din “Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Tit, Filimonâ€
Căci harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie; şi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Hristos Iisus, Care S-a dat pe Sine pentru noi, ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-Şi curăţească Lui popor ales, râvnitor de fapte bune. (Tit 2, 11-14)
Cerând multă virtute din partea slugilor — ÅŸi într-adevăr că se cere multă virtute pentru a înfrumuseÅ£a în toate învăţătura Dumnezeului ÅŸi Mântuitorului nostru Iisus Hristos —, ÅŸi de a nu oferi nici o pricină stăpânilor, fie chiar în cele mai mici lucruri, la urmă adaugă ÅŸi cauza dreaptă, căreia se datoreÅŸte acest fel de a fi al slugilor. Åži care este acea cauză? „S-a arătat, zice, harul mântuitor al lui Dumnezeu.” Cei ce se bucură de Dumnezeu ca dascăl, cum să nu fie astfel, precum i-am relatat eu, aflând dezlegare a mii de păcate?
Voi ştiţi că, pe lângă altele multe, şi aceasta — nu întâmplător — moderează sufletul, adică, fiind răspunzător de mii de păcate, să nu fie pedepsit, ci încă să se învrednicească de iertare şi de mii de bunuri. Căci, dacă cineva, luând pe sluga sa, care în multe i s-a împotrivit, nu ar bate-o cu biciul, ci tocmai în acel moment ar ierta-o, însă pentru cele viitoare i-ar cere răspundere şi i-ar porunci de a se păzi, ca să nu mai cadă în astfel de greşeli, şi ar cinsti-o cu mari daruri, pe cine oare nu ar umili un astfel de bar? Să nu-ţi închipui că harul se mărgineşte numai la iertarea păcatelor celor de dinainte, ci ne asigură şi în viitor.
Dar dacă ar urma ca pe cei ce fac rele puni rea să nu-i pedepsească, atunci raptul nu mai este har, ci îndemn, aÅŸa-zicând, spre corupÅ£ie ÅŸi vătămare. „Căci harul mântuitor al lui Dumnezeu, zice, s-a arătat tuturor oamenilor, învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea ÅŸi poftele lumeÅŸti, ÅŸi, în veacul de acum, să trăim cu înÅ£elepciune, cu dreptate ÅŸi cu cucernicie; ÅŸi să aÅŸteptăm fericita nădejde ÅŸi arătarea slavei marelui Dumnezeu ÅŸi Mântuitorului nostru Hristos Iisus.” PriveÅŸte cum împreună cu luptele pune ÅŸi virtutea. Åži aceasta este a harului, de a izbăvi pe cineva de cele pământeÅŸti ÅŸi a-l înălÅ£a la cer.
Aici ne vorbeÅŸte despre două arătări: întâi pe cea a harului ÅŸi a doua pe cea a răsplăţii ÅŸi a dreptăţii. „Să lepădăm fărădelegea, zice, ÅŸi poftele lumeÅŸti.” lată scopul fiecărei virtuÅ£i: N-a spus „ca să lepădăm”, ci „lepădând”. Lepădarea arată o mare depărtare de ceva, o ură mare, un mare dispreÅ£. Cu câtă dispoziÅ£ie ÅŸi cu câtă grabă s-au depărtat de idoli, tot cu atâta să se depărteze ÅŸi de rele.
„Şi poftele lumeÅŸti”, zice, căci ÅŸi acestea sunt idoli. Poftă lumească este lăcomia, pe care o ÅŸi numeÅŸte idolatrie ÅŸi, în fine, toate câte ne sunt de trebuinţă în viaÅ£a prezentă sunt pofte lumeÅŸti. Toate câte nu trec cu noi spre cer sunt pofte lumeÅŸti, ÅŸi toate câte rămân în lumea aceasta sunt pofte lumeÅŸti. Deci, nimic în comun nu avem cu acestea. A venit Hristos pentru ca noi să lepădăm păgânătatea. Sub numele de păgânătate el înÅ£elege credinÅ£ele cele false, iar portele lumeÅŸti sunt viaÅ£a cea pângărită.
„În veacul de acum, zice, să trăim cu înÅ£elepciune, cu dreptate ÅŸi cu cucernicie.” Ai văzut că, precum zic pururea, sub numele de întreagă înÅ£elepciune apostolul nu înÅ£elege numai a se depărta cineva de desfrânare, ci a fi departe ÅŸi de celelalte patimi? Prin urmare, ÅŸi cel ce iubeÅŸte averile nu este cu întreagă înÅ£elepciune, căci precum acela este îndrăgostit de trupuri, tot aÅŸa ÅŸi acesta este îndrăgostit de averi sau, mai bine zis, acesta din urmă este mai nesăţios, căci, cu cât are mai mult, cu atâta i se măreÅŸte ÅŸi pofta de a mai avea.
Căci acel vizitiu mai cu seamă se numeÅŸte neputincios, nu care nu poate stăpâni un cal nărăvaÅŸ ÅŸi cu greu de a fi Å£inut, ci acela care pe un cal blând nu-l poate face ÅŸi mai blând, şi mai liniÅŸtit. „Dar ce? zici tu; pofta averilor este mai mică decât pofta trupurilor?” NegreÅŸit că aÅŸa este, iar că aceasta din multe împrejurări se învederează. Mai întâi că pofta trupurilor «Vine din necesitate ÅŸi din silă, iar ea este izvorâtă din necesitate învederat este, că se câştigă cu multă muncă, fiindcă este împrăştiată în natură. Al doilea, fiindcă toÅ£i cei vechi nu făceau vorbă multă de averi, pe când de femei făceau, ÅŸi pe cel ce trăieÅŸte cu o femeie după lege, nimeni nu l-ar huli până la adânci bătrâneÅ£i, pe când pe cel ce strânge averi toÅ£i îl hulesc.
Dintre filosofii de-afară mulÅ£i au dispreÅ£uit averile, iar pe femei nici unul, aÅŸa că dragostea de femei este cu mult mai tiranică decât cea de averi. Dar, fiindcă vorba noastră ne este despre Biserică, să nu aducem exemple de la cei din afară, ci din Sfintele Scripturi, unde vedem că fericitul Pavel pune aproape ca o poruncă aceasta, zicând: „Având hrană ÅŸi îmbrăcăminte, cu acestea vom fi îndestulaÅ£i” (I Timotei 6, 8), pentru fecioare însă ce spune? „Cât despre fecioare, n-am poruncă de la Domnul”, ÅŸi iarăşi: „Să nu vă lipsiÅ£i unul de altul” (Corinteni 7, 25, 5), ÅŸi în multe locuri l-ar vedea cineva pe Pavel legiuind pentru convieÅ£uirea după lege, lăsând pe fiecare de a se bucura de această poftă, ba încă de a intra ÅŸi în a doua căsătorie ÅŸi, în fine, face multă vorbă despre aceasta, ÅŸi nicăieri nu pedepseÅŸte, pe când pe cel îndrăgostit de bani îl pedepseÅŸte pretutindeni.
ÃŽn privinÅ£a averilor, în multe locuri a poruncit Hristos spre a fugi de această boală, iar pentru depărtarea de femeie n-a poruncit. Ascultă ce spune de averi: „Oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14, 33), pe când pentru femeie nicăieri nu spune a o depărta, căci ÅŸtia ce tiranie a pus în om prin dragostea către femeie. Åži fericitul Pavel încă zice: „Cinstită să fie nunta întru toate ÅŸi patul nespurcat” (Evrei 13, 4), dar că averile sunt cinstite sau că îngrijirea de averi este cinstită, nicăieri nu spune, na încă în total din contră: „Cei ce vor să se îmbogăţească, zice, cad în ispită ÅŸi în cursă, ÅŸi în multe pofte nebuneÅŸti ÅŸi vătămătoare”. (I Timotei 6, 9)
Åži priveÅŸte că el nu zice: „cei ce se lăcomesc”, ci: „cei ce vor să se îmbogăţească”. Dar ca să afli ÅŸi de la părerea obÅŸtească, este necesar de a aduce vorba la mijloc. De averi fiind cineva odată lipsit, niciodată nu mai este supărat de poftă, căci nimic nu face pe cineva de a pofti averi, ca faptul de a avea averi, în timp ce nu tot aÅŸa se petrece cu pofta trupurilor, ci chiar fiind supăraÅ£i de această poftă, mulÅ£i nu pot îndepărta focul dinăuntru care îi supără, căci pofta aceasta se găseÅŸte în organele trupului, înăuntrul nostru, în însăşi natura noastră.
Dar de ce oare vi s-au spus acestea? Pentru că lacomii de averi sunt cu atât mai nesăţioşi decât curvarii, cu cât sunt supăraţi de o poftă mai mică sau, mai drept vorbind, aceasta nici nu mai este poftă, ci trândăvie. Căci aici pofta este atât de naturală, încât, chiar de nu s-ar apropia cineva de femeie, totuşi natura îşi face treaba, pe când acolo nimic din acestea nu se întâmplă.
„În veacul de acum, să trăim cu înÅ£elepciune”, zice. Åži ce nădejde putem avea? Care este răsplata ostenelilor? „Şi să aÅŸteptăm, zice, fericita nădejde ÅŸi arătarea.” Cu adevărat că nimic nu poate fi mai fericit, nimic mai de râvnit, ÅŸi nici nu se poate a fi reprezentată aceasta prin cuvânt, căci bunurile de atunci covârÅŸesc mintea omenească. „Şi să aÅŸteptăm, zice, fericita nădejde ÅŸi arătarea slavei marelui Dumnezeu ÅŸi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.” Unde sunt acum cei ce zic că Fiul este inferior Tatălui? „Marelui Dumnezeu ÅŸi Mântuitorului.” Cel ce i-a mântuit pe duÅŸmani, ce nu va face atunci primindu-i pe cei cu fapte bune? „Marelui Dumnezeu”, zice.
Când el ÃŽi zice „mare” lui Dumnezeu, nu o spune ca mare în raport cu ceva, ci absolut mare, după care nu ar fi mare, fiind pus în raport cu ceva, căci atunci prin comparaÅ£ie ar fi mare, iar nu prin natura sa, pe când acum El este mare fără vreo asemănare. „Care S-a dat pe Sine pentru noi, zice, ca să ne izbăvească de toată fărădelegea ÅŸi să-Åži curăţească Lui popor ales”, adică prefăcut cu totul, neavând nimic comun cu celelalte popoare. „Râvnitor de fapte bune.”
Ai văzut că este nevoie ÅŸi de cele din partea noastră? Nu spune simplu de fapte bune, ci „râvnitor”, adică păşind cu multă bunăvoinţă spre virtute, cu graba ÅŸi căldura cerută. Deci, a-i izbăvi pe cei afundaÅ£i în rele ÅŸi bolnavi de boli nevindecabile, desigur că a fost din filantropia Sa, pe când cele de după aceasta sunt ÅŸi ale noastre, ÅŸi ale Sale.
Acestea grăieÅŸte, îndeamnă ÅŸi mustră cu toată tăria. (2, 15) Lui Timotei îi porunceÅŸte, zicând: „Mustră, ceartă, îndeamnă” (II Timotei 4, 2), iar aici îi spune lui Tit: „Acestea grăieÅŸte, îndeamnă ÅŸi mustră cu toată tăria”. Fiindcă moravurile acestor cretani erau mai sălbatice, de aceea ÅŸi apostolul cu asprime îi porunceÅŸte de a-i mustra cu toată porunca, fiindcă sunt unele păcate pe care trebuie a le opri ÅŸi prin poruncă, de pildă: a dis-preÅ£ui averile, trebuie a-l convinge pe cineva sfătuindu-l, cu blândeÅ£e sau altceva de acest fel; în timp ce pe adulter, pe desfrânat, ÅŸi pe lacom, pe ghicitori sau pe cei ce ghicesc din zborul păsărilor, trebuie a-i abate cu poruncă, ÅŸi încă nu cum s-ar brodi, ci cu „toată porunca”. Ai văzut cu câtă tărie ÅŸi cu câtă putere le porunceÅŸte acestea? Nimeni să nu te dispreÅ£uiască.
Adu-le aminte să se supună stăpânirilor ÅŸi dregătorilor, să asculte, să fie gata la orice lucru bun, să nu defaime pe nimeni, să fie paÅŸnici. (3, 1-2) Dar ce? Nici pe cei ce fac rele să nu-i defaime? „Să fie gata la orice lucru bun, zice, să nu defaime pe nimeni”, adică oricine ar fi, pe nimeni, fără excepÅ£ie. Să ascultăm de această povaţă. „Pe nimeni, zice, să nu defaime”, adică să ne fie gura curată de defăimări, căci chiar adevărate de ar fi acele judecăţi, totuÅŸi nu este al nostru de a le grăi, ci ale judecătorului, după cum zice: „Dar tu, de ce judeci pe fratele tău?” (Romani 14, 10), chiar de ar fi adevărate. Ai văzut câtă primejdie?
Ascultă-l pe acel tâlhar de pe cruce ce spunea tovarăşului lui: „ci eÅŸti în aceeaÅŸi osândă” (Luca 23, 40), căci ÅŸi noi aceeaÅŸi luptă o avem. Dacă-i bârfeÅŸti pe alÅ£ii, iute vei cădea ÅŸi tu în aceleaÅŸi curse. De aceea îndeamnă fericitul acesta, zicând: „Cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă.” (I Corinteni 10, 12)
Să fie paÅŸnici, să ne îngăduitori, arătând întreaga blândeÅ£e faţă de toÅ£i oamenii, adică ÅŸi către elini, ÅŸi către iudei, ÅŸi către cei stricaÅ£i, ÅŸi către cei răi. Acolo îndeamnă pentru cele viitoare, zicând: „cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă”, pe când aici nu mai îndeamnă pentru cele viitoare, ci pentru cele trecute. „Să nu defaime pe nimeni”, zice; căci ÅŸi noi eram altădată fără de minte. (3, 3) AcelaÅŸi lucru, de altfel, îl face ÅŸi în Epistola către galateni, unde spune: „Tot aÅŸa ÅŸi noi, când eram copii, eram robi înÅ£elesurilor celor slabe ale lumii”. (Galateni 4, 3)
Căci şi noi eram altădată fără de minte, zice, neascultători, amăgiţi, slujind poftelor şi multor feluri de desfătări, petrecând viaţa în răutate şi pizmuire, urâţi fiind şi urându-ne unul pe altul. (3, 3) încât trebuie a fi către toţi cu blândeţe. Cel ce a fost mai înainte aşa şi după aceea s-a izbăvit nu trebuia a-i grăi de rău pe aceştia, ci a se ruga şi a-I aduce mulţumiri iui Dumnezeu, Care l-a dezlegat şi pe dânsul ca şi pe aceia de relele de dinainte. Nimeni să nu se laude, căci toţi au păcătuit.
Când ai voi să grăieÅŸti de rău pe cineva, fiind tu cu purtări bune, mai întâi gândeÅŸte-te la viaÅ£a ta cea de dinainte, precum ÅŸi la nesiguranÅ£a viitorului, ÅŸi opreÅŸte-Å£i furia. Chiar dacă din anii cei dintâi ai copilăriei vei fi vieÅ£uit în fapte bune, totuÅŸi pe viitor ai putea face multe păcate. Iar dacă poate nu vei avea, după cum crezi, gândeÅŸte-te că aceasta nu va fi din propria virtute, ci prin harul lui Dumnezeu, căci, dacă nu i-ar fi chemat pe strămoÅŸii tăi la credinţă, ÅŸi tu ai fi acum necredincios. PriveÅŸte cum apostolul a trecut în revistă toată răutatea omenească. Oare n-a făcui Dumnezeu mii de semne prin proroci? Oare nu prin toate a iconomisit El mântuirea noastră? N-am ascultat poate? „Că ÅŸi noi eram, zice, altădată fără de minte, neascultători.”
Iar când bunătatea şi iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Dumnezeu s-au arătat (3, 4), cum? El ne-a mântuit, nu din faptele cele întru dreptate, săvârşite de noi, ci după a Lui îndurare, prin baia naşterii celei de a doua şi prin înnoirea Duhului Sfânt. (3, 5) Vai! Cât eram de cufundaţi în răutate, încât nu puteam a ne îndrepta, ci am avut nevoie de renaştere, şi aceasta este naşterea din nou. După cum se petrece cu o casă putredă, când nimeni nu mai pune vreo proptea, şi nici că mai pune ca legătură cu clădirea veche ceva nou, ci dărâmând-o până la temelie, o ridică astfel din nou şi o reface, tot aşa a făcut şi Dumnezeu.
Nu ne-a reparat, aÅŸa-zicând, ci ne-a făcut din nou, căci aceasta vrea să zică prin expresia: „şi prin înnoirea Duhului Sfânt”, adică ne-a ; făcut noi din capul locului. Cum? Prin Duhul Sfânt. Tot aceasta ta o învederează ÅŸi prin altă expresie, zicând: Pe Care L-a vărsat peste noi, din belÅŸug, prin Iisus Hristos, Mântuitorul nostru. (3, 6) Aveam nevoie de mult Duh. Ca, îndreptându-ne prin harul Lui — iarăşi dar, iar nu datorie — să ne facem, după nădejde, moÅŸtenitorii vieÅ£ii celei veÅŸnice. (3, 7) Aici, împreună cu îndemnul spre umilinţă este ÅŸi nădejde pentru cele viitoare. Că, dacă eram atât de deznădăjduiÅ£i, ca unii care n-aveam nimic bun, ÅŸi a trebuit ca să ne nască din nou, mântuindu-ne prin har, ÅŸi numai aÅŸa ne-a salvat, apoi cu atât mai mult va face aceasta în viitor.
Nimic nu era mai rău ca sălbăticia omenească, mai înainte de venirea lui Hristos, când toţi se găseau ca nişte războinici unii către alţii. Pe copii îi ucideau părinţii lor, mamele ca turbate umblau după copiii lor; nimic nu era în fiinţă, nici o lege scrisă sau naturală, ci toate se găseau anapoda. Desfrâuri întruna, ucideri, şi chiar ce este mai grozav decât omorurile, tâlhăriile, pe care unul dintre cei din afară le încuraja, ba mai mult credea fapta aceasta ca o virtute — şi cu drept cuvânt — după ce pe unul ca acesta spartanii îl cinsteau ca pe Dumnezeu. Întruna prorocii, despre faptul că unul sau altul va urma să fie ucis.
Să vă spun ceva de prin acele timpuri? Androginul, fiul lui Minos, venind la Atena şi iarăşi biruind, a rost ucis. Dar Apollon, vindecând răul cu rău, a poruncit a se da ca jertfă pentru dânsul de două ori câte şapte copii . Dar ce poate fi mai crud ca această tiranie? Şi aceasta s-a făcut; dar un om, ducându-se spre a dezlega furia demonului, i-a ucis pe copii. Ai văzut că înşelăciunea predomina în toată puterea cuvântului? Dar dacă faptul a fost drept, nu trebuia a fi împiedicat, iar de a fost nedrept — după cum a şi fost — nici nu trebuia a se porunci de la început.
Îi cinsteau pe luptătorii cu pumnul şi pe atleţi. Războaie necontenit şi succesive, prin cetăţi, prin sate, prin case. Făceau pederastie, ba încă acel filosof admirat de dânşii a legiuit că sclavului nu-i era slobod nici de a face pederastie, nici de a-şi unge trupul cu untdelemn (a exersa în lupte), fiind considerate aceste fapte ca o virtute, ce avea în sine o mare cinste. Ba încă şedeau pe casă (în foişor) în faţa lumii. Şi dacă cineva ar trece în revistă toate cele ale lor, ar găsi că dânşii batjocoreau însăşi natura, şi nimeni nu-i putea împiedica.
Dar dramele lor teatrale oare nu erau încărcate cu desfrâuri, corupi i i şi sacrilegii? Se făceau privegheri de noapte spurcate şi erau chemate femei la privelişte. O, câtă spurcăciune! În timp de noapte se făcea priveghere, şi fecioara stătea la un loc cu tineri turbaţi de amor şi cu oameni beţi. Privegherile acestea erau un întuneric, precum întuneric erau şi faptele lor ce le săvârşeau!
De aceea ÅŸi zice apostolul: „Căci ÅŸi noi eram altădată fără de minte, neascultători, amăgiÅ£i, slujind portelor ÅŸi multor feluri de desfătări”. Cutare, zice, s-a îndrăgostit de mama lui vitregă, iar femeia cutare s-a îndrăgostit de părintele său ÅŸi a fost sugrumat! Despre amorurile de copii, pe care obiÅŸnuiesc a le numi jucării ÅŸi obiceiuri copilăreÅŸti, nici nu e slobod de a vorbi. Cum nu se ruÅŸinează ÅŸi nici nu-ÅŸi acoperă faÅ£a? Dar, ce? Poate că voieÅŸti a vedea căsătoria fiului cu mama sa? Sunt ÅŸi din acestea printre ei, ÅŸi ceea ce este mai rău, că faptul acesta s-a petrecut nu în neÅŸtiinţă, iar Dumnezeul lor nu-i împiedica, ci trecea cu vederea felul cum natura era batjocorită, ÅŸi acestea se petreceau încă printre cei din clasele de sus.
Deci, dacă şi cei ce — dacă nu pentru altceva, cel puţin pentru ochii lumii — trebuiau să se ţină strâns de virtute, şi totuşi se purtau atât de îngăduitori faţă de rău, apoi ce trebuiau a face cei mulţi, care se ascundeau de privirile lumii? Ce poate fi mai variat ca această plăcere? Cutare s-a îndrăgostit de cutare bărbat şi, după ce s-a întors bărbatul, l-a ucis prin concubin — poate că mulţi din voi ştiţi această poveste —, dar pe concubin l-a ucis fiul bărbatului omorât, după care a murit şi femeia. După aceasta a fost cuprins de dragoste nebună şi acesta a fost alungat de furii, iar la urmă, întorcându-se, l-a ucis pe un altul, şi pe femeia lui i-a luat-o de soţie. Dar ce poate fi mai rău ca aceste nenorociri?
Acestea le-am spus, citând din scriitorii din afară, ca să-i conving pe elini ÅŸi să arăt câte rele stăpânesc lumea. Dar dacă voiÅ£i, vom arăta ÅŸi din ale noastre. „Şi-au jertfit, zice, pe fiii lor ÅŸi pe fetele lor idolilor”. (Psalmi 105, 37) Cei ce locuiau în Sodoma pentru nimic alta n-au pierit, decât numai pentru că erau nebuni după copii. Åži chiar la începutul venirii Lui Hristos, oare nu juca în mijlocul celor poftiÅ£i la ospăţ fata împăratului, în mijlocul oamenilor beÅ£i? Oare nu a cerut ca plată pentru joc capul prorocului? „Cine va grăi puterile Domnului?” (Psalmi 105, 2)
„Urâţi fiind ÅŸi urându-ne unul pe altul”, zice. Căci, când punem sufletul nostru în contact cu toate plăcerile, numaidecât suntem cuprinÅŸi de o mare ură. De ce oare? Pentru că dragostea este unită cu virtutea, ÅŸi când este virtutea, atunci pe nimeni nu obijduieÅŸte. PriveÅŸte ce spune ÅŸi Pavel: „Nu vă amăgiÅ£i: nici desfrânaÅ£ii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiÅ£ii, nici furii, nici lacomii, nici beÅ£ivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moÅŸteni împărăţia lui Dumnezeu. Åži aÅŸa eraÅ£i unii dintre voi. (I Corinteni 6, 9-11)
Ai văzut cum fiecare fel de răutate sporea şi întunericul era mare, iar dreptatea era înăbuşită? Că, dacă cei ce s-au bucurat de prorocii şi au văzut petrecându-se atâtea rele şi printre duşmani, şi printre dânşii, şi totuşi nu s-au cuminţit, ci făceau mii de rele, apoi ce n-ar fi făcut alţii?
AlÅ£ii iarăşi printre dânÅŸii porunceau ca fete dezbrăcate să se lupte în faÅ£a oamenilor . De multe bunătăţi v-aÅ£i învrednicit voi, dacă nu suferiÅ£i nici vorbă măcar a auzi, de care lucru filosofii nici nu se ruÅŸinau. Un alt filosof al lor, ÅŸi chiar corifeul lor, le scotea ÅŸi la războaie pe femei ÅŸi poruncea ca ele să aparÅ£ină tuturor, adică ale tuturor, prostituate în comun. ,,ÃŽntru răutate ÅŸi pizmă vieÅ£uind”, zice. Căci, dacă chiar cei ce filosofau printre ei legiuiau astfel de nelegiuiri, apoi ce am mai spune de cei ce nu filosofau.
Dacă cei ce aveau barbă lungă şi erau îmbrăcaţi cu togă, şi totuşi grăiau de acestea, ce am mai spune de alţii? Nu de aceea a fost făcută femeia — omule! — ca să fie a tuturor, în comun. O! voi, care toate le-aţi răsturnat pe dos; care vă amestecaţi cu băieţii, ca şi cu fetele, şi care scoateţi la război pe fete, ca şi pe bărbaţi! Acesta este lucrul diavolului, care toate le confundă şi le răstoarnă pe dos, care zguduie şi răstoarnă hotarele cele puse din început, regulile pe care Dumnezeu le-a pus în natură. Dumnezeu a dat femeii rolul de a îngriji de casă, şi bărbatului de a se îngriji de cele din afară, iar tu scobori capul la picioare, şi picioarele le ridici la cap. Înarmezi femeile, şi nu te ruşinezi?
Şi ce spun acestea? Unii dintre dânşii le introduc pe femei în povestiri ca ucigându-şi copiii, şi nu se ruşinează, nici nu se sfiesc băgând în auzul oamenilor astfel de povestiri spurcate. „Iar când bunătatea şi iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Dumnezeu s-au arătat, El ne-a mântuit, nu din faptele cele întru dreptate, săvârşite de noi, ci după a Lui îndurare, prin baia naşterii celei de a doua şi prin înnoirea Duhului Sfânt, pe Care L-a vărsat peste noi, din belşug, prin Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, ca îndreptându-ne prin harul Lui, să ne facem, după nădejde, moştenitorii vieţii celei veşnice.
Dar ce înseamnă „după nădejde”? Adică, după cum am crezut, aÅŸa vom lua, aÅŸa ne vom bucura; sau poate „sunteÅ£i deja moÅŸtenitori ai vieÅ£ii celei veÅŸnice”.
Vrednic de crezare este cuvântul. (3, 8) Fiindcă a vorbit despre cele viitoare, ÅŸi care nu sunt încă de faţă, a adăugat ceea ce este demn de credinţă. „Adevărate sunt acesta, zice, iar aceasta se învederează din cele ce au rost, căci Cel ce ne-a eliberat din atâtea nelegiuiri ÅŸi din atâtea rele, este învederat că ne va împărtăşi ÅŸi din toate cele viitoare, stăruind în filantropia ÅŸi harul Său, căci toate vin din aceeaÅŸi îngrijire.”
FAŢĂ DE FRAŢI, ŞI CĂ NU TREBUIE A NE NEGLIJA PE NOI
ÅžI PE CEI DEOPOTRIVÄ‚ CU NOI
Să mulÅ£umim deci iubiÅ£ilor, lui Dumnezeu, ÅŸi pe nimeni să nu bârfim, nici să învinovăţim, ci mai ales să sfătuim, să povăţuim, să îndemnăm ÅŸi să ne rugăm pentru ei, chiar de ne-ar batjocori sau ne-ar nesocoti — căci aÅŸa sunt cei bolnavi; însă, cei ce aleargă pentru sănătatea lor, toate le rabdă, toate le rac – chiar dacă n-ar folosi cu nimic — ca nu cumva să se învinovăţească pe dânÅŸii, ca unii ce nu s-au îngrijit.
Sau nu ÅŸtiÅ£i că de multe ori când un doctor nu se îngrijeÅŸte de cel bolnav, un altul dintre neamurile bolnavului îi zice: „ÎngrijeÅŸte-l din nou ÅŸi nimic să nu-i lipsească, ca nu cumva să-Å£i aduc vreo învinovăţire, nu cumva să am motiv de a te acuza”? Nu vedeÅ£i câtă îngrijire au neamurile de cei ai lor? Câte fac pentru dânÅŸii, ÅŸi doctori chemând, ÅŸi bani cheltuind, ÅŸi stând lângă dânÅŸii întruna?
Să-i imităm măcar pe aceştia, deşi îngrijirea nu este aceeaşi, căci, când trupul copilului tău este bolnav, nu te dai în lături de a trimite pe cineva după un doctor, Fie cât de departe, spre a-1 în sănătoşi, în timp ce sunetul lui fiind bolnav, nimeni nu face vorbă de aceasta, ci toţi stăm cu nepăsare, toţi suntem căzuţi în trândăvie, toţi ne îngrijim prea puţin şi îi trecem cu vederea şi pe femei, şi pe copii, prăpădiţi de o asemenea boală grozavă, şi tocmai la urmă ne venim în simţiri.
GândiÅ£i-vă cât de urâcios este ÅŸi de râs chiar, de a zice la urmă: „Nu ne aÅŸteptam, nu credeam că va fi aÅŸa”. Dar aceasta nu numai că este urâcios, ci ÅŸi primejdios. Căci, dacă în viaÅ£a aceasta a nu prevedea cele viitoare Å£ine de cei tâmpi ÅŸi lipsiÅ£i de minte, când mai ales ÅŸi îi auzim pe mulÅ£i sfătuind ÅŸi zicând ce trebuie să facă ÅŸi ce să nu facă, apoi cu atât mai mult, când e vorba de viaÅ£a viitoare.
Să stăruim deci în acea îngrijire, să ne îngrijim de mântuirea noastră şi pe Dumnezeu să-L rugăm în toate, spre a ne da mână de ajutor. Până când vom fi trândavi? Până când neîngrijiţi? El a vărsat din belşug asupra noastră harul Duhului Sfânt. Să ne gândim deci câtă îngrijire a avut pentru noi şi aceeaşi râvnă să arătăm şi noi sau mai drept vorbind, nu pe atâta, ci fie chiar şi ceva mai mică.
Că, dacă şi după harul acesta noi suntem nesimţitori, mai mare ne va fi pedeapsa. „De n-aş fi venit, zice, şi nu le-aş li vorbit, păcat nu ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor„. (Ioan 15, 22) Dar să nu se întâmple acestea cu noi, ci mai ales fie de a ne învrednici bunurilor tăgăduite celor ce-L iubesc pe El, prin Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.