OMILIA III – Tit

din “Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Tit, Filimon”

Unul dintre ei, chiar un proroc al lor, a rostit: Cretanii sunt pururea mincinoşi, fiare rele, pântece leneşe. Mărturia aceasta este adevărată; pentru care pricină, mustră-i cu asprime, ca să fie sănătoşi în credinţă şi să nu dea ascultare basmelor iudaiceşti şi poruncilor unor oameni care se întorc de la adevăr. (Tit 1, 12-14)

Multe întrebări se pot pune aici. Mai întâi, cine anume a grăit; al doilea, de ce oare Pavel a făcut uz de această exprimare în ocazia de faţă ÅŸi pe socoteala cretanilor, ÅŸi al treilea, că a expus această mărturie, nefiind nici dreaptă măcar. Deci, haideÅ£i să mai adăugăm ÅŸi altele, ÅŸi astfel să putem da dezlegarea integrală. Căci, atunci când Pavel discuta cu atenienii, printre cele vorbite, le-a zis: „Dumnezeului necunoscut”, ÅŸi iarăşi: „Căci în El trăim ÅŸi ne miÅŸcăm, ÅŸi suntem, precum au zis ÅŸi unii dintre poeÅ£ii voÅŸtri”. (Faptele Apostolilor 17, 23, 28)

Cine este cel ce a zis acestea ÅŸi când anume? Iată ce este necesar a vă spune vouă. Chestiunea stă astfel: Cretanii au la ei mormântul lui Zeus sau Jupiter, pe care stă această inscripÅ£ie: „Aici se odihneÅŸte Zan, pe care îl numesc Zeus sau Jupiter”. Poetul (Epimenide) însă zice: „Că ÅŸi mormânt, o, împărate, Å£i-au făcut Å£ie cretanii, tu însă nu mori, căci eÅŸti pururea”.

Deci, dacă mărturia aceasta este adevărată, priveÅŸte câtă primejdie. Dacă prorocul a spus adevărul, că ei au minÅ£it când au zis că Zeus a murit, după cum spune apostolul, mare este primejdia. LuaÅ£i seama, iubiÅ£ilor, cu cea mai mare atenÅ£ie! Prorocul a spus că mint cretanii spunând că Zeus a murit, iar mărturia lui a adeverit-o apostolul. „Prin urmare, zici tu, după apostol Zeus este nemuritor, zicând: „Mărturia aceasta este adevărată”. AÅŸadar, ce este aici ÅŸi cum se poate dezlega enigma?

Apostolul n-a spus aceasta, ci mărturia a luat-o la întâmplare ÅŸi tară vreo falsitate raţă de obiceiul lor de a minÅ£i. Căci, de ce el n-a adăugat: „Că ÅŸi mormânt, o, împărate, Å£i-au făcut Å£ie cretanii”? Nu Pavel însă le-a spus vorbele acestea, ci, cum bine a zis cutare, că sunt mincinoÅŸi cretanii. Deci, de unde ne putem noi întări în convingere că Zeus nu este Dumnezeu? Este cu putinţă, desigur, de a afla aceasta ÅŸi din altă parte, căci nu trebuie a aduce mărturii de la cretani pentru a dovedi.

De altfel, apostolul nu a spus că ei mint în aceasta, deşi poate că şi aici minţeau, de vreme ce-i credeau şi pe alţii drept dumnezei, şi de aceea a şi zis că sunt mincinoşi cretanii. Ceea ce se întreabă însă este de ce apostolul aduce mărturii de la elini? Pentru că mai ales cu aceştia îi putem ruşina pe ei, când scoatem acuzaţiile de la dânşii chiar când tocmai pe cei crezuţi de ei minunaţi îi arătăm ca acuzatori ai lor.

De aceea, ÅŸi cu altă ocazie face uz de aceasta, zicând: „Dumnezeului necunoscut”. Căci atenienii, fiindcă nu de la început îi primiseră pe toÅ£i zeii, ci cu timpul — ca de pildă pe zeii hyperboreilor , pe zeii lui Pan , pe zeii cei mici, ca misteriile cele mari sau cele mici —, gândindu-se că poate pe lângă aceste zeităţi mai este ÅŸi un alt Dumnezeu, necunoscut de dânÅŸii, ca ÅŸi acela să fie consimÅ£it ÅŸi bine primit, scriau pe templu: „Dumnezeului necunoscut”, arătând parcă, prin aceste cuvinte, că este ridicat templul ÅŸi în cinstea altui zeu, necunoscut lor.

Deci, le-a zis lor: „pe Cel pe Care voi, necunoscându-L, ÃŽl cinstiÅ£i, pe Acesta ÃŽl vestesc eu vouă”. (Faptele Apostolilor 17, 23) ÃŽnsă, expresia: „căci al Lui neam ÅŸi suntem” (Faptele Apostolilor 17, 28) este zisă pentru Zeus. „Pline sunt uliÅ£ele, pline încă ÅŸi mările de Zeus”, după care imediat adaugă: „Căci al Lui neam ÅŸi suntem”. Dar aceste expresii sunt ale lui Arat .

Deci, cum pe cele spuse pentru Zeus, Pavel le-a atribuit Dumnezeului tuturor? Nu cele spuse pentru Zeus le-a atribuit lui Dumnezeu, ci cefe cuvenite lui Dumnezeu, iar nicidecum cele proprii ale lui Zeus sunt atribuite lui Dumnezeu, fiindcă însuÅŸi numele Dumnezeu (θεόζ) este numai al Său ÅŸi pe nedrept li se atribuie ÅŸi idolilor. Dar de unde trebuia să le vorbească lor? De la proroci? Desigur însă că n-ar fi crezut, fiindcă ÅŸi iudeilor nu le grăieÅŸte nimic din Evanghelie, ci de la proroci. De aceea ÅŸi zice el: „Cu iudeii am fost ca un iudeu (…); cu cei de sub lege, ca unul de sub lege; cu cei ce n-au Legea, m-am făcut ca unul fără lege.” (I Corinteni 9, 20, 21)

Aceasta ÅŸi Dumnezeu o face; de pildă, pe magi, nu prin îngeri i-a atras, nici prin proroci, nici prin apostoli sau evangheliÅŸti, ci printr-o stea, fiindcă ei se îndeletniceau cu acest meÅŸteÅŸug, ÅŸi deci prin aceasta i-a atras. La fel se întâmplă ÅŸi în cazul vitelor pentru purtarea chivotului Domnului, că, „dacă va pleca spre hotarele sale, atunci acest mare rău ni l-a făcut El”, după cum au spus vrăjitorii ÅŸi descântătorii . AÅŸadar, spun adevărul vrăjitorii? Nicidecum! Ci îi ceartă pe iudei ÅŸi-i biciuieÅŸte tocmai cu ale celor dintre ei.

La fel ÅŸi cele petrecute cu aceea care avea duh pitonicesc. De ce, oare, a închis gura demonului, grăind către Pavel ÅŸi zicând: „AceÅŸti oameni sunt robi ai Dumnezeului celui Preaînalt, care vă vestesc vouă calea mântuirii”. (Faptele Apostolilor 16, 17)?

De ce oare şi Hristos împiedică pe demoni de a grăi? Cu drept cuvânt o face, căci şi minunile se făceau mai înainte, şi nu mai era acum acea stea ce i-a condus pe magi, ci El Însuşi propovăduia, şi demonii nu mai erau cinstiţi (slăviţi). Nu era idolul care grăia, ca astfel să fie împiedicat.

Chiar ÅŸi pe Valaam l-a lăsat să binecuvânteze ÅŸi nu l-a împiedicat. Astfel, dar, El pretutindeni face pogorământ în raportul Său cu omul. Åži de ce te minunezi? El ÃŽnsuÅŸi lasă să se ridice credinÅ£e rele ÅŸi nedemne despre Dânsul, ca, de pildă, că mai înainte era trup, că a fost văzut de lume, drept care zice că „ Duh este Dumnezeu”. (Ioan 4, 24)

Åži iarăşi ÃŽl vedem că se bucură de jertfe, ceea ce este străin de El, ÅŸi grăieÅŸte cuvinte din acelea care nu I se potrivesc, ÅŸi multe altele din acestea. Că El nicăieri nu are în vedere demnitatea Sa, ci pretutindeni folosul nostru. Dacă tatăl nu are în vedere demnitatea sa, ci se alintă cu copiii în vorbe ÅŸi numeÅŸte mâncarea ÅŸi bucatele, ÅŸi băutura nu cu numele lor elenice, ci cu niÅŸte cuvinte copilăreÅŸti ÅŸi barbare, apoi cu atât mai mult Dumnezeu. Ba ÅŸi cu oarecare concesie ia în derâdere, zicând: „Schimbatu-ÅŸi-a oare vreun popor dumnezeii săi?” (Ieremia 2, 11), ÅŸi, în fine, pretutindeni cele din Sfintele Scripturi sunt concesii sau îngăduinÅ£e, atât în cuvinte cât ÅŸi în fapte.

„Pentru care pricină, zice, mustră-i cu asprime, ca să fie sănătoÅŸi în credinţă”, (1, 13) „De aceea, zice, ceartă-i, căci au obiceiuri urâte ÅŸi desfrânate, ÅŸi, în fine, mii de rele au aceÅŸtia. Când ei mint cu uÅŸurinţă, când sunt vicleni, mâncăcioÅŸi ÅŸi leneÅŸi, cuvântul trebuie să-Å£i fie aspru ÅŸi biciuitor, căci blândeÅ£ea nu-l poate atrage pe unul ca acesta. „Mustră-i”, zice. Aici el nu vorbeÅŸte de cei străini, ci de cei de un neam ÅŸi de o credinţă. „Cu asprime”, adică să faci rana cât de adâncă.

Nu cu toÅ£i trebuie a ne purta la fel, ci variat ÅŸi în multe feluri, potrivit cu împrejurările. Aici el nu sfătuieÅŸte nicăieri, ci numai porunceÅŸte, căci, după cum pe cel de neam bun ÅŸi blând l-ai pierde înfruntându-l ÅŸi lovindu-l, tot aÅŸa ÅŸi când l-ai linguÅŸi pe unul care are nevoie de asprime, l-ai corupe, ÅŸi nu l-ai lăsa să se ridice. „Ca să fie sănătoÅŸi, zice, în credinţă.” Prin urmare, aceasta este sănătatea: de a nu introduce în credinţă nimic fals, nimic străin.

Dar dacă cei ce se uită la mâncăruri nu sunt sănătoÅŸi, ci sunt bolnavi ÅŸi slabi, „pe cel slab primiÅ£i-l în credinţă, zice, fără să-i judecaÅ£i gândurile” (Romani 14, 1), atunci ce am putea zice despre cei ce postesc la fel cu aceia, despre cei ce păzesc la fel sâmbetele, despre cei ce se duc spre închinare la locurile afierosite idolilor lor? Vorbesc de Templul cel din Dafne , de peÅŸtera numită a Matroanei, de locul zis al lui Chronos din Cilicia. Cum pot fi sănătoÅŸi aceÅŸtia? De aceea trebuie a li se aplica rana cea mai adâncă.

De ce, oare, nu face aÅŸa ÅŸi cu romanii? Fiindcă obiceiurile acestora nu erau de acest fel, ci cu mult mai nobile. „Şi să nu dea ascultare, zice, basmelor iudaiceÅŸti.” Cele iudaice sunt un îndoit basm: ÅŸi când este o prefacere falsă, ÅŸi când lucrul este în legătură cu timpul; deci mituri sunt acestea. Când un lucru nu trebuie a se face, iar dacă făcându-se vatămă, este mit ÅŸi nefolositor, ÅŸi după cum nu trebuie a crede acelora, asemenea nu trebuie a crede nici acestora, căci altfel nu înseamnă a fi sănătoÅŸi.

Căci, dacă tu crezi prin credinţa cea adevărată, de ce mai introduci altele, ca şi cum nu ar fi de ajuns să te îndrepte credinţa? De ce te robeşti pe tine însuţi şi te supui de bunăvoie legii? Nu te încrezi în lucru? Aceasta înseamnă că eşti bolnav şi nu crezi, căci datoria unei cugetări credincioase este de a nu se îndoi deloc. Dar credinciosul nu se îndoieşte niciodată.

Toate sunt curate pentru cei curaţi. (1, 15) Ai văzut pentru ce sunt spuse cele dinainte? Iar pentru cei întinaţi şi necredincioşi nimeni nu este curat, zice. Aşa că nu prin natura lor sunt curate şi necurate, ci prin intenţia celor ce le întrebuinţează. Ci li s-au întinat lor, zice, şi mintea, şi cugetul.

Ei mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Îl tăgăduiesc, urâcioşi fiind, nesupuşi şi, la orice lucru bun, netrebnici. (1, 16)

Prin urmare, şi porcul este curat, şi atunci de ce a oprit să fie mâncat, ca necurat? Nu este de la natură necurat, căci toate sunt curate, fiindcă nimic nu poate fi mai necurat decât peştele, de vreme ce mănâncă şi trupuri omeneşti, şi cu toate acestea s-a dat voie, şi se crede a fi curat.

Şi iarăşi, nimic nu este mai necurat ca pasărea, căci ea mănâncă viermi; sau nimic mai necurat ca barza, care mănâncă şerpi şi şopârle, şi cu toate acestea toate se mănâncă. Pentru ce, dar, a oprit a fi mâncată carnea de porc şi altele de acest fel? Nu le-a oprit ca necurate, ci ca să împiedice, aşa-zicând, prisosinţa desfătării. Dar, dacă el ar fi spus aşa, poate că n-ar fi fost ascultat; acum însă, cu frica de cele necurate, pe toţi i-a îngrozit.

Dar ce poate fi mai necurat ca vinul, dacă ar fi vorba să-l examinăm? Ce este mai necurat ca apa, cu care mai ales se curăţau? De morţi nu se atingeau, şi cu toate acestea cu mortul se sfinţeau, căci animalul mort sacrificat se curăţa cu vin. Dar aceasta era o învăţătură pentru copii. Căci, gândeşte-te bine: oare vinul nu-şi are fiinţa din pământ? Căci, după cum viţa de vie îşi trage umezeala din pământ, tot aşa şi-o trage şi din pământul cel de-alături.

Şi, în fine, dacă am voi a cerne lucrurile, am vedea că totul este necurat. Dar dacă nu cernem cu aşa amănunţime, nimic nu este necurat, ci toate sunt curate. Nimic necurat n-a făcut Dumnezeu, şi deci nimic nu este necurat, decât numai păcatul, care se atinge de suflet şi-l întinează.

AÅŸadar, la mijloc e mai mult prejudiciu omenesc. „Pentru cei întinaÅ£i ÅŸi necredincioÅŸi, zice, nimeni (nimic) nu este curat, ci li s-au întinat lor ÅŸi mintea, ÅŸi cugetul.” Căci, cum s-ar putea ca în cele curate să fie ceva necurat? Cel ce are sufletul slab, totul întinează. Dacă, de pildă, el în toate caută curatul ÅŸi necuratul, desigur că nu se va atinge de nimic, căci nici cele curate nu sunt precum se cred — vorbesc de peÅŸte ÅŸi de toate celelalte de acest fel —, aÅŸa că toate sunt întinate.

Dar apostolul n-a zis aÅŸa; însă ce? „Li s-au întinat lor ÅŸi mintea, ÅŸi cugetul”, zice, aÅŸa că totul au întors asupra lor. „Nimic nu este necurat, zice, ci ei sunt astfel, ÅŸi mintea, ÅŸi cugetul lor. Dintre lucrurile din lume, nimic nu este necurat — căci sunt lucrurile lui Dumnezeu —, ci numai intenÅ£ia cea rea este necurată. „Ei mărturisesc că ÃŽl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor ÃŽl tăgăduiesc, urâcioÅŸi fiind, nesupuÅŸi ÅŸi, la orice lucru bun, netrebnici.”

Aceasta este necurăţie, aceÅŸtia sunt necuraÅ£i. Dar tu grăieÅŸte cele ce se cuvin învăţăturii sănătoase (2, 1), adică „să nu cumva să faci ceva din acestea. Chiar de nu ar primi, tu însă fă cele ce se cuvine a face, chiar dacă nu se conving, tu însă îndeamnă ÅŸi sfătuieÅŸte”.

Căci şi cei nebuni cred că nimic nu stă pe loc, dar acestea se petrec nu din cauza lucrurilor văzute, ci din cauza ochilor care văd, fiindcă, aflându-se nestatornici şi întunecaţi, cred că pământul se învârteşte cu dânşii, dar nu se învârteşte, ci stă nemişcat.

Astfel că numai bănuiala este patima lor, iar nu că ar fi vreo patimă în realitate. Tot aşa şi în cazul de faţă; adică, atunci când sufletul este necurat, pe toate le crede necurate. Prin urmare, nu în a observa curăţia stă adevărata curăţie, ci în a îndrăzni totul, căci cel curat de la natură pe toate le îndrăzneşte, iar cei necuraţi la nimic nu îndrăznesc. Aceasta se poate spune şi lui Marcion.

Ai văzut că dovada curăţiei este în a se găsi cineva mai presus de orice necurăţie, şi că a nu se atinge de nimic este dovadă de necurăţie? Tot aşa se poate zice şi despre Dumnezeu: că a luat trup, aceasta este dovada curăţiei, iar dacă, temându-se, nu ar fi luat, era dovada necurăţiei. Cel ce nu, mănâncă pe cele considerate ca necurate, acesta este necurat şi bolnav, pe când cel ce mănâncă nu este.

Deci, pe aceştia să nu-i numim curaţi, căci tocmai ei sunt necuraţi, în timp ce acela care pe toate le îndrăzneşte este curat. O astfel de băgare de seamă trebuie a avea şi pentru cei necuraţi cu sufletul. Aceea este necurăţie, pe când aceasta este curăţie. Fiindcă şi cei ce au gura stricată cred că bucatele ce li se dau spre mâncare sunt necurate, dar aceasta vine de la patima ce o au. Deci, ce? Trebuie negreşit a avea cea mai mare băgare de seamă asupra naturii celor curate şi necurate.

Deci, iubiÅ£ilor, ce este necurat? Păcatul, răutatea, lăcomia, viclenia. „SpălaÅ£i-vă, zice, curăţiÅ£i-vă! Nu mai faceÅ£i rău înaintea ochilor Mei” (Isaia 1, 15-16), ÅŸi iarăşi: „Inimă curată zideÅŸte întru mine, Dumnezeule” (Psalmi 50, 11), ÅŸi iarăşi: „PlecaÅ£i, ieÅŸiÅ£i de acolo, zice, nu vă atingeÅ£i de lucru spurcat!” (Isaia 52, 11), fiindcă ÅŸi observările acelea erau simboluri ale curăţiei. „De mort, zice, să nu te atingi” (Num. 19, 16), căci aÅŸa este păcatul: mort ÅŸi împuÅ£it. „Leprosul, zice, este necurat.”

Dar şi păcatul este variat şi de multe feluri. Cum că aceasta lasă a se înţelege, este învederat din cele ce urmează. Dacă lepra este întruna şi pe tot trupul, acela este curat, iar dacă este numai pe o parte a trupului, acela este necurat. Ai văzut că variaţia şi prefacerea este necurăţia? Şi iarăşi, cel ce suferă de scurgerea seminţei este necurat. Dar, tu gândeşte-te la cel bolnav de această boală cu sufletul, la cel ce aruncă seminţele sufletului. Lei netăiat împrejur iarăşi este necurat.

Ai văzut cum acestea nu sunt alegorii, ci tipuri sau închipuiri? Cel ce lucrează sâmbăta, adică cel ce nu este pentru totdeauna consfinţit lui Dumnezeu, este bătut cu pietre, zice, este nimicit.

Să vedem acum câte feluri de necuraţii sunt.

Femeia lăuză, zice, este necurată. Dar, oare de ce? Spune-mi! Oare nu Dumnezeu a făcut sămânţa şi naşterea? De ce, dar, femeia lăuză este necurată, dacă nu cumva lasă a se înţelege aici altceva. Aşadar, ce este aici? Dumnezeu a sădit în om evlavia, şi de aceea sufletul său a fost îndepărtat de desfrânare.

Dacă aceea care a născut  este necurată, atunci cu atât mai mult cea care desfrânează. Dacă acela care se apropie de femeia sa nu este atât de curat, cu atât mai mult cel ce se apropie de una străină. Dacă acela care a luat parte la înmormântarea cuiva este necurat, zice, apoi cu atât mai mult este necurat cel ce a luat parte la omor şi război. Şi, în fine, ar putea găsi cineva multe feluri de necuraţii, dacă ar voi să le adune pe toate, însă nu aceasta căutăm noi acum, ci totul se rezumă la sufletul nostru. Fiindcă sunt mai aproape de noi cele trupeşti, de aceea şi apostolul despre acestea îl sfătuieşte pe auditor, însă nu acum, căci nu trebuia a sta pe lângă tipuri şi nici să stăruie în umbre, ci să facă uz de adevăr, şi de acesta să se intereseze mai de-aproape.

Necurat este păcatul, ÅŸi deci de acesta să fugim. „Ca de faÅ£a  ÅŸarpelui fugi de păcat” că, de te vei apropia de el, zice, te va muÅŸca”. (ÃŽnÅ£elepciunea lui Isus Sirah 21, 2) Nimic nu este mai necurat ca lăcomia. Åži de unde se învederează aceasta? Din înseÅŸi împrejurările ce o însoÅ£esc. Căci ce nu întinează? Mâinile, sufletul, ÅŸi chiar casa în care sunt puse cele răpite.

Nu numai desfrânatul este necurat, ci şi alţii mulţi, şi preadesfrânatul. Necurat este şi acesta, ca şi acela, nu atât pentru împreunare — fiindcă tot pentru acest cuvânt este necurat şi cel ce se împreunează cu propria femeie —, ci pentru nedreptatea şi lăcomia lui, căci l-a nedreptăţit pe fratele său în cele necesare.

Ai văzut, dar, că răutatea este necurată? Cel ce avea două femei nu era necurat, şi chiar David, care avea mai multe femei nu era necurat; dar când a avut-o pe una împotriva legii, a fost necurat. De ce oare? Fiindcă a nedreptăţit, fiindcă s-a lăcomit.

Chiar ÅŸi desfrânatul nu pentru aceea este necurat, fiindcă s-a împreunat, ci pentru felul cum el le nedreptăţeÅŸte pe femei. Dar ÅŸi bărbaÅ£ii se nedreptăţesc unii pe alÅ£ii, având o femeie comună, ÅŸi răstoarnă chiar ÅŸi legile naturii, fiindcă a unuia singur trebuia a fi acea femeie. „Bărbat ÅŸi femeie, zice, a făcut (pe om)”, ÅŸi iarăşi: „şi vor fi amândoi un trup” (Facerea 1, 27; 2, 24), adică nu mai mulÅ£i, ci: „amândoi un trup”.

Deci, ÅŸi aici se vede nedreptatea, ÅŸi de aceea faptul este rău ÅŸi necurat. Mânia iarăşi când trece peste hotarele sale, îl face necurat pe om, nu pentru mânie, ci pentru modul în care se produce.  „Oricine se mânie pe fratele său, zice, vrednic va fi de osândă” (Matei 5, 22), aÅŸa că pretutindeni, oricine doreÅŸte mai mult, este necurat, fiindcă aceasta se zămisleÅŸte din lăcomie ÅŸi nesaÅ£.

Să priveghem, dar, vă rog, şi să devenim curaţi prin curăţia cea adevărată, ca astfel să ne învrednicim a vedea pe Dumnezeu, prin Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl si cu Sfântul Duh, se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.