OMILIA INTAI

din „Omiliile despre pocainta”

Despre pocăinţă

V-ati gândit, oare, la mine în timpul cât am fost despărÅ£it de voi? Eu nici o clipă nu v-am putut uita! Am părăsit oraÅŸul, dar amintirea voastră nu m-a părăsit. După cum cei îndrăgostiÅ£i poartă cu ei, oriunde s-ar duce, chipul cel dorit, tot aÅŸa ÅŸi eu, îndrăgostit de frumuseÅ£ea sufletului vostru, am purtat mereu cu mine frumuseÅ£ea lui. Åži după cum pictorii, când fac tabloul cuiva, amestecă fel de fel de culori, tot aÅŸa ÅŸi eu am zugrăvit chipul sufletului vostru, amestecând, ca pe niÅŸte felurite culori de virtute, ÅŸi râvna voastră la slujbele din biserică, ÅŸi ascultarea cu dragoste a predicii, ÅŸi bunăvoinÅ£a voastră pentru predicator, ÅŸi toate celelalte fapte bune. Puneam înaintea ochilor minÅ£ii mele tabloul acesta, ÅŸi el îmi uÅŸura durerea despărÅ£irii. Vă purtam mereu în suflet: ÅŸi când stăteam în casă, ÅŸi când mă ridicam din pat, ÅŸi când eram în călătorie, ÅŸi când mă odihneam, ÅŸi când ieÅŸeam din casă, ÅŸi când intram. Visam mereu chipurile voastre dragi; nu numai ziua, ci ÅŸi noaptea mă hrăneam cu aceste chipuri. Trăiam aievea cuvintele lui Solomon: „Eu dorm, dar inima mea veghează.(Cantarea Cantarilor 5,2)
Nevoia de somn îmi lipea pleoapele, dar tirania dragostei de voi îmi ţinea deschişi ochii minţii mele. De multe ori mi se părea că vorbesc cu voi în vis. Aşa e sufletul ! Visează noaptea ce gândeşte ziua. Asta s-a întâmplat şi cu mine. Nevăzându-vă cu ochii trupului, vă vedeam cu ochii dragostei. Nefiind între voi cu trupul, eram printre voi cu dragostea şi-mi sunau mereu în urechi aclamaţiile şi aplauzele voastre. De aceea, cu toate că boala trupului mă silea să stau mai mult la ţară, cu toate că aerul de acolo era de folos sănătăţii trupului meu, totuşi puterea dragostei nu m-a lăsat să-mi prelungesc şederea. A strigat la mine şi nu s-a oprit din strigăt până ce nu m-a înduplecat să mă ridic din pat înainte de vreme; m-a sfătuit să socotesc prezenţa mea între voi şi sănătate, şi bucurie, într-un cuvânt, binele meu. Şi m-a convins. Am preferat să plec, având încă în mine rămăşiţele bolii, decât să mai port încă mult timp în suflet durerea despărţirii, până ce mă voi fi făcut pe deplin sănătos. Şi auzeam acolo, la ţară, şi dojanele pe care mi le aduceau desele voastre scrisori. Şi priveam cu tot atâta drag pe cei ce mă dojeneau, ca şi pe cei ce mă lăudau. Tocmai dojanele acelea îmi arătau cât de tare mă iubiţi. De aceea m-am sculat şi am plecat. De aceea n-am putut să vă scot nicicând din sufletul meu.
Dar ce lucru de mirare că eu, pe când eram la tara si ma bucuram de tihna, mi-aminteam de voi, când Pavel, fiind înlănÅ£uit, întemniÅ£at, în faţă cu mii ÅŸi mii de primejdii – dar se simÅ£ea în temniţă ca într-o livadă -, îşi aducea aminte de fraÅ£ii lui ÅŸi le scria: „Precum îmi este drept să cuget aceasta despre voi, pentru că vă am în inima mea, in lanÅ£urile mele, în apărarea mea ÅŸi în adeverirea Evangheliei”?(Fil.1,7) Pe dinafară lanÅ£ul duÅŸmanilor, pe dinăuntru lanÅ£ul dragostei de ucenici. LanÅ£ul cel din afară, făurit din fier; lanÅ£ul cel dinăuntru, Å£esut din dragoste. Pe acela Pavel îl lepăda adeseori, dar pe acesta niciodată nu 1-a aruncat. Åži după cum femeile care au născut ÅŸi au ajuns mame sunt legate necontenit de copiii pe care i-au născut, oriunde ar fi ele, tot aÅŸa ÅŸi Pavel; dar, mai bine spus, Pavel era mai puternic legat de ucenicii lui, cu atât mai mult cu cât naÅŸterile duhovniceÅŸti sunt mai puternice decât naÅŸterile trupeÅŸti. Åži Pavel nu i-a născut numai o dată, ci chiar de două ori pe aceiaÅŸi ucenici, că striga, spunând: „Copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naÅŸterii”.(Gal.4,19) Cu o femeie nu se poate întâmpla niciodată asta, nici n-ar putea naÅŸte din nou acelaÅŸi copil; Pavel însă a suferit ceea ce nu se poate vedea în natură: a născut din nou pe cei pe care-i născuse o dată ÅŸi a suferit cu ei iarăşi durerile groaznice ale naÅŸterii. De aceea, voind să-i miÅŸte, le spunea: „…pentru care sufăr iarăşi durerile naÅŸterii”. Aproape că le spunea: „Fie-vă milă de mine! Nici un fiu nu împovărează a doua oară pântecele mamei cu durerile naÅŸterii, aÅŸa cum voi mă siliÅ£i să sufăr”. NaÅŸterile cele trupeÅŸti durează câtăva vreme; trec  după  ce  copilul  a  ieÅŸit  din   pântecele mamei; cât despre naÅŸterile cele duhovniceÅŸti însă, nu-i aÅŸa;    durează luni întregi; uneori aceste dureri au Å£inut un an întreg, ÅŸi Pavel tot n-a născut pe cei zămisliÅ£i, în naÅŸterile trupeÅŸti numai trupul suferă dureri; în naÅŸterile cele duhovniceÅŸti durerile nu muncesc pântecele, ci sfâşie însăşi tăria sufletului.
Şi ca să afli că naşterile cele duhovniceşti sunt mai chinuitoare, te întreb: Cine a dorit vreodată să sufere iadul pentru copiii pe care i-a născut? Pavel, însă, nu numai că preferă să sufere iadul, dar chiar se roagă să fie anatema de la Hristos numai  ca  să  poată  naşte  pe  iudei  pentru Hristos. (Romani 9, 3.)
Pentru ei suferea necontenit durerile naÅŸterii; iar pentru că nu putea să-i nască, se plângea, zicând: „Mare îmi este întristarea ÅŸi necurmată durerea în inima mea”; (Romani 9,2) iar în altă parte,  iarăşi:  „Copiii mei, pentru  care sufăr iarăşi durerile naÅŸterii până ce Hristos va lua chip în voi”.(Galateni 4,19)
Care pântece a fost mai fericit decât acela care a putut naşte astfel de copii, încât să aibă în ei pe Hristos? Care pântece a fost mai roditor decât acela care a născut întreaga lume? Care pântece a fost mai puternic decât acela care a fost în stare ca, pe cei o dată născuţi şi crescuţi, dar avortaţi, să-i nască iarăşi şi să-i plăsmuiască din nou? Asta n-o poate face naşterea trupească!
Dar pentru ce apostolul n-a spus: „Copiii mei, pe care vă nasc iarăşi, din nou”, ci: „pentru care sufăr iarăşi durerile naÅŸterii”, deÅŸi în altă parte spusese că-i naÅŸte: în Hristos Iisus v-am născut”?(I Corinteni 4,15)
In acest din urmă text, Pavel a vrut să arate numai înrudirea; în celălalt text, a căutat să arate şi durerile naşterii.
Dar pentru ce-i numeşte copii, când încă nu i-a născut? Că dacă suferă durerile naşterii, înseamnă că încă nu i-a născut. Pentru ce, dar, îi numeşte copii?
Ca să arate că nu aceste dureri de naÅŸtere sunt durerile pe care le-a avut când i-a născut; iar cuvintele acestea erau îndestulătoare să-i ruÅŸineze. „V-am fost odată tată!, le spune Pavel. Am îndurat pentru voi durerile de naÅŸtere, pe care trebuia să le îndur. AÅ£i fost odată copiii mei. Pentru ce, dar, mă siliÅ£i să sufăr a doua oară durerile naÅŸterii? Destule sunt durerile naÅŸterii celei de la început. Pentru ce mă chinuiÅ£i iarăşi cu dureri de naÅŸtere?”. Lui Pavel îi pricinuiau tot atât de mari dureri ÅŸi cei care încă nu credeau, ca ÅŸi credincioÅŸii care cădeau. Era chinuitor să vadă că trec iarăşi la necredinţă, după ce se împărtăşiseră cu niÅŸte taine aÅŸa de mari. De aceea, pentru că durerea era ascuÅ£ită ÅŸi strigătele de durere mai puternice decât ale unei femei ce naÅŸte, zicea: „Fiii mei pentru care sufăr iarăşi durerile naÅŸterii până ce Hristos va lua chip în voi”.(Galateni 4,19)
Grăia aÅŸa, pentru că voia să le ÅŸi întărească încrederea, dar să-i ÅŸi înfricoÅŸeze, îi înfricoÅŸa ÅŸi le băga spaimă în suflet, spunându-le că Hristos n-a luat chip în ei; ÅŸi iarăşi căuta să întărească în ei încrederea, spunându-le că e cu putinţă ca Hristos să ia chip în ei. Cuvintele: „până ce va lua chip în voi” arată ÅŸi una, ÅŸi alta: ÅŸi că n-a luat încă chip în ei, dar că e cu putinţă totuÅŸi să ia chip. Dacă n-ar fi fost cu putinţă, în zadar le-ar fi spus: „până ce va lua Hristos chip în voi”; i-ar fi nutrit cu speranÅ£e deÅŸarte.
Ştiind dar acestea, să nu deznădăjduim nici noi, dar nici să ne trândăvim. Amândouă sunt pierzătoare.
Deznădejdea nu-1 lasă pe cel căzut să se scoale, iar trândăvia îl culcă la pământ pe cel în picioare. Una ne lipseşte de bunătăţile ce le putem avea; cealaltă nu ne lasă să scăpăm de păcatele ce ne apasă. Trândăvia ne aruncă jos, chiar de-am fi în cer; deznădejdea ne pogoară în adâncul păcatului; dar îndepărtarea deznădejdii ne face să ne ridicăm repede din adâncul acela.
Să-ti spun câtă putere au ÅŸi una ÅŸi alta! Diavolul la început a fost bun; trândăvindu-se ÅŸi deznădăjduind a ajuns atât de rău, că nu s-a mai putut ridica din răutatea lui. Că a fost bun, ascultă ce spune Hristos: „Văzut-am pe satana ca un fulger căzând din cer”.(Luca 10,18)
Comparaţia cu fulgerul arată şi vieţuirea lui strălucită de mai înainte, şi iuţeala căderii sale.
Pavel a hulit, a prigonit, a ocărât; dar pentru că s-a sârguit şi nu a deznădăjduit, s-a ridicat şi a ajuns egal cu îngerii; Iuda a fost apostol; dar pentru că s-a trândăvit, a ajuns vânzător.
Tâlharul, iarăşi, după o atât de mare răutate, pentru că nu a deznădăjduit, a intrat înaintea tuturor celorlalţi în rai.(Luca, 23, 43)
Fariseul, încrezându-se, a fost pogorât din înălţimea virtuţii lui; vameşul, nepierzându-şi nădejdea, aşa s-a îndreptat, că a lăsat în urmă pe fariseu.(Luca 18,10-14)
Vrei sa-ti arăt chiar un oraÅŸ întreg care a făcut asta? AÅŸa s-a mântuit întreg oraÅŸul ninivitenilor; ÅŸi doar sentinÅ£a pronunÅ£ată de Dumnezeu asupra ninivitenilor era de natură să-i ducă la deznădejde, că nu le spusese: „Dacă vă pocăiÅ£i, scăpaÅ£i!”, ci de-a dreptul: “încă trei zile ÅŸi Ninive va fi nimicită”.(Iona 3,4)
Dar cu toate că Dumnezeu îi ameninÅ£ase, cu toate că profetul le strigase, cu toate că sentinÅ£a nu îngăduia amânare, nici drept de apel, ninivitenii nu au  deznădăjduit, nici nu ÅŸi-au pierdut bunele nădejdi. De asta Dumnezeu nu le-a pus condiÅ£ie, nici nu le-a spus: „Dacă vă pocăiÅ£i, scăpaÅ£i”, ca ÅŸi noi, când auzim o sentinţă a lui Dumnezeu, pronunÅ£ată fără drept de apel, nici atunci să nu deznădăjduim, să nu ne descurajăm, având în fată pilda ninivitenilor.
Iubirea de oameni a lui Dumnezeu o poţi vedea nu numai de acolo că a făcut pace cu cei care s-au pocăit, deşi sentinţa pronunţată asupra lor era fără drept de apel, ci şi de acolo că sentinţa era definitivă.
Dumnezeu a făcut asta, voind să le mărească frica şi să-i trezească din marea lor trândăvie; iar timpul pocăinţei arată nespusa iubire de oameni a lui Dumnezeu. Căci, ce puteau face cele trei zile, ca să şteargă o atât de mare răutate? Vezi că şi aici se arată purtarea de grijă a lui Dumnezeu? Ea a ajutat mai mult la mântuirea oraşului.
Ştiindu-le pe acestea, să nu deznădăjduim niciodată.
Nici o armă a diavolului nu-i atât de tare ca deznadejdea.
Diavolul nu se bucură atâta când păcătuim, cât se bucură când deznădăjduim. Ascultă! Pavel s-a temut mai mult de căderea în deznădejde a desfrânatului din Corint decât de păcatul lui. Scriindu-le corintenilor, le grăia aÅŸa: “îndeobÅŸte se aude că la voi este desfrânare, ÅŸi aÅŸa desfrânare cum nici la păgâni nu se pomeneÅŸte”.(I Corinteni 5, 1.)
N-a spus: „cum nici la păgâni nu se săvârÅŸeÅŸte”, ci: „nu se pomeneÅŸte”: „fapta pe care păgânii n-o pot suferi nici cu numele, pe aceea voi îndrăzniÅ£i să o săvârÅŸiÅ£i”. „Åži v-ati semeÅ£it”. (l Corinteni 5, 2.)
Pavel n-a spus: „Acela s-a semeÅ£it”, ci, lăsând la o parte pe cel ce a păcătuit, vorbeÅŸte cu cei sănătoÅŸi. AÅŸa cum fac ÅŸi doctorii: lasă la o parte pe cei bolnavi ÅŸi vorbesc mai mult cu rudele bolnavilor. Corintenii erau vinovaÅ£i de semetie pentru că nu 1-au mustrat pe cel ce păcătuise, nici nu 1-au pedepsit. Pavel a făcut părtaÅŸi ÅŸi pe corinteni la păcat, pentru ca să vindece mai repede rana.
Cumplit lucru este să păcătuieşti dar cu mult mai cumplit, să te lauzi cu păcatele.
Dacă lăudându-te cu dreptatea, pierzi dreptatea, apoi cu mult mai multă pagubă ai dacă te lauzi cu păcatele; păcatul acesta e mai mare decât păcatele cu care te lauzi. De aceea spune Domnul: „Când veÅ£i face totul spuneÅ£i: Slugi netrebnice suntem”. (Luca 17, 10).
Deci, dacă trebuie să se smerească cei care îndeplinesc toate poruncile, apoi cu mult mai mult cel ce păcătuieÅŸte trebuie să plângă ÅŸi să se numere printre cei din urmă. Aceasta, arătând-o Pavel, spunea: „N-ar fi trebuit, oare, mai degrabă să plângeÅ£i?”. (l Corinteni 5, 2)

-    Ce spui. Pavele? A păcătuit altul şi să plâng eu?

– Da, răspunde Pavel. Suntem legaÅ£i unii de altii ca mădularele de trup. La trup, dacă e rănit piciorul, simte durerea ÅŸi capul. Åži ce este mai de preÅ£ decât capul? Åži totuÅŸi capul uită de vrednicia sa în timp de nenorocire. Fă ÅŸi tu tot aÅŸa!

De asta ÅŸi Pavel ne îndeamnă „să ne bucuram cu cei ce se bucură ÅŸi să plângem cu cei ce plâng”( Romani 12, 15); de asta le ÅŸi spune corintenilor: „N-ar fi trebuit, oare, mai degrabă să plângeÅ£i, ca să fie scos din mijlocul vostru cel ce a făcut fapta aceasta?”. (I Corinteni 5, 2)
N-a spus: „N-ar fi trebuit, oare, mai degrabă să vă străduiÅ£i?’.
-    Dar ce?
-   „N-ar fi trebuit  oare,  mai degrabă să plângeÅ£i?” ca ÅŸi cum o boală obÅŸtească, ciuma, ar fi cuprins tot oraÅŸul. Aproape că le-a spus: “E nevoie de rugaciune si marturisire ca să piară boala din tot oraÅŸul”. Ai văzut câtă frică a atârnat Pavel deasupra capetelor lor? Deoarece corintenii  socoteau   că  răul   se   mărgineÅŸte numai la cel ce săvârÅŸeÅŸte păcatul, de aceea Pavel îi face atenÅ£i, spunându-le: „Oare, nu ÅŸtiÅ£i că  puÅ£in  aluat  dospeÅŸte  toată  frământătura?”.( I Corinteni 5, 6)
Cuvintele lui Pavel au acest înÅ£eles: „Dacă răul înaintează, va cuprinde ÅŸi celelalte mădulare; trebuie deci să vă îngrijiÅ£i aÅŸa de păcatul acesta, ca ÅŸi cum aÅ£i avea de luat hotărâri cu privire la niÅŸte rele obÅŸteÅŸti. Să nu-mi spui mie că numai acela a păcătuit, ci gândeÅŸte-te la aceea că răul e un puroi, care ameninţă să se întindă în tot trupul”.
Åži după cum când arde o casă, sar în ajutor ÅŸi se grăbesc ÅŸi cei care n-au suferit nici un rău, nu mai puÅ£in decât cei cu casa aprinsă, ca nu cumva focul să se întindă ÅŸi să ajungă ÅŸi la uÅŸile lor, tot aÅŸa ÅŸi Pavel îi trezeÅŸte pe corinteni, spunându-le: „Păcatul săvârÅŸit între voi e un foc; să ieÅŸim întru întâmpinarea răului; să stingem focul, înainte de a cuprinde Biserica. Dacă nu-ti pasă de păcat, pentru că este în trupul altuia, află că ÅŸi tu eÅŸti bolnav, căci acela este mădular al întregului trup”.
Dar gândeşte-te şi la aceea că, dacă trândăveşti, dacă treci cu vederea răul, răul te va cuprinde şi pe tine. Deci dacă nu pentru fratele tău, fii treaz măcar pentru tine! Opreşte ciuma, pune stavilă puroiului, zăgăzuieşte întinderea lui!
Acestea ÅŸi mai multe ca acestea spunându-le Pavel ÅŸi poruncindu-le să-1 dea satanei (I Corinteni 5, 5), mai târziu, pentru că s-a schimbat ÅŸi a ajuns mai bun, le-a spus: „Destul este pentru unul ca acesta pedeapsa aceasta de la cei mai mulÅ£i22 (II Corinteni 2, 6)
“IntăriÅ£i în el dragostea”. (II Corinteni 2, 8) Uită-te câtă stăruinţă pune acum Pavel ca să-1 împreune ÅŸi să-1 alipească iarăşi de turmă, pentru că mai înainte îl arătase ca duÅŸman ÅŸi vrăjmaÅŸ obÅŸtesc tuturor, pentru că-1 izgonise din turmă ÅŸi-1 tăiase din trupul Bisericii! Nu le-a spus simplu: „IubiÅ£i-1!”, ci: „întăriÅ£i în el dragostea!”, adică: „Arătati-i prietenie trainică ÅŸi statornică, dragoste fierbinte, clocotitoare ÅŸi înflăcărată, care să contrabalanseze ura voastră de mai înainte; purtati-vă cu el cu bunăvoinţă!’.
РSpune-mi, Pavele, ce s-a ̨nt̢mplat? Nu 1-ai dat satanei?
-   Da,  dar nu  ca să rămână în  mâinile satanei, ci ca să-1 scap iute de tirania satanei.
Dar, după cum spuneam mai înainte, uită-te cât se temea Pavel de deznădejde ca de o armă puternică a diavolului. Spunând: „întăriÅ£i în el dragostea”, a adăugat ÅŸi pricina: „Ca nu cumva să fie doborât de mai multă tristeÅ£e unul ca acesta”. (II Corinteni 2, 7)”
Oaia e în gura lupului, spune Pavel, să-1 ajungem! Să i-o luăm din gură înainte de a mânca ÅŸi strica mădularul nostru! Corabia este în mijlocul furtunii, să ne grăbim s-o salvăm înainte de a se scufunda! După cum corabia se scufundă când marea se ridică ÅŸi valurile se înaltă de pretutindeni, tot aÅŸa ÅŸi sufletul  se sufocă iute dacă nu are pe cineva să-i întindă mâna de ajutor, când e înconjurat de pretutindeni de tristeÅ£e; căci tristeÅ£ea, mântuitoare pentru iertarea păcatelor, e pierzătoare când depăşeÅŸte măsura”.
Uită-te cu câtă precizie a grăit Pavel! N-a spus: „Să nu-1 piardă diavolul!”.
– Dar ce?
-  „Ca să nu ne lăsăm prinÅŸi de lăcomia satanei”. II Corinteni 2, 11) Iar lăcomia este dorire de bunuri străine. Arătând deci că păcătosul din Corint a scăpat de diavol ÅŸi că, prin pocăinţă, a ajuns iar în turma lui Hristos, Pavel a spus: „Ca să nu ne lăsăm prinÅŸi de lăcomia satanei”. „Dacă diavolul mai pune gheara pe el, vrea să spună Pavel, atunci răpeÅŸte mădularul nostru, ia oaia turmei lui Hristos, că acela, prin pocăinţă, lepădase păcatul”. Pavel ÅŸtia ce a făcut diavolul cu Iuda; de aceea s-a temut să nu se întâmple acelaÅŸi lucru ÅŸi cu păcătosul din Corint.
– Dar ce a făcut diavolul cu Iuda?
-  Iuda s-a pocăit, că a zis: „Am păcătuit vânzând sânge nevinovat!”. (Matei 27,4)

Diavolul a auzit cuvintele acestea; ÅŸtia că ele îl pun pe Iuda pe calea cea bună, că îl duc la mântuire ÅŸi s-a temut să nu se schimbe. Că-ÅŸi spunea diavolul: „Are Stăpân iubitor de oameni; a plâns pentru el ÅŸi 1-a sfătuit în fel ÅŸi chip, când avea de gând să-L vândă. Oare nu-1 va primi cu mult mai mult acum, când se pocăieÅŸte? îl trăgea la El ÅŸi-1 chema când n-avea de gând să se îndrepte. Oare nu-1 va trage cu mult mai mult la El acum, când îl vede că se îndreaptă ÅŸi-ÅŸi recunoaÅŸte păcatul? Că pentru asta a ÅŸi venit să Se răstignească!”.

– Åži ce-a făcut atunci diavolul?
– I-a tulburat sufletul lui Iuda; i-a întunecat mintea cu o tristeÅ£e peste măsură de mare; 1-a prigonit, 1-a alergat până 1-a dus la spânzurătoare (Matei 27, 5). L-a scos din viata aceasta ÅŸi 1-a lipsit ÅŸi de râvna de a se pocăi. Dacă trăia, s-ar fi mântuit ÅŸi el. Dovadă, răstignitorii. Dacă Domnul a mântuit pe cei ce L-au ridicat pe cruce, dacă pe cruce fiind îl ruga pe Tatăl ÅŸi-I cerea să le ierte fapta lor îndrăzneaţă(Luca 23, 34), este lămurit că 1-ar fi primit ÅŸi pe vânzător cu toată dragostea, dacă s-ar fi pocăit cum trebuie. Iuda, însă, doborât de o tristeÅ£e peste măsură de mare, n-a vrut să se folosească de leacul pocăinÅ£ei. Pavel, deci, temându-se de asta, sileÅŸte pe corinteni să smulgă pe om din gura diavolului.
Dar pentru ce trebuie să vorbesc eu de cele petrecute în Corint? Petru, după ce se împărtăşise cu sfintele Taine, s-a lepădat de trei ori de Domnul (Matei 26, 69-74), dar, plângând, şi-a şters tot păcatul (Matei 26. 75). Pavel a prigonit, a hulit, a ocărât; şi nu numai pe Cel răstignit, ci a prigonit şi pe toţi cei ai lui Hristos; dar, pocăindu-se, a ajuns apostol. Dumnezeu ne cere să-I dăm numai puţin prilej şi ne iartă mulţime de păcate.
Am să vă vorbesc şi de o pildă care întăreşte spusele mele.
Erau doi fraţi; şi-au împărţit între ei averea părintească; unul a rămas acasă, iar celălalt s-a dus în altă ţară, a mâncat partea lui de avere şi nu mai putea îndura ruşinea foamei.(Luca 15, 11-32)
M-a îndemnat gândul să vă spun această pildă, ca să vedeţi că ni se iartă şi păcatele săvârşite după botez, dacă suntem cu luare aminte. Nu vă spun asta ca să vă trândăviţi, ci ca să alungaţi din sufletul vostru deznădejdea. Că deznădejdea aduce peste noi mai multe rele decât trândăvia. Fiul acesta este icoana celor ce au căzut în păcate, după ce s-au botezat. Că fiul cel plecat de acasă înfăţişează pe cei căzuţi după botez, se vede din acestea: este numit fiu; şi nimeni nu-i numit fiu dacă nu-i botezat; locuia în casa părintească şi i s-a împărţit toată averea părintească; înainte de botez, nimeni nu poate lua cele părinteşti, nici nu poate primi moştenire. Deci totul ne arată că fiul acesta făcea parte din ceata credincioşilor. Era apoi frate cu fiul cel bun; iar frate nu poate fi nimeni fără naşterea de a doua, cea duhovnicească.
-  Ce-a spus, dar, fiul acela, care ajunsese atât de ticălos?
– „Mă voi întoarce la tatăl meu!” (Luca 15, 18).
Tatăl lui 1-a lăsat să plece în tară străină ÅŸi nu 1-a oprit, tocmai ca să cunoască bine, prin proprie experienţă, de câte binefaceri nu s-ar fi bucurat de rămânea acasă. De multe ori Dumnezeu, când nu ne convinge cu cuvintele, ne lasă să ne învăţăm minte cu faptele. AÅŸa făcea cu iudeii. Când nu-i convingea ÅŸi nici nu-i abătea de la răutatea lor cu miile de cuvinte grăite prin prooroci, îi lăsa să fie instruiÅ£i prin pedepse ÅŸi le spunea: „Lepădarea ta de credinţă te va pedepsi ÅŸi răutatea ta te va mustra”. (Ieremia 2, 19)
Ar fi trebuit ca iudeii să-L creadă pe cuvânt înainte de împlinirea ameninţărilor; dar pentru că erau atât de nesimţiţi că nu credeau în îndemnurile şi sfaturile Lui, de aceea îngăduie să fie instruiţi prin fapte, ca aşa să-i redobândească iarăşi.
Fiul cel risipitor a plecat deci în tară străină; acolo a învăţat prin fapte ce mare rău este să pleci din casa părintească; de aceea, s-a întors. Tatăl lui nu i-a purtat ură, ei 1-a primit cu braţele deschise.
– Pentru ce?
– Pentru că era tată, ÅŸi nu judecător.
Şi au fost în casă dansuri, ospeţe, sărbătoare. Toată casa era veselă şi plină de bucurie.
-  Ce spui? Acestea sunt răsplătile păcatului?
– Nu ale păcatului, omule, ci ale întoarcerii! Nu ale răutăţii, ci ale pocăinÅ£ei! Nu ale desfrânării, ci ale schimbării în mai bine!
Mai mult! Fratele cel mai mare s-a supărat de toate acestea. Tatăl 1-a potolit ÅŸi pe el cu blândeÅ£e, spunându-i: „Tu totdeauna ai fost cu mine; pe când acesta, pierdut a fost ÅŸi s-a aflat, mort a fost ÅŸi a înviat”( Luca 15. 31. 32).
„Când trebuie să mântui pe un om pierdut, îi spune tatăl, nu-i timp de judecată, nici de cercetare amănunÅ£ită, ci numai de iubire de oameni, de iertare, nici un doctor nu cere unui bolnav socoteală de viata lui dezordonată ÅŸi nici nu-1 pedepseÅŸte, ci-i dă doctorii ca să-1 vindece. Iar dacă ar fi trebuit totuÅŸi să-1 pedepsesc pe fratele tău, apoi îndestulătoare pedeapsă i-a fost ÅŸederea lui în tară străină. A fost atâta vreme despărÅ£it de noi; a avut de luptat cu foamea, cu dispreÅ£ul, cu cele mai grele necazuri. De asta îţi spun: „Pierdut a fost ÅŸi s-a aflat, mort a fost ÅŸi a înviat”, nu te uita la veselia ÅŸi sărbătoarea din casa noastră, ci gândeÅŸte-te la nenorocirea lui cea mare de mai înainte! Vezi un frate, nu un străin!”.
Fiul s-a întors la tatăl lui; la tatăl lui, care nu-şi putea aminti de nici una din faptele lui de mai înainte. Dar, mai bine spus, îşi amintea numai de acelea care-1 puteau atrage spre compătimire, spre milă, spre dragoste, spre grija aceea pe care o au numai părinţii. De asta nici n-a spus ce-a făcut fiul lui, ci ce-a pătimit; n-a adus vorba că a mâncat averea, ci că a îndurat mii şi mii de necazuri.
Tot cu atâta râvnă a căutat Domnul şi oaia cea pierdută. Dar, mai bine spus, cu mai multă râvnă. Acolo s-a întors fiul de capul lui; aici a plecat Păstorul după oaie; a găsit-o şi a adus-o; şi S-a bucurat de ea mai mult decât de toate cele din staul. Uită-te şi cum a adus-o în staul! N-a bătut-o, ci a pus-o pe umerii Lui, a purtat-o şi a adus-o iarăşi în turmă.(Luca 15,4-5)
Ştiind dar că Dumnezeu nu numai că nu-Şi întoarce fata de la cei ce se întorc la El, ci că-i primeşte tot aşa de bine ca şi pe cei virtuoşi, că nu numai că nu-i pedepseşte, ci că merge chiar în căutarea celor rătăciţi şi că Se bucură de găsirea acestora mai mult decât de cei care nu s-au rătăcit, să nu deznădăjduim când ne simţim încărcaţi de păcate, nici să ne încredem când ştim că facem fapte bune, ci să ne temem când le săvârşim, ca să nu cădem din pricina încrederii în noi; iar când păcătuim,  să ne pocăim.
Vă spun ÅŸi acum ce vă spuneam ÅŸi la început. Amândouă acestea ne fac să ne pierdem mântuirea: încrederea, pe cel din picioare; deznădejdea, pe cel căzut. De aceea Pavel, ca să întărească pe cei din picioare, spunea: „Celui ce i se pare că stă, să ia aminte să nu cadă” (l Corinteni 10, 12); ÅŸi iarăşi: „Mă tem ca nu cumva, propovăduind altora, însumi să mă fac netrebnic” (l Corinteni 9, 27). Ca să ridice pe cei căzuÅ£i ÅŸi să-i îmboldească spre mai multă râvnă, Pavel le scria corintenilor, spunându-le: „… ca nu cumva să plâng pe mulÅ£i din acei ce au păcătuit înainte ÅŸi nu s-au pocăit (II Corinteni 12, 21). Prin aceste cuvinte a arătat că nu sunt vrednici atâta de plâns cei ce păcătuiesc cât cei care nu se pocăiesc de păcatele lor. Iar profetul le spunea acestora: „Oare cel ce cade nu se scoală sau cel ce se abate nu se întoarce?” (Ieremia 8, 4). De aceea ÅŸi David îi îndemna pe aceÅŸtia, spunând: „Astăzi, de veÅ£i auzi glasul Lui, să nu vă învârtoÅŸaÅ£i inimile voastre, ca în timpul răzvrătirii”(Ps.94,8-9;Evrei 3,7-8).
Atâta vreme cât se spune „astăzi”, să nu deznădăjduim, ci să avem bune nădejdi în Stăpânul nostru, gândindu-ne la noianul bunătăţii Lui. Să scuturăm de pe noi orice cuget rău; să începem să facem fapte bune cu multă râvnă ÅŸi nădejde; să arătăm covârÅŸitoare pocăinţă, ca, lăsând aici pe pământ toate păcatele, să putem sta cu îndrăznire înaintea scaunului de judecată al lui Hristos ÅŸi (să putem) dobândi împărăţia cerurilor, pe care, facă Dumnezeu ca noi toÅ£i să o dobândim, cu harul ÅŸi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui, împreună cu Sfântul Duh, slavă, putere, cinste, acum ÅŸi pururea ÅŸi în vecii vecilor. Amin!