OMILIA III – 2Timotei

din “Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Tit, Filimon”

Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credinţa şi cu iubirea ce este în Hristos Iisus. Comoara cea bună ce ţi s-a încredinţat, păzeşte-o cu ajutorul Sfântului Duh, Care sălăşluieşte întru noi. Tu ştii că toţi cei din Asia s-au lepădat de mine, între care Fighel şi Ermogben. Domnul să aibă milă de casa lui Onisiior, căci de multe ori m-a însulleţit şi de lanţurile mele nu s-a ruşinat, ci venind în Roma, cu multă osârdie m-a căutat şi m-a găsit. Să-i dea Domnul ca, în ziua aceea, el să afle milă de la Domnul. Şi cât de mult mi-a slujit el în Efes, tu ştii prea bine. (II Timotei 1, 13-18)

Nu numai prin scrisori arăta ucenicului ce trebuia să facă, ci ÅŸi prin vorbe. Åži dacă aceasta a învederat-o de multe ori ÅŸi în alte împrejurări, zicând: „… nici de vreun cuvânt, nici de vreo scrisoare ca pornită de la noi” (II Tesaloniceni 2, 2), cu atât mai mult aici. Deci, să nu ne închipuim că toate cele privitoare la învăţătură sunt spuse cu vreunele lipsuri, căci multe i-a predat lui ÅŸi nescrise, adică prin viu grai, ceea ce, aducându-i aminte, zice: „dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine.

Ce vrea să spună el aici? „Precum aÅŸ fi imprimat Å£ie icoana virtuÅ£ii ÅŸi a tuturor celor plăcute lui Dumnezeu pe ceva zugrăvit, ca ÅŸi cum aÅŸ fi introdus în sufletul tău regulă, prototip ÅŸi condiÅ£ii de viată. Acestea deci să le ai. De ai voi sau ai avea nevoie de ceva din cele ale credinÅ£ei, din ale dragostei sau din ale înÅ£elepciunii, de acolo ia-Å£i exemplele. Nu vei avea nevoie să cauÅ£i la alÅ£ii exemple, în timp ce pe toate le ai acolo.”

„Comoara cea nună ce Å£i s-a încredinÅ£at”. Cum? „Cu ajutorul Sfântului Duh, Care sălăşluieÅŸte întru noi”, zice; fiindcă pentru paza atâtor lucruri mari, încredinÅ£ate nouă, nu sunt de ajuns numai cele ale sunetului omenesc ÅŸi ale înÅ£elepciunii lui. De ce? Fiindcă mulÅ£i sunt furii, adânc este ÅŸi întunericul. Diavolul stă de raţă ÅŸi unelteÅŸte, ÅŸi noi nu ÅŸtim în care ceas, în care timp se va arunca asupra noastră.

Deci, cum vom fi destoinici spre a ne apăra? „Prin Duhul Sfânt”, zice, adică dacă avem Duhul întru noi, dacă stă de faţă, dacă nu vom alunga harul de la noi. „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeÅŸte” (Psalmi 126, 1). Acesta este zidul, aceasta este scăparea, aceasta, cetatea cea puternică. ÃŽnsă, dacă (Dumnezeu) o locuieÅŸte ÅŸi o păzeÅŸte, de ce mai era nevoie de poruncă? Ca să stăpânim, ca să avem acest Duh, ca să-L păstrăm ÅŸi să nu-L alungăm prin fapte urâte.

După aceea explică ispitele, nu cu scopul de a-l umili pe ucenic, ci de a-l stârni, ca nu cumva şi el să cadă în asemenea ispite, ca să nu fie cuprins de nemulţumire, ci să aihă privirea aţintită spre dascălul său şi să-şi aducă aminte de toate cele ce i s-au întâmplat lui.

Deci, ce spune? Deoarece era natural ca, fiind apostolul prins (arestat), să fie părăsit de ai săi ÅŸi să nu se bucure de compasiune, nici de ajutor sau sprijin, ci să fie părăsit chiar de înÅŸiÅŸi credincioÅŸii săi, ascultă ce spune: „Tu ÅŸtii că toÅ£i cei din Asia s-au lepădat de mine”. Erau atunci în Roma mulÅ£i din părÅ£ile Asiei, „şi totuÅŸi nimeni nu a stat pe lângă mine, zice, nimeni nu m-a cunoscut, ci toÅ£i au fost străini de mine”. Åži priveÅŸte filo-sofia sufletului său, căci a spus numai faptul, dar nu i-a blestemat. Pe cel ce l-a ajutat l-a ÅŸi lăudat, ÅŸi-i doreÅŸte mii de bunuri, iar pe cei indiferenÅ£i nu i-a blestemat, ci doar zice: „între care Fighel ÅŸi Ermoghen”.

„Domnul să aibă milă de casa lui Onisifor, căci de multe ori m-a însufleÅ£it ÅŸi de lanÅ£urile mele nu s-a ruÅŸinat, ci, venind în Roma, cu multă osârdie m-a căutat ÅŸi m-a găsit”. PriveÅŸte cum peste tot el pune numai necinstea suferită, iar nu primejdia, ca nu cumva să se sperie Timotei, deÅŸi situaÅ£ia era încărcată de primejdii. Căci îşi atrăsese mânia lui Nero, apropiindu-ÅŸi pe unul ce îi era deÅ£inut. „Ci încă venind în Roma”, zice, „nu numai că n-a fugit de a se întâlni cu mine”, ci „cu multă osârdie m-a căutat, ÅŸi m-a găsit. Să-i dea Domnul ca, în ziua aceea, el să afle milă de la Domnul. Åži cât de mult mi-a slujit el în Eres, tu ÅŸtii prea bine”.

Astfel trebuie să fie credincioşii, ca nici de frică să nu fie împiedicaţi, nici de vreo ameninţare, nici de ruşine, ci să conlucreze şi să sară în ajutor ca pe timp de război. Căci nu atât celor în primejdii le vor face bine, pe cât lor, făcându-se părtaşi cu aceia în încercările ce le vor aduce cununi. De pildă, cineva dintre cei devotaţi lui Dumnezeu pătimeşte multe rele şi se luptă cu multă stăruinţă, iar tu încă n-ai fost atras spre acea luptă; ei bine, îţi este cu putinţă şi ţie dacă vei voi — chiar fără să intri în cursă — să te faci părtaş cununilor ce-l aşteaptă pe acela: dacă eşti de faţă, dacă mângâi, dacă îndemni, dacă stârneşti.

Åži cum că aÅŸa este, ascultă ce spune apostolul în alt loc, scriind: „Bine aÅ£i făcut că aÅ£i împărtăşit cu mine necazul”, ÅŸi iarăşi: „Pentru că ÅŸi în Tesalonic, o dată ÅŸi a doua oară, mi-aÅ£i trimis ca să am cele trebuincioase”. (Filipeni 4, 14, 16) Åži cum s-au răcut părtaÅŸi cu el în necazurile lui cei ce lipseau? Cum? „Pentru că mi-aÅ£i trimis, zice, cele trebuincioase mie, o dată ÅŸi a doua oară.”

Åži iarăşi, vorbind despre Epafrodit, zice: „Fiindcă pentru lucrul lui Hristos a mers până aproape de moarte, punându-ÅŸi viaÅ£a în primejdie, ca să împlinească lipsa voastră în slujirea mea”. (Filipeni 2, 30) Precum se petrece ÅŸi cu împăraÅ£ii, că nu numai cei ce se luptă (în război) se împărtăşesc de cinste din partea lor, ci chiar ÅŸi cei ce păzesc lucrurile (soldaÅ£ilor); ÅŸi încă nu oricum, ci de multe ori se învrednicesc de aceleaÅŸi daruri, deÅŸi ei nu poartă arme, nici nu au mâinile însângerate, ba poate nici măcar nu i-au privit pe luptători; tot aÅŸa ÅŸi cu cei ce ajută în timp de necazuri. Că acela care-l ajută pe luptătorul lipsit poate de brană, cel ce stă de faţă, cel ce mângâie cu vorba, acela care-l aduce orice altă slujbă este egal cu cel ce se luptă.

Să nu ţi-l închipui pe Pavel ca luptător, pe el, zic, cel nebiruit, ci pe un altul, dintre cei mulţi, care poate nu s-a bucurat de multă mângâiere, care poate nu ar fi stat încă (în luptă) şi nu s-ar fi luptat. Astfel, cei ce stau în afara luptei devin cauză a biruinţei acelora; şi dacă sunt cauza biruinţei lor, desigur că vor fi părtaşi şi cununilor câştigate de ei în urma biruinţei.
Şi ce este de mirare dacă cineva, împărtăşindu-se cu ostenelile celor vii, se învredniceşte de aceleaşi cununi ca şi cei ce se luptă? Fiindcă este cu putinţă de a se împărtăşi până şi de cununile celor ce deja s-au mutat de la noi, celor deja încununaţi, celor care nu au nici o nevoie acum de ajutor.

Căci ascultă-l pe Pavel, care spune: „FaceÅ£i-vă părtaÅŸi la trebuinÅ£ele sfinÅ£ilor”. (Romani 12, 13) Dar cum poate fi cineva părtaÅŸ trebuinÅ£elor sfinÅ£ilor? Când îl admiră pe (acel) bărbat, când face ÅŸi el ceva din cele pentru care acela a fost încununat, atunci se va învrednici ÅŸi el a se împărtăşi aceloraÅŸi cununi.

„Să-i dea Domnul, zice, ca, în ziua aceea, el să afle milă de la Domnul”, adică „m-a miluit, zice, ÅŸi, prin urmare, va avea răsplată în acea zi înfricoÅŸată ÅŸi groaznică, când va fi nevoie de multă milă”. „Să-i dea Domnul ca el să afle milă de la Domnul.” Dar ce? Oare sunt doi Domni? Nicidecum, ci un singur Domn este pentru noi, Iisus Hristos, ÅŸi un singur Dumnezeu. Aici însă, prin cele zise de apostol, cei ce suferă de boala lui Marcion saltă de bucurie; dar, să afle ei că aceasta este obiÅŸnuinÅ£a Scripturii ÅŸi în multe locuri vei găsi că Scriptura întrebuinÅ£ează modul acesta de exprimare, când vorbeÅŸte despre cineva. „A spus, zice, Avraam, că nu va intra Avraam” sau altceva de acest fel. Åži nici n-a spus: ,,Să-i dea lui Domnul altceva”, ci milă.

Deci, dacă Onisifor, care s-a predat pe sineÅŸi primejdiilor, s-a mântuit prin milă, cu atât mai mult noi. Căci grozave sunt răspunderile ce le vom avea, iubiÅ£ilor, ÅŸi au nevoie de multă iubire de oameni, ca nu cumva să auzim acel cuvânt înfricoÅŸat: „Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. DepărtaÅ£i-vă de la Mine cei ce lucraÅ£i fărădelegea” (Matei 7, 23); ca nu cumva să auzim iarăşi: „DuceÅ£i-vă de la Mine, blestemaÅ£ilor, în focul cel veÅŸnic, care este gătit diavolului ÅŸi îngerilor lui” (Matei 25, 41); ca să nu auzim că „între noi ÅŸi voi s-a întărit prăpastie mare” (Luca 16, 26); ca să nu auzim iarăşi: „legaÅ£i-l de picioare ÅŸi de mâini ÅŸi aruncaÅ£i-l în întunericul cel mai din afară” (Matei 22, 13); ca să nu auzim acel cuvânt înfricoşător: „Slugă vicleană ÅŸi leneşă” (Matei 25, 26), căci înfricoşător ÅŸi grozav este tribunalul acela, iubiÅ£ilor, deÅŸi Dumnezeu este blând, deÅŸi este milostiv, căci se numeÅŸte Dumnezeul îndurărilor, Dumnezeul mângâierii ÅŸi este bun ca nimeni altul, blând ÅŸi mult milostiv, ÅŸi nu voieÅŸte moartea păcătosului, ci să se întoarcă ÅŸi să fie viu.

Deci, cum de ziua aceea va fi încărcată de frică şi de atâta groază? Râu de foc va curge înaintea feţei Lui, cărţi ale faptelor noastre se vor deschide. Acea zi va fi ca un cuptor aprins, îngerii vor trece în toate părţile şi multe locuri arzătoare vor fi pregătite. Cum atunci este iubitor de oameni? Cum este milostiv? Cum este bun? Iubitor de oameni este şi aşa, ba încă din aceasta mai cu seamă se arată măreţia iubirii Lui de oameni. Căci pentru aceea ne deşteaptă frica, pentru ca, stârnindu-ne prin toate acestea, să ne înfierbântăm de dorul de a câştiga împărăţia Lui.

ÃŽnsă, tu priveÅŸte cum el nu mărturiseÅŸte despre Onisifor într-un mod oarecare, ci cu precizie: „de multe ori m-a însufleÅ£it”, adică „fiind doborât, fiind obosit de necazuri, precum luptătorul cel doborât de arÅŸiţă, m-a ajutat a-mi redobândi puterile, zice, ÅŸi m-am întremat”. „Şi cât de mult mi-a slujit el în Eres, tu ÅŸtii prea bine”, „şi nu numai în Eres, zice, ci ÅŸi aici”. Astfel trebuie a fi cel ce privegnează ÅŸi este treaz, căci nu numai o dată sau de două ori, ci în toată viaÅ£a lui trebuie a lucra. Că, după cum trupul nostru are fiinÅ£a unei vieÅ£i complete nu numai o dată hrănindu-l, ci având nevoie de brană zilnică, tot asemenea în viaÅ£a noastră avem nevoie ÅŸi de multă milă, iar iubitorul de oameni Dumnezeu toate le face pentru păcatele noastre — deÅŸi nu are nevoie — numai ca să ne mântuiască.

Pentru aceea ne-a spus toate acestea şi ni le-a povestit nu numai prin vorbe, ci ne-a încredinţat şi prin fapte. Cuvintele Lui sunt demne de credinţă, însă, ca nu cumva să-ţi încnipui că sunt numai o ameninţare sau vreo exagerare, adaugă şi o deplină încredinţare din fapte. Cum? Punând înaintea noastră atât pedepsele particulare cât şi pe cele obşteşti.
Şi ca să afli din chiar laptele petrecute, odată, de pildă, l-a pedepsit pe faraon, altă dată, prin potopul acela, a pricinuit pierderea generală, iar altă dată prin ioc i-a pedepsit pe cei răi.

Dar chiar şi astăzi îi vedem pe mulţi răi pedepsiţi şi răspunzând de păcatele lor, ceea ce este o pildă a gheenei. Pentru ca nu cumva să dormităm sau să trândăvim, sau să ne înşelăm cu vorbele, apoi prin rapte ne aminteşte şi ne stârneşte, arătându-ne chiar aici judecata, răspunderea şi pedeapsa.

Apoi, dacă chiar şi printre oameni există o mare preocupare pentru dreptate, oare la Dumnezeu, Care pe toate le-a legiferat, să nu fie nici o vorbă despre acestea? Şi cum s-ar putea crede? Fiindcă şi în casă, şi în târg, şi pretutindeni sunt judecăţi. În casă, de pildă, stăpânul judecă slugile în fiecare zi şi le cere socoteală pentru greşelile lor, pedepsindu-i pe unii, iar pe alţii iertându-i. Pe câmp, de asemenea, lucrătorul de pământ şi femeia sa se judecă în fiecare zi. Pe corăbii, la fel, căpitanul judecă, în tabără, generalul îi judecă pe ostaşi şi, în fine, în multe afaceri s-ar putea afla judecăţi. În meşteşuguri, dascălul judecă pe ucenic.

Cu un cuvânt, ÅŸi particular, ÅŸi public toÅ£i se judecă unii pe alÅ£ii ÅŸi nicăieri nu am vedea neglijându-se ideea de dreptate, ci, din contră, pe toÅ£i ÅŸi pretutindeni dând seamă de cele făcute. Apoi, dacă aici căutarea dreptăţii este atât de răspândită, prin cetăţi ÅŸi prin case, oare, acolo, unde „dreapta Ta este plină de dreptate” (Psalmi 47, 9) ÅŸi „dreptatea Ta ca munÅ£ii lui Dumnezeu” (Psalmi 35, 6), acolo, zic, să nu fie nici o vorbă de dreptate? Åži cum e cu putinţă ca Dumnezeu, judecătorul cel drept, puternic ÅŸi îndelung-răbdător să îngăduie aceasta, ÅŸi să nu ceară răspundere? Åži tocmai aici găseÅŸti cauza. ÃŽndelung-răbdător înseamnă că îndelung rabdă trăgându-te spre pocăinţă, iar dacă tu stărui în păcat, „după învârtoÅŸarea ta ÅŸi după inimă ta nepocăită, îţi aduni mânie în ziua mâniei”. (Romani 2, 5)

Dacă este drept deci El răsplăteÅŸte după vrednicie ÅŸi nu-i trece cu vederea sau îi lasă nepedepsiÅ£i pe cei care au făcut rele. Dacă este puternic, ÅŸi după moartea omului răsplăteÅŸte, adică în învierea morÅ£ilor, căci aceasta este urmarea puterii Lui. „Şi îndelung-răbdător”, zice. Dacă este îndelung-răbdător, să nu ne tulburăm, nici să zicem: „de ce nu pedepseÅŸte aici?” Apoi, dacă ar fi aÅŸa, dacă în fiecare zi ne-ar cere răspuns pentru cele ce ÃŽi greÅŸim, ar dispărea neamul nostru omenesc, căci nici o zi nu este curată de păcate, ci ÃŽl supărăm întruna cu fapte, fie ele mari, fie mici.

AÅŸa că, dacă îndelunga Lui răbdare ÅŸi bunătate nu ar fi mare către noi ÅŸi nu ne-ar da timp de pocăinţă, ca să ne dezbrăcăm de păcate, fiecare din noi nu ar putea ajunge nici la al douăzecilea an al vieÅ£ii sale. Dacă fiecare din noi ar intra cu cunoÅŸtinţă dreaptă în cele făcute de el ÅŸi, punându-ÅŸi la mijloc întreaga sa viaţă, ar observa-o cu băgare de seamă, ar vedea dacă nu cumva este vrednic de mii de pedepse ÅŸi de osânde. Åži când el se neliniÅŸteÅŸte ÅŸi zice: „de ce cutare nu este pedepsit, deÅŸi are cu sine mii de păcate?”, să se gândească la ale sale ÅŸi îi va conteni neliniÅŸtea. Acelea i se par mari, fiindcă s-au petrecut poate în lucruri mari ÅŸi văzute de toÅ£i, dar dacă ÅŸi le-ar cerceta pe ale sale, poate că va găsi mai multe ÅŸi mai mari.

Căci a se lăcomi cineva ÅŸi a fura este acelaÅŸi lucru, fie că ar fi vorba de argint, fie de aur – căci amândouă acestea sunt zămislite de acelaÅŸi cuget — ÅŸi, de ai furat ceva cât de mic, nu te vei da în lături de a fura ÅŸi ceva mare, iar dacă nu se întâmplă, apoi aceasta nu vine din cauza ta, ci din cauza împrejurărilor. Săracul care-l nedreptăţeÅŸte pe cel mai sărac decât el, dacă ar putea, desigur că nu l-ar trece cu vederea nici pe cel bogat, aÅŸa că faptul acesta este rezultatul slăbiciunii aceluia, iar nu al intenÅ£iei acestuia.

„Cutare stăpâneÅŸte, zici tu, ÅŸi răpeÅŸte cele ale supuÅŸilor lui.” Åži tu nu răpeÅŸti? Spune-mi! Să nu zici că acela răpeÅŸte talanÅ£i de aur, iar tu numai zece oboli, fiindcă ÅŸi cei ce aruncau în cutia pentru milostenie, unii aruncau aur, iar văduva doi bani, ÅŸi cu nimic n-a fost mai prejos decât aceia. Pentru ce? Fiindcă aici se judecă intenÅ£ia, ÅŸi nu ceea ce a dat. După aceea, când e vorba de milostenie tu ceri ca Dumnezeu să pedepsească ÅŸi cu nimic să nu Se arate îngăduitor, iar cu lăcomia să nu facă aÅŸa? Åži cum s-ar putea aceasta? Precum aceea care a aruncat doi bani în cutie, cu nimic n-a fost mai prejos decât ceilalÅ£i în privinÅ£a intenÅ£iei, tot aÅŸa ÅŸi tu dacă vei fura chiar numai doi bani, cu nimic n-ai să fii mai bun decât aceia, ba încă dacă s-ar putea spune ÅŸi ceva minunat este că tu te lăcomeÅŸti mai mult decât aceia.

Că, dacă cineva ar preadesfrâna cu femeia împăratului sau cu a săracului, sau cu a argatului său este deopotrivă preadesfrânat, căci păcatul aici nu se judecă după deosebirea persoanelor, ci după răutatea intenţiei celui ce a făcut aceasta, tot aşa şi aici. Ba mai mult încă, căci eu l-aş numi preadesfrânat mai degrabă pe cel care preadesfrânează cu oricine, decât pe cel ce desfrânează cu împărăteasa chiar, fiindcă aici poate l-a atras bogăţia sau frumuseţea, sau multe altele, pe când acolo nimic din acestea, aşa că acela mai cu seamă este desfrânat.

Şi iarăşi: eu l-aş numi beţiv mai cu seamă pe cel care întrebuinţează vin prost şi stricat în băutură; tot asemenea îl numesc lacom şi pe cel ce nu le dispreţuieşte nici pe cele mici. Căci cel ce le răpeşte pe cele mari poate că le va dispreţui pe cele mici, în timp ce, dacă le răpeşte pe cele mici, pe cele mari desigur că nu le va dispreţui; aşa că, mai cu seamă acesta este tâlhar. Fiindcă Cel ce nu dispreţuieşte argintul, cum ar putea dispreţui aurul?

Aşa că, atunci când noi îi acuzăm pe cei ce ne stăpânesc, să ne gândim la ale noastre şi ne vom găsi pe noi înşine şi furând, şi lăcomindu-ne mai mult decât aceia, dacă nu cu fapta, cel puţin cu intenţia, de vom judeca precum trebuie a judeca. Căci spune-mi: dacă cineva ar răpi cele ale săracului, iar un altul ar răpi cele ale bogatului, oare nu vor fi pedepsiţi deopotrivă amândoi? Dar ce? Oare criminalul nu este deopotrivă criminal, dacă l-ar ucide pe un sărac sau pe un bogat?

Când deci zicem că unul a răpit ogorul altuia, să ne gândim la ale noastre, şi astfel nu-i vom mai judeca pe alţii şi nu ne vom mai scandaliza că nu vine asupra lor judecata lui Dumnezeu, iar în acelaşi timp vom admira şi îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu şi vom fi mai leneşi în lucrarea celor rele. Căci, când ne vom vedea şi pe noi răspunzători de aceleaşi fapte, nu ne vom mai tulbura, ci ne vom depărta de păcate, şi astfel ne vom învrednici de bunătăţile viitoare întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.