OMILIA VII

din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei”

Ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită întru toată cuvioşia şi bună-cuviinţa, că acesta este lucru bun şi primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască si la cunoştinţa adevărului să vină. (I Timotei 2, 2-4)
Dacă se voieÅŸte a se curma războaiele obÅŸteÅŸti, sau luptele ÅŸi tulburările ivite, pentru aceasta se face rugăminte preotului pentru a face rugăciuni către Dumnezeu pentru împăraÅ£i si stăpânitori, apoi cu atât mai mult se cere a o face aceasta laicul, sau omul din lume. Trei sunt felurile de războaie în lume, si anume: cel dintâi este războiul obiÅŸnuit, când ostaÅŸii noÅŸtri se războiesc contra barbarilor; al doilea, când fiind pace din afară, noi totuÅŸi ne războim unii contra altora, ÅŸi al treilea când fiecare se războieÅŸte contra sa. Războiul acesta al treilea este cel mai grozav. Războiul cel purtat de barbari contra noastră nu va putea cu nimic să ne vatăme. Si de ce? Au tăiat, au pustiit, au ucis, însă cu nimic n-au vătămat sufletul. Åži chiar nici cel de-al doilea — dacă vom voi — nu ne va putea vătăma, căci chiar dacă alÅ£ii ne atacă pe noi, ne este cu putinţă nouă să fim paÅŸnici. Fiindcă ascultă pe profetul care zice: „În loc să mă iubească, mă cleveteau, iar eu mă rugam” ÅŸi iarăşi: „Cu cei ce urau pacea am fost ca un făcător de pace” ÅŸi iarăşi: „m-au urât în zadar”. (Psalmi 108, 3; 119, 6-7) Războiul cel de al treilea însă, nu este cu putinţă a scăpa de dânsul fără de primejdii. Căci când se răscoală trupul asupra sufletului ÅŸi îl împinge la pofte urâcioase, când îi înarmează plăcerile senzuale, îi întărâtă mânia, invidia ÅŸi celelalte, atunci nu este cu putinţă a ne învrednici de bunurile făgăduite nouă, dacă acest război nu încetează. Pe lângă acestea, cel ce nu înfrânează la timp acest război, cu siguranţă că va cădea ÅŸi va căpăta răni mortale, care-i vor pricinui moartea cea din gheenă.
Deci, noi trebuie în fiecare zi să avem mare grijă, ca acest război să nu se aţâţe în noi, iar dacă este aţâţat, să nu rămână, ci să se liniştească cu desăvârşire. Pentru că la urmă ce folos ai tu, dacă lumea întreagă se bucură de o pace profundă, iar tu te lupţi cu tine însuţi?
Această pace, deci, trebuie să o avem ÅŸi noi; ÅŸi când o avem, nimic din cele din afară nu va putea să ne vatăme. Desigur că nu cu puÅ£in contribuie la aceasta ÅŸi pacea obÅŸtească, drept care ÅŸi zice apostolul: „ca să petrecem viaţă paÅŸnică ÅŸi liniÅŸtită”. Dar dacă cineva fiind în liniÅŸte, încă se tulbură, apoi este foarte nenorocit. Ai văzut că el vorbeÅŸte de această pace, despre care eu spun, adică de cea de a treia? Atunci când zice: „ca să petrecem viaţă paÅŸnică ÅŸi liniÅŸtită” el nu rămâne numai la acestea, ci adaugă: „întru toată buna-credinţă ÅŸi cuvioÅŸia”. Dar întru toată buna-credinţă ÅŸi cuvioÅŸia nu se poate afla cineva, dacă nu are cu sine pacea lăuntrică. Când raÅ£ionamente ÅŸi fel de fel de cercetări ne tulbură credinÅ£a noastră, ce fel de pace avem? Când ne vânzolesc duhurile desfrâului, ce fel de pace avem? Åži pentru ca să afli că el prin expresia „ca să petrecem viaţă paÅŸnică ÅŸi liniÅŸtită” n-a înÅ£eles ca să ne cheltuim viaÅ£a elinilor, căci la drept vorbind vei găsi viaÅ£a lor plină de toate dezmierdările ÅŸi desfrânările, de aceea a adăugat că viaÅ£a noastră cea liniÅŸtită să o petrecem întru toată cucernicia ÅŸi curăţia. Fiindcă viaÅ£a aceea este încărcată de intrigi ÅŸi de lupte, sufletul fiind rănit zilnic de tulburările cele izvorâte din raÅ£ionamente, de aceea el nu spune de o asemenea viaţă, ci de cea petrecută în toată evlavia. Prin cuvântul „toată” apostolul nu spune numai de evlavia ÅŸi curăţia cea din dogmele credinÅ£ei, ci ÅŸi de cea din viaţă, căci el cere evlavia ÅŸi în viaÅ£a noastră zilnică. Fiindcă ce folos vom avea dacă în credinţă suntem evlavioÅŸi, iar în viaţă ne găsim în păcat?
Cum este cu putinţă a fi cineva păcătos prin viaÅ£a sa, ascultă tot pe acest fericit ce spune în altă parte, zicând: „Ei mărturisesc că ÃŽl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor ÃŽl tăgăduiesc” (Tit l, 16), ÅŸi iarăşi: „Dar eu v-am scris acum să nu vă amestecaÅ£i cu vreunul, care, numindu-se frate, va fi desfrânat, sau lacom, sau închinător la idoli, sau ocărâtor, sau beÅ£iv, sau răpitor. Cu unul ca acesta nici să nu ÅŸedeÅ£i la masă” (I Corinteni 5, li), ÅŸi iarăşi: „cine zice că este în lumină ÅŸi pe fratele său îl urăşte, acela este în întuneric până acum”. (I loan 2, 9) Ai văzut câte feluri de impietăţi sunt? De aceea, el zice: „întru toată evlavia ÅŸi curăţia”. Căci necurat nu este numai desfrânatul, ci ÅŸi lacomul este necurat ÅŸi nesăţios după averi, fiindcă ÅŸi această poftă nu este mai prejos de pofta trupurilor. Cel ce nu se înfrânează pe sine, se numeÅŸte neînfrânat ÅŸi nesăţios, fiindcă nu îşi înfrânează poftele sale. Astfel, putem numi neînfrânat ÅŸi pe cel ce se mânie uÅŸor, ÅŸi pe cel ce poartă ură, si pe iubitorul de argint, ÅŸi pe cel viclean, ÅŸi, în fine, pe tot cel ce se găseÅŸte în păcat noi îl numim neînfrânat, ÅŸi necurat ÅŸi spurcat. „Că acesta este lucru bun ÅŸi bine primit înaintea Mântuitorului nostru, Dumnezeu” zice. Ce este bun ÅŸi bine primit? A se ruga pentru toÅ£i; aceasta o cere Dumnezeu, aceasta o voieÅŸte. „Care voieÅŸte, zice, ca toÅ£i oamenii să se mântuiască ÅŸi la cunoÅŸtinÅ£a adevărului să vină.”
Deci, imită pe Dumnezeu. Că dacă voieÅŸte ca toÅ£i oamenii să se mântuiască, apoi cu drept cuvânt că trebuie să ne rugăm pentru toÅ£i. Dacă el voieÅŸte ca toÅ£i să se mântuiască, voieÅŸte ÅŸi tu, iar dacă voieÅŸti, roagă-te, fiindcă pentru unii ca aceÅŸtia trebuie să te rogi. Ai văzut cum El din toate părÅ£ile a convins sufletul că trebuie să se roage ÅŸi pentru elini? Åži apoi arată chiar ÅŸi câştigul ce îl are cineva de aici: „ca să petrecem, zice, viaţă paÅŸnică si liniÅŸtită”. Dar faptul este cu atât mai înalt, cu cât aceasta este ÅŸi voinÅ£a lui Dumnezeu, ÅŸi că prin aceasta noi devenim deopotrivă cu El deoarece voim ce voieÅŸte ÅŸi El. Sunt de ajuns asemenea sfaturi pentru a îmblânzi până ÅŸi o fiară. Deci, nu te teme să te rogi pentru elini, fiindcă aceasta ÅŸi El o voieÅŸte; ci teme-te de a blestema, fiindcă aceasta n-o voieÅŸte. Iar dacă trebuie a ne ruga pentru elini, ÅŸi deci ÅŸi pentru eretici, apoi trebuie a ne ruga pentru toÅ£i oamenii, iar nicidecum a-i prigoni. Acest bun, de altfel, vine ÅŸi de acolo, că noi cu toÅ£ii ne împărtăşim de aceeaÅŸi natură, ÅŸi Dumnezeu laudă ÅŸi aprobă bunăvoinÅ£a ÅŸi dragostea cea către alÅ£ii. „Dar dacă El voieÅŸte aceasta, zici tu, dacă Domnul doreÅŸte, de ce mai este nevoie de rugăciuni din partea mea?” Apoi aceasta contribuie foarte mult în a-i atrage pe ei spre dragostea către tine, ÅŸi apoi ÅŸi pe tine nu te lasă să te sălbăticeÅŸti; într-un cuvânt, toate acestea sunt de ajuns pentru a-i atrage la credinţă. Căci mulÅ£i oameni din cauza certurilor cu alÅ£i oameni s-au depărtat de Dumnezeu.
Prin cuvântul „mântuire” el înÅ£elege tocmai acest lucru. „Care voieÅŸte, zice, ca toÅ£i oamenii să se mântuiască”, fiindcă ÅŸi aceasta este mântuire cu adevărat, iar fără de ea nici un lucru mare nu poate fi, ci mai mult o numire simplă. „Şi să vină la cunoÅŸtinÅ£a adevărului.” Cărui adevăr? A adevărului din credinţă. Fiindcă, anticipând, el a zis lui Timotei ca să poruncească unora de a nu învăţa în alt chip, apoi ca nu cumva să-i considere pe aceia de duÅŸmani, ÅŸi din această cauză să se încurce în lupte cu ei, ce spune el? „Care voieÅŸte, zice, ca toÅ£i oamenii .să se mântuiască ÅŸi să vină la cunoÅŸtinÅ£a adevărului.” Åži de ce este aÅŸa, o spune mai departe, zicând:
Căci unul este Dumnezeu, unul este ÅŸi Mijlocitorul între Dumnezeu ÅŸi oameni: omul Iisus Hristos. (2, 5) A zis ca să vină la cunoÅŸtinÅ£a adevărului, arătând prin aceasta că lumea nu este ÅŸi nu se găseÅŸte în adevăr, ÅŸi iarăşi că „unul este Dumnezeu” ÅŸi nu mai mulÅ£i, precum credeau aceia, ÅŸi că El voieÅŸte ca toÅ£i să se mântuiască. A zis apoi că pe Fiul 1-a trimis Dumnezeu ca mijlocitor între El ÅŸi oameni. Dar ce? Oare Fiul nu este Dumnezeu? Ba este cu adevărat. Apoi atunci cum de zice că „unul este Dumnezeu”? Aceasta o zice spre deosebire de idoli, ÅŸi nu faţă de Fiul, fiindcă vorba lui aici este despre adevăr ÅŸi rătăcire. Dar apoi mijlocitorul trebuie a se găsi în comunicare directă cu ambele părÅ£i cărora este mijlocitor, căci treaba mijlocitorului este de a comunica cu amândouă părÅ£ile al căror mijlocitor se găseÅŸte, ÅŸi dacă cu una din părÅ£i nu comunică, atunci nu mai este mijlocitor. Deci, dacă Fiul nu se împărtăşeÅŸte de natura Tatălui, atunci El nu mai este mijlocitor, ci S-a despărÅ£it ÅŸi S-a depărtat de El. Că precum El s-a împărtăşit de natura oamenilor, fiindcă la oameni a venit, tot aÅŸa Se împărtăşeÅŸte ÅŸi de natura Tatălui, fiindcă de la Tatăl a venit. Deci, fiindcă El a fost mijlocitor a două naturi, trebuie să Se afle alături de aceste două naturi. Că precum El a fost om, astfel a fost ÅŸi Dumnezeu. Numai om simplu fiind, n-ar fi putut fi mijlocitor, fiindcă trebuia să stea de vorbă ÅŸi cu Dumnezeu, iar Dumnezeu n-ar fi putut fi mijlocitor, fiindcă nu 1-ar fi primit pe El cei pentru care mijlocea. Precum acolo zice: „unul este Dumnezeu, unul ÅŸi mijlocitorul între Dumnezeu ÅŸi oameni”, tot aÅŸa ÅŸi aici, unul ÅŸi unul. Nu pune doi, fiindcă discuta despre politeism, ÅŸi deci ca nu cumva agăţându-se de numărul doi să cadă în politeism, de aceea a pus „unul” ÅŸi „unul”. Ai văzut de câtă exactitate în vorbe face uz Sfânta Scriptură? Căci „unul” ÅŸi „unul” fac doi, însă noi nu zicem aceasta, deÅŸi raÅ£ionamentul impune aÅŸa ceva, precum nici nu zici — deÅŸi raÅ£ionamentul impune — că dacă a născut, a suferit ceva.
Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus, Care S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi, mărturia adusă la timpul său. (2, 5-6)
Dar cum? Oare ÅŸi pentru elini s-a dat preÅ£ de răscumpărare? Spune-mi. Åži dacă Hristos a murit ÅŸi pentru elini, tu nu vrei nici să te rogi pentru ei? „Dar, zici tu, cum de n-au crezut?” Fiindcă n-au voit, El însă a făcut ceea ce trebuia să facă. „Mărturia” vorbeÅŸte aici de patima Sa. „Că a venit, zice, să mărturisească adevărul Tatălui, ÅŸi a fost jertfit. AÅŸa că nu numai Tatăl mărturiseÅŸte de El ci ÅŸi El mărturiseÅŸte de Tatăl.” „Eu am venit în numele Tatălui Meu” (Ioan 5, 43), ÅŸi iarăşi: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată”, ÅŸi iarăşi: „ca să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat”, ÅŸi iarăşi: „Duh este Dumnezeu”. (loan l, 18; 17, 3; 4, 24) AÅŸadar El a mărturisit până la moarte. „Adusă la timpul său”, adică în timpurile cuvenite.
Spre aceasta am fost pus propovăduitor ÅŸi apostol (adevărat grăiesc în Hristos, nu mint) — învăţător neamurilor, în credinţă ÅŸi adevăr. (2, 7) „Deci, dacă El a pătimit, zice, pentru neamuri, ÅŸi eu am fost rânduit dascăl al neamurilor, pentru ce tu să nu te rogi pentru ele?” Bine face el aici că întrebuinÅ£ează dovada celui vrednic de credinţă că „am fost pus, zice, învăţător neamurilor”, fiindcă ceilalÅ£i apostoli foarte mult ezitau, sau mai bine zis stăteau la îndoială asupra acestui fapt. Apoi a adăugat: „învăţător al neamurilor în credinţă ÅŸi în adevăr”. Când tu auzi aici zicând „în credinţă” să nu crezi că faptul este o înÅŸelăciune, fiindcă adăugând „în adevăr”, el ne convinge că nu este minciună. Ai văzut puterea cea mare a harului? Pentru că rugăciunile evreilor nu se făceau ÅŸi pentru neamuri, pe când acum harul s-a întins ÅŸi peste neamuri, „învăţător al neamurilor, zice, în credinţă ÅŸi în adevăr.” „Cel ce S-a dat pe Sine, zice, preÅ£ de răscumpărare pentru toÅ£i.” Deci, cum a fost predat de Tatăl? Prin urmare, răscumpărarea este fapt al bunătăţii Sale. Åži care este preÅ£ul de răscumpărare? Urma ca neamurile să fie pedepsite, urma ca să fie pierdute; dar în loc de acestea El a dat pe Fiul Său, ca să propovăduiască crucea.

Sunt de ajuns acestea spre a atrage pe toţi, şi spre a arăta dragostea lui Hristos, căci într-adevăr că sunt mari şi nespuse. S-a jertfit pe Sine pentru duşmani, pentru cei ce-L urau, pentru cei ce-L dispreţuiau. Ceea ce n-ar face cineva nici pentru prieteni, sau pentru fii, sau pentru fraţi, a făcut Stăpânul pentru slugi, şi încă Stăpân nu aşa precum sunt slugile, ci Dumnezeu pentru oameni, care nici măcar n-au avut măcar puţine merite. Ceea ce nu s-ar fi petrecut printre noi oamenii, s-a petrecut cu Dumnezeu, şi în timp ce ne-am bucurat de atâta dragoste din partea Lui, noi încă stăm la îndoială şi nu iubim pe Hristos. El S-a jertfit pe Sine pentru noi, iar noi Îl trecem cu vederea şi Îl lipsim până şi de hrana necesară, căci şi bolnav fiind, sau gol, noi nu-L cercetăm.
Åži de ce urgie să nu fie vrednice acestea, de ce osândă ÅŸi de ce gheenă? Că dacă n-ar fi făcut nimic altceva decât că a luat asupră-Åži patimile omeneÅŸti, când spune „îmi este foame ÅŸi sete”, oare acestea nu sunt de ajuns pentru a ne îndemna pe noi? Dar, vai! Cât de mare este tirania cânilor, sau, mai bine zis, vai de ticăloÅŸia celor robiÅ£i banilor de bunăvoia lor! Nu au banii acea putere mare de a ne robi, ci noi suntem foarte demoralizaÅ£i ÅŸi moleÅŸiÅ£i, înjosiÅ£i ÅŸi pământeÅŸti, noi cei trupeÅŸti, noi cei tâmpiÅ£i, ÅŸi nicidecum că ar avea banii acea putere mare. Căci ce poate face banul, spune-mi? Este surd ÅŸi nesimÅ£itor. Dacă diavolul nu este nimic, demonul cel spurcat, el cel atât de viclean ÅŸi care pe toate le încurcă, apoi banii ce putere au? Dacă vezi argint, închipuie-Å£i că este cositor. Dar nu poÅ£i? Atunci ceea ce este adevărat să crezi: că el este pământ, fiindcă într-adevăr pământ este.
Sau poate nu primeÅŸti nici acest argument? Atunci gândeÅŸte-te că ne pierdem ÅŸi noi; că mulÅ£i din cei ce au averi cu nimic nu s-au folosit; că mulÅ£i din cei ce s-au fălit cu averile au devenit ţărână ÅŸi praf, iar acum îşi iau osânda cea mai de pe urmă, găsindu-se cu mult mai săraci decât cei ce-ÅŸi pun banii în vase de lut ÅŸi de sticlă, ÅŸi cei ce se culcau pe paturi de os de elefant sunt acum mai săraci decât cei ce se culcă de multe ori pe bălegar. Dar poate că încântă privirile? Apoi sunt ÅŸi altele care pot încă mai mult a încânta privirile tale. Căci ÅŸi zorile, ÅŸi aerul cel curat, ÅŸi cerul, ÅŸi soarele încântă cu atât mai mult. Argintul are ÅŸi multă rugină, aÅŸa că mulÅ£i ÅŸi-au dat părerea că este negru, iar aceasta se vede pe sigiliile cele înnegrite – pe când în soare, în cer ÅŸi în astre nu este nimic negru. Mai multă mulÅ£umire găseÅŸte cineva în culoarea norilor, decât în culoarea argintului. Deci, nu frumuseÅ£ea argintului este cea care încântă privirile, ci nesăţioasa poftă, nedreptatea; aceasta farmecă sufletele. Scoate-o pe aceasta din suflet, ÅŸi atunci vei vedea argintul, cel atât de preÅ£uit, că este mai fără preÅ£ decât noroiul. Scoate patima din suflet, fiindcă ÅŸi cei bolnavi de friguri când văd băltoace urât mirositoare, le doresc ca pe niÅŸte izvoare de apă curată, în timp ce toÅ£i cei sănătoÅŸi de multe ori nici nu le consideră ca ape. Scoate boala, ÅŸi vei vedea lucrurile aÅŸa cum sunt ele.
Şi, pentru ca să te încredinţezi că nu mint, îţi voi arăta pe mulţi care fac astfel. Stinge focul, şi vei vedea acestea cu mult mai prejos decât iarba câmpului. Bun este aurul şi frumos la vedere, însă în facerea de milostenii este bun, în ajutorarea celor săraci, iar nicidecum în întrebuinţarea cea zadarnică a lui, ca de pildă să se ascundă în pământ sau în ladă, sau să se pună pe mâini, pe picioare sau pe cap. De aceea s-a descoperit el, nu ca să ascundem cu el chipul lui Dumnezeu, ci ca să dezlegăm pe cei legaţi. La aceasta întrebuinţează aurul tău: dezleagă pe cel legat, iar nu lega ceea ce trebuie a fi dezlegat. Căci, de ce, spune-mi, preferi înaintea tuturor ceea ce e mai dispreţuit? Nu cumva, fiindcă este aur, nu face şi pe lanţ (nu serveşte şi pentru a se face lanţ din el)? Oare nu materia face lanţul? De va fi aur sau fier, acelaşi lucru este, deşi poate că acesta este cu mult mai greu decât acela. Dar ce face oare să fie uşor un lucru? Slava deşartă şi dorinţa prostească de a te vedea toată lumea legată la mâini, de care ar trebui mai ales să te ruşinezi. Cum că ceea ce spun este adevărat, leagă-ţi mâinile cu acele lanţuri, stai apoi liniştită în singurătate, unde să nu fie nimeni care să te vadă, şi atunci te vei îngreuna de acele legături, ba le vei crede de nesuferit.
Să ne temem, iubiÅ£ilor, ca nu cumva să auzim acele cuvinte înfricoşătoare: „LegaÅ£i-1 de picioare ÅŸi de mâini ÅŸi aruncaÅ£i-1 în întunericul cel mai din afară”. (Matei 22, 13) Åži de ce îţi faci tu singură aceasta? Nimeni, fiind legat cu păcatul, nu-ÅŸi mai leagă mâinile ÅŸi picioarele. De ce îţi mai legi încă ÅŸi capul? Oare nu ajung a fi legate mâinile ÅŸi picioarele? De ce apoi ÅŸi grumazul Å£i-1 legi ÅŸi înfăşori cu mii de legături? Trec cu vederea îngrijirea de asemenea nimicuri, frica de a le pierde, lupta ce o au femeile cu bărbaÅ£ii lor, spre a le stăpâni, necazul ce-1 suferă ca nu cumva să se vadă lipsite de ceea ce doresc. Dar oare plăcerea este aceasta? Spune-mi: pentru ca să fie încântate privirile altuia, tu eÅŸti în stare să te supui pe tine ÅŸi lanÅ£urilor ÅŸi grijilor ÅŸi primejdiilor ÅŸi neplăcerilor ÅŸi luptelor zilnice? Oare faptul acesta nu este vrednic de toată învinovăţirea ÅŸi osânda?
Nu, iubiţilor, să nu facem acestea, ci să dezlegăm orice legătură a nedreptăţii, să rupem o bucată de pâine pentru cel flămând, şi pe toate celelalte să le facem cu curaj faţă de Dumnezeu, ca astfel să ne bucurăm de bunurile făgăduite nouă, întru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine mărirea, puterea şi slava acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.