OMILIA VI – 2Timotei

din “Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Tit, Filimon”

Iar într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint,
ci ÅŸi de lemn ÅŸi de lut; ÅŸi unele sunt spre cinste, iar altele spre
necinste. Deci, de se va curăţi cineva pe sine de acestea, va fi
vas de cinste, sfinţit, de bună trebuinţă stăpânului, potrivit
pentru tot lucrul bun. (II Timotei 2, 20-21)

Pe mulÅ£i oameni îi tulbură ÅŸi acum ideea că toÅ£i cei răi nu sunt încă nimiciÅ£i, ci stau nesupăraÅ£i. Sunt desigur ÅŸi multe alte cauze, ca de pildă: ca să se prefacă, să se schimbe, ca prin pedeapsa unora să se dea exemple celor mulÅ£i; aici însă Pavel oferă un exemplu din natura lucrurilor, zicând: „Iar într-o casă mare nu sunt numai vase de aur ÅŸi de argint, ci ÅŸi de lemn ÅŸi de lut”. Precum într-o casă mare este o mare deosebire între vase, adică între uneltele necesare gospodăriei, tot aÅŸa ÅŸi aici, în lumea întreagă; căci el nu vorbeÅŸte de Biserică, ci de lumea întreagă.

„Să nu-Å£i închipui că eu vorbesc de Biserică, căci aici, zice, toate vasele voiesc a fi de aur ÅŸi de argint, ÅŸi nici unul de lemn sau de lut, căci unde este trupul lui Hristos, unde este Biserica Lui cea slăvită, fecioară curată, neavând întinăciune sau prihană, sau altceva de acest fel (II Corinteni 11, 2; Efes. 5, 27), acolo nu trebuie a se găsi vase de lemn ÅŸi de lut. Nu te tulbura, zice, dacă în lume sunt oameni ÅŸi răi, ÅŸi netrebnici, fiindcă ÅŸi într-o casă mare sunt ÅŸi vase netrebnice, ÅŸi spurcate. Dar ce? Nu de aceeaÅŸi cinste se bucură, zice, căci unele sunt spre cinste, iar altele spre necinste.” ÃŽnsă poate că vei zice: „Da! căci aici fiecare lucru îndeplineÅŸte o trebuinţă, dar în lume ce trebuinţă este de cei răi?”

Apoi, oare, Dumnezeu nu-i întrebuinţează şi pe aceştia spre altele? De pildă, omul vanitos clădeşte multe, de asemenea, avarul, negustorul, cârciumarul şi stăpânitorul, fiecare în felul lor sunt ca nişte lucruri în lume, în timp ce vasul de aur nu poate fi ca unul dintre aceştia, ci doar este folosit pe la mesele împărăteşti. Deci, apostolul nu spune că răutatea este necesară — căci cum s-ar putea aceasta? —, ci numai că şi cei răi au un lucru de împlinit. Dacă toţi ar fi de aur şi de argint, nu ar mai avea nevoie de celelalte.

De pildă: dacă toÅ£i ar fi răbdători, nu ar fi nevoie de clădiri, dacă toÅ£i ar fi străini de desfătări, nu ar ti nevoie de multele feluri de mâncăruri; s-ar îngriji toÅ£i de strictul necesar, iar nu de clădiri strălucite. „Deci, de se va curăţi cineva pe sine de acestea, zice, va fi vas de cinste, sfinÅ£it.” Ai văzut că pentru cineva a fi de aur sau de lut nu provine de la natură, sau din vreo silă oarecare materială, ci numai din voinÅ£a noastră? Acolo, desigur că vasul de lut nu ar putea deveni de aur ÅŸi nici acesta nu ar putea cădea în starea de dispreÅ£ a aceluia, pe când aici este foarte mare schimbarea sau prefacerea dintr-un fel în celălalt. Vas de lut era Pavel, dar a devenit de aur, precum ÅŸi Iuda, care fusese vas de aur, s-a făcut vas de lut. AÅŸadar, vasele de lut printre oameni sunt din cauza necurăţeniei, aÅŸa încât desfrânatul ÅŸi avarul sunt asemenea vase.

Dar atunci, cum de zice în altă parte: „Avem comoara aceasta în vase de lut” (II Corinteni 4, 7), ÅŸi nu defăima vasul de lut? Apoi, acolo apostolul vorbeÅŸte de însăşi natura vasului. Precum vasul de lut nimic altceva nu este, decât pământ ars în foc, tot aÅŸa ÅŸi trupul nostru nimic altceva nu este, decât pământ învârtoÅŸat prin căldura sufletului. Ceea ce el spune deci aici înseamnă: trupul nostru este un vas de lut. Åži cum că este de lut,
se vede de acolo că de multe ori se sparge şi se strică.

Prin ce se deosebesc oare oasele de vasele de lut, fiind tot aÅŸa de tari ÅŸi tot aÅŸa de uscate? Dar carnea, prin ce se deosebeÅŸte de pământ? Oare nu amândouă (vasul de lut ÅŸi trupul omului) sunt deopotrivă din apă? ÃŽnsă, după cum am spus, de ce atunci apostolul nu a defăimat trupul? Fiindcă acolo el vorbeÅŸte de natura trupului, iar aici despre intenÅ£ia sau libera noastră voinţă. „De se va curăţi cineva pe sine dintru acestea”, zice — ÅŸi încă nu pune expresia obiÅŸnuită καθάρη = a curăţi, ci έκκαράη = a curăţi din rădăcină, adică a curăţi de tot — „va fi vas de cinste, sfinÅ£it, de buna trebuinţă a stăpânului, potrivit pentru tot lucrul bun”.

AÅŸadar, acelea nu sunt de bună trebuinţă, sunt netrebnice, deÅŸi poate îndeplinesc o oarecare slujbă, însă nu spre tot lucrul bun. „Potrivit pentru tot lucrul bun. Chiar dacă n-ar face binele, totuÅŸi el este destoinic de a face bine, este primitor. Trebuie deci a-l pregăti spre orice, chiar spre moarte sau spre mucenicie, sau spre feciorie, sau spre orice lucru bun.”

Fugi de poftele tinereÅ£ilor. (2, 22) Poftele tinereÅ£ilor nu sunt numai poftele desfrâului, ci orice poftă absurdă a tinereÅ£ii. Să audă cei îmbătrâniÅ£i că nu trebuie a face nimic din cele ale tinerilor. Chiar de ar fi cineva batjocoritor sau ar iubi stăpânirea, sau banii, sau trupurile, sau orice altceva de acest fel este poftă prostească a tinereÅ£ii, căci atunci nici inima nu este statornică, nici mintea nu este la locul său, ci sărită din scaun (scnimbătoare), ÅŸi numaidecât se întâmplă lucruri ca acestea, care, după expresia obiÅŸnuită, sunt „fantezii de-ale tinereÅ£ii”.

„Fugi de acestea”, zice, ÅŸi urmează dreptatea, credinÅ£a, dragostea, pacea cu cei ce cheamă pe Domnul din inimă curată. Prin expresia: „dreptatea”, el înÅ£elege virtutea în general, adică evlavia în viaţă, credinţă, dragoste, blândeÅ£e. Dar oare ce vrea să zică: „cu cei ce cneamă pe Domnul din inimă curată”? Adică „să ai curaj nu în cei ce îl cheamă oricum, ci cu cei nebănuiÅ£i, cu cei curaÅ£i la inimă, cu cei ce nu au nimic viclean în suflet, cu cei ce se apropie de noi cu pace, cu cei ce sunt liniÅŸtiÅ£i; cu aceia să te amesteci, iar cu ceilalÅ£i nu trebuie a fi blând, ci a fi în pace numai cât este despre tine”.

Fereşte-te de întrebările nebuneşti, ştiind că dau prilej de ceartă. (2, 23)

Ai văzut cum peste tot îl opreÅŸte de la dispute zadarnice? Aceasta o face apostolul, nu din motiv că Timotei nu era destoinic de a răsturna întrebările cele nebuneÅŸti; era îndeajuns de destoinic, căci, dacă n-ar fi fost, i-ar fi zis pe faţă: „sileÅŸte-te de a fi vrednic pentru răsturnarea unor asemenea întrebări”, ca atunci când de pildă i-a zis: „Până voi veni eu, ia aminte la citit… căci, făcând aceasta, ÅŸi pe tine te vei mântui, ÅŸi pe cei care te ascultă” (I Timotei 4, 13, 16), ci el ÅŸtia că astfel de întrebări sunt fără nici un folos, ÅŸi deci era de prisos cu totul de a se arunca în asemenea lupte zadarnice, din care în final nimic nu va ieÅŸi bun, decât luptă, vrăjmăşie zadarnică, batjocuri ÅŸi injurii. „De astfel de întrebări fereÅŸte-te”, zice. AÅŸa că sunt ÅŸi alte întrebări, cum de pildă cele despre Sfintele Scripturi sau cele despre credinţă, de la care nu-i opreÅŸte.

Un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe. (2, 24)

AÅŸadar, nu trebuie să se certe ÅŸi nici să se certe în întrebări nebuneÅŸti, ci el trebuie a fi departe de asemenea certuri. Ci să fie blând faţă cu toÅ£i, căci sluga Dumnezeului păcii cum s-ar putea certa. Dar oare cum de zice în alt loc: „Mustră cu toată tăria”? (Tit 2, 15), ÅŸi aici iarăşi: „Nimeni să nu dispreÅ£uiască tinereÅ£ile tale” (I Timotei 4, 12), ÅŸi iarăşi: „Mustră-i cu asprime, ca să fie sănătoÅŸi în credinţă” (Tit. 1, 13)?

Apoi şi aceasta este rezulatul blândeţii, fiindcă certarea cea mai aspră, care mai cu seamă poate stârni pe cineva, este cea făcută cu blândeţe. Este cu putinţă a te atinge de cineva mai cu putere tocmai când îi vei arăta o mare blândeţe, mai mult chiar decât dacă ai întrebuinţa o asprime fără măsură.

Destoinic să dea învăţătură tuturor celor ce vor să fie învăţaÅ£i, iar de eretici a se păzi, după cum zice în altă parte: „De omul eretic, după întâia ÅŸi a doua mustrare, depărtează-te”. (Tit. 3, 10) ÃŽngăduitor. Mai cu seamă aceasta trebuie a avea dascălul, fiindcă altfel totul va fi zadarnic. Căci, dacă pescarii de multe ori nu prind nimic, deÅŸi au aruncat mrejele toată noaptea, totuÅŸi din această cauză nu renunţă la pescuit, cu atât mai mult noi.

Căci priveşte ce se petrece: se întâmplă de multe ori a prin învăţătură neîntreruptă, sămânţa căzută să taie, aşa-zicând, patima ce bântuie sufletul omului, fiindcă acela care aude acelaşi lucru de mii de ori, va simţi ceva în final, deoarece nu este om care să audă ceva încontinuu şi să nu simtă nimic. Este posibil deci ca tocmai atunci când cineva urmează a simţi, să «piardă totul, din cauză că noi ne-am lăsat sau ne-am lenevit de a-l mai învăţa.

Se petrece acelaşi lucru ca şi cu un lucrător (de pământ fără experienţă, care, răsădind viţă de vie, o sapă în anul cel dintâi, iar în anul al doilea şi al treilea, fără a o lucra, caută a culege numai roadă, şi trecând trei ani fără să aibă vreun folos, în al patrulea an, deznădăjduit, o lasă în părăsire, adică tocmai atunci când poate ar fi putut să tragă vreun folos din ostenelile sale.

Certând cu blândeÅ£e pe cei ce stau împotrivă. (2, 25) Mai ales cel ce-i învaţă pe alÅ£ii trebuie a face astfel. „Cu blândeÅ£e”, zice, căci nu este cu putinţă ca acela care are trebuinţă a învăţa, să înveÅ£e ÅŸi să cunoască într-adevăr ceva, cu asprime ÅŸi cu ceartă. De ar trebui ca el să fie cu băgare de seamă, totuÅŸi fiind supărat, scârbit ÅŸi zăpăcit, nu va auzi nimic. Trebuie deci ca acela care voieÅŸte a ÅŸti ceva din cele folositoare, mai înainte de orice să se găsească cu mulÅ£umire faţă de cel ce îl învaţă.

Acest lucru nefiind observat mai dinainte, nu se va putea face nimic din cele ce trebuie a se face, fiindcă nimeni nu va sta cu plăcere ÅŸi mulÅ£umire în faÅ£a unuia care-l batjocoreÅŸte ÅŸi se poartă cu obrăznicie. Deci, cum de zice în alt loc: „De omul eretic, după întâia ÅŸi a doua mustrare, depărtează-te”? Aici vorbeÅŸte despre omul care nu se îndreaptă, de cel ce este nevindecabil de boala ce o are.

Că doar le va da Dumnezeu pocăinţă spre cunoaÅŸterea adevărului. Ceea ce spune el aici înseamnă: poate că va fi vreo îndreptare; iar acest „poate” este zis cu privire la faptele lor cele nevăzute. AÅŸa că trebuie a se depărta numai de acelea, pentru care putem să ne pronunţăm lămurit ÅŸi de care suntem convinÅŸi că ei nu se vor scbimba, orice s-ar întâmpla. „Cu blândeÅ£e”, zice. Ai văzut că astfel trebuie a ne apropia de cei ce vor să înveÅ£e, că deci niciodată să nu fugim de conversaÅ£ii mai înainte de a da dovadă?

Åži ei să scape din cursa diavolului, de care sunt prinÅŸi, pentru a-i face voia. (2, 26) Bine a spus: „sunt prinÅŸi”, căci până acum ei stau în rătăcire. PriveÅŸte cum îi învaţă pe ucenici de a fi umiliÅ£i, căci n-a zis: „că doar le va da Dumnezeu pocăinţă”. Chiar de se face ceva, totul este al Domnului: tu răsădeÅŸti, tu uzi, dar El seamănă ÅŸi face să producă roadă. Deci, niciodată să nu ne închipuim că noi am fi convins pe cineva, chiar dacă l-am fi atras poate la voinÅ£a noastră. „De care sunt prinÅŸi, zice, pentru a-i face voia.”

Aceasta ar zice-o cineva nu despre dogme, ci despre viaţă mai ales, căci voinÅ£a lui Dumnezeu este ca omul să aibă viaţă curată ÅŸi dreaptă. Dar unii sunt prinÅŸi în cursa diavolului ÅŸi din cauza vieÅ£ii, ÅŸi deci nu trebuie a fi faţă de ei cu asprime. „Că doar le va da Dumnezeu pocăinţă… Åži ei să scape din cursa diavolului, de care sunt prinÅŸi, pentru a-i face voia”, zice. Expresia: „poate cândva” este rezultatul îndelungatei lui răbdări, căci a nu face voia Lui Dumnezeu este din cauza unei curse diavoleÅŸti.

Căci, precum ÅŸi o pasăre, deÅŸi nu este prinsă din toate părÅ£ile, ci numai dintr-una — vreau să zic de picior — totuÅŸi se găseÅŸte sub stăpânirea celui ce i-a întins cursa, tot aÅŸa ÅŸi noi, chiar de n-am fi stăpâniÅ£i din toate părÅ£ile, adică ÅŸi din credinţă, ÅŸi din viaţă, ci numai din viaţă, suntem sub puterea diavolului, căci: Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor”, ÅŸi iarăşi: „Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. DepărtaÅ£i-vă de la Mine cei ce lucraÅ£i fărădelegea” (Matei 7, 21, 23) .

Ai văzut care este folosul credinÅ£ei, când Stăpânul nu ne cunoaÅŸte pe noi? Căci ÅŸi fecioarelor aceea le-a spus: „Nu vă cunosc pe voi”. (Matei 25, 12) Care poate fi folosul fecioriei ÅŸi al sudorilor celor multe, când Stăpânul nu le cunoaÅŸte? Åži în multe locuri găsim că pentru credinţă cu nimic nu ne învinovăţeÅŸte, după cum ÅŸi în altă parte cu nimic nu ne învinovăţeÅŸte pentru viaţă, în timp ce pentru credinţă stricată pe mulÅ£i îi vedem pedepsiÅ£i, căci acestea două sunt legate între ele.

Ai văzut că atunci când noi nu facem voia lui Dumnezeu suntem prinÅŸi în cursa diavolului? Åži nu numai din pricina unei vieÅ£i stricate, ci, de multe ori, chiar numai din pricina unui singur defect ne vom duce în gheenă, dacă nu vom avea cu noi celelalte bunuri care să contrabalanseze. Fiindcă ÅŸi fecioarele nu au fost vinovăţite pentru desfrânare sau preadesfrânare, sau invidie, sau zavistie, sau beÅ£ie, sau rea-credinţă, ci pentru lipsa untdelemnului, adică pentru că nu făceau milostenie, căci untdelemnul aceasta reprezintă. Dar ÅŸi pe cei blestemaÅ£i, când zice: „DuceÅ£i-vă de la Mine, blestemaÅ£ilor, în focul cel veÅŸnic” (Matei 25, 41), cu nimic iarăşi nu-i învinovăţeÅŸte, decât că n-au hrănit pe Hristos.

Ai văzut cum lipsa milosteniei duce pe cineva în focul gheenei? Unde poate fi folositor, spune-mi, cel ce nu face milostenie? Posteşti în fiecare zi? Dar şi fecioarele acelea posteau, şi totuşi cu nimic nu le-a folosit. Te rogi? Şi ce este aceasta? Căci rugăciunea fără milostenie este lipsită de roadă. Toate sunt necurate fără milostenie, toate sunt nefolositoare, şi chiar cea mai mare parte din virtute este ştirbită.

„Cel ce nu iubeÅŸte, zice, n-a cunoscut pe Dumnezeu”. (I Ioan 4, 8) Cum îl iubeÅŸti tu pe fratele tău, când nu voieÅŸti a-l împărtăşi cu nimic din lucrurile acestea mici ÅŸi nebăgate în seamă? Spune-mi, te rog: te porÅ£i cu înÅ£elepciune? Åži pentru ce? Nu cumva poate fiindcă te temi de osândă? Nicidecum, ci faci aceasta ca fiind ceva natural; fiindcă, dacă te porÅ£i cu înÅ£elepciune de frica osândei ÅŸi suferi pentru aceasta o aÅŸa de mare greutate, apoi cu atât mai mult trebuia să faci milostenie.

Fiindcă nu este totuna: a fi stăpânit de dorinţa banilor şi a fi stăpânit de pofta trupului, de vreme ce pentru aceasta din urmă şi necazul este mai mare. Şi de ce? Fiindcă pofta trupului este de la natură şi este răspândită, aşa-zicând, şi sădită în trupul nostru, pe când dorinţa banilor deloc. Aceasta şi este, că noi putem a ne asemăna lui Dumnezeu, adică a-l milui şi a ne milostivi faţă de fratele nostru; iar dacă n-o avem, atunci suntem lipsiţi de tot binele.

El n-a spus: „dacă veÅ£i posti, deopotrivă (asemenea) vă veÅ£i face cu Tatăl vostru”. N-a spus: „dacă veÅ£i fi neprihăniÅ£i sau de vă veÅ£i ruga, veÅ£i fi deopotrivă cu Tatăl vostru”; nimic din acestea, zic, n-a spus, fiindcă nici Dumnezeu nu face ceva dintr-însele; însă ce a spus? „FiÅ£i milostivi, zice, precum ÅŸi Tatăl vostru este milostiv”. (Luca 6, 36) Acesta este lucrul lui Dumnezeu. Åži dacă nu ai cu tine aceasta, apoi ce ai? „Că milă voiesc, zice, iar nu jertfă”. (Osea 6, 6)

Dumnezeu a făcut cerul, a făcut pământul, a făcut marea. Mari sunt acestea şi vrednice de înţelepciunea Lui; însă, cu nimic din acestea n-a atras la sine natura omenească, ca prin mila şi prin iubirea Lui de oameni. Şi dacă acesta este lucrul puterii şi al bunătăţii Sale, apoi cu atât mai mult încă, pentru că şi rob S-a făcut. Oare nu pentru aceasta mai cu seamă suntem plini de admiraţie pentru El? Şi nu pentru aceasta mai cu seamă ne apropiem de El?

Nimic nu-L atrage atât pe Dumnezeu ca mila, despre care toţi prorocii vorbesc multe. Şi când zic milă, nu înţeleg acea milă unită cu lăcomie sau avariţie, căci aceasta nu este milă. Căci nici măslinul nu dă dintr-însul ramuri de spini, ci de măslin, după cum şi mila nu poate naşte dintr-însa ramura avariţiei sau a nedreptăţii, sau a răpirii. Nu defăima milostenia şi să nu o faci astfel ca ea sa fie acuzată de toţi. Că, dacă de aceea răpeşti avutul unuia, ca să faci milostenie altuia, nimic nu poate fi mai rău ca o astfel de milostenie. Când ea este zămislită în răpiri, aceasta nu este milostenie, ci mai mult o barbarie, mai mult o cruzime.

Aceasta este batjocură îndreptată asupra lui Dumnezeu. Dacă acela care a produs lui Dumnezeu din cele mai mici ale sale — Cain — şi a fost respins, dar încă pe cel ce-I proaduce din cele străine, cum nu-l va respinge? Proaducere nimic altceva nu este  decât jertfă, şi nicidecum necurăţie. Cu mâinile murdare tu nu îndrăzneşti a te ruga; şi când Îi proaduci murdărie şi necurăţie din răpire, nu crezi aceasta drept ceva rău?

Mâinile nu îngădui de a-ţi fi pline de murdărie şi necurăţie, ci să le faci curate, şi numai aşa proaduci cu ele jertfă, deşi murdăria aceasta nu are nici o vinovăţie, pe când cealaltă murdărie este demnă de învinovăţire şi defăimare.  Deci, să nu ne gândim numai la aceea, ca adică să ne rugăm lui Dumnezeu şi să-i proaducem jertfe cu mâinile curate, ci ca şi cele proaduse să fie curate. Căci de altfel este ceva de râs; este ca şi cum cineva, spălând masa, ar încărca-o apoi de daruri murdare şi necurate, şi atunci, spune-mi, oare ceea ce face el, nu este de râs?

Fie-Å£i mâinile curate, însă nu numai cu apă să le speli, ci mai întâi ÅŸi cu dreptatea, căci aceasta mai cu seamă este curăţia mâinilor. Iar dacă noi suntem plini de nedreptate, de mii de ori de le-am spăla cu apă, nici un folos nu vom avea. „SpălaÅ£i-vă, zice, curăţiÅ£i-vă.” Dar ce? Oare a zis: „duceÅ£i-vă la râuri sau duceÅ£i-vă la băi, sau la lacuri?” Nimic din toate acestea, ci:  „Nu mai faceÅ£i rău înaintea ochilor Mei” (Isaia 1, 15-16), adică „făceÅ£i-vă curaÅ£i, căci aceasta izbăveÅŸte pe cineva de murdărie, aceasta este adevărată curăţie”.

Curăţia aceea nu aduce nici un folos, pe când aceasta ne procură curaj către Dumnezeu. Curăţia aceea este cu putinţă de a o avea şi adulterii, şi tâlharii, şi criminalii, şi ticăloşii, şi bărbaţii cei de nimic, şi desfrânaţii şi cei ce trăiesc veşnic în desfrânare, şi mai ales aceştia (din urmă). Căci mai cu seamă aceştia sunt cei care se îngrijesc mai mult decât toţi de curăţia trupului, mirosind veşnic a parfumuri, şi veşnic şterg, aşa-zicând, mormântul lor de pe dinafară, căci trupul lor este un adevărat mormânt, fiindu-le mort sufletul dinăuntru. Aşa că unei astfel de curăţii sunt părtaşi şi aceştia, iar curăţiei dinăuntru deloc.

Nu este un lucru mare dacă-ţi speli trupul; această curăţenie este obicei iudaic, nefolositor cu totul, pe câtă vreme curăţia nu este una interioară. Fie, de pildă, cineva care are pe trup o rană purulentă sau nişte tăieturi, şi îşi spală trupul. Ei, şi care poate fi folosul? Care e sfârşitul? Dacă însă afundând în apă partea de dinafară a trupului, prin aceasta la nimic nu va putea folosi rănii, apoi când şi în suflet se găseşte o asemenea rană, ce folos am putea avea prin curăţirea trupului? Nici unul. Avem nevoie de rugăciuni curate, iar rugăciunile nu sunt curate, câtă vreme sufletul ce le face este necurat. Şi nimic nu face sufletul atât de necurat, ca avariţia şi răpirea.

Dar sunt unii care, făcând mii de rele în cursul zilei, totuşi către seară, spălându-se, intră în biserică, şi cu multă îndrăzneală întind mâinile spre cer, ca şi cum parcă au lepădat totul de la ei prin spălarea cu apă. Dacă ar fi aşa, negreşit că mare folos ar fi, când noi în fiecare zi ne spălăm. Dacă ar fi aşa, nici eu nu aş înceta de a vă supăra necontenit despre băi, dacă, zic, ne-ar face curaţi, ne-ar scăpa de păcate. Însă, iubiţilor, toate acestea sunt de râs, sunt bârfiri, tertipuri şi jucării copilăreşti.

Dumnezeu nu dispreÅ£uieÅŸte murdăria trupului, ci necurăţia sufletului, căci ascultă ce spune El: „FericiÅ£i cei curaÅ£i” – poate cu trupul? CâtuÅŸi de puÅ£in, însă ce? — „cei curaÅ£i, zice, cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8), iar prorocul zice: „Inimă curată zideÅŸte întru mine, Dumnezeule” (Psalmi 50, 11), ÅŸi iarăşi: „Spală răul din inima ta”. (Ierem. 4, 14)

Mare bun este, iubiţilor, de a se găsi cineva totdeauna în obişnuinţa celor bune. Dar tu priveşte cât de mici sunt acestea şi nefolositoare; că, după ce sufletul a fost mai dinainte stăpânit de oarecare obiceiuri, nu se depărtează şi nici că poate suferi să se apropie de rugăciune, dacă n-a îndeplinit acele obiceiuri mai dinainte. De pildă, iată ce spun: ne-am făcut obiceiul de a ne spăla şi a ne ruga, şi nu este cu putinţă de a face aceasta nespălaţi; nu ne rugăm cu plăcere, dacă vom face aceasta cu mâinile nespălate, ca urmând a-L necinsti pe Dumnezeu, şi suntem cu cugetul neîmpăcat.

Dar dacă acest lucru de nimic ne stăpâneşte cu atâta tiranie şi numaidecât îl îndeplinim în fiecare zi, apoi dacă şi în obiceiul milosteniei ne-am găsi tot aşa, şi am rândui ca şi acest obicei să-l îndeplinim pururea, desigur că am reuşi a ne deprinde ca niciodată să nu intrăm cu mâinile goale în casa de rugăciuni. Mare este cu adevărat tirania obişnuinţei atât în cele bune cât şi în cele rele, căci la urmă nici nu mai avem nevoie de osteneală, de vreme ce suntem traşi de ea.

Mulţi au căpătat obişnuinţa de a se pecetlui, aşa-zicând, pe ei înşişi deseori cu semnul sfintei cruci şi nu mai au nevoie de cineva care să le aducă aminte, ba încă şi mintea de multe ori se învârteşte prin alte părţi, şi totuşi mâna, ca fiind parcă mişcată de un dascăl al obişnuinţei, se ridică automat spre a face semnul sfintei cruci. Mulţi au căpătat obişnuinţa de a nu se jura şi nici de voie, şi nici de nevoie nu se jură. Deci, să căpătăm şi noi obiceiul de a face milostenie.

Câte osteneli ar trebui să punem spre a afla doctoria aceasta? Căci, spune-mi: dacă n-ar fi mângâierea aceasta a milosteniei, iar noi, păcătuind mult, ne-am face pe noi înÅŸine vinovaÅ£i de osândă, oare nu ne-am plânge pe toate căile? Oare n-am zice: „fie ca prin bani să spălăm păcatele”, ÅŸi totul am cheltui, sau: „fie ca prin bani să depărtez de la mine mânia lui Dumnezeu”, ÅŸi nu am cruÅ£a nimic din ceea ce avem? Deci, dacă noi facem aÅŸa în boală, dar încă dacă s-ar putea cumpăra moartea, oare nu am da toate averile?

Deşi, priveşte iubirea de oameni a lui Dumnezeu, cât de mare este: că nu ţi-a dat dreptul de a cumpăra moartea aceasta momentană, ci moartea cea veşnică. „Tu nu cumperi viaţa aceasta, zice, ci cea veşnică. Pe aceea ţi-o vând, iar nu pe aceasta. Nu-mi bat joc de tine, căci, dacă ai primit-o aceasta, n-ai primit nimic. Eu ştiu că aceea este mare. Nu tot aşa însă fac cei ce comercializează cele din lume. Căci ei îşi bat joc de cei ce voiesc, şi în locul unui lucru mare dau unul mic. Dar Eu nu fac aşa”.

Căci, spune-mi: dacă s-ar duce cineva la un negustor, care ar avea două pietre, din care una proastă, iar cealaltă de mare preÅ£ ÅŸi, după ce a plătit preÅ£ul celei proaste, la urmă a luat -o pe cea mare, oare pentru aceasta l-ar putea învinovăţi cineva? Deloc, ci încă mai mult l-ar admira. Tot aÅŸa ÅŸi acum ne stau înainte două vieÅ£i: viaÅ£a aceasta trecătoare ÅŸi aceea veÅŸnică, ÅŸi pe amândouă le vinde Dumnezeu, însă nouă ne-o vinde pe aceasta, iar nu pe aceea.  De ce, dar, să ne neliniÅŸtim ca ÅŸi copiii cei proÅŸti, când noi o luăm pe cea de preÅ£? AÅŸadar, se poate cumpăra cu nani viata veÅŸnică? Da! Când însă noi o cumpărăm cu banii noÅŸtri, iar nu cu nani străini, când nu întrebuinţăm viclenie în câştigarea lor. „Dar, zici tu, la urmă sunt ai mei.”

Nu sunt ai tăi după răpire, ci sunt ai celui de la care i-ai răpit. Sunt bani străini, chiar dacă ai fi tu de o mie de ori stăpân, căci nu sunt ai tăi nici aceia pe care ţi-i lasă cineva în depozit, iar el s-a dus departe, deşi se găsesc la tine.

Deci, dacă nu sunt ai noştri nici chiar aceia pe care i-am primit în depozit, daţi cu bunăvoia stăpânului lor, şi nici chiar pe timpul cât îi avem la noi, apoi cu atât mai mult nu sunt ai noştri cei pe care îi răpim fără de voia celor ce-i au. Acela este stăpânul lor, chiar de i-ai avea de mii de ori. Ai noştri sunt numai virtutea adevărată, iar banii, dacă nici cei care sunt ai noştri, nu sunt ai noştri, cu atât mai mult cei străini, ci astăzi ai noştri, mâine nu mai sunt ai noştri.

Virtutea însă este a noastră, ea nu este în pagubă ca aceia, ci întreagă se găseşte întotdeauna. Aceasta să o câştigăm, iar banii să-i dispreţuim, ca astfel să putem a ne învrednici de bunurile cele adevărate. Cărora fie ca noi, cu toţii, să ne învrednicim, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.