Gamaliel, neavând nimic în comun cu mulÅ£imea ce se răsculase. Åži cine era Gamaliel? Era un bărbat oarecare, ÅŸi în tot ce făcea, nu ieÅŸea din iubirea de întâietate. Dar cum după aceasta se găseÅŸte Pavel laolaltă cu mulÅ£imea? Pentru că vedea întărindu-se credinÅ£a ÅŸi stăpânind, ÅŸi pe toÅ£i mergând după Hristos. Pe timpul lui Hristos mulÅ£imea câteodată era de partea Sa, altădată de partea învăţătorilor, iar atunci cu desăvârÅŸire se despărÅ£ise de ei. Deci atunci, ceea ce făcea Pavel, din zel făcea, ÅŸi nu din iubire de întâietate, după cum făceau alÅ£ii. Căci de ce oare se ducea el la Damasc? Deoarece credea vătămătoare noua religie, ÅŸi pentru că se temea ca nu cumva propovăduirea ei să se împrăştie pretutindeni. Nu tot aÅŸa însă ÅŸi iudeii, căci ceea ce făceau nu pentru apărarea celor mulÅ£i o făceau, ci pentru iubirea lor de întâietate. Căci priveÅŸte ce ziceau: „Vor veni romanii ÅŸi ne vor lua Å£ara ÅŸi neamul”. (loan 11, 48) AÅŸadar, ce frică îi zguduia pe ei? Cea omenească.
Dar este demn de a cerceta următorul fapt: cum, dacă era învăţat al legii ÅŸi o ÅŸtia cu exactitate, nu ÅŸtia nimic despre Hristos? Căci doar el era care zicea: „pe care a făgăduit-o mai înainte, prin profeÅ£ii Săi, în Sfintele Scripturi” . (Romani l, 2) Deci, cum de nu ÅŸtiai, pe câtă vreme erai râvnitor al legii părinteÅŸti, învăţat la picioarele lui Gamaliel? VameÅŸii ÅŸi cei ce-ÅŸi petreceau timpul pe marginea lacurilor ÅŸi a râurilor alergau ÅŸi primeau învăţătura Lui, ÅŸi tu, cunoscător de lege, îl persecutai? De aceea se învinovăţea pe sine, zicând: „Nu sunt vrednic să mă numesc apostol”. (I Corinteni 15, 9) De aceea mărturiseÅŸte neÅŸtiinÅ£a, pe care o născuse necredinÅ£a. De aceea zice că a fost miluit.
Ce vrea să zică oare prin „m-a socotit credincios”? Adică nimic din ale Stăpânului n-a trădat, toate spunea că sunt ale lui Dumnezeu, chiar ÅŸi cele ale sale proprii, ÅŸi n-a micÅŸorat cu nimic slava lui Dumnezeu. Căci, ascultă-1 pe el ce spunea cu altă ocazie: „BărbaÅ£ilor, de ce faceÅ£i acestea? Doar ÅŸi noi suntem oameni, asemenea pătimitori ca voi”. (Faptele Apostolilor 14, 15) Aceasta înseamnă „credincios m-a socotit”. Fiindcă ÅŸi în alt loc zice: „m-am ostenit mai mult decât ei toÅ£i. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine” (I Corinteni 15, 10), ÅŸi iarăşi: „Căci Dumnezeu este Cel ce întru voi le lucrează ÅŸi pe «a vrea» ÅŸi pe «a lucra», pentru binevoirea Sa” .
Se arată pe sine vrednic de pedeapsă, căci mila lui Dumnezeu, pentru asemenea lucruri se acordă. ÃŽnsă nu la fel în cazul iudeilor, după cum ÅŸi zice: „că împietrirea s-a făcut lui Israel în parte”. (Romani 11, 25)
„Şi a prisosit foarte harul Domnului nostru, împreună cu credinÅ£a ÅŸi cu dragostea cea întru Hristos Iisus.” Åži ce vrea să zică prin aceasta? Ca nu cumva, auzind că „am fost miluit”, să crezi că a rămas până atunci, iată că după ce el a spus că „am fost hulitor, prigonitor ÅŸi batjocoritor, ÅŸi prin urmare am fost vrednic de pedeapsă, însă n-am fost pedepsit”, a adăugat imediat „ci am fost miluit”. Dar oare până aici a stat, sau mai bine zis mila lui Dumnezeu aici s-a mărginit, ca să nu fie pedepsit? CâtuÅŸi de puÅ£in, ci a mai făcut ÅŸi alte multe ÅŸi mari. Căci, Dumnezeu ne-a izbăvit nu numai de pedeapsa ce ne ameninÅ£a, ci încă ne-a făcut ÅŸi drepÅ£i, ÅŸi fii, ÅŸi fraÅ£i, si prieteni, ÅŸi moÅŸtenitori, ÅŸi împreună moÅŸtenitori. De aceea ÅŸi zice apostolul: „a prisosit foarte harul Domnului nostru”, adică a depăşit chiar ÅŸi hotarele milei. Apoi, toate acestea nu sunt ale unuia care miluieÅŸte numai, ci ÅŸi iubeÅŸte, ÅŸi încă foarte mult. Zicând, deci, multe ÅŸi mari despre iubirea de oameni a lui Dumnezeu, că fiind hulitor ÅŸi prigonitor, a fost miluit, ÅŸi că nu a stat numai în acestea, ci s-a mai învrednicit ÅŸi de altele mai mari, la urmă iarăşi se asigură contra necredincioÅŸilor, care ar fi putut zice că liberul arbitru a fost desfiinÅ£at, ÅŸi adaugă: „Cu credinÅ£a ÅŸi cu dragostea cea întru Hristos Iisus”, anume că „noi întru atâta, numai, am contribuit, că am crezut că El poate să ne mântuiască pe noi”.

Să iubim deci pe Dumnezeu prin Hristos. Dar ce vrea să zică „prin Hristos”? Că El este pricinuitorul acestora, iar nu legea. Ai văzut cui a devenit Hristos pricina bunurilor, ÅŸi cui legea? Åži n-a spus simplu că „s-a înmulÅ£it”, ci că „a prisosit foarte”. Åži într-adevăr harul a prisosit, pentru că pe noi, care eram vrednici de mii de pedepse, deodată ne-a dus la înfiere. Dar iată că ÅŸi aici particula întru înseamnă „prin”. Åži priveÅŸte că nu numai credinÅ£a este necesară, ci ÅŸi dragostea. Fiindcă ÅŸi acum sunt mulÅ£i care cred că Hristos este Dumnezeu, însă nu-L iubesc pe El, ÅŸi nici nu fac cele ale celor ce iubesc. Căci în ce fel ÃŽl iubesc, dacă pe toate celelalte le preferă înaintea lui Hristos, ca de pildă: averi, naÅŸtere, noroc, observaÅ£iile semnelor, prezicere, ghicire în zborul păsărilor? Când noi vieÅ£uim spre ocara Lui, apoi spune-mi: ce fel de dragoste avem către El? Dacă cineva are un prieten sincer ÅŸi fierbinte, măcar aÅŸa să iubească pe Hristos; măcar aÅŸa să iubească pe Fiul lui Dumnezeu, Cel dat pentru mântuirea noastră, a duÅŸmanilor Lui, pentru Care nici un bine n-am făcut. Åži ce spun eu, că nici un bine n-am făcut? Când, din contră, am făcut mari rele, am cutezat lucruri nepermise, după miile de binefaceri ÅŸi îngrijiri din partea Lui. Dar, iată că nici atunci nu ne-a respins, ci tocmai când L-am nedreptăţit atât de mult, El a predat pe Fiul Său pentru noi, iar noi chiar ÅŸi după ce ne-am învrednicit de atâtea bunătăţi, după ce am devenit prietenii săi, după ce, în fine, ne-am învrednicit prin El de atâtea bunuri, nu L-am iubit nici măcar ca pe un prieten.
Åži care va fi speranÅ£a noastră? Poate că tremuraÅ£i la auzul acestor vorbe? Să tremuraÅ£i însă, când faceÅ£i toate acestea. „Dar, zici tu, cum nu iubim noi pe Dumnezeu nici măcar atât cât iubim pe prietenii noÅŸtri?” Eu voi încerca să vă arăt aceasta, ÅŸi să pară că nu spun nimic, ci mai mult niÅŸte lucruri de nimic; teamă îmi este, însă, ca vorbele spuse să nu se regăsească în faptele voastre.
Pentru prieteni, însă adevăraţi prieteni, mulţi au preferat de multe ori să sufere chiar pagube, iar pentru Hristos, nu zic să sufere cineva pagubă, dar nici din ceea ce are de prisos, nu dă nimic. Pentru prieten de multe ori am suferit şi ocară, şi mi-am atras asupră-mi duşmănii, pe când pentru Hristos nimeni nu-şi ia asupra sa duşmănii, ci Îl iubeşte cu indiferenţă, şi tot indiferent se manifestă în ura  faţă de El. Pe prieten când îl vedem flămând, niciodată nu-1 trecem cu vederea; pe Hristos însă, care în fiecare zi se apropie de noi, nu pentru vreun lucru mare, ci pentru o bucată de pâine, nici măcar nu-L băgăm în seamă, în timp ce noi suntem îmbuibaţi de mâncăruri şi băuturi, scoţând din noi miros urât mirositor din cauza vinului băut în ajun, sau ne desfătăm dând din belşug femeilor de moravuri uşoare, paraziţilor, linguşitorilor, sau pe altele de acest fel.
Pe prietenii adevăraţi niciodată nu-i pizmuim şi nici nu ne mâhnim pentru că le merg bine afacerile, pe când fiind vorba de Hristos şi aceasta pătimim; şi, cu un cuvânt, ar putea vedea cineva că are mai multă putere prietenia decât frica de Dumnezeu. Căci şi cel viclean ca şi iubitorul de ceartă se sfieste mai mult de oameni decât de Dumnezeu. Cum? Eu vă voi spune. Deşi Dumnezeu este Cel ce se uită în inima omului, totuşi omul viclean nu se sfieşte să uneltească vicleşuguri împotriva aproapelui, în timp ce de un om se ruşinează dacă este văzut. Ce zici? Către un prieten primejduit alergăm îndată în ajutorul lui, şi dacă poate am amâna cât de puţin, ne temem ca nu cumva să ne învinovăţim singuri, în timp ce pe Hristos, de multe ori pătimind în legături, noi nici măcar nu-L cercetăm. Şi la prietenii cei credincioşi noi ne ducem nu pentru că sunt credincioşi, ci pentru că ne sunt prieteni.
Ai văzut că nimic nu facem din teama de Dumnezeu, şi nici pentru dragostea către El, ci pe unele pentru prietenie, iar pe altele din obişnuinţă? Când noi vedem un prieten plecând în călătorie, plângem, suspinăm, iar de cumva vedem pe vreunul murind, ne văicărim şi-1 bocim, deşi ştim că nu pentru totdeauna ne despărţim, ci că şi noi peste puţin timp, ducându-ne acolo, îl vom vedea; pe când Hristos, despărţindu-se de noi în fiecare zi, sau mai bine zis, în fiecare zi alungându-L de la noi, nedreptăţindu-L, mâhnindu-L, întărâtându-L şi făcând toate cele ce Lui nu-I plac, credem totuşi că nimic rău n-am făcut.
Dar aceasta încă nu este atât de grozav, dacă nu-L avem nici măcar ca pe un prieten, căci eu vă voi arăta că noi ne purtăm faţă de El ca faţă de un duÅŸman. Åži cum aceasta? „Fiindcă dorinÅ£a cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu” (Romani 8, 7), zice. Ei bine! Cugetul trupului noi îl purtăm pururea cu noi, pe când pe Hristos care ne vine în ajutor ÃŽl alungăm — căci faptele cele rele asta fac: când în fiecare zi prin lăcomiile noastre, prin răpirile noastre, noi într-una ÃŽl batjocorim. Poate că cineva este slăvit de lume, bucurându-se de o bună reputaÅ£ie, ÅŸi grăieÅŸte întotdeauna cele ale lui Dumnezeu, iar Bisericii îi foloseÅŸte; ei bine, noi pe acesta îl pizmuim, pentru că face cele ale lui Dumnezeu. Åži s-ar părea că noi pizmuim pe acela, dar pizma aceea se îndreaptă spre Dumnezeu. Åži nu vrem ca folosinÅ£a Bisericii să vină prin alÅ£ii, ci prin noi; nu pentru Hristos, ci pentru noi, fiindcă dacă ar fi pentru Hristos, ne-ar fi indiferent dacă acestea vin prin alÅ£ii sau prin noi. Căci spune-mi: dacă un doctor ar avea un copil, care ar fi în primejdie de orbire, iar el ar fi rămas în urmă cu ÅŸtiinÅ£a medicală, ÅŸi pentru vindecarea copilului său ar găsi pe un alt doctor care ar putea face aceasta, oare 1-ar îndepărta pe el? Nicidecum, ci numai cât nu i-ar zice parcă: „fie prin tine, fie prin mine, copilului să-i folosească”. Dar de ce face aceasta? Fiindcă el se uită nu la interesul său, ci la interesul copilului.
Tot aÅŸa ÅŸi noi, dacă am avea în vedere cele ale lui Hristos, am zice: „fie prin noi, fie prin alÅ£ii, destul este ca cele bune ÅŸi folositoare să se facă”. „În tot chipul, fie din făţărnicie, fie în adevăr, Hristos se propovăduieÅŸte.” (Filipeni l, 18) Ascultă ÅŸi pe Moise zicând către cei ce voiau a-1 aţâţa, pe când cei de pe lângă Eldad ÅŸi Modad proroceau în tabără: „căci nu urmezi tu mie? O, de ar fi toÅ£i profeÅ£i în poporul Domnului”. (Numeri 11, 29) Toate acestea deci vin din iubirea de slavă. AÅŸadar, nu sunt acestea oare fapte ale duÅŸmanilor? Poate că te vorbeÅŸte cineva de rău? Tu iubeÅŸte-1 pe el. „Dar cum este cu putinţă?” zici tu. Este cu putinţă, numai dacă tu ai voi. Dacă tu îl iubeÅŸti, vorbindu-te de bine, nu ai nici un folos, fiindcă ai făcut aceasta nu pentru Domnul, ci pentru laudă.
Poate că te-a vătămat cineva? Fă-i bine, căci dacă îi faci bine în schimbul binelui pe care ÅŸi tu 1-ai avut de la el, nu ai făcut vreun lucru mare. Ai fost poate nedreptăţit ÅŸi păgubit mult! Tu caută să răsplăteÅŸti cu cele contrare. Da, vă rog; căci numai aÅŸa vom fi în bună rânduială cu cele ale noastre. Să încetăm de a mai nedreptăţi ÅŸi urî pe duÅŸmani. Dumnezeu ne porunceÅŸte de a iubi pe vrăjmaÅŸi, dar noi chiar ÅŸi pe El, care ne iubeÅŸte, îl alungăm. „Să nu fie una ca aceasta”, zici tu. ToÅ£i ne mărginim la a spune astfel numai cu vorba, în timp ce cu faptele, nu toÅ£i. Atât de mare este orbirea păcatului, încât cele ce nu sunt suferite în vorbă, sunt suferite în fapte. Să ne depărtăm odată deci de cele ce ne vătăma mântuirea noastră, ca astfel să ne învrednicim de cele ce cu dreptate se învrednicesc prietenii ÅŸi cei iubiÅ£i ai săi. „Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine ÅŸi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o.” (loan 17, 24) Căreia fie cu toÅ£ii să ne învrednicim, prin Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl ÅŸi cu Sfântul Duh, se cuvine mărirea, puterea ÅŸi slava acum ÅŸi pururea ÅŸi în vecii vecilor. Amin.