din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timoteiâ€
De pofteşte cineva episcopie, bun lucru doreşte. Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii, nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa. (I Timotei 3, 1-4)
Urmând a trece cu vorba la însemnătatea episcopiei, arată deodată cum trebuie să fie episcopul, făcând aceasta nu în ordinea sfătuirilor către Timotei, ci ca ÅŸi cum vorbeÅŸte către toÅ£i, iar prin acela pe toÅ£i punându-i în bună orânduiala. Åži ce zice? „Dacă pofteÅŸte cineva episcopie”, „nu-1 învinovăţesc, zice; căci este aici mai mult un fapt de îngrijire, de protecÅ£ie; ÅŸi dacă cineva are această poftă de a se bucura nu numai de întâietate ÅŸi de stăpânire, ci ÅŸi de protecÅ£ie, eu nu-1 învinovăţesc, căci „bun lucru doreÅŸte”, zice. Fiindcă ÅŸi Moise a poftit acest lucru, însă nu numai întâietatea, ÅŸi astfel a dorit, încât a auzit de-ndată: „cine te-a pus căpetenie ÅŸi judecător peste noi?” (IeÅŸirea 2, 14) Dacă cineva doreÅŸte în felul acesta, să dorească, deoarece episcopia vine de la a episcopisi, a pândi pe toÅ£i .
Se cuvine episcopului, zice, să fie fără de prihană, bărbat al unei femei. „Nu legiuind ca aÅŸa să fie, zice, ca ÅŸi cum nu s-ar cuveni a fi fără aceasta, ci împiedicând necumpătarea”, fiindcă la iudei era liber de a se însura ÅŸi a doua oară, ÅŸi de a avea, acelaÅŸi bărbat, două femei. „Că nunta este cinstită”, zice. Unii spun însă, că expresia „bărbat al unei femei” este rostită în înÅ£elesul de a fi bărbat al unei femei. „Să fie fără de prihană”, prin această expresie el a spus de toate virtuÅ£ile deodată. AÅŸa că dacă cineva cunoaÅŸte că poartă în sine oarecare păcate, nu face bine dorind acest lucru, de care prin fapte el s-a depărtat, s-a scos pe sine însuÅŸi, căci un asemenea om nu trebuie a stăpâni, ci a fi stăpânit. Cel ce stăpâneÅŸte trebuie să fie mai strălucit decât orice luminător, ÅŸi să aibă viaţă nepătată, încât toÅ£i să se uite la el, ÅŸi la viaÅ£a lui. Aceasta o face apostolul, nu oricum, ci întrebuinţând mare sfat, fiindcă urma ca ÅŸi el să pună episcopi, ceea ce ÅŸi lui Tit scriindu-i, îl povăţuia, ÅŸi fiindcă era natural ca mulÅ£i să poftească episcopia, de aceea recomanda toate cele spuse.
„Veghetor”, zice, adică prevăzător, având mii de ochi din toate părÅ£ile, cu privirea ageră. Căci sunt multe împrejurări care întunecă ochiul cugetului: ÅŸi supărări, ÅŸi griji, ÅŸi mulÅ£imea afacerilor, ÅŸi, în fine, multe năvălesc asupra lui din toate părÅ£ile. Deci, el trebuie să fie neadormit, să nu se îngrijească numai de ale sale, ci ÅŸi de ale celorlalÅ£i. Trebuie să se găsească veÅŸnic în picioare, să trăiască cu duhul ÅŸi să fie inimos, ÅŸi atât ziua cât ÅŸi noaptea mai mult decât un general trebuie să inspecteze tabăra, să muncească, să slujească ÅŸi să aibă grijă de toÅ£i ÅŸi de toate.
„Destoinic să înveÅ£e pe alÅ£ii, iubitor de străini.” Acestea le au ÅŸi mulÅ£i dintre cei stăpâniÅ£i, ÅŸi fiindcă episcopul trebuie să aibă ÅŸi cele ale stăpânitorilor, de aceea a adăugat: „învăţător”. Această însuÅŸire nu se cere câtuÅŸi de puÅ£in celui stăpânit, ci mai cu seamă trebuie să fie proprietatea celui căruia i s-a încredinÅ£at stăpânirea. „NebeÅ£iv.” Apostolul nu spune aici de cel beÅ£iv de vin, ci de cel ce batjocoreÅŸte, de cel obraznic. „Nedeprins să bată.” Nu spune aici de cel ce bate cu mâinile. Deci, ce este „nedeprins să bată”? Fiindcă sunt unii care rănesc, aÅŸa-zicând, cugetul fraÅ£ilor, fără vreme, pe aceÅŸtia mi se pare că-i are în vedere aici.
„Ci blând, paÅŸnic, neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată buna-cuviinţă.” Dar dacă cel însurat se îngrijeÅŸte de cele ale lumii, iar episcopul nu trebuie a se îngriji de cele ale lumii, cum de zice: „bărbat al unei femei?” Unii zic că aici apostolul a făcut aluzie la cel rămas văduv de femeie; iar de nu este aÅŸa, apoi face aluzie la cel ce are femeie, ca ÅŸi cum n-ar avea-o. Pe atunci desigur că era bine că se permitea aceasta, faţă de lucrurile ce se petreceau în acel timp. Se permitea să aibă femeie, cel ce voia, dar spre folos. Că, precum bogăţia cu greu bagă pe cineva întru împărăţia cerurilor, totuÅŸi de multe ori cei bogaÅ£i au intrat, tot aÅŸa ÅŸi nunta. Dar ce zici? Vorbind el de episcop zicea că nu trebuie să fie beÅ£iv, ci iubitor de străini; ÅŸi cu toate acestea trebuia să spună de cele mai mari.
De ce oare n-a zis: „Se cuvine episcopului să fie înger din cer, nefiind supus nici unei patimi omeneÅŸti”? De ce n-a spus de acele mari virtuÅ£i, pe care trebuie să le aibă ÅŸi cei stăpâniÅ£i: de a se răstigni ÅŸi a-ÅŸi avea sufletul în mâini pururi”, ceea ce ÅŸi Hristos a spus: „Păstorul cel bun sufletul său îşi pune pentru oi” (loan 10, 11), ÅŸi iarăşi „cel ce nu-ÅŸi ia crucea ÅŸi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 38), ci spune: „să fie nebeÅ£iv”? De ce? Bune speranÅ£e, dacă episcopul trebuia să fie sfătuit numai pentru acestea. De ce, deci, n-aÅ£i spus: „se cade episcopului a fi deja strămutat de pe pământ”, ci ceea ce ai poruncit celor lumeÅŸti, nu le porunceÅŸti episcopului? Căci ce spui acelora? „Omorâţi mădularele voastre cele pământeÅŸti”, ÅŸi „Cel ce a murit, s-a îndreptat de păcat”, ÅŸi iarăşi: „care sunt ai lui Hristos, trupul ÅŸi-au omorât”, precum ÅŸi Hristos iarăşi spune: „cine nu se leapădă de toate avuÅ£iile sale, nu poate fi ucenic al meu”. (Coloseni 3, 5; Romani 6, 7; Galateni 5, 24; Luca 14, 33) AÅŸadar, de ce oare acestea nu le-a spus episcopului? Fiindcă, astfel de însuÅŸiri, la puÅ£ini s-ar fi găsit poate, pe când episcopii trebuiau a fi mulÅ£i, care să stea în fruntea fiecărei cetăţi. De ce? Pentru că trebuiau să observe cu mare băgare de seamă, să pândească, aÅŸa-zicând, cele ale bisericilor. De aceea, apostolul a vorbit despre niÅŸte însuÅŸiri mai cumpătate, nu ca cele de sus, ca cele înalte, căci a fi veghetor, cucernic, destoinic să înveÅ£e, sunt însuÅŸiri pe care le au mulÅ£i.
„Fii având ascultători, zice, cu toată bună-cuviinÅ£a”, arătând prin aceasta că el de la casa lui trebuie să dea exemple. Căci cine ar crede că cel ce n-a supus pe fiul său, ar putea supune pe cel străin? „Casa sa, zice, bine chivernisindu-ÅŸi.” Aceasta o spun ÅŸi cei din afară Bisericii (profanii), că cel ce iconomiseÅŸte sau cel ce-ÅŸi conduce bine cele ale casei sale, va putea deveni ÅŸi conducător al celor lumeÅŸti. Astfel este ÅŸi biserica, precum o casă mică. Si aÅŸa cum într-o casă copiii, femeia, slugile, ÅŸi, în fine, totul atârnă de stăpânirea bărbatului, tot asemenea ÅŸi în biserică nimic altceva nu este, decât copii, femei, slugi. Si dacă Proestosul are tovarăşi în stăpânirea bisericii, apoi ÅŸi bărbatul are tovarăş pe femeie. Dar episcopul este dator a îngriji de hrana văduvelor ÅŸi a fecioarelor din biserică? Apoi ÅŸi acolo bărbatul are slugile, are fetele sale, de care trebuie a se îngriji. Este mai uÅŸor a stăpâni ÅŸi a chivernisi o casă, ÅŸi deci cel ce nu iconomiseÅŸte bine pe acestea, cum va putea iconomisi cele ale bisericii? Căci dacă nu ÅŸtie cineva să-ÅŸi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu ? (3, 5)
Episcopul să nu fie de curând botezat. (3, 6) Aici nu spune de cei tineri, ci de cei de curând catehizaÅ£i, de curând introduÅŸi prin botez în Biserică. „Că eu am sădit, zice, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească.” (I Corinteni 3, 6) Ce-1 împiedica pe el să zică: „nu pe cel mai tânăr”? Åži pentru ce însuÅŸi el a făcut pe Timotei episcop tânăr, ÅŸi scria: „nimeni să nu defaime tinereÅ£ile tale?” (I Timotei 4, 12) Fiindcă mulÅ£i dintre elini se apropiau pe atunci ÅŸi se botezau, „nu de îndată, zice, să pui în stăpânire pe cel de-abia botezat (neofit), ÅŸi de-abia catehizat. Că, dacă, mai înainte de a fi ucenic, devine dascăl, iute va ajunge la greÅŸeală; dacă mai înainte de a învăţa să guverneze el ajunge în rândul stăpânitorilor, desigur că se va trufi.” Pentru aceea a adăugat: „ca nu cumva, trufindu-se, să cadă în osânda diavolului”, adică în acea osândă în care a căzut diavolul din lipsa de minte.
Dar el trebuie să aibă ÅŸi mărturie bună de la cei din afară, ca să nu cadă în ocară ÅŸi în cursa diavolului (3, 7), căci va fi luat în râs de ei. De aceea a zis: „bărbat al unei singure femei”, deÅŸi în alt loc zicea: „voiesc ca toÅ£i oamenii să fie precum sunt eu” (I Corinteni 7, 7), întru înfrânare. Deci, ca nu cumva să mărginească lucrul la un cerc restrâns, dacă ar pretinde o viaţă întru totul exactă, de aceea el a pretins o viaţă cumpătată. Trebuia ca să aÅŸeze prin fiecare cetate câte un preot, căci scrie lui Tit, zicând: „să aÅŸezi preoÅ£i prin cetăţi, precum Å£i-am rânduit”. (Tit l, 5) Dar ce? Si dacă are mărturie bună ÅŸi reputaÅ£ie bună, însă nu este de acest fel? Desigur, acest lucru este greu de cunoscut; este de dorit ca cei drepÅ£i să aibă ÅŸi o bună reputaÅ£ie în faÅ£a duÅŸmanilor credinÅ£ei. Dar acum nici aceasta n-a lăsat-o Pavel nelămurită, căci n-a zis: „se cuvine lui a avea mărturie bună” ci: „se cuvine lui ÅŸi mărturie bună a avea”, adică împreună cu celelalte ÅŸi aceasta, iar nu numai pe aceasta. Căci ce? Dacă 1-ar grăi de rău cei ce-1 pizmuiesc, ÅŸi mai ales fiind ÅŸi elini? Nu se poate aceasta, căci pe cel neprihănit ÅŸi cu viaţă curată chiar ÅŸi aceia îl cinstesc. Cum s-ar întâmpla aceasta?, zici tu. Apoi ascultă-1 pe el, ce spune: „Prin grăire de rău ÅŸi laudă” (II Corinteni 6, 8); căci aceia nu se agăţau de viaÅ£a lui, ci de propovăduirea Evangheliei, pentru care ÅŸi zice: „prin grăire de rău”. Erau defăimaÅ£i ca înÅŸelători ÅŸi fermecători pentru predica lor, iar nicidecum nu se lega de viaÅ£a lor.
De ce oare nimeni n-a spus despre apostoli că sunt desfrânaţi, şi lacomi, ci înşelători, ceea ce venea numai de la predică? Cel ce are o viaţă strălucită, este respectat şi de aceia, fiindcă adevărul chiar şi duşmanilor le închide gura. Dar cum de cade în curse? Fiindcă de multe ori poate a căzut în aceleaşi păcate ca şi aceia. Că dacă va fi de acest fel ca şi elinii, atunci diavolul iute îi va întinde şi o altă cursă, iar prin aceea iute îl vor doborî.
Deci, dacă trebuie a avea mărturie bună din partea duÅŸmanilor, apoi cu atât mai mult din partea prietenilor. Cum că nu este cu putinţă a auzi vorbit de rău pe cel ce are o viaţă neprihănită, ascultă pe Hristos ce spune: „AÅŸa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând faptele voastre cele bune să proslăvească pe Tatăl vostru Cel ceresc”. (Matei 5, 16) „Dar dacă el este hulit, pe nedrept, zici tu, ÅŸi printr-o împrejurare oarecare suferă defăimarea?” Se poate ÅŸi aceasta; se cuvine atunci ca unul ca acesta nici să nu fie adus la mijloc , fiindcă mare este frica de cădere. „Deci, zice, se cuvine ca să aibă ÅŸi o bună mărturie unul ca acesta, fiindcă Hristos zice: să lumineze faptele voastre”. După cum n-ar putea spune cineva că soarele este întunecat, ÅŸi nici chiar un orb — fiindcă se ruÅŸinează a se pune în lupta cu credinÅ£a tuturor —, tot aÅŸa ÅŸi pe un om foarte virtuos nu 1-ar huli cineva. Pentru credinÅ£a religioasă de multe ori ar defăima elinii pe cineva; pentru o viaţă curată însă, nu s-ar agăţa de el, ci încă împreună cu ceilalÅ£i îl vor admira ÅŸi respecta.
ÅžI DESPRE JUDECATA VIITOARE
Deci, aÅŸa să vieÅ£uim noi, încât să nu se hulească numele lui Dumnezeu. Să nu ne uităm nici la slava omenească, dar nici să ne purtăm în aÅŸa fel încât să căpătăm o reputaÅ£ie rea, ci în amândouă să preÅ£uim cumpătarea. „Întru care, zice, să străluciÅ£i ca niÅŸte luminători în lume.” (Filipeni 2, 15) De aceea ne-a lăsat pe noi, ca să fim ca niÅŸte luminători, ca să fim ca un aluat, ca să stăm ca dascăli ai altora, ca să ne învârtim ca niÅŸte îngeri împrejurul oamenilor, ca să ne purtăm cu ei după cum se poartă bărbaÅ£ii cu copiii, ca bărbaÅ£i duhovniceÅŸti către cei trupeÅŸti, ca ei să se folosească, ca să fim sămânÅ£a care să producă fruct mult ÅŸi bun. Nu ar fi nevoie de cuvinte multe, dacă viaÅ£a noastră ar lumina aÅŸa după cum ni se cere; nu ar fi nevoie de dascăli, dacă noi am arăta, din partea noastră, fapte bune. Nimeni n-ar mai fi elin (necredincios), dacă noi am fi creÅŸtini precum trebuie a fi, adică dacă am păzi cele poruncite de Hristos, dacă am suporta să fim asupriÅ£i, dacă batjocoriÅ£i fiind noi am binecuvânta, dacă pătimind rele noi am răsplăti cu bine; nimeni, zic, n-ar putea fi o aÅŸa fiară sălbatică încât să nu se dea de partea cucerniciei, când mai cu seamă toÅ£i ceilalÅ£i fac astfel.
Şi ca să afli că lucrul este aşa, gândeşte-te singur că Pavel a fost unul singur şi totuşi pe atâţia a atras de partea sa. Deci, dacă noi cu toţii am fi astfel, câte lumi întregi n-am putea atrage spre noi? Iată, creştinii sunt mai mulţi decât elinii, şi dacă în toate celelalte meşteşuguri unul singur poate învăţa deodată o sută de copii, apoi aici, unde sunt mulţi dascăli, şi ucenici cu mult mai mulţi, totuşi nici unul nu se adaugă dintre elini. Căci cei ce învaţă au privirile îndreptate spre cei pe care-i învaţă, şi când ei ne vor vedea pe noi că poftim aceleaşi lucruri ca şi ei, că dorim aceleaşi: de a stăpâni, şi de a fi cinstiţi, atunci cum vor putea admira creştinismul? Văd, de pildă, printre voi viaţă prihănită, sunete pământeşti; banii îi admirăm la fel ca şi ei, ba încă şi mai mult; de moarte ne temem, de sărăcie ne înspăimântăm, în boli ne întristăm la fel ca ei, la fel dorim slava şi stăpânirea, pentru iubirea de argint ne topim, slujim, aşa-zicând, timpurilor şi împrejurărilor.
Cum vor crede? Din semne ÅŸi minuni? Dar acestea nu se mai fac acum. Poate că din purtarea noastră? Dar aceasta am pierdut-o. Poate că din dragostea noastră? Dar nici măcar urmă de dragoste nu se vede. De aceea noi vom da seamă nu numai de păcatele noastre, ci ÅŸi de vătămarea pricinuită altora prin acele păcate. Să ne trezim odată, iubiÅ£ilor, să priveghem, să arătăm pe pământ o viaţă cerească, să zicem împreună cu Pavel: „cât pentru noi, cetatea noastră este în ceruri” (Filipeni 3, 20); iar pe pământ să arătăm acelora luptele ce le purtăm împotriva patimilor.
Dar, zici tu, au fost ÅŸi printre noi oameni mari. „Si de unde să cred eu — zice elinul —, căci eu nu vă văd pe voi făcând ceea ce făceau aceia. Că dacă e vorba de povestit, apoi avem ÅŸi noi, zice, filosofi mari ÅŸi minunaÅ£i pentru viaÅ£a lor; tu însă arată-mi un alt Pavel ÅŸi un alt Ioan.”
Astăzi mai cu seamă, iubiţilor, fiecare dintre noi este gata ca pentru un obol să ucidă şi să fie ucis. Pentru o palmă de pământ e gata să stea înaintea a mii de judecăţi; pentru moartea copilului tău toate le răstorni pe dos. Las la o parte pe celelalte care sunt vrednice de multă jale, ca de pildă ghicire în zborul sau în cântatul păsărilor, observaţiile, naşterile, simbolurile, zgardele agăţate la gât pentru boli, ghicirile, farmecele, vrăjile. Cu adevărat toate aceste păcate sunt destul de mari şi de ajuns spre a chema urgia lui Dumnezeu asupra noastră, că şi după ce ne-a trimis pe Fiul Său, noi tot cutezăm să facem astfel de fapte.
Deci ce este de făcut? Nimic altceva, decât a jeli, fiindcă de-abia o mică parte din lume se mai mântuieÅŸte. Dar cei pierduÅ£i auzind acestea se bucură, căci nu sunt numai ei pierduÅ£i, ci suferă împreună cu cei mulÅ£i. Si ce fel de bucurie este aceasta? Căci, chiar ÅŸi pentru această bucurie vor da seamă. Să nu-Å£i închipui că, precum aici a avea tovarăşi la nenorociri îţi aduce oarecare mângâiere, tot aÅŸa va fi ÅŸi acolo. Si de unde se vede aceasta? Eu voi arăta. Căci, spune-mi, te rog: dacă cineva ar fi condamnat a fie ars de viu, ÅŸi ar vedea ÅŸi pe fiul său arzând împreună cu el, ÅŸi ieÅŸindu-i fum din cărnuri, oare atunci n-ar muri? Dacă cei sănătoÅŸi, văzând acestea petrecându-se, li se încreÅ£eÅŸte pielea de pe ei ÅŸi se moleÅŸesc cu totul, cu atât mai mult vor pătimi acestea cei ce sunt în suferinÅ£e. Să nu te minunezi auzind acestea, căci ascultă ce spune un înÅ£elept: „şi tu eÅŸti slab ca noi ÅŸi te asemeni nouă” (Isaia 14, 10), că este oarecare simpatie ÅŸi compătimire printre noi oamenii, fiindcă ne miÅŸcăm ÅŸi avem milă de nenorocirile altora. Oare tatăl, când vede pe fiul său stând în aceeaÅŸi osândă, va simÅ£i el mângâiere, sau un adaos la durerile sale? Dar bărbatul când vede pe femeia sa? Dar oamenii când văd pe un om? Oare atunci nu ne vom miÅŸca încă mai mult? Da, desigur, însă acolo nu vor fi suferinÅ£e ca acestea, ci cu totul altele: plângere va fi ÅŸi scrâşnirea dinÅ£ilor, văzându-ne unii pe alÅ£ii, văi-tându-ne cu toÅ£ii. Cei ce sunt în sărăcie, oare vor simÅ£i ei vreo mângâiere în relele lor, din împărtăşirea altora la sărăcia aceea? Si ce va fi atunci, când ÅŸi fiul, ÅŸi tatăl, ÅŸi femeia, ÅŸi nepoÅ£ii vor lua aceeaÅŸi osândă? Dar când noi vom vedea prieteni, vom mai simÅ£i oare vreo mângâiere? Nu vom mai avea, iubiÅ£ilor, nici una, ci încă mai mult ni se vor mări relele ce le vom suferi. Pe lângă acestea, sunt ÅŸi rele care nu pot avea nici o mângâiere din împărtăşirea ÅŸi a altora de ele, prin mărimea lor. De pildă, cineva se găseÅŸte în foc, ÅŸi tot în acelaÅŸi foc se găseÅŸte ÅŸi un altul, ei bine cum se vor mângâia ei unul pe altul? Spune-mi, te rog: dacă vreodată am căzut în friguri grozave, oare nu ne-a lipsit nouă orice mângâiere atunci? Desigur, când stăpânesc relele pe cineva, sufletul lui nu va mai avea grijă să se mângâie. Sau nu vedeÅ£i pe femeile care ÅŸi-au pierdut bărbaÅ£ii, pe câte alte temei încă nu pot număra, care au pătimit acelaÅŸi lucru? Dar cu toate acestea jalea nu a devenit mai mică.
Deci, iubiţilor, să nu ne amăgim cu asemenea speranţe, ci o singură mângâiere să avem: aceea de a ne pocăi pentru cele ce am păcătuit, şi de a ne îndrepta paşii pe calea cea bună care duce la cer, ca astiel să ne învrednicim de împărăţia cerurilor, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.