Sari la conținut

OMILIA IV -Tit

din “Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Tit, Filimon”

Bătrânii să fie treji, cinstiţi, întregi la minte, sănătoşi în credinţă, în dragoste, în răbdare; bătrânele, de asemenea, să aibă, în înfăţişare, sfinţită cuviinţă, să fie neclevetitoare, nerobite de vin mult, să înveţe de bine, ca să înţelepţească pe cele tinere să-şi iubească bărbaţii, să-şi iubească copiii, şi să fie cumpătate, curate, gospodine, bune, plecate bărbaţilor lor, ca să nu fie defăimat cuvântul lui Dumnezeu. (Tit 2, 2-5)

Are ÅŸi bătrâneÅ£ea defectele sale, iar nu numai tinereÅ£ea, mai mici poate decât tinereÅ£ea, dar le are: trândăvia, de pildă, lenea, uitarea, lipsa agerimii, iritarea. De aceea apostolul, poruncindu-i lui Tit, îi zice: „Bătrânii să fie treji”, căci sunt multe, după cum am spus, care fac să nu fie cineva treaz la vârsta aceasta a bătrâneÅ£ii. Åži mai întâi ceea ce am spus, a-ÅŸi pierde cineva cunoÅŸtinÅ£a ÅŸi sensibilitatea, ÅŸi cu greu a se ridica de jos, precum ÅŸi cu greu a se miÅŸca. Pentru aceea zice: „CinstiÅ£i, întregi la minte”. Prin spusa „întregi la minte”, de aici, el îi numeÅŸte pe cei chibzuiÅ£i, precauÅ£i, fiindcă expresia: σωφροσύν înseamnă în primul rând mântuirea minÅ£ii (σώζ φρήν).

Sunt ÅŸi la bătrâneÅ£e oameni turbaÅ£i de patimi, nebuni în purtări, unii din cauza vinului, iar alÅ£ii din cauza tristeÅ£ii, fiindcă bătrâneÅ£ea îl face pe om mic la suflet. „SănătoÅŸi în credinţă, în dragoste ÅŸi în răbdare”, zice. Åži bine a spus ,,în răbdare”, fiindcă mai ales aceasta se potriveÅŸte celor bătrâni. „Bătrânele, de asemenea, să aibă, în înfăţiÅŸare, sfinÅ£ită cuviinţă.” Dar, oare, ce vrea să zică prin „cu sfinÅ£ită cuviinţă”? Åži anume cucernicia ÅŸi buna lor cuviinţă se arată chiar din felul îmbrăcămintei lor.

„Neclevetitoare, zice, nerobite de vin mult.” Patima aceasta mai ales este a femeilor ÅŸi a bătrâneÅ£ii, căci li s-a răcit mult sângele din cauza vârstei ÅŸi au poftă de vin. De aceea apostolul le dă povaÅ£a pentru aceasta, voind a le tăia pofta din toate părÅ£ile ÅŸi a fi departe de această boală, precum ÅŸi a îndepărta de la ele râsul ÅŸi batjocura lumii. Este nevoie de vin, mai cu seamă la vârsta aceasta, că este neputincioasă, însă nu de mult, după cum nici cele tinere să nu bea vin mult, nu tot pentru aceeaÅŸi cauză, ci pentru că la vârsta lor pofta se aprinde mai cu putere.

„Să înveÅ£e de bine.” Åži, cu toate acestea, le împiedici pe femei de a învăţa; cum deci le îngădui aici, pe când în alt loc zici: „Nu îngădui femeii să înveÅ£e pe altul”? (I Timotei 2, 12) ÃŽnsă, ascultă ce a adăugat mai departe: „nici să stăpânească pe bărbat”. Bărbatului încă de la început i s-a permis a-i învăţa ÅŸi pe bărbaÅ£i, ÅŸi pe femei; femeii îi permite numai cuvântul sfătuitor în casă, însă, nicăieri nu-i îngăduie de a adresa vreo cuvântare lungă. De aceea a adăugat: „nici să stăpânească pe bărbat”.

„Ca să înÅ£elepÅ£ească, zice, pe cele tinere.” Ai văzut cum adună pe popor la un loc ÅŸi cum le pune pe cele tinere sub stăpânirea celor bătrâne? El nu vorbeÅŸte aici despre fete, ci spune în mod simplu de vârsta lor. „Fiecare bătrână, zice, s-o povăţuiască pe cea tânără.” „Să-ÅŸi iubească bărbaÅ£ii.” Aceasta este capitalul tuturor bunurilor într-o casă, după cum zice: „Cu trei lucruri m-am împodobit: unirea fraÅ£ilor, dragostea între prieteni ÅŸi bărbatul cu femeia care se înÅ£eleg bine unul cu altul”. (ÃŽnÅ£elepciunea lui Isus Sirah 25, 1-2)

Când este iubire, nimic din cele neplăcute nu se va întâmpla.

Căci, cum ar fi cu putinţă, capul fiind unit cu trupul ÅŸi nici o dezbinare fiind între ele, totuÅŸi celelalte mădulare să nu se găsească în pace? Când căpeteniile sunt în pace, cine ar putea dezbina ÅŸi tulbura pacea? Precum iarăşi, dacă acelea se găsesc rău între ele, nimic sănătos nu va putea fi în casă. Deci, nimic nu poate fi mai important decât dragostea, căci ea este mai folositoare decât banii, decât nobleÅ£ea, decât stăpânirea ÅŸi decât toate celelalte. Åži n-a zis simplu: „să fie în pace”, ci: „să-ÅŸi iubească bărbaÅ£ii”. Când este dragoste, nimic din cele grele nu se poate infiltra, ÅŸi dintru ea se nasc ÅŸi celelalte bunuri.

„Să-ÅŸi iubească copiii”, zice. De altfel, ceea ce iubeÅŸte rădăcina, cu atât mai mult va iubi ÅŸi roadele. „Să fie cumpătate, curate, gospodine, bune.” Toate se nasc din dragoste, căci ÅŸi îngrijitoare de casele lor, adică bune gospodine, ÅŸi bune femei devin în urma dragostei faţă de bărbat. „Să fie plecate bărbaÅ£ilor lor, ca să nu fie defăimat cuvântul lui Dumnezeu”, precum ÅŸi ceea care-l dispreÅ£uieÅŸte pe bărbat, nici de casă nu se îngrijeÅŸte. Din dragoste se naÅŸte ÅŸi întreaga înÅ£elepciune, de la dragoste orice ceartă dispare. Chiar dacă bărbatul ar fi elin, iute se va convinge, iar de va fi creÅŸtin, iute se va face mai bun.

Ai văzut concesiile lui Pavel? Cel ce toate le-a făcut, ca să ne depărteze pe noi de cele pământeÅŸti, acum multă îngrijire pune pentru cele ce aparÅ£in unei case, căci, când acestea sunt bine întocmite, ÅŸi cele duhovniceÅŸti vor merge bine; altfel, ÅŸi acelea se vor vătăma. Căci femeia gospodină va fi ÅŸi iconoamă. O asemenea femeie nu se va ocupa nici cu desfătările, nici cu ieÅŸirile de-acasă, fără nici un rost, ÅŸi nici cu altceva de acest fel. „Ca nu cumva, zice, să fie defăimat cuvântul lui Dumnezeu.”

Ai văzut că el mai înainte de orice se îngrijeÅŸte de propovăduire, iar nu de lucruri lumeÅŸti? Căci ÅŸi către Timotei scriind, zicea: „ca să petrecem viaţă paÅŸnică ÅŸi liniÅŸtită întru toată cuvioÅŸia ÅŸi buna-cuviinţă” (I Timotei 2, 2), iar aici: „ca să nu fie defăimat cuvântul Lui Dumnezeu”. Că, dacă se întâmplă ca o femeie credincioasă, care vieÅ£uieÅŸte cu un necredincios, să nu fie virtuoasă, hula desigur că trece la Dumnezeu; iar dacă ea este cu bună-cuviinţă ÅŸi înÅ£eleaptă, propovăduirea câştigă slavă de la dânsa ÅŸi prin succesele ei.

Să audă femeile care vieţuiesc cu bărbaţi răi şi necredincioşi; să audă, zic, şi să se înveţe a-i aduce la evlavie prin felul lor de a se purta. Că, deşi nu vei câştiga altceva, şi nici nu-l vei putea atrage pe bărbat spre împărtăşirea dogmelor celor adevărate, cel puţin i-ai cusut gura şi nu l-ai lăsat să hulească creştinismul, iar aceasta nu e puţin lucru, ci încă foarte mare, căci se slăveşte credinţa din purtarea voastră.

Îndeamnă, de asemenea, pe cei tineri să fie cumpătaţi. (2, 6) Priveşte cum el pretutindeni păstrează măsura cuvenită. Fiind vorba de femei şi de învăţătura lor, apoi partea cea mai mare a încredinţat-o femeilor, punându-le pe cele bătrâne să le privegheze pe cele tinere, pe când pe bărbaţi îi pune de-a dreptul sub ascultarea lui Tit şi lui îi încredinţează totul. Căci nimic nu poate fi atât de greu şi de obositor, ca a împiedica plăcerile cele absurde la o asemenea vârstă. Nici dragostea de bani, nici pofta de slavă şi nici altceva din acestea nu-l poate tulbura pe un tânăr la asemenea vârstă, ca dragostea trupurilor.

De aceea apostolul, lăsându-le pe toate celelalte la o parte, pune înainte sfătuirea cea mai importantă. După aceea, fiindcă nici pe celelalte nu le neglijează, priveşte ce spune: Întru toate arată-te pe tine pildă de fapte bune. (2, 7) „Să înveţe, zice, cele bătrâne pe cele tinere, dar şi tu să sfătuieşti pe cei tineri de a fi cu întreagă înţelepciune. Fii tu însuti tuturor învăţător obştesc şi exemplu de virtute strălucită în viaţa ta, pusă înainte în mijlocul tuturor, ca o icoană, prototip, având în sine toate cele bune şi procurând exemple cu multă uşurinţă celor ce voiesc a imita ceva din bunurile ce sunt în ea.

Dovedind în învăţătură, zice, neschimbare, cuviinţă, cuvânt sănătos şi fără prihană, pentru ca cel potrivnic să se ruşineze, neavând de zis nimic rău despre noi. (2, 7-8)

Prin expresia: „cel potrivnic să se ruÅŸineze”, el îl înÅ£elege pe diavolul ÅŸi pe oricine-i slujeÅŸte lui. Când viaÅ£a este strălucită ÅŸi cuvântul, sănătos, când este blajin, blând, cumpătat ÅŸi nu dă celor potrivnici nici un motiv de vorbă, mare ÅŸi negrăit este câştigul. Prin urmare, necesitatea învăţăturii este foarte mare, a învăţăturii nu oricare, ci a învăţăturii încercată, necontrazisă ÅŸi de nicăieri dând vreo pricină de vorbă celor ce ar voi a o găsi.

Slugile să se supună stăpânilor lor, întru toate, ca să fie bine-plăcute. (2, 9) Ai văzut ceea ce a voit să spună mai înainte prin expresia: „ca cel potrivnic să se ruÅŸineze, neavând nimic a grăi de noi de rău”? Prin urmare, este vrednic de hulă cel ce le desparte pe femei de bărbaÅ£i sub pretext de înfrânare, precum ÅŸi cel ce le lipseÅŸte pe slugile stăpânilor tot sub acest pretext. Acest cuvânt deci nu este fără prihană ÅŸi dă multă pricină de vorbă ÅŸi necredincioÅŸilor, aÅŸa că gurile tuturor sunt deschise asupra noastră.

Slugile, zice, să se supună stăpânilor lor, întru toate, ca să fie bine-plăcute, neîntorcându-le vorba, să nu dosească ceva, ci să le arate toată buna-credinţă, ca să facă de cinste întru toate învăţătura Mântuitorului nostru Dumnezeu. (2, 9-10) Cu drept cuvânt dar zicea într-altă parte: „Slujind cu bunăvoinţă, ca ÅŸi Domnului, ÅŸi nu ca oamenilor”. (Efeseni 6, 7) Chiar dacă slujeÅŸte stăpânului cu bunăvoinţă, totuÅŸi pricina să aibă începutul din frica de Dumnezeu — astfel că cel ce slujeÅŸte cu o aÅŸa frică de Dumnezeu, se va învrednici de mare plată. Căci, dacă sluga nu-ÅŸi stăpâneÅŸte mâna ÅŸi nici limba cea neînfrânată, cum va admira elinul credinÅ£a noastră? Dar dacă ei ar vedea-o pe sluga ta filosofând în Hristos ÅŸi arătând o mai mare înfrânare decât cei ai lor, precum ÅŸi cu o mai mare blândeÅ£e ÅŸi bunăvoinţă, în tot felul va admira puterea propovăduirii. Căci elinii nu judecă lucrurile din vorbe, ci din faptele vieÅ£ii.

Fie, deci, ca şi femeile, şi slugile să le servească de dascăli, prin puterea lor. Căci şi printre dânşii, ca şi pretutindeni, aceasta se mărturiseşte, că neamul slugilor este obraznic, rău format, îndărătnic, nu îndeajuns de destoinic pentru fapta bună, nu pentru natura lor — să nu fie! — ci pentru creşterea ce o au şi pentru neîngrijirea stăpânilor lor. Fiindcă stăpânii pentru nimic alta nu se îngrijesc, decât pentru slujba lor, dar încă de s-ar neglija si modul contactului lor — iar aceasta ar face-o tot pentru liniştea lor, ca adică să nu le aducă vreo nemulţumire, curvind sau furând, sau îmbătându-se — desigur că fiind lăsaţi fără nici o îngrijire şi neavând pe nimeni care să le cenzureze purtarea, se vor scufunda chiar în adâncul răutăţilor.

Căci, chiar unde este de faţă tatăl sau mama, pedagogul sau guvernatorul, sau dascălul şi alţii de aceeaşi vârstă, şi chiar însăşi slava libertăţii înconjoară pe cineva, sau şi altele multe, şi de-abia pot copiii de a fugi de contactul celor răi, dar şi când toţi aceştia vor lipsi, şi ei (slugile) vor fi amestecaţi cu cei răi, trăind în linişte cu cine ar voi, nefiind nimeni care să se intereseze de dânşii, ce crezi că vor deveni unii ca aceştia? De aceea, e greu lucru de a se face slugă bună.

De altfel, nu se bucură nici de învăţătura celor din afară si nici de învăţătura noastră. Nu sunt în legătură cu bărbaţi liberi, serioşi şi care pun multă îngrijire pentru cinstea lor. De aceea, zic, este greu, şi chiar ceva minunat, ca o slugă să fie vreodată folositoare. Când dar elinii vor vedea că neamul acesta al slugilor, atât de obraznic şi viciat, având ca un frâu, aşa-zicând, puterea propovăduirii Evangheliei, care îi face mai de respectat decât toţi ceilalţi şi mai blânzi, atunci chiar dacă stăpânii lor, zic, ar fi mai tâmpi decât toţi oamenii, totuşi vor căpăta o înaltă idee despre credinţa noastră creştină. Este învederat apoi că şi frica de toate celelalte după moarte, filosofate de noi, pătrunzând dinainte în sufletul lor, au avut puterea de a îndepărta răutatea, introducând în locu-i în sufletul lor frica de plăcerea relelor.

AÅŸa că nu în zadar apostolul face mult caz de aceasta pretutindeni; căci, cu cât elinii vor fi mai răi, cu atât mai mult va fi admirată puterea predicii. De altfel, ÅŸi pe doctor atunci îl admirăm, când pe cel deznădăjduit de boală ÅŸi care nu se bucură de nici un ajutor, ÅŸi nici măcar nu poate a se stăpâni de poftele cele urâte, ci se tăvăleÅŸte într-însele, îl îndreaptă ÅŸi-l însănătoÅŸeÅŸte. Åži apoi priveÅŸte ce anume cere ÅŸi care mai cu seamă îl liniÅŸteÅŸte pe stăpân: „neîntorcându-le vorba, să nu dosească ceva”, adică să arate multă bunăvoinţă faţă de cele ce li se încredinÅ£ează, fiind buni către stăpâni, ascultând ÅŸi supunându-se poruncilor lor.


DESPRE SLUGI, CUM CÄ‚ NIMIC NU-I VÄ‚TÄ‚MA SPRE VIRTUTE,
DACÄ‚ AU ACEASTA ÃŽN VEDERE; IAR CA MÄ‚RTURIE RELEVANTÄ‚
ESTE VIRTUOSUL IOSIF, CEL ARUNCAT ÎN TEMNIŢĂ

Să nu credeţi că eu am făcut vorbă de aceasta acum întâmplător; vorba mea este către slugi. Deci, iubitule, să nu te uiţi la faptul că tu slujeşti oamenilor, ci că slujeşti lui Dumnezeu, că tu împodobeşti şi cinsteşti predica Evangheliei, iar aceasta o faci ascultând de stăpân. Gândeşte-te că nu faci pe gustul stăpânului, ci îndeplineşti poruncile lui Dumnezeu, şi suferi orice cu plăcere. Ceea ce pururea spun, aceea o zic şi acum: că, dacă noi ne îndeplinim cu sfinţenie cele duhovniceşti, vor urma desigur şi cele ale vieţii de faţă.

Căci pe un astfel de servitor, atât de binevoitor, atât de blajin, nu numai Dumnezeu îl laudă şi-i va da cununa cea strălucită, ci însuşi stăpânul său, care, de ar fi chiar fiară sălbatică, sau piatră sau crud şi neomenos, totuşi îl va lăuda, îl va admira şi-l va da ca exemplu tuturor celorlalţi, şi-1 va pune înaintea tuturor, chiar elin de ar fi acela.

Şi cum că stăpânii elini chiar voiesc ca slugile să se poarte astfel, eu vă voi povesti un exemplu, dacă credeţi. Iosif a fost vândut mai-marelui bucătarilor, şi deci era de o altă credinţă, iar nu din cea egipteană. Dar ce a făcut acela? Fiindcă a văzut că tânărul era virtuos, n-a avut în vedere deosebirea credinţei lui, ci-l iubea şi-l admira, ba încă i-a încredinţat lui privegherea tuturor celorlalţi, şi chiar privegherea celor din casa sa; era, aşa-zicând, al doilea stăpân, ba chiar cu mult mai însemnat decât stăpânul său, de vreme ce acela nu ştia cele ale sale, în timp ce acesta ştia mai bine decât acela.

Mi se pare că ÅŸi după aceea, când el a dat crezare acelei înscenări făcută contra lui Iosif, fiindcă-l cinstea pe tânăr, mânia lui s-a mărginit la a-l băga în temniţă. Dacă nu l-ar fi preÅ£uit mult pe acest bărbat ÅŸi nu-l admira pentru cele de dinainte, cu toate că-i încredinÅ£ase privegherea casei sale, i-ar fi pătruns trupul cu sabia. „Pizma trezeÅŸte mânia omului defăimat, zice, ÅŸi el este fără milă în ziua răzbunării; el nu se uită la nici un preÅ£ de răscumpărare ÅŸi, chiar când îi vei spori darurile, tot nu se îmblânzeÅŸte”. (Pilde 6, 34-35)

Deci, dacă astfel este mânia fiecărui bărbat, apoi cu atât mai mult a aceluia, fiind egiptean şi barbar, în acelaşi timp şi nedreptăţit, după cum credem, de cel ce fusese cinstit de dânsul. Voi cu toţii ştiţi, că nu la fel ne supără pe noi nedreptăţile ce le suferim de la oameni, ci mai mult decât toate şi mai cu amărăciune nedreptăţile ce le-am suferit de la cei ce se găseau faţă de noi favorabili, în care ne încredeam şi se încredeau în noi; relele pe care noi le suferim de la aceştia mai cu seamă ne mâhnesc foarte mult.

Dar acel egiptean nu s-a gândit ÅŸi nici n-a zis întru sine: „Luându-l pe dânsul rob ÅŸi încredinţându-i lui toate cele ale casei, l-am făcut, aÅŸa-zicând, liber ÅŸi chiar mai mare puÅ£in decât mine; ÅŸi acum astfel mi-a răsplătit el?” Nimic din acestea n-a spus, atât de mult sufletul lui era cuprins de dragostea de dinainte. Åži ce poate fi de mirare dacă se bucura de atâta dragoste în casă: Tu priveÅŸte de câtă îngrijire se bucura în temniţă.

Voi ştiţi cum se deprinde spre cruzime moralul celor care păzesc temniţele, cum se folosesc de nenorocirile altora şi cum, pe cei ce alţii i-ar hrăni, miluindu-i în nenorocirile lor, pe aceştia, zic, ei îi sfâşie, câştigând astfel lucruri de acelea ce sunt vrednice de multe lacrimi şi făcându-se mai cruzi decât fiarele sălbatice. Din cele ce ar trebui să-i miluiască pe cei din temniţă, din acelea se folosesc dânşii. Şi nu numai la aceasta să ne gândim, dar şi la aceea că ei nu se poartă la fel cu toţi cei întemniţaţi, căci, pe când de cei întemniţaţi pentru răutăţi sau învinovăţiţi la întâmplare şi legaţi, de-abia poate le-ar fi milă, iată că pe cei întemniţaţi pentru des frânări sau alte rele îi pedepsesc cu mii de pedepse.

Astfel că temnicerul trebuia a fi crud cu Iosif nu numai prin modul său de a se purta, ci şi din cauza pentru care fusese întemniţat. Căci pe cine nu l-ar fi întărâtat asupra sa tânărul acesta, care, după ce s-a bucurat de atâta cinste din partea stăpânului său, la urmă a fost bănuit că a ispitit-o pe stăpâna sa, şi deci cu astfel de recompense i-a răsplătit? Toate acestea cugetându-le temnicerul, precum şi cinstea celui întemniţat, şi faptul pentru care a fost întemniţat, oare nu şi-ar fi putut bate joc de tânăr, mai rău decât orice fiară sălbatică?

Însă, mai presus de toate acestea a fost speranţa lui Iosif în Dumnezeu, şi astfel virtutea sufletului poate îmblânzi chiar şi fiarele cele sălbatice. Căci el tot prin aceeaşi blândeţe cu care îl subjugase pe stăpân, l-a subjugat şi pe cel dintâi temnicer, şi deci Iosif iarăşi era stăpân, şi tot aşa stăpânea şi în temniţă, ca şi în casă. Căci, fiindcă urma a împăraţi, cu drept cuvânt că mai întâi a învăţat a fi stăpânit şi, stăpânit fiind, era stăpân şi cel mai mare al casei.

Deci, dacă Pavel cere ca acela care intră în biserică să fie aÅŸa, grăind: „Căci dacă nu ÅŸtie cineva să-ÅŸi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?” (I Timotei 3, 5), tot aÅŸa voieÅŸte să fie ÅŸi cel ce stăpâneÅŸte, mai întâi fiind un eminent conducător al casei. Iosif a fost conducător al casei, conducător al temniÅ£ei, nu drept conducător de temniţă, ci conducător de casă. Căci ÅŸi în temniţă el a uÅŸurat nenorocirile tuturor ÅŸi era în  fruntea  celor întemniÅ£aÅ£i  ca  prieteni  ai  săi,  nu  numai interesându-se de nenorocirile lor ÅŸi mângâindu-i, ci chiar dacă vedea pe cineva pus pe gânduri, se apropia de el ÅŸi cerceta cauza, ÅŸi nici măcar nu suferea de a-l vedea trist, fără ca mai întâi să-l scape de tristeÅ£e; o astfel de dragoste părintească un altul nu ar fi arătat nici către copiii săi.

Din bunurile acestea deci i-a venit şi stăpânirea, fiindcă mai întâi trebuie să existe cele ale noastre, şi după aceea cele ale lui Dumnezeu. Cum că el avea atâta îngrijire şi cruţare de cei de pe lângă dânsul, să ascultăm ce spune Sfânta Scriptură: „Şi a întrebat Iosif pe dregătorii lui Faraon, care erau cu el la stăpânul său sub pază, şi le-a zis: «De ce sunt astăzi triste feţele voastre?» (Facerea 40, 7) Şi nu numai din acestea, ci şi din cele ce au făcut aceia, noi putem să aflăm care este virtutea acestui bărbat. Căci ei, ca slugi ale împăratului, nu l-au dispreţuit şi nici nu l-au respins pe când se găseau în mâhnire, ci încă i-au descoperit lui toate ale lor, ca unui frate adevărat.

Acestea toate vi le-am spus, spre a vedea că omul virtuos, de s-ar găsi chiar în robie sau în temniţă, sau chiar în fundul pământului, nimic nu-l va putea face să se abată de la fapta bună. Acestea le-am zis şi către slugi, că, de ar avea stăpâni chiar fiare sălbatice, ca pe egipteanul acela, sau cruzi ca acel temnicer, îi vor putea atrage de partea lor. Chiar elini de ar fi aceia sau orice, iute îi vor putea îmblânzi, fiindcă nici un mijloc nu poate fi mai potrivit, mai plăcut şi mai încântător ca blândeţea şi supunerea. Un astfel de om este îndemânatic la orice. Astfel de oameni nu se ruşinează nici de robie, nici de sărăcie şi nici în boală nu se împuţinează, căci unul ca acesta pe toate le stăpâneşte şi virtutea lui pe toate le biruieşte.

Dar, dacă faptul acesta are atâta putere între cei ce slujesc, cu cât mai mult încă între cei liberi? Această virtute deci să o avem şi cei robi, şi cei liberi, şi femeile, şi bărbaţii, căci numai aşa vom fi plăcuţi şi oamenilor, şi lui Dumnezeu, şi nu numai oamenilor celor virtuoşi, ci şi chiar celor răi, şi mai ales acelora, căci aceia mai cu seamă îi cinstesc şi respectă. După cum pe cei blânzi îi iubesc şi îi cinstesc mai cu seamă cei ce stăpânesc, tot aşa şi desfrânaţii îi cinstesc pe cei virtuoşi, cunoscând chiar dânşii din ce cinste au căzut.

Deci, fiindcă astfel este rodul virtuţii, pe aceasta să o urmărim, pe aceasta să o îmbrăţişăm. Dacă avem aceasta, toate ni se par uşoare, nimic nu este greu. De am trece chiar prin foc şi prin apă, toate se dau înapoi din faţa virtuţii şi se trag la o parte, până chiar şi moartea. Să o râvnim, dar, iubiţilor, ca astfel să ne învrednicim şi de bunurile viitoare, prin Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl si cu Sfântul Duh se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.