Sari la conținut

OMILIA IX – 2Timotei


din “Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Tit, Filimon”


Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun. (II Timotei 3, 16-17)

Făcând multe îndemnuri şi aducând multă mângâiere prin toate, la urmă aduce vorba despre mângâierea cea mai desăvârşită, a Sfintelor Scripturi. Şi cu dreptate face o astfel de mângâiere, deoarece urma a spune mai departe ceva mare şi trist. Că dacă Elisei, vieţuind până la cea de pe urmă răsuflare cu dascălul său, şi totuşi văzându-l că se duce de aici, ca după moarte, i-a rupt cojocul lui, atunci ce crezi că a suferit Timotei, cel atât de mult iubit, auzind că dascălul său va muri şi că s-a apropiat de el timpul morţii, ceea ce întristează pe cineva cel mai mult?

De aceea, după ce, zic, i-a făcut îndemnuri, la urmă vorbeÅŸte despre sfârÅŸitul lui, ÅŸi nu oricum, ci chiar întrebuinţând cuvinte potrivite pentru a-l mângâia ÅŸi a-i aduce mulÅ£umire, ca să vadă faptul acesta mai degrabă ca pe o jertfă, decât ca pe o încetare din viaţă; mai mult ca o călătorie — precum ÅŸi este — ÅŸi o trecere la mai bine. „Că eu iată mă jertfesc”, zice. De aceea scria mai sus că „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu ÅŸi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înÅ£elepÅ£irea cea întru dreptate”.

Dar ce? Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu? Care Scriptură? „Cea de care am vorbit, zice, toată este insuflată de Dumnezeu”, cea despre care zicea că: „de mic copil cunoÅŸti Sfintele Scripturi”. Toată deci de acest fel, este „insuflată de Dumnezeu; de aceasta să nu te îndoieÅŸti”, zice. „Şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înÅ£elepÅ£irea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârÅŸit, bine pregătit pentru orice lucru bun.”

„Spre învăţătură.” Dacă trebuie a ÅŸti ceva, sau a nu ÅŸti, de acolo putem afla. De trebuie a certa minciuna, tot de-acolo. De trebuie a îndrepta ceva sau a înÅ£elepÅ£i, de lipseÅŸte ceva, sau de trebuie a adăuga, spre mângâiere, de acolo putem afla. „Astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârÅŸit.” De aceea, zice, s-a dat mângâierea Scripturilor, „ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârÅŸit”.

AÅŸadar, nu se poate ca omul să fie deplin fără mângâierea, fără cunoÅŸtinÅ£a Scripturilor. „În locul meu, zice, ai Scripturile; de voieÅŸti a ÅŸti ceva, acolo vei putea afla.” Dar dacă apostolul scria acestea lui Timotei, cel plin de Duhul, cu cât mai mult nu ni s-ar putea spune nouă? „Bine pregătit pentru orice lucru bun.” Nu numai împărtăşindu-se de lucrul bun, ci fiind desăvârÅŸit.

Eu te îndemn deci stăruitor în faÅ£a lui Dumnezeu ÅŸi a lui Hristos Iisus, Care va să judece viii ÅŸi morÅ£ii (4, 1), adică pe cei păcătoÅŸi ÅŸi pe cei drepÅ£i, adică pe cei duÅŸi de la noi ÅŸi pe cei ce sunt acum, că mulÅ£i vor fi prinÅŸi fără de veste încă fiind vii. ÃŽn întâia epistolă l-a înfricoÅŸat, zicând: „Îţi poruncesc înaintea lui Dumnezeu, Cel ce aduce toate la viaţă” (I Timotei 6, 13), aici însă a spus ceva mai înfricoşător, zicând: „Care va să judece viii ÅŸi morÅ£ii”, ÅŸi anume, Care va cere răspuns la arătarea Lui ÅŸi în împărăţia Lui. „Care va judeca.” Când anume? ÃŽntru arătarea Sa cea întru slavă, cea împreună cu împărăţia, că nu va veni aÅŸa, precum a venit acum.

Sau că poate zice: „Mărturisesc Å£ie arătarea ÅŸi împărăţia Lui. Iau de martor pe Dumnezeu ÅŸi pe Domnul Iisus Hristos”. PropovăduieÅŸte cuvântul, stăruieÅŸte cu timp ÅŸi fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare ÅŸi învăţătura. (4, 2) Dar oare ce vrea să zică: „cu timp ÅŸi fără de timp”? Adică „să nu ai un timp hotărât, ci pururea să ai timp; nu în timp de pace numai, nu în timp de liniÅŸte, nici numai când în Biserică, iar în timp de primejdii ascunzându-te.

Chiar de vei fi în închisoare, chiar de vei fi legat cu lanÅ£uri, chiar de ar fi să mergi la moarte, tu ceartă ÅŸi în acel timp, să nu te ascunzi certând. Că atunci îşi are timp epitimia sau pedeapsa, când mustrarea va înainta fără preget, când se va dovedi fapt. „Îndeamnă”, zice. Precum fac ÅŸi doctorii, căci după ce arată cineva durerea, dau ÅŸi ei doctoria, iar de va lipsi una pin aceste două, cealaltă devine nefolositoare, tot aÅŸa ÅŸi aici. Dacă vei pedepsi fără să cerÅ£i, vei părea de nesuferit ÅŸi nimeni nu va putea răbda, iar după ce ai dovedit abaterea, atunci va primi ÅŸi certarea sau pedeapsa, pe când la început păreai prea îndrăzneÅ£.

Iar de vei mustra şi vei certa fără ca mai întâi să îndemni cu toată îndelunga-răbdare, iarăşi ai răsturnat totul pe dos. Că certarea este prin sine de nesuferit, când mai cu seamă nu vei amesteca îndemnarea cu toată îndelunga-răbdare. Precum se întâmplă şi cu tăierea unui mădular, că, deşi este mântuitoare pentru trup, totuşi dacă nu vor fi multe cuvinte care să mângâie şi să aline durerile, nu va putea cel bolnav suferi tăietura, tot aşa şi aici.

„Cu toată îndelunga-răbdare, zice, ÅŸi învăţătura.” Åži cel ce ceartă are nevoie de îndelunga-răbdare, ca nu cumva cel certat să creadă oricum. „Şi cu învăţătura”, zice. Nu mâniindu-se, nici dezgustându-se, nu ca ÅŸi cum ar dispreÅ£ui, să nu se găsească faţă de el ca duÅŸman, toate acestea să le lase la o parte. Åži ce să facă?! Să se poarte cu el ca ÅŸi cum l-ar iubi, ca ÅŸi cum l-ar jeli mai mult chiar decât dânsul, ca ÅŸi cum s-ar topi de supărare pentru el. „Cu toată îndelunga-răbdare”, zice, iar nu întâmplător.

Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă. (4, 3) „Mai înainte de a ieÅŸi ei din drumul cel drept sau din făgaÅŸul cel bătut, întâmpină-i mai dinainte pe toÅ£i”, zice, pentru care a ÅŸi spus: „cu timp ÅŸi fără de timp”, adică, pe cât timp îi ai ca ucenici de bunăvoie, fă toate acestea. Ci — dornici să-ÅŸi desfăteze auzul — îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, zice.

Nimic nu poate fi mai semnificativ ca expresia aceasta, căci mulÅ£imea cea îndoielnică a dascălilor a învederat-o prin cuvântul „îşi vor grămădi”, ÅŸi că acei dascăli se hirotoneau sau se alegeau de către ucenici. „îşi vor grămădi învăţători, zice, dornici fiind să-ÅŸi desfăteze auzul”, adică vor grăi cu plăcere, cu har ÅŸi vor căuta a încânta urechea auditorilor.

Åži îşi vor întoarce auzul de la adevăr ÅŸi se vor abate către basme. (4, 4) Acestea le-a prezis apostolul, nu doar că voia a-i aduce în întristare, ci ca atunci când se vor îndeplini, să le ÅŸuiere cu bărbăţie, ceea ce de altfel ÅŸi Hristos făcea, zicând: „Vă vor da pe mâna sinedriÅŸtilor ÅŸi în sinagogile lor vă vor bate cu biciul”. (Matei 10, 17) Dar ÅŸi în alt loc fericitul Pavel zice: „Căci eu ÅŸtiu aceasta, că după plecarea mea vor intra, între voi, lupi îngrozitori, care nu vor cruÅ£a turma”. (Faptele Apostolilor 20, 29) Acestea însă le spunea ca ei să fie treji, ca timpul de faţă să-l întrebuinÅ£eze cum trebuie.

Tu  fii treaz în toate, zice. (4, 5) Ai văzut că pentru aceasta le-a prevăzut? Căci precum ÅŸi Hristos zicea spre final: „Căci se vor ridica hristoÅŸi mincinoÅŸi ÅŸi proroci mincinoÅŸi” (Matei 24, 24), tot aÅŸa a făcut ÅŸi Pavel mai înainte de a adormi. „Tu fii treaz în toate, suferă răul”, adică osteneÅŸte-te, preîntâmpină răul mai înainte de a veni acea vătămare, pune oile în siguranţă, până ce nu vor mai fi lupi deloc.

Åžuieră răul,  fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin! AÅŸadar, acesta este lucrul evanghelistului: de a pătimi rău, ÅŸi prin sine, ÅŸi prin alÅ£ii din afară. „Slujba ta fă-o deplin”, adică împlineÅŸte-o. Iată aici ÅŸi o altă nevoie de a pătimi răul.

Că eu de-acum mă jertfesc ÅŸi vremea despărÅ£irii mele s-a apropiat. (4, 6) N-a zis: „timpul jertfei mele”, ci ceea ce este mai mult. Căci din jertfă nu totul se dă ca prinos lui Dumnezeu, pe când din libaÅ£iuni totul se dă lui Dumnezeu .

Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârÅŸit. (4, 7) De multe ori, luându-l în mâini (citindu-l) pe apostolul Pavel ÅŸi uitându-mă cu luare-aminte la acest pasaj, am stat în nedormire: de ce oare Pavel se făleÅŸte astfel, zicând: „Lupta cea bună m-am luptat”? Acum însă mi se pare că totuÅŸi, cu harul lui Dumnezeu, am găsit explicaÅ£ia. Deci, pentru ce oare a zis el acestea? VoieÅŸte a mângâia tristeÅ£ea ucenicului, poruncindu-i a se încuraja, căci el se duce spre a-ÅŸi primi cununa, că totul a sfârÅŸit ÅŸi că s-a învrednicit de o moarte bună.

„Trebuie a se bucura cineva, zice, iar nu a se întrista.” De ce oare? „Lupta cea bună m-am luptat.” După cum un părinte l-ar încuraja pe copilul ce stă lângă patul său de moarte ÅŸi l-ar îndemna să ducă starea lui de orfan cu curaj, zicându-i: „Fiule, nu plânge, am trăit bine, iar acum, ajungând la bătrâneÅ£e, te părăsesc. ViaÅ£a noastră a fost fără ponos, eu mă duc de aici cu slavă. Ai ÅŸi tu dreptul de a fi lăudat, din cele ce mi-ai făcut până acum mie, căci Dumnezeu multe daruri ne-a acordat nouă”.

Cum, dacă ar fi zis de pildă: „Trofee am adus aici, pe duÅŸmani i-am învins”, prin aceasta nu s-ar fi fălit, ci l-ar fi aţâţat pe fiul său ÅŸi l-ar fi îndemnat cu laude, ca el să sufere cu uÅŸurinţă, să aibă bune speranÅ£e ÅŸi să nu creadă grea plecarea sa, tot aÅŸ fi aici. Căci de nesuferit este despărÅ£irea, după cum zice: „Iar noi, fraÅ£ilor, fiind despărÅ£iÅ£i de voi, o bucată de vreme, cu ochii, nu cu inima”. (I Tesaloniceni 2, 17) Deci, dacă el, despărÅ£it de ucenici pentru un scurt timp, pătimea aÅŸa, ce crezi că pătimea Timotei? Dacă trăind apostolul, ÅŸi Timotei a vărsat lacrimi despărÅ£indu-se de el, după cum zice: „pentru că îmi aduc aminte de lacrimi le tale, doresc mult să te văd, ca să mă umplu de bucurie” (II Timotei 1, 4), cu cât mai mult încă murind el?

Deci, toate acestea apostolul le scrie mângâindu-l pe Timotei ÅŸi, în rine, întreaga lui epistolă este plină de cuvinte de mângâiere, ca un fel de testament, aÅŸa-zicând: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria, zice, am săvârÅŸit, credinÅ£a am păzit.” AÅŸadar, fă ÅŸi tu astfel. Dar unde este lanÅ£ul, unde sunt legături, unde este moartea, acolo este lupta cea bună. Aceasta este lupta cea bună? „Da! zice; căci pentru Hristos se fac; că toate acestea au cu sine cununi mari.

„Lupta cea bună.” Nimic nu poate fi mai bun ca lupta aceasta; această cunună niciodată nu are sfârÅŸit. Cununa aceasta nu este făcută din măslin sălbatic, ea nu are înainte-i un om luptător, nu are oameni privitori, ci priveliÅŸtea se compune din îngeri. ÃŽn luptele cele din ring pe timp de multe zile luptătorii se obosesc ÅŸi se trudesc, ÅŸi apoi într-un ceas au luat cununa, după care imediat s-a sfârÅŸit cu plăcerea, pe când aici nu este aÅŸa, ci luptătorii veÅŸnic sunt în strălucire, veÅŸnic în slavă, veÅŸnic în cinste.

„AÅŸadar, trebuie a te bucura, zice, că eu mă duc la liniÅŸte, că ies din ring. Ai auzit că „doresc să mă despart de trup ÅŸi să fiu împreună cu Hristos”. (Filipeni 1, 23) „Călătoria am săvârÅŸit.” Prin aceasta arată că totuÅŸi cineva trebuie a se ÅŸi lupta, ÅŸi a ÅŸi alerga; a se lupta cu stăruinţă în necazuri ÅŸi a alerga nu oricum, ci spre ceva folositor.

Cu adevărat că bună este lupta, nu însă aceea care-l încântă pe privitor, ci aceea care foloseşte, precum şi călătoria nu aceea este folositoare care sfârşeşte la nimic şi când nici nu este o dovadă de putere sau de ambiţie, ci aceea care-i atrage pe toţi spre cer. Această călătorie, pe care Pavel a făcut-o aici pe pământ, este mai curată decât aceea pe care soarele o face pe cer. Dar cum a săvârşit el călătoria? Întreaga lume a perindat-o, începând din Galileea şi din ţinuturile de primprejur din Arabia, şi ducându-se până la marginile pământului.

„AÅŸa încât de la Ierusalim, zice, ÅŸi până în Iliria, am împlinit propovăduirea Evangheliei lui Hristos” (Romani 15, 19), ÅŸi întreaga lume alergând-o, ca ÅŸi o pasăre zburătoare sau, mai bine zis, chiar ÅŸi decât pasărea mai iute. Căci pasărea trece la întâmplare, pe când el nu oricum, ci având aripa Duhului ÅŸi peste mii de piedici trecând, peste mii de morÅ£i, uneltiri ÅŸi nenorociri, aÅŸa că mai iute a fost ÅŸi decât zburătoarele. Dacă ar fi fost pasăre zburătoare, s-ar fi primejduit poate ÅŸi ar fi fost prins; dar fiindcă a fost ridicat în sus de Duhul, trecut pe deasupra tuturor curselor întinse, ca ÅŸi o pasăre zburătoare, având aripi de foc.

„CredinÅ£a, zice, am păzit.” Multe erau cele ce contribuiau a-l smulge pe el, aÅŸa-zicând, din apostolat; nu numai prieteniile oamenilor, ci ÅŸi ameninţările, ÅŸi necazurile, ÅŸi multe altele. Dar el tuturor s-a împotrivit. Cum? Fiind treaz ÅŸi în priveghere. Sunt de-ajuns ÅŸi acestea pentru mângâierea ucenicilor, însă el a mai pus de faţă ÅŸi premiile. Care sunt acestea?

De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii (4, 8), zice. Sub numele de dreptate de aici, el înÅ£elege virtutea în general. „Nu trebuie deci a te întrista, zice, că mă duc unde voi fi încununat cu acea cunună pe care mi-o i va pune Hristos pe cap. Dar dacă aÅŸ fi rămas încă aici, cu adevărat că trebuia a te întrista mai mult, ca nu cumva să cad, ca nu cumva să mă pierd fără cuvânt.”

Pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, ÅŸi nu numai mie, ci ÅŸi tuturor, celor ce au iubit arătarea Lui. De aici el l-a stârnit ÅŸi pe Timotei, căci, dacă „tuturor” va da cununa, cu atât mai mult lui Timotei. N-a spus: „şi Å£ie”, ci: „tuturor”, ÅŸi deci cu atât mai mult Å£ie.


TREBUIE A DISPREÅ¢UI CELE VREMELNICE ÅžI
A SUFERI CU RÄ‚BDARE PENTRU DUMNEZEU

„Cum ar putea cineva iubi, zici tu, arătarea lui Hristos?” Dacă se bucură pentru venirea Lui, iar cel ce se bucură pentru venirea Lui, face cele vrednice de bucurie, cele ce are va împărÅ£i, de ar fi nevoie, ÅŸi ÅŸi-ar da până ÅŸi sunetul, numai ca să se învrednicească de bunurile viitoare, să se învrednicească de a vedea a doua Lui venire cu forma cuvenită, cu îndrăzneală, cu slavă ÅŸi cu strălucire. Aceasta vrea să însemne a iubi cineva arătarea Lui.

Cel ce iubeÅŸte arătarea Lui, totul va face, ca ÅŸi mai înainte de acea arătare generală să se facă ÅŸi cea în parte sau parÅ£ială. „Doamne, ce este că ai să Te arăţi nouă, ÅŸi nu lumii?” (Ioan 14, 22), îl întrebau ucenicii pe Hristos; dar ascultă ce le răspunde El: „Dacă Mă iubeÅŸte cineva, va păzi cuvântul Meu, ÅŸi Tatăl Meu îl va iubi, si vom veni la el ÅŸi vom face locaÅŸ la el”. (Ioan 14, 23) A cum, tu gândeÅŸte-te cât de măreÅ£ lucru este de a-L vedea pe Hristos, Care se va arăta tuturor laolaltă, pe Hristos, Care s-a făgăduit a ni Se arăta ÅŸi în particular. „Vom veni, zice, ÅŸi vom face locaÅŸ la el.” Dacă cineva iubeÅŸte arătarea Lui, totul va face ca să-L cheme la sine ÅŸi să-L aibă, ca astfel să strălucească întru el lumina.

Nimic deci nevrednic de epifania sau arătarea Sa să nu fie. Se numeşte epifanie pentru că derivă de la verbul έπιφαίνομαι, iar acesta de la έπανω φαίνεσθαι adică a se arăta de sus sau a răsări de sus. Prin urmare, să căutăm cele de sus, şi atunci imediat vom atrage spre noi acele raze strălucitoare. Nimeni din cei ce caută spre pământ şi se îngroapă pe sine nu va putea să vadă acea lumină strălucitoare. Nimeni din cei ce se murdăresc în faptele cele necurate ale acestei vieţi, nu va putea să vadă pe Soarele dreptăţii, căci El nu Se va arăta nimănui din cei ce se învârtesc şi se tăvălesc în astfel de fapte.

Deşteaptă-te deci puţin, ridică-ţi capul din adâncimea, din vijelia acestei vieţi, de vrei să vezi soarele, de vrei să te învredniceşti de arătarea lui; iar de te vei învrednici de această arătare a Sa, atunci Îl vei vedea cu mult curaj. Filosofează acum: să nu fie la tine duhul trândăviei şi al deznădăjduirii, ca nu cumva să te lovească cu putere şi să te doboare. Să nu-ţi fie inima împietrită şi întuneric în ea, ca nu cumva să izbeşti acolo corabia. Să nu fie nici o cursă, căci stâncile din apă pricinuiesc naufragiile cele mai grozave.

Nu hrăni fiare, patimile adică, căci sunt mai primejdioase decât fiarele. Nu te încuraja în lucruri vremelnice, ca astfel să poÅ£i sta cu tărie. Nimeni nu stă pe apă, pe când pe piatră toÅ£i stau în siguranţă. Apă sunt toate cele pământeÅŸti. „Au intrat ape, zice, până la sufletul meu, afundatu-m-am în noroiul adâncului, care nu are fund” (Psalmi 68, 1-2), pe când piatră sunt toate cele duhovniceÅŸti, după cum zice: „Şi a pus pe piatră picioarele mele”. (Psalmi 39, 3)

Noroi ÅŸi mocirlă sunt cele pământeÅŸti. Să ne smucim deci pe noi înÅŸine din acestea, căci numai aÅŸa vom putea să ne învrednicim de arătarea lui Hristos. Tot ce ar veni asupra noastră să suferim, căci este de-ajuns în toate mângâierea că noi pătimim pentru Hristos. Această sfântă vorbă să o zicem totdeauna, ÅŸi de-ndată va înceta durerea rănii. „Dar, zici tu, cum pătimim pentru Hristos?” Te-a clevetit poate cineva fără cuvânt, nu pentru Hristos? Apoi, dacă vei răbda cu curaj, dacă vei mulÅ£umi, dacă te vei ruga pentru acela, toate acestea le faci pentru Hristos.

De-l vei blestema sau de vei deznădăjdui de necaz, de vei încerca să te aperi, fie chiar că n-ai putea, nu sunt pentru Hristos, ci încă ai suferit pagubă şi te-ai lipsit de roadă, prin voinţa ta.

În noi se găseşte şi a câştiga ceva din cele rele, şi a ne vătăma, aşa că nu prin firea lucrurilor se întâmplă aceasta, ci prin voinţa noastră. De pildă, iată ce spun: a pătimit atâtea rele Iov, a suferit cu mulţumire, s-a îndreptăţit, nu pentru că a pătimit, ci pentru că pătimind cu mulţumire a răbdat.

Un altul însă pătimind aceleaşi — sau mai bine zis, nu aceleaşi, căci nimeni n-a mai pătimit la fel, ci mult mai mici — a grăit de rău, s-a plâns, a blestemat întreaga lume, s-a nemulţumit contra lui Dumnezeu. Ei bine, acesta s-a judecat şi condamnat singur, nu fiindcă a pătimit, ci fiindcă a adus blasfemii; şi a adus blasfemii nu prin forţa împrejurărilor, fiindcă, dacă nevoia l-ar fi silit a face aceasta, trebuia ca şi Iov să blesteme; şi dacă el a pătimit cu mult mai mari rele decât Iov, după cum poate îşi închipuie, aceasta desigur că vine din slăbiciunea voinţei.

Deci, sufletul nostru trebuie să fie puternic, şi atunci nimic nu ni se va părea greu, după cum şi când el este slab, nimic nu este care să nu pară greu. În puterea noastră deci stă de a fi toate de suferit sau de nesuferit. Pe această putere sau, mai bine zis, pe această dispoziţie să o întărim, şi atunci totul vom suferi cu uşurinţă. Căci şi copacul când îşi înfige mai adânc rădăcina în pământ, nu-l va putea mişca din loc nici furtuna cea mai puternică, iar dacă rădăcina îi este în faţă, de s-ar abate asupra lui chiar cea mai mică suflare de vânt, ameninţă a-l scoate din rădăcină.

Tot aÅŸa ÅŸi cu noi, dacă vom împuternici trupul nostru cu frica de Dumnezeu, nimic nu-l va putea urni din loc, iar dacă vom avea-o de mântuială, atunci cea mai mică miÅŸcare îl va nimici. De aceea vă rog a suferi toate cu cea mai mare bunăvoinţă ÅŸi a-l imita pe prorocul care zice: „Lipitu-s-a sufletul meu de Tine”. (Psalmi 62, 8, 2) Nu zice simplu: „apropiatu-s-a”, ci: „lipitu-s-a” ÅŸi: „însetat-a sufletul meu”, iar nu simplu: „dorit-a sufletul meu , ci: „străpunge cu frica Ta trupul meu”. (Psalmi 118, 120)

Dacă aşa ne găsim faţă de Dumnezeu, dacă ne lipim de El cugetul nostru, dacă însetăm de dorul Lui, totul ne va fi după voinţă şi ne vom învrednici de Lunurile viitoare, prin Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.