din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timoteiâ€
Femeia să asculte învăţătura în linişte, cu toată supunerea. Nu îngăduiesc femeii nici să înveţe pe altul, nici să stăpânească pe bărbat, ci să stea liniştită. Căci Adam a fost zidit întâi, apoi Eva. Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, amăgită fiind, s-a făcut călcătoare de poruncă. Dar ea se va mântui prin naştere de fii, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie. (I Timotei 2, 11-15)
Multă sfială cere de la femei fericitul Pavel, multă demnitate, nu numai în mişcările lor, nu numai în îmbrăcămintea lor, ci chiar până şi în vocea lor.
„Femeia să asculte învăţătura în liniÅŸte, cu toată supunerea”, ceea ce ÅŸi în Epistola către Corinteni zicea, scriindu-le: „căci lor nu le este îngăduit să vorbească, ci să se supună, precum zice ÅŸi legea. Iar dacă voiesc să înveÅ£e ceva, să întrebe acasă pe bărbaÅ£ii lor, căci este ruÅŸinos ca femeile să vorbească în biserică”. (I Corinteni 14, 34-35) Dar acum mare este vuietul, mare e tulburarea ÅŸi multă vorbă se face în biserică de femei, ceea ce nicăieri nu se petrece. Ar putea cineva vedea aici pe toate femeile vorbind, cum nu se petrece nici în piaţă, nici la băi; ca ÅŸi cum parcă ar fi venit aici ca să aibă mai multă liniÅŸte în vorbe, aÅŸa se îndeletnicesc ÅŸi se întrec toate cu vorba despre lucruri de nimic. De aceea toate au ajuns invers de cum ar fi trebuit să fie ÅŸi nu vor să înÅ£eleagă că nu este alt mijloc de a afla ceva din cele folositoare, decât numai de a sta în liniÅŸte. Când mă grăbesc să încep propovăduirea, ÅŸi nimeni nu este cu luare-aminte la cele grăite, care le este folosul? „Atât de tăcută trebuie să fie femeia în biserică, zice, încât nu numai de cele lumeÅŸti nu trebuie a grăi, ci chiar nici de cele duhovniceÅŸti.” Aceasta este adevărata podoabă, sfiala ei, aceasta va putea să o împodobească mai mult decât hainele, ÅŸi dacă ea se va modera pe sine în acest chip, va putea să-ÅŸi facă rugăciunea cu multă rânduială.
„Nu îngăduiesc femeii nici să înveÅ£e pe altul.” Åži unde este aici continuitatea celor spuse? Dar mare este acea continuitate. ÃŽntr-adevăr, apostolul le vorbea despre liniÅŸte, despre demnitate, despre sfială, le zicea că ele nu trebuie să vorbească în biserică. Din toate părÅ£ile, deci, voind a le tăia pricina de vorbă „nici să înveÅ£e, zice, ci să stea în rândul ucenicilor, iar prin tăcere vor dovedi supunerea lor”, fiindcă sexul femeiesc este oarecum vorbăreÅ£, ÅŸi de aceea apostolul din toate părÅ£ile mărgineÅŸte pe femeie.
„Căci Adam a fost zidit întâi, apoi Eva. Åži nu Adam a fost amăgit, ci femeia, amăgită fiind, s-a făcut călcătoare de poruncă.” Åži ce au de-a face aceste vorbe cu cele dinainte? „Da! zice; sexul bărbătesc s-a bucurat de mai multă cinste, fiindcă întâi a fost zidit.” ÃŽn alt loc a arătat ÅŸi ceea ce este principal, zicând astfel: „Că nu s-a zidit bărbatul pentru femeie, ci femeia pentru bărbat”. De ce spune aceasta? Mai întâi, zice, de la acestea să aibă întâietatea, iar în al doilea rând să o aibă de la cele petrecute. A învăţat femeia odinioară pe bărbat, ÅŸi totul a stricat, ÅŸi cu neascultarea 1-a făcut vinovat de osândă. De aceea Dumnezeu a supus-o bărbatului, fiindcă la început mai mult a abuzat de egalitate.” „Atrasă vei fi către bărbatul tău” (Facerea 3, 16), iar mai înainte de aceasta nu i-au fost spuse asemenea cuvinte. Dar cum Adam nu s-a amăgit? AÅŸadar nici n-a călcat porunca, dacă nu s-a amăgit. Ia aminte bine, femeia a zis: „Şarpele m-a amăgit”, pe când Adam n-a zis „femeia m-a amăgit”, ci că „ea mi-a dat mie ÅŸi am mâncat”. Nu este acelaÅŸi lucru: a lua amăgirea de la cel de acelaÅŸi fel cu tine, sau de la o fiară, de la o vietate supusă ÅŸi roabă Å£ie; aÅŸa că aceasta este amăgire. Deci în raport cu femeia, care a fost amăgită, de cel supus ÅŸi rob, Adam n-a fost amăgit fiindcă el a fost îndemnat de cea liberă ÅŸi deopotrivă cu el.
Expresia: „a văzut că rodul este bun la mâncare” nu pentru Adam s-a zis, ci pentru femeie, că „a mâncat, ÅŸi a dat ÅŸi bărbatului ei”, aÅŸa că Adam nu supunându-se poftei a călcat porunca, ci numai a fost convins simplu de femeie. A învăţat odată femeia ÅŸi atunci a stricat totul, ÅŸi de aceea apostolul zice: „nu dau voie femeii să înveÅ£e”. Åži ce are de-a face cu celelalte femei, dacă Eva a greÅŸit? Foarte mult, fiindcă sexul lor este slab ÅŸi uÅŸurel. Aici deci, apostolul vorbeÅŸte de natura femeiască, căci n-a zis „iar Eva fiind amăgită”, ci „femeia”, nume ce este comun întregului sex, iar nu numai al aceleia. Deci ce? Oare întreaga natură a căzut în călcarea poruncii prin Eva? După cum pentru Adam a spus: „După asemănarea greÅŸelii lui Adam, care este chip al Celui ce avea să vină” (Romani 5, 14), aÅŸa ÅŸi aici, adică, neamul femeiesc a călcat porunca, iar nu cel bărbătesc. Dar ce? Nu mai are femeia nici o mântuire? „Da”, zice apostolul. Si care e acea mântuire? Aceea prin naÅŸterea de copii, fiindcă n-a zis numai de Eva: „daca va stărui, cu înÅ£elepciune, în credinţă, în iubire ÅŸi în sfinÅ£enie”. ÃŽn care credinţă? ÃŽn care dragoste? ÃŽn care sfinÅ£ire? ÃŽn care înÅ£elepciune? Este ca ÅŸi cum ar fi zis: „Nu fiÅ£i triste, femeilor, că neamul vostru este defăimat; v-a dat vouă Dumnezeu ÅŸi o altă pricină de mântuire: facerea ÅŸi creÅŸterea copiilor, astfel ca nu numai prin voi, ci ÅŸi prin alÅ£ii să vă mântuiÅ£i.”
PriveÅŸte câte probleme se nasc de aici. „Iar femeia amăgindu-se, zice, a fost pricină de călcare a poruncii.” Care femeie? Eva. AÅŸadar, Eva se va mântui prin naÅŸterea de fii? Nu aceasta o spune, ci că natura femeiască se va mântui. Femeia a pricinuit călcarea poruncii. Eva desigur că a călcat porunca, însă neamul femeiesc se va mântui prin naÅŸterea de fii. Pentru ce oare ea nu se va mântui ÅŸi prin propria sa virtute? Nu cumva Eva a închis calea mântuirii celorlalte? Deci, ce se va face cu fecioarele? Ce se va face cu cele sterpe? Ce se va face cu femeile văduve, care au pierdut pe bărbaÅ£i mai înainte de a naÅŸte? Acestea sunt pierdute? Nu mai au nici o nădejde de mântuire? Åži cu toate acestea fecioarele sunt mai cu seamă cele mai lăudate ÅŸi mai bine văzute.
Deci ce voieÅŸte el oare să spună aici? „După cum pe întregul gen femeiesc 1-a supus de la zidirea celor dintâi, prin cele petrecute cu cea dintâi femeie ÅŸi, fiindcă Eva a fost zidită a doua, după Adam, de aceea, zice, ÅŸi celălalt gen femeiesc să se supună bărbaÅ£ilor.” AÅŸadar, fiindcă cea dintâi femeie a călcat porunca, tot genul femeiesc se găseÅŸte în călcarea poruncii? Dar aceasta nu-ÅŸi are raÅ£iune; atunci deci totul s-a făcut din harul lui Dumnezeu, iar cele de acum din călcarea poruncii femeii. „Şi totuÅŸi pentru aceea toÅ£i au murit, zice, fiindcă unul dintr-înÅŸii — adică femeia — a păcătuit.” Prin urmare de nimic să nu se scârbească, fiindcă i-a dat Dumnezeu femeii o mângâiere nu mică, aceea că va naÅŸte fii. „Dar aceasta, zici tu, este a naturii.” Apoi ÅŸi aceea este a naturii; căci El n-a dat numai ceea ce este a naturii, ci a hărăzit ÅŸi creÅŸterea de copii. „De vor petrece, zice, întru credinţă, ÅŸi întru dragoste, ÅŸi întru sfinÅ£ire, cu întreagă înÅ£elepciune”, adică, dacă după ce i-a născut îi va creÅŸte în astfel de principii, nu puÅ£ină plată va avea de aici, căci a crescut luptători în Hristos. „De vor petrece, zice, întru credinţă ÅŸi întru dragoste”, prin care cuvinte înÅ£elege viaÅ£a corectă, iar apoi spune de înÅ£elepciune ÅŸi demnitate în purtare.
Vrednic de crezare este cuvântul. (3, l) Expresia aceasta este spusă cu privire la toate cele spuse mai înainte, iar nicidecum nu are relaÅ£ie cu următoarele: de pofteÅŸte cineva episcopie, bun lucru doreÅŸte. Fiindcă cele spuse mai înainte erau îndoielnice, pentru aceea zice: „Credincios este cuvântul”, adică părinÅ£ii ÅŸi mamele vor putea să se bucure de virtutea copiilor, dacă îi vor creÅŸte bine. Dar cum? Dacă mama este rea ÅŸi încărcată de păcate? Oare se va folosi ea din creÅŸterea copiilor? Oare nu este natural că-i va creÅŸte pe copii la fel ca ea? Dar apostolul vorbeÅŸte aici de femeia virtuoasă, că multă plată va lua o asemenea femeie ÅŸi din creÅŸterea copiilor.
AuziÅ£i acestea ÅŸi voi, părinÅ£ilor, ÅŸi voi, mamelor, creÅŸterea copiilor nu vă va fi fără plată. Aceasta o spune ÅŸi mai departe, zicând: „dacă are mărturie de fapte bune: dacă a crescut copii” (I Timotei 5, 10), ÅŸi după celelalte multe pune ÅŸi aceasta. Căci nu este puÅ£in lucru, copiii cei daÅ£i de Dumnezeu să fie afierosiÅ£i lui Dumnezeu. Dacă baza ÅŸi temeliile începutului lor vor fi bune, mare le va fi plata; iar dacă vor neglija aceasta, mare le va fi osânda. Fiindcă ÅŸi Eli s-a pierdut din cauza fiilor săi, căci trebuia a-i povăţui. ÃŽi povăţuia el, dar nu precum trebuia, ci, nevoind a-i întrista, iată că ÅŸi pe ei, ÅŸi pe el s-a pierdut.
Auziţi acestea, voi, părinţilor. Creşteţi pe copiii voştri întru învăţătura şi certarea Domnului, cu multă băgare de seamă. Tinereţea este sălbatică, având nevoie de mulţi purtători de grijă, dascăli, pedagogi, îngrijitori, de mulţi hrănitori. Este de dorit, deci, ca după atâtea necazuri, să poată fi stăpânită. Tinereţea este ca şi un cal sălbatic, ca şi o fiară sălbatică, şi dacă de la început şi din cea mai fragedă vârstă a copilăriei îi vom pune nişte hotare bune, după aceasta nu vom avea nevoie de multe osteneli, ci obişnuinţa va deveni lege. Să nu-i lăsăm să facă ceva din cele plăcute şi vătămătoare, şi nici ca unor copii să le facem totdeauna pe placul lor, ci mai cu seamă să-i ţinem în întreaga înţelepciune şi cumpătare, fiindcă abuzul de acestea pierde tinereţea mai mult decât orice.
Pe lângă aceasta nouă ne trebuie multe lupte ÅŸi băgare de seamă. Iute apoi să le dăm femei, astfel ca trupurile lor să fie curate ÅŸi neatinse când vor primi pe mireasă. Aceste amoruri sunt cele mai fierbinÅ£i. Cel ce a fost înÅ£elept ÅŸi cumpătat ÅŸi mai înainte de nuntă, cu atât mai mult va fi ÅŸi după nuntă, pe când cel ce s-a deprins a desfrâna mai înainte de nuntă, va face aceasta ÅŸi după nuntă. „Pentru desfrânat toată pâinea este dulce, nu va înceta până în sfârÅŸit.” (înÅ£elepciunea lui Isus Sirah 23, 23) De aceea se pun cununi pe capul mirilor, căci sunt simbol al biruinÅ£ei, ÅŸi că ei fiind neînvinÅŸi, se apropie în acest fel de patul de nuntă, ÅŸi că n-au fost biruiÅ£i de plăceri. Dar dacă este robit de plăcere dându-se pe sine desfrâului, de ce la urmă mai are pe cap cunună, când el este învins?
Acestea vi le spunem, iubiţilor, acum sfătuindu-vă, înfricoşându-vă, ameninţându-vă într-un fel, altă dată în alt fel. Mare depozit avem noi în copiii noştri. Să ne îngrijim de ei, iar aceasta să o facem ca nu cumva vicleanul diavol să ne piardă chiar pe noi. Acum, însă, toate sunt contrare printre noi. Pentru ca să putem avea ţarina bună şi rodnică, toate le facem: şi ca să o încredinţăm unui bărbat credincios, şi să căutăm a avea un îngrijitor de măgari, un altul pentru catâri, un iconom, şi un logofăt deştept; iar tocmai ceea ce este mai de preţ pentru noi, adică să ne îngrijim de a încredinţa pe copilul nostru unuia care ar putea să-i păstreze neatinsă întreaga lui înţelepciune, la aceasta nu ne gândim, deşi aceasta este proprietatea noastră cea mai de preţ, iar celelalte prin el vin. Ne îngrijim de proprietăţile ce le vom da lor, şi nu ne îngrijim de ei. Ai văzut câtă lipsă de judecată?
Cercetează sufletul copilului, şi la urmă vor veni şi acelea; iar dacă acest bun nu este, nici un folos nu va avea el din averi, pe când dacă va câştiga acest bun, nici o vătămare nu va avea de la sărăcie. Voieşti a-1 lăsa pe el bogat? Învaţă-1 să fie om bun şi cinstit, fiindcă astfel va putea şi averile să şi le stăpânească, şi dacă nu va putea câştiga altele din nou, cel puţin nu va fi mai prejos de cele deja câştigate. Iar dacă copilul este rău, chiar de i-ai lăsa lui nenumărată avere, dacă nu i-ai lăsat păzitor, 1-ai făcut mai rău decât cei ce ajung la cea mai de pe urmă sărăcie. Copiilor celor care nu sunt bine crescuţi, le este mai bună sărăcia decât bogăţia. Sărăcia ţine pe cineva în virtute chiar şi fără voia lui, pe când bogăţia nici pe cei ce voiesc nu-i lasă a fi înţelepţi, ci îl scoate pe om, îl zdrobeşte şi-1 bagă în mii de rele.
Mamelor! Îngrijiţi-vă mai ales de fetele voastre, căci este uşoară pentru voi o astfel de îngrijire; luaţi seama bine, ca să se deprindă să stea în casă, iar mai cu seamă învăţaţi-le a fi evlavioase, demne, a dispreţui averile, a fi simple şi fără pretenţii în îmbrăcăminte, şi în felul acesta daţi-le în căsătorie. Cu chipul acesta nu numai pe ele, ci şi pe bărbatul pe care îl vor avea 1-aţi mântuit şi 1-aţi scăpat din neajunsuri; şi nu numai pe bărbat, ci şi pe copii, şi nu numai pe copii, ci şi pe nepoţi. Că dacă rădăcina este bună, ramurile se vor întinde tot mai bine, iar pentru toate acestea veţi lua plată. Noi facem toate astfel, încât să folosim nu numai unui suflet, ci printr-un suflet să folosim multora. Fata ta, astfel trebuie a ieşi din casa părintească la căsătorie, precum iese un luptător din locul de antrenament, având toată ştiinţa cu cea mai mare exactitate, ca şi un aluat care trebuie a dospi întreaga frământătură şi a o preface în pâine bună. Şi băieţii trebuie să fie aşa de sfioşi prin demnitatea şi întreaga înţelepciune, încât să aibă laudă şi de la oameni şi de la Dumnezeu. Să se înveţe a-şi păzi pântecele, a fugi de lux, a fi iconomi, iubitori, să înveţe a fi cumpătaţi. Căci numai aşa vor putea şi părinţilor a le pricinui multă plată, şi cu chipul acesta toate vor fi spre slava lui Dumnezeu, şi spre a noastră mântuire, întru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.