OMILIA IV

din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei”

Vrednic de credinţă şi de toată primirea e cuvântul că Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Şi tocmai pentru aceea am fost miluit, ca Iisus Hristos să arate mai întâi în mine toată îndelunga Sa răbdare, ca pildă celor ce vor crede în El, spre viaţa veşnică. (I Timotei l, 15-16)

Atât de mari sunt binefacerile lui Dumnezeu, ÅŸi covârÅŸesc orice aÅŸteptare ÅŸi credinţă omenească, încât de multe ori nu-i vine omului a crede. Căci cele ce n-am gândit, ÅŸi n-am aÅŸteptat, pe acelea ni le-a hărăzit Dumnezeu, încât ÅŸi apostolii au avut mult necaz, până să se încredinÅ£eze de harurile acordate de Dumnezeu. Că după cum pătimim ÅŸi în lucrurile cele mari ce se desfăşoară înaintea noastră, zicând cu oarecare necredinţă: „oare nu este vis?”, tot aÅŸa se petrece ÅŸi cu darurile lui Dumnezeu. Care era lucrul pe care ei să nu îl creadă? DeÅŸi erau duÅŸmanii lui Dumnezeu, ÅŸi păcătoÅŸi, ÅŸi nici prin Lege nu se putuseră îndreptăţi, nici prin faptele Legii, iată că deodată numai prin credinţă s-au învrednicit celor dintâi bunuri. Multe spune Pavel asupra acestei probleme ÅŸi în Epistola către Romani, dar multe ÅŸi aici.
„Vrednic de credinţă, zice, ÅŸi de toată primirea e cuvântul că Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoÅŸi, dintre care cel dintâi sunt eu”. Fiindcă iudeii se puteau atrage mai cu seamă prin Lege, îi îndeamnă de a fi cu băgare de seamă la Lege, că nu este cu putinţă să se mântuiască cineva doar prin Lege, fără să aibă credinţă. Părea într-adevăr de necrezut că deÅŸi omul ÅŸi-a petrecut în zadar ÅŸi fără scop întreaga viaţă de dinainte, cheltuind-o în fapte rele, totuÅŸi la urmă s-ar putea mântui numai prin credinţă.
De aceea zice Pavel: „vrednic de credinţă”. Unii însă nu numai că nu credeau, dar chiar ÅŸi luau în bătaie de joc, ceea ce ÅŸi astăzi fac, zicând: „şi de ce n-am face cele rele, ca să vină cele bune”. (Romani 3, 8) Fiindcă apostolul zicea: „unde s-a înmulÅ£it păcatul, a prisosit harul” (Romani 5, 20), răspundeau ei: „să facem cele rele, ca să vină cele bune”. Acestea le spuneau mai cu seamă elinii, batjocorind cele ale noastre.
Când noi discutăm cu ei despre gheenă, ei zic: „şi cum sunt acestea demne de Dumnezeu, dacă omul iartă pe sluga sa care a greÅŸit multe, apoi Dumnezeu pedepseÅŸte pe vecie?”; când, după aceea, vorbim de baia renaÅŸterii ÅŸi de iertarea păcatelor prin botez, ei răspund: „cum sunt acestea vrednice de Dumnezeu, ca să ierte pe cel ce a făcut mii de rele?” Ai văzut contrazicerea în păreri, ÅŸi cum pretutindeni îşi dau pe faţă iubirea de ceartă? Atunci, dacă iertarea păcatelor este ceva rău, bună este pedeapsa; iar dacă pedeapsa nu este bună, atunci iertarea este bună. Vorbesc acestea după cum spun ei, căci după cum spunem noi, amândouă sunt bune. Åži cum este aceasta, o vom arăta în alt loc, fiindcă acum nu ar fi potrivit, deoarece, problema fiind adâncă ÅŸi având nevoie de o întinsă examinare, trebuie la timpul potrivit să o punem înaintea dragostei voastre.
Deci, cum şi de unde este cuvântul credincios? De la cele înfăţişate mai înainte, şi de la cele de după aceasta. Priveşte cum îşi pregăteşte lucrul acesta, şi după ce pregăteşte, cum stăruie în vorbă. Căci atunci când spune că fiind hulitor şi prigonitor a fost miluit, acest fapt este al unuia care pregăteşte. Si nu numai că 1-a miluit, ci şi credincios 1-a făcut. Deci, nu trebuie să se îndoiască cineva că a fost miluit, căci nimeni, văzând pe cel legat umblând încoace şi încolo prin palatul împărătesc, nu se mai îndoieşte că acela a fost miluit, ceea ce se poate vedea cu Pavel. Şi cum se poate una ca aceasta? Apoi iată că începutul îl face chiar cu el, sau mai bine zis, se dă pe sine drept exemplu, căci nu se ruşinează numindu-se pe sine păcătos, ci se făleşte că s-a învrednicit de o atât de mare iubire de oameni, fiindcă în felul acesta poate mai cu seamă să arate măreţia îngrijirii părinteşti a lui Dumnezeu.
Dar oare cum de spune el în alt loc despre sine: „În ceea ce priveÅŸte dreptatea cea din Lege, fără de prihană” (Filipeni 3, 6), în timp ce aici el zice că este păcătos, ba încă cel dintâi între păcătoÅŸi? Adică, faţă de dreptatea ce Dumnezeu a făcut-o, ÅŸi care cu adevărat se cerea, păcătoÅŸi erau ÅŸi cei din Lege. „Că toÅ£i au greÅŸit, zice, ÅŸi sunt lipsiÅ£i de slava lui Dumnezeu”. (Romani 3, 23) Această dreptate însă el nu a pus-o în relaÅ£ie cu una oarecare, ci cu „cea din Lege”. Că după cum cel ce a câştigat mult argint prin sine, pare bogat, însă în raport cu vistieriile împărăteÅŸti este foarte sărac, ÅŸi încă cel dintâi dintre săraci, tot aÅŸa ÅŸi aici: în raport cu îngerii ÅŸi drepÅ£ii, ÅŸi cu toÅ£i oamenii, sunt păcătoÅŸi. Deci, dacă Pavel, care a făcut dreptatea în Lege, ÅŸi este primul dintre păcătoÅŸi, apoi cine oare dintre ceilalÅ£i s-ar putea numi drept? El nu zice aceasta defăimându-se pe sine ca desfrânat ÅŸi lacom — să nu se creadă una ca aceasta; doar că, punând în paralel dreptatea aceea cu dreptatea cea după har, o găseÅŸte a fi nimic, ba încă pe cei ce o au îi înfierează ca păcătoÅŸi.
„Şi tocmai pentru aceea am fost miluit, ca Iisus Hristos să arate mai întâi în mine toată îndelunga Sa răbdare, ca pildă celor ce vor crede în El, spre viaÅ£a veÅŸnică.” Ai văzut cum iarăşi se umileÅŸte ÅŸi se înjoseÅŸte pe sine, punând de faţă ÅŸi o altă pricină mai importantă? Căci a fi miluit pentru neÅŸtiinţă, nu arată atât de mult păcătos pe cel miluit, ÅŸi nici atât de mult osândit; în timp ce a fi miluit pentru ca nimeni dintre păcătoÅŸi să nu deznădăjduiască mai mult, căci ÅŸi el se va învrednici de aceleaÅŸi bunuri, apoi aceasta este mare ÅŸi încă foarte mare. AÅŸa că, spunând că „eu sunt cel dintâi dintre păcătoÅŸi… fiind hulitor ÅŸi prigonitor, ÅŸi că nu sunt vrednic a mă numi apostol” ÅŸi, în fine, câte a mai spus, nimic n-a spus atât de umilit. Iar aceasta mai clar o arată printr-un exemplu.
Fie, de pildă, o cetate cu mulÅ£i oameni în ea, ÅŸi toÅ£i locuitorii ei fiind stricaÅ£i, unii mai mult, alÅ£ii mai puÅ£in, dar cu toÅ£ii deznădăjduiÅ£i, iar dintre locuitorii aceia s-ar găsi unul care ar fi mai cu seamă vrednic de pedeapsă, ca unul care a trecut prin toate felurile de păcate; dacă, deci, le-ar spune cineva că „împăratul voieÅŸte a ierta greÅŸelile tuturor”, desigur că ei n-ar crede vorba aceasta, până ce mai întâi n-ar vedea iertat pe cel mai stricat dintre toÅ£i; iar despre asta nu mai este nici o îndoială.
Tocmai aceasta o spune ÅŸi Pavel aici: că voind Dumnezeu a înÅŸtiinÅ£a pe oameni, că le va ierta lor toate păcatele, la început a ales pe cel mai păcătos dintre toÅ£i. „Dacă eu, zice, m-am învrednicit de iertare, despre ceilalÅ£i nu trebuie a se îndoi cineva”, precum ar zice cineva: „dacă pe acesta îl va ierta Dumnezeu, apoi pe nimeni nu va mai pedepsi”. Prin aceasta nu se arată pe sine ca vrednic de iertare, ci că s-a bucurat de asemenea har, pentru mântuirea altora. „Nimeni, deci, să nu se îndoiască, zice, câtă vreme m-am mântuit eu.”
Dar tu priveÅŸte ÅŸi umilinÅ£a acestui fericit, căci n-a spus că „întru mine se arată îndelunga răbdare”, ci „toată îndelunga răbdare”, ca ÅŸi cum pare că ar fi zis: „mai cu seamă pentru mine nu ar fi trebuit a-Åži arăta toată îndelunga Lui răbdare mai mult decât pentru altul — care nici că se găsea atât de păcătos — pentru mine care aveam nevoie de întreaga Lui milă, de toată îndelunga răbdare, iar nu numai de o parte, după cum aveau nevoie cei ce păcătuiseră în parte”.
„Ca pildă, zice, celor ce vor crede în El, spre viaÅ£a veÅŸnică”, adică spre mângâiere, spre îndemnul acelora. Apoi, fiindcă a arătat marea putere a Fiului, căci i-a arătat atâta dragoste, ca să nu creadă cineva că Tatăl a fost lipsit de această dragoste, la urmă raportează faptul ÅŸi la Tatăl, înălţându-I slava ÅŸi zicând:
Iar împăratul veacurilor, Celui nestricăcios, nevăzutului, singurului Dumnezeu fie cinste ÅŸi slavă în vecii vecilor. Amin! (l, 17) „Pentru toate acestea, zice, nu numai pe Fiul îl slăvim, ci ÅŸi pe Tatăl.”
Dar acum noi am zice ereticilor: iată că apostolul a spus aici „unuia singurului Dumnezeu”; aÅŸadar Fiul nu este Dumnezeu? Åži „Celui nestricăcios”, aÅŸadar Fiul nu este nestricăcios? Åži ceea ce Tatăl ne dă după aceasta, Fiul nu are? „Da! zic ei; Fiul este ÅŸi Dumnezeu ÅŸi nestricăcios, însă nu în aÅŸa fel ca Tatăl.” Dar ce spui? Nu este la fel? „Este de o fiinţă mai mică, inferioară”, zic ei. AÅŸadar ÅŸi de o nestricăciune inferioară. Dar ce înseamnă nestricăciune mare sau mică, fiindcă nestricăciune nu înseamnă altceva decât „a nu se strica, a nu se corupe”. Slavă mare ÅŸi mică este, într-adevăr, dar nestricăciune mare ÅŸi mică nu este, precum nu este nici sănătate mare ÅŸi mică, căci ori trebuie să se strice, să se corupă, ori nu.
„Dar cum? zici tu; noi ÅŸi cu Dumnezeu suntem la fel?” Să nu crezi una ca aceasta! CâtuÅŸi de puÅ£in nu este aÅŸa. Åži de ce? Pentru că Dumnezeu are aceasta de la natură, în timp ce noi o avem introdusă din afară. Apoi, oare ÅŸi cu Fiul se petrece astfel? CâtuÅŸi de puÅ£in, ci ÅŸi El o are de la natură. Åži unde este atunci deosebirea? Acolo, că Tatăl o are de la Sine, ÅŸi prin Sine este ceea ce este, ÅŸi prin nimeni altul, iar Fiul are de la Tatăl. Apoi aceasta o mărturisim ÅŸi noi; că nici noi nu tăgăduim că Fiul este nestricăcios din Tatăl. „Pentru toate acestea, zice fericitul Pavel, slăvim pe Tatăl, căci a născut aÅŸa pe Fiul.”
Ai văzut că mai cu seamă atunci se slăveÅŸte Tatăl, când Fiul a săvârÅŸit lucruri mari ÅŸi de neînÅ£eles pentru noi? Căci la El se raportează cele ale Fiului. AÅŸadar, slava Fiului este mai mare decât a Tatălui, dacă S-a născut atât de puternic, ÅŸi aÅŸa precum este? Când este întru tot îndestulat, când este destoinic prin Sine, când nu este slab? Când apostolul zice: „iar împăratul veacurilor”, prin aceste cuvinte se spune ÅŸi de Fiul, „prin Care a făcut ÅŸi veacurile.” (Evrei l, 2) AcelaÅŸi lucru este ÅŸi aici. Pentru unii oameni, creaÅ£ia ÅŸi creatura se împart în două: unul este cel ce face, se osteneÅŸte ÅŸi întâmpină greutăţi, ÅŸi altul care stăpâneÅŸte. Pentru ce oare? Pentru că cel ce face acel lucru este mai mic decât cel ce stăpâneÅŸte lucrul făcut. La Dumnezeu însă lucrurile nu se petrec aÅŸa, căci nu a altuia este stăpânirea, ÅŸi a altuia creaÅ£ia, ÅŸi nici fiindcă aud „prin Care ÅŸi veacurile a făcut”, voi putea răpi de la Tatăl creaÅ£ia; precum nici când aud spunându-se că Tatăl este împărat al veacurilor, nu voi putea răpi de la Fiul stăpânirea, căci a născut pe Creator. AÅŸadar, Fiul împărăteÅŸte ca stăpân al creaturilor. Căci El nu lucrează cu plată, precum fac cei de pe lângă noi, ÅŸi nici ascultând sau supunându-se altuia, ca aceia, ci pentru iubirea ÅŸi bunătatea Lui. Căci ce, Fiul a fost văzut vreodată? Nu o poate spune cineva. Ce înseamnă, prin urmare, expresia: „Celui nestricăcios, singurului Dumnezeu”? Si ce înseamnă când zice Petru: „şi întru nimeni altul nu este mântuirea”? (Faptele Apostolilor 4, 12)
„Cinste ÅŸi slavă, zice, în vecii vecilor. Amin.” Slava ÅŸi cinstea nu se aduc numai prin vorbe, de vreme ce ÅŸi El nu ne-a făcut numai prin vorbe, ci ÅŸi prin fapte. Tot aÅŸa ÅŸi noi să-L cinstim prin fapte, deÅŸi cinstea pe noi ne atinge, nu pe El, fiindcă El nu are nevoie de nimic din partea noastră, ci noi avem nevoie de El, încât, dacă-L cinstim pe El, pe noi înÅŸine ne-am cinstit. Că după cum cel ce deschide ochii spre a vedea lumina soarelui, lui singur îi foloseÅŸte, admirând frumuseÅ£ea acestui corp ceresc, iar soarelui nu i-a adus nici o mulÅ£umire, fiindcă nu 1-a făcut mai strălucitor decât era, tot aÅŸa, ba încă cu atât mai mult cu Dumnezeu; căci cel ce admiră ÅŸi cinsteÅŸte pe Dumnezeu, pe sine se cinsteÅŸte, ÅŸi se foloseÅŸte foarte mult. Cum? Fiindcă săvârÅŸind virtutea, se slăveÅŸte pe sine. „Căci Eu preamăresc pe cei ce mă preaslăvesc pe Mine.” (I Regi 2, 30) „Dar, zici tu, cum poate să fie slăvit cineva, când el nu se foloseÅŸte cu nimic din slava ce noi : o acordăm?” Apoi aceasta se petrece întocmai după cum se zice despre Dumnezeu că este flămând ÅŸi însetat. Căci pe cele ale noastre El ÅŸi le însuÅŸeÅŸte, ca măcar aÅŸa să ne atragă spre El; îşi însuÅŸeÅŸte, zic, ÅŸi onorurile ÅŸi batjocurile, ca măcar astfel să ne înfricoşăm — dar nici aÅŸa noi nu suntem atraÅŸi.

„SlăviÅ£i, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru ÅŸi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.” (I Corinteni 6, 20) Åži cum îl slăveÅŸte cineva pe Dumnezeu în trupul său? Cum în sufletul său? ÃŽn trup îl slăveÅŸte cel ce nu este desfrânat, cel ce nu se îmbată, cel ce nu se îmbuibează cu mâncărurile, cel ce nu se împodobeÅŸte, cel ce are grijă de trup doar atât cât îi trebuie pentru sănătatea lui, cel ce nu preadesfrânează, cea (femeia) care nu miroase a mirodenii, cea care nu-ÅŸi zugrăveÅŸte faÅ£a cu vopsele, cea care se mulÅ£umeÅŸte cu atâta cât a făcut Dumnezeu, ÅŸi nu mai adaugă nimic meÅŸteÅŸugit pe faÅ£a sa. Căci, spune-mi: de ce introduci de la tine în făptura lui Dumnezeu cea desăvârÅŸită? Nu-Å£i este de ajuns ceea ce a făcut Dumnezeu; ci ca un mai bun arhitect încerci să îndrepÅ£i ÅŸi să dregi lucrul Său, te împopoÅ£onezi ÅŸi batjocoreÅŸti pe Creator, ca astfel să atragi la sine-Å£i mulÅ£i admiratori. „Dar ce să fac, zici tu, căci nici eu nu voiesc, ci sunt silită a face acestea pentru bărbatul meu.” Nu se poate să fii iubită de alÅ£ii, dacă tu nu voieÅŸti. Dumnezeu te-a făcut frumoasă, ca ÅŸi prin aceasta El să fie admirat, iar nu batjocorit. Deci nu-L răsplăti cu astfel de daruri, ci cu înÅ£elepciune ÅŸi cumpătare. Dumnezeu te-a făcut frumoasă ca astfel să-Å£i înmulÅ£eÅŸti ÅŸi sporeÅŸti cumpătarea. Căci nu este tot una: să fii înÅ£eleaptă când te găseÅŸti drăgăstoasă ÅŸi vrednică de iubit, ÅŸi să nu fii dorită de nimeni. Auzi ce spune Scriptura despre losif, că era frumos ÅŸi plăcut la faţă ? Åži ce ne foloseÅŸte nouă să auzim că losif era frumos? Pentru ca astfel încă mai mult să-i admirăm frumuseÅ£ea lui ÅŸi cumpătarea.
Dumnezeu te-a făcut frumoasă? Apoi de ce atunci te sluÅ£eÅŸti pe tine? După cum o statuie de aur ar mânji-o cineva cu noroi din mocirlă, tot aÅŸa fac ÅŸi femeile care întrebuinÅ£ează sulimanuri pe feÅ£ele lor. Presari singură pe tine însuÅ£i pământ, femeie, uneori pământ de culoarea roÅŸie, alteori alt. „Dar, zici tu, cele slute, cu drept cuvânt că fac aÅŸa.” Dar oare de ce, spune-mi! Dacă pentru a-ÅŸi acoperi sluÅ£enia, atunci fac ceva prostesc; când ceea ce este natural a fost biruit de ceea ce este artificial? Cu ce poate sluÅ£enia să întristeze pe cineva, când acela nu are alt defect? „Să nu lauzi pe om pentru frumuseÅ£ea lui ÅŸi să nu te scârbeÅŸti de om pentru chipul (faÅ£a) lui.” (înÅ£elepciunea lui Isus Sirah 11, 2) Pe Dumnezeu să-L admiri ÅŸi să-L lauzi ca pe Cel mai eminent meÅŸteÅŸugar, iar pe acela deloc, căci frumuseÅ£ea ce o are, nu este proprietatea lui.
De altfel, ce câştig ai de la frumuseÅ£e? Nici unul, ci lupte mai multe, bârfe mai multe, primejdii mai multe, bănuieli mai multe. Pe aceea care nu este frumoasă, nici n-ar bănui-o cineva, pe când pentru aceea care încă mai întrebuinÅ£ează ÅŸi sulimanuri ÅŸi podoabe multe pe ea, imediat lumea îşi face o idee rea de ea, ÅŸi bărbatul ei convieÅ£uieÅŸte cu bănuială – ce poate fi mai grozav? El nu se bucură de atâta plăcere din privirea frumuseÅ£ii ei pe câtă întristare are din pricina bănuielilor. Aceea în curând se ofileÅŸte din pricina sulimanurilor, căpătându-ÅŸi o înfăţiÅŸare de moleÅŸire, de deşănÅ£are, de desfrânare ÅŸi chiar sufletul ei devine grosolan, ÅŸi plin de cea mai mare ÅŸi mai totală lipsă de ruÅŸine, fiindcă frumuseÅ£ea de felul acesta preferă aceste femei. Pe când pe cealaltă nu o vom găsi niciodată în halul acesta, ÅŸi nici nu va avea cine să se repeadă asupra ei, ca niÅŸte câini, ci întocmai ca ÅŸi o mieluÅŸea, ea paÅŸte în liniÅŸte, nesupărând-o nici un lup, ÅŸi nerepezindu-se asupra ei, căci lângă ea stă păstorul. Nu este nici un avantaj mai mult, dacă una este frumoasă, iar alta nu; avantajul este că aceea chiar frumoasă fiind să nu desfrâneze, iar cealaltă să nu fie rea.
Căci, spune-mi te rog: care este însuÅŸirea ochilor? Oare de a fi umezi, de a se întoarce repede în toate părÅ£ile, de a fi bulbucaÅ£i ÅŸi albaÅŸtri, sau de a fi ageri ÅŸi cu vederea fină? Eu zic că cele din urmă sunt; iar aceasta se învederează de acolo. Care este însuÅŸirea unei candele? De a lumina frumos întreaga casă, sau a fi fabricată cu gust, ÅŸi rotundă, sau în formă cilindrică? Desigur că, fără vorbă multă, am zice că cea dintâi este însuÅŸirea candelei, în timp ce forma ei ne este indiferentă, ÅŸi ceea ce se caută, aceasta este. De aceea ÅŸi zicem către slugă: „rău mi-ai întocmit candela”, căci doar treaba candelei este să lumineze. Prin urmare acelaÅŸi lucru se poate zice ÅŸi pentru ochi: dacă este negru sau albastru, puÅ£in ne interesează, pe câtă vreme ei îţi îndeplinesc cu toată prisosinÅ£a nevoia ta; după cum răi sunt ochii aceia care-Å£i întunecă vederea, ÅŸi nu au bine regulată întocmirea lor, pentru care pe cei ce nu văd — chiar cu ochii deschiÅŸi — noi zicem că au răi ochii. Căci tot ceea ce nu-ÅŸi îndeplineÅŸte rolul său propriu, noi zicem că este rău. Åži aceasta este răutatea ochilor.
Dar mai spune-mi: care este însuşirea nasului? Oare de a fi drept, de a fi bine format în amândouă laturile, şi de a avea analogia potrivită cu faţa — sau de a fi destoinic spre mirosit, şi a putea iute distinge mirosul şi a-1 trimite creierului? Aceasta este destul de lămurit. Dar să o învederez şi printr-un alt exemplu. Despre care unelte sau vase zicem noi că sunt fabricate bine: de cele care se pot fura cu uşurinţă, sau de acelea care sunt făurite bine? Desigur că despre acestea din urmă. Care dinţi spunem noi că sunt buni? Aceia care sunt ascuţiţi şi macină bine mâncarea, sau aceia care sunt aşezaţi frumos în gură? Desigur că cei dintâi.
Şi în general vorbind, dacă am face cercetare asupra oricărui mădular al trupului, le-am găsi pe toate într-atât de sănătoase şi bune, întrucât fiecare din ele îşi îndeplineşte cu exactitate rolul său propriu. Tot astfel zicem şi că un vas, sau un copac este bun, nu după forma sau culoarea lui, ci după slujba pe care o îndeplineşte. Tot aşa zicem şi de o slugă că este bună şi destoinică la treabă, nu după frumuseţea sau sluţenia ei, ci după slujba ce ne-o face.
Ai văzut cum trebuie să fie ceva bun şi frumos? Când noi deopotrivă ne bucurăm de cele mari şi frumoase, cu nimic nu ne covârşim unii pe alţii. De pildă, eu zic că noi vedem cu toţii deopotrivă lumea aceasta, vedem la fel soarele, luna, stelele, umblăm cu toţii la fel prin aer, ne împărtăşim cu toţii din mâncăruri şi din apă, fie că am fi frumoşi la faţă, fie că n-am fi. Şi dacă ar trebui să spun ceva minunat, apoi desigur că femeile care nu sunt aşa de frumoase, sunt mult mai sănătoase ca cele frumoase. Căci cele frumoase nu se dedau la nici o osteneală, pentru a-şi păstra frumuseţea, ci stau în nelucrare şi la umbră, din care cauză şi energia naturală a mădularelor trupului devine mai moleşită, mai neactivă, în timp ce celelalte, ca unele ce n-au nici o grijă de asemenea nimicuri, îşi cheltuiesc toată viaţa în activitate.
„SlăviÅ£i, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru ÅŸi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.” (I Corinteni 6, 20) Să nu ne împodobim trupul, fiindcă această grijă este de prisos ÅŸi prostească. Să nu învăţăm pe bărbaÅ£i să iubească numai faÅ£a; căci dacă tu eÅŸti împodobită în aÅŸa fel, uitându-se la faÅ£a ta, iute va fi atras spre desfrânare; iar dacă tu îl vei învăţa să iubească purtarea femeii ÅŸi podoaba sufletului ei, el nu va desfrâna cu uÅŸurinţă, căci nici nu va găsi unele ca acestea la o desfrânată, ci din contră. Să nu-1 deprinzi a se lăsa să fie stăpânit de râs sau de îmbrăcămintea sumară, ca nu cumva otrava să se îndrepte contra ta. Invaţă-1 să se bucure totdeauna de cumpătare, ÅŸi vei putea face acest lucru, dacă ÅŸi înfăţiÅŸarea ta va fi la fel, fiindcă dacă tu eÅŸti îngâmfată ÅŸi îmbrăcată sumar, cum vei putea scoate din gură vorbe demne ÅŸi cuviincioase? Åži cine oare nu va râde de tine, ÅŸi nu te va lua în bătaie de joc? Cum poate cineva să-L poarte în sufletul său pe Dumnezeu? Practicând virtutea, împodobindu-ÅŸi sufletul, mai ales că nimic nu-1 poate împiedica de la aceasta. Astfel slăvim noi pe Dumnezeu, când suntem în toate privinÅ£ele buni, ÅŸi în ziua aceea vom fi slăviÅ£i ÅŸi noi de El mai mult chiar decât îl slăvim acum pe El. „Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi.” (Romani 8, 18) Căreia fie ca noi cu toÅ£ii să ne împărtăşim întru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl ÅŸi cu Sfântul Duh, se cuvine mărirea, puterea ÅŸi slava acum ÅŸi pururea ÅŸi în vecii vecilor. Amin.