din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timoteiâ€
Această poruncă îţi încredinţez, fiule Timotei, ca potrivit prorociilor făcute mai înainte asupra ta, să te lupţi lupta cea bună, după cuvântul lor. Având credinţă şi cuget bun, pe care unii, lepădându-le, au căzut din credinţă. (I Timotei l, 18-19)
Demnitatea învăţăturii ÅŸi a PreoÅ£iei este mare ÅŸi minunată, având cu adevărat nevoie de alegerea lui Dumnezeu, încât pe cel vrednic să-1 pună la mijloc. AÅŸa se făcea în vechime, aÅŸa se face ÅŸi acum, când fără vreo patimă omenească facem alegerea, când nu avem în vedere nimic pământesc, nimic care ar avea vreo legătură cu prietenia sau cu duÅŸmănia. Că ÅŸi dacă nu suntem povăţuiÅ£i de un asemenea duh, totuÅŸi este de ajuns o bună dispoziÅ£ie spre a atrage asupra candidatului hirotonia lui Dumnezeu. Fiindcă nici apostolii nu se împărtăşiseră de Duhul când au ales pe Mathia, ci încredinţând faptul alegerii rugăciunii făcute, 1-au numărat pe el în numărul apostolilor, că ei doar nu aveau privirea îndreptată spre prietenie omenească. Astrel ar trebui să facem ÅŸi noi, căci atunci când noi trecem cu vederea pe cele văzute, cum ni le va descoperi Dumnezeu pe cele nevăzute? „Deci dacă n-aÅ£i fost credincioÅŸi în bogăţia nedreaptă, cine vă va încredinÅ£a-o pe cea adevărată?” (Luca 16, li) Pe atunci însă nimic omenesc nu se avea în vedere, de aceea preoÅ£ii se făceau ÅŸi după prorocii.
Dar oare ce vrea să zică „după prorocii?” Adică după Duhul Sfânt. Căci prorocia înseamnă să vorbeÅŸti nu numai despre cele viitoare, ci ÅŸi despre cele prezente, fiindcă ÅŸi Saul după prorocie s-a arătat ascuns între veÅŸmintele sale , căci Dumnezeu le descoperă celor drepÅ£i. Prorocie era ÅŸi când a zis: „osebiÅ£i-mi pe Barnaba ÅŸi pe Saul”. (Faptele Apostolilor 13, 2) Tot aÅŸa a fost ales ÅŸi Timotei. Aici apostolul spune de mai multe prorocii, poate că ÅŸi de aceea în care Timotei a fost ÅŸi tăiat împrejur de apostol, ÅŸi când 1-a hirotonit, după cum îi zicea, scriindu-i: „Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine, care Å£i s-a dat prin prorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoÅ£ilor”. (I Timotei 4, 14)
DeÅŸteptându-1 deci pe el, ÅŸi îndemnându-1 de a priveghea, îi aminteÅŸte de alegerea ÅŸi hirotonia lui, ca ÅŸi cum pare că i-ar fi zis: „Dumnezeu te-a ales pe tine, El Å£i-a încredinÅ£at acest har, ÅŸi nu ai fost ales cu vot omenesc. Deci să nu batjocoreÅŸti ÅŸi să necinsteÅŸti votul lui Dumnezeu”. Apoi după ce i-a dat porunca cuvenită, care se părea a fi cam grea — „această poruncă îţi încredinÅ£ez Å£ie” — ce spune mai departe? „Fiule Timotei” zice. AÅŸadar, el îi porunceÅŸte ca unui fiu adevărat, căci nu-i spune în mod despotic, nici cu autoritate, ci „Fiule Timotei”. Când apostolul pune înainte ÅŸi exactitatea privegherii, prin aceasta ne arată că faptul nu este al nostru, căci nu noi 1-am câştigat, ci Dumnezeu ni 1-a hărăzit, ÅŸi tot El ne-a hărăzit si credinÅ£a, ÅŸi buna ÅŸtiinţă. Ceea ce ne-a dat aceea să păstrăm. Dacă El nu ar fi venit, nici chiar credinÅ£a nu s-ar afla, ÅŸi nici o viaţă curată, pe care noi o căpătăm prin învăţătură. Este ca ÅŸi cum ar zice: „eu sunt care poruncesc, eu care aleg — fiindcă expresia „după prorociile care s-au făcut mai înainte” aceasta înseamnă, ÅŸi deci tu ascultă ÅŸi te supune lor”. Dar ce i-a poruncit? „Să te lupÅ£i lupta cea bună, după cuvântul lor”, zice. „Acelea (credinÅ£a ÅŸi buna ÅŸtiinţă) te-au ales pe tine, ÅŸi deci în ceea ce ai fost ales războieÅŸte-te”, folosind „lupta cea bună”. AÅŸadar, este ÅŸi luptă rea, ca atunci când zice: „Precum v-aÅ£i făcut mădularele voastre roabe necurăţeniei (arme necurăţeniei) ÅŸi fărădelegii”. (Romani 6, 19) „Aceia, zice, se luptă sub tiran, pe când tu te lupÅ£i sub împăratul a toate.” Åži de ce oare numeÅŸte faptul luptă? Prin aceasta arată că războiul înfricoÅŸat s-a ridicat asupra tuturor, iar mai cu seamă asupra dascălului, ÅŸi că prin urmare avem nevoie de arme puternice, de priveghere, de trezire, de o necontenită băgare de seamă, că suntem datori a ne pregăti spre lupte crunte ÅŸi vărsare de sânge, că trebuie a ne pune în ordine de bătaie, ÅŸi a nu avea nimic slab în noi.
„Ca să te războieÅŸti într-însele” zice. „După cum în tabără nu toÅ£i se războiesc la fel, ci în diferite feluri, ÅŸi împărÅ£iÅ£i în diferite regimente, tot aÅŸa ÅŸi în biserică: unul se războieÅŸte în rândul dascălilor, altul în rândul ucenicilor, tu în ceea ce te afli.” Apoi ca să nu-Å£i închipui că-Å£i este de ajuns aceasta, ce spune el? „Având credinţă ÅŸi bună ÅŸtiinţă”, zice, fiindcă adevăratul dascăl mai întâi trebuie a fi lui-ÅŸi dascăl. După cum generalul, dacă mai înainte n-a fost ostaÅŸ bun, nici general bun nu va fi vreodată, tot aÅŸa ÅŸi dascălul. De altfel, aceasta o mai spune, zicând: „îmi chinuiesc trupul meu ÅŸi îl supun robiei; ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic”. (I Corinteni 9, 27)
„Având, zice, credinţă ÅŸi cuget bun”, ca astfel să stea înaintea celorlalÅ£i. Acestea auzindu-le să nu luăm ca nedemne sfătuirile celor mai mari decât noi, chiar de am fi ÅŸi dascăli, căci dacă Timotei — de care noi toÅ£i nu suntem vrednici de asemănare — primeÅŸte porunci, ÅŸi învăţături, fiind ÅŸi el în rândul dascălilor, apoi cu atât mai mult noi.
„Pe care unii, lepădându-le, au căzut din credinţă” ÅŸi cu drept cuvânt, când este o viaţă deşănÅ£ată ÅŸi depărtată de buna ÅŸtiinţă, atunci ÅŸi credinÅ£a se strică ÅŸi devine la fel cu viaÅ£a, pentru care se ÅŸi pot vedea mulÅ£i căzând la fundul răutăţilor, ÅŸi întorcându-se la elinism. Deci, ca nu cumva să fie torturaÅ£i de frica celor viitoare, apoi să încerce a convinge sufletul că cele prezente sunt mincinoase. Si cad din credinţă aceia care aÅŸteaptă totul de la cugetul lor. Căci într-adevăr cugetul omului naufragiază deseori, în timp ce credinÅ£a lui îi serveÅŸte ca o corabie sigură. Deci cei ce se depărtează de credinţă vor naufragia. Iar aceasta o învederează cu un exemplu.
Dintre aceştia sunt Imeneu şi Alexandru (l, 20), iar prin ei ne cuminţeşte şi pe noi. Aţi văzut că din acele timpuri chiar au fost unii care-i învaţă pe alţii fals, alţii care cercetează cu amănunţime, unii care se depărtează de credinţă, alţii ce examinează totul cu cugetul lor? Cel ce naufragiază este lipsit şi pustiu de toate, căci cel ce cade din credinţă nu mai are nimic pe lângă sine, nu are de ce să se agaţe. El nu are o viaţă corectă, prin care să câştige ceva de acolo, căci dacă este stricat capul, ce folos mai are de la restul trupului? Căci, dacă nu este nimic credinţa fără viaţă, apoi cu atât mai mult viaţa fără credinţă. Dacă Dumnezeu dis-preţuieşte cele ale Sale pentru noi, apoi cu atât mai mult şi noi trebuie să dispreţuim cele ale noastre pentru El. Când cineva cade din credinţă, nicăieri nu stă, ci se scaldă în toate părţile până ce se scufundă de-a binelea.
„Pe care i-am dat Satanei, ca să se înveÅ£e să nu hulească.” Ai văzut deci, că a ispiti cele sfinte prin raÅ£ionamente omeneÅŸti este o blasfemie? Si cu drept cuvânt, fiindcă ce poate avea în comun raÅ£ionamentul omenesc cu cele sfinte? Dar cum Satana îi învaţă pe ei să nu hulească? Åži dacă pe alÅ£ii îi învaţă să nu hulească, cu atât mai mult trebuia să se înveÅ£e pe el singur ca să nu hulească; ÅŸi dacă până acum încă nu s-a putut învăţa, desigur că nici pe alÅ£ii nu poate învăţa. Dar apostolul n-a spus „ca să înveÅ£e el pe aceia de a nu mai huli”, ci „ca (aceia) să se înveÅ£e de a nu mai huli”. Nu Satana face acest lucru, ci faptul se desfăşura aÅŸa, precum ÅŸi în altă ocazie zice despre acel desfrânat: „să daÅ£i pe unul ca acesta Satanei, spre pieirea trupului, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului nostru Iisus Hristos” (I Corinteni 5, 5), nu doar ca Satana să-i mântuie sufletul, ci „ca sufletul să se mântuiască”, iar aceasta este ceva impersonal. Si cum se face acest lucru? După cum călăii, deÅŸi sunt încărcaÅ£i de mii de rele, totuÅŸi pe alÅ£ii îi cuminÅ£esc, întocmai aÅŸa se petrece ÅŸi aici cu demonul cel viclean.
Dar de ce nu i-ai pedepsit tu singur, după cum ai pedepsit pe Bar-Iisus, după cum Petru a pedepsit pe Anania, ci i-ai predat Satanei? Nu ca să fie pedepsiÅ£i, ci ca să se înveÅ£e. DeÅŸi Pavel avea putere a pedepsi, precum atunci când zice: „Ce voiÅ£i? Să vin la voi cu toiagul?” (I Corinteni 4, 21), ÅŸi iarăşi: „Nu ca să ne arătăm noi încercaÅ£i, ci pentru ca voi să faceÅ£i binele”, ÅŸi iarăşi: „puterea pe care mi-a dat-o Domnul este spre zidire, iar nu spre dărâmare”. (II Corinteni 13, 7, 10) Deci, de ce chemi pe Satana spre pedepsirea lor? Pentru ca o dată cu pedeapsa, ÅŸi batjocura să fie mai mare. Apostolii certau pe cei necredincioÅŸi mai cu seamă, iar pe cei ce fugeau de la credinţă îi predau Satanei. Åži de ce pe cei necredincioÅŸi? Fiindcă ÅŸi Anania era necredincios încă, ispitind pe Duhul Sfânt. Pentru ca să afle necredincioÅŸii că nu pot să se ascundă, erau pedepsiÅ£i chiar prin apostoli; iar pe cei ce deja ÅŸtiau, ÅŸi cu toate acestea se abăteau de la credinţă, îi predau Satanei, arătând cu aceasta că demonii nu prin propria lor putere, ci pe cei ieÅŸiÅ£i din minte îi aveau în paza lor, după cum se petrece ÅŸi cu împăraÅ£ii, când pe unii dintre războinici îi ucid cu mâinile lor, iar pe alÅ£ii îi predau călăilor ca să-i omoare. Prin aceasta se mai arată că faptul acesta se petrecea pentru paza apostolilor.
De altfel, nici nu era puÅ£in lucru să porunceÅŸti diavolului; aceasta arăta că diavolul slujea apostolilor ÅŸi fără voia sa. AÅŸa că faptul acesta nu era de mică însemnătate. Åži cum anume se predau diavolului unii ca aceÅŸtia, ascultă-1 pe apostol ce spune: „adunându-vă voi ÅŸi duhul meu, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, să daÅ£i pe unul ca acela Satanei”. Era scos deci din soborul obÅŸtesc, era tăiat din ceata sfinÅ£ilor, devenea pustiu ÅŸi gol de harul Sfântului Duh, era predat lupului. Că după cum norul acela apăra tabăra evreilor, tot aÅŸa ÅŸi Duhul Sfânt apăra Biserica. Deci, dacă cineva ieÅŸea din comunitatea credincioÅŸilor, era pedepsit prin acest fapt cu cea mai mare asprime; iar scoaterea lui din comunitate se făcea după judecata apostolilor. AÅŸa ÅŸi Domnul nostru a predat Satanei pe Iuda, căci îndată după ce a mâncat, a intrat în el Satana. Se mai poate zice ÅŸi aceasta, că pe cei ce voiau să se îndrepte, nu-i pedepseau apostolii, iar pe cei ce nu se îndreptau, pe aceÅŸtia îi pedepseau; iar dacă poate nu era aÅŸa, cel puÅ£in apostolii erau mai de temut, predându-i pe aceia demonilor. Astfel a fost predat ÅŸi Iov Satanei, însă el nu pentru păcate a fost predat, ci pentru mai mare laudă.
Multe ca acestea se fac ÅŸi astăzi. Fiindcă preoÅ£ii nu ÅŸtiu pe cei păcătoÅŸi ÅŸi nevrednici a se împărtăşi de sfintele Taine, Dumnezeu face aceasta de multe ori, căci îi predă pe aceia Satanei. Când se întâmplă boli, sau curse, sau alte nenorociri de felul acestora, pentru aceasta se întâmplă. Aceasta o ÅŸi spune Pavel, zicând: „De aceea, mulÅ£i dintre voi sunt neputincioÅŸi ÅŸi bolnavi ÅŸi mulÅ£i au murit”. (I Corinteni 11, 30) „Şi cum se întâmplă aceasta, zici tu, dacă noi ne apropiem de sfintele Taine o singură dată în cursul anului?” Apoi acesta este răul cel mare, că tu hotărăşti vrednicia apropierii de sfintele Taine, nu după curăţia cugetului, ci după intervalul de timp, ÅŸi crezi că aceasta este evlavie, de a nu te apropia de multe ori în cursul anului de Sfânta împărtăşire, neÅŸtiind că, dacă te apropii cu nevrednicie, fie chiar numai o dată, aceasta îţi pătează ÅŸi înfierează sufletul; iar dacă te-ai apropiat cu vrednicie, fie chiar ÅŸi numai o dată, Å£i 1-ai mântuit.
ÃŽndrăzneală nu este a te apropia de multe ori în cursul anului, ci a te apropia cu nevrednicie, fie chiar ÅŸi o singură dată în tot timpul anului. Noi însă ne găsim în aÅŸa stare de ticăloÅŸie ÅŸi îndobitocire că, deÅŸi în cursul anului facem mii de rele, totuÅŸi pentru îndepărtarea de acele rele nu avem nici o grijă, ci credem că ne este de ajuns a nu îndrăzni să ne apropiem des de trupul lui Hristos, sau să ne apropiem cu batjocură, neînÅ£elegând că cei ce L-au răstignit pe Hristos, o singură dată L-au răstignit. Dar oare, fiindcă o singură dată L-au răstignit, păcatul lor este mai mic? Åži Iuda, o singură dată a vândut pe Hristos! Dar cum? Oare faptul acesta 1-a scăpat de răspundere? De ce faptul acesta să-1 îndeplinim numai o dată, ÅŸi la un anumit timp în cursul anului? Timp de apropiere să ne fie nouă curăţia cugetului. Nici o deosebire nu este între Pască ÅŸi Taina ce acum se săvârÅŸeÅŸte; unul ÅŸi acelaÅŸi lucru este, fiind acelaÅŸi har al Duhului, aÅŸa că Pasca aceeaÅŸi este. Ceea ce grăiesc acum o ÅŸtiÅ£i voi cei iniÅ£iaÅ£i în Taine. Åži Vineri, ÅŸi Sâmbătă, ÅŸi Duminică, ÅŸi în ziua mucenicilor una ÅŸi aceeaÅŸi jertfă se săvârÅŸeÅŸte. „Căci de câte ori veÅ£i mânca această pâine ÅŸi veÅ£i bea acest pahar, moartea Domnului vestiÅ£i până când va veni.” (I Corinteni 11, 26). Nu prescrie tu, sau, mai bine zis, nu mărgini într-un timp anumit Jertfa cea fără de sânge. „Apoi, zici tu, cum de se numeÅŸte atunci Pască?” Pentru că atunci a pătimit Hristos pentru noi.
Deci, nimeni să nu se apropie de acea Jertfă în alt mod, iar de aceasta în altul, fiindcă o putere este, o valoare este, un har este, unul şi acelaşi trup este; nu doar că aceea este mai sfântă decât aceasta, sau că aceea este inferioară acesteia. Lucrul acesta îl ştiţi şi voi, nimic mai nou văzând aici, afară doar de vălurile (perdelele) acestea împodobite, şi de strălucirea mulţimii. Zilele acelea au poate ceva mai mult decât acestea: atunci a început ziua mântuirii noastre, căci în acea zi S-a jertfit Hristos; dar în privinţa Tainelor, nici o altă preferinţă nu are una asupra celeilalte.
Åži apoi, când tu te apropii de hrana aceasta preÅ£ioasă, îţi speli gura; ÅŸi când voieÅŸti a te apropia de hrana cea duhovnicească nu-Å£i speli sufletul, ci te apropii plin de necurăţie? „Nu sunt de ajuns, zici tu, cele patruzeci de zile de post, pentru a curăţi de păcate chiar ÅŸi pe cel mai încărcat cu ele?” Ce folos este, spune-mi, când cineva, voind a curăţi un loc, aruncă acolo mirodenii, iar după câtva timp de la aruncarea mirodeniilor el pune bălegarul; oare n-a dispărut mirosul cel plăcut? Aceasta se petrece ÅŸi cu noi. Ne-am făcut vrednici de a ne apropia de cele sfinte după puterea noastră, apoi iarăşi ne murdărim pe noi înÅŸine. Aceasta o spunem ÅŸi pentru cei ce pot să se cureÅ£e în timpul celor patruzeci de zile.
Deci, iubiÅ£ilor, să nu ne lenevim spre mântuirea noastră. „Ca un câine care se întoarce unde a vărsat, aÅŸa este omul nebun care se întoarce la nebunia lui.” (Isus Sirah 34, 26; Pildele lui Solomon 26, li) Vă rog să vă străduiÅ£i, ca să nu rămână zadarnică osteneala noastră. Căci numai astfel ne vom putea învrednici de bunurile cele făgăduite nouă. Cărora fie cu toÅ£ii să ne învrednicim, întru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl ÅŸi cu Sfântul Duh, se cuvine mărirea, puterea ÅŸi slava acum ÅŸi pururea ÅŸi în vecii vecilor. Amin.