OMILIA XI

din “Omilii la Epistola catre Romani”

[Impotriva lăcomiei şi a iubirii de argint]

„Că de vreme ce am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui” (Romani 6, 5).
Ceea ce am spus mai înainte, aceasta o spun şi acum: Apostolul necontenit vorbeşte de viaţa morală, însă nu ca în celelalte epistole, pe care el le împarte în două părţi, partea întâi destinând-o dogmelor, iar partea a doua închinând-o cu cea mai mare grijă vieţii morale, căci în epistola de faţă el îmbină partea morală cu partea dogmatică, ca astfel cuvântul să-i fie bine primit de ascultători.
Aici el spune că sunt două morÅ£i ÅŸi două mortificări, din care cea dintâi se face de Hristos în botezul pe care-l primim, iar a doua trebuie să o facem după aceea chiar noi, prin sârguinÅ£a noastră proprie. A îngropa păcatele dinainte de Sfântul Botez este rezultatul darului Său, însă a rămâne după botez morÅ£i pentru păcat, aceasta este treaba noastră ÅŸi a sârguinÅ£ei ce o punem, deÅŸi chiar ÅŸi aici noi vedem pe Dumnezeu ajutându-ne foarte mult. Botezul nu are puterea numai de a ÅŸterge păcatele de dinainte, ci te asigură încă ÅŸi faţă de cele viitoare. După cum atunci tu ai crezut ca păcatele tale să se ÅŸteargă, aÅŸa ÅŸi acum, după botez, arată schimbarea în bine prin toate faptele tale, ca nu cumva să te murdăreÅŸti din nou. Deci cu acestea sfătuindu-ne Pavel, zice: „Că de vreme ce am fost altoiÅ£i pe El prin asemănarea morÅ£ii Lui, atunci vom fi părtaÅŸi ÅŸi ai învierii Lui”. Ai văzut cum a înălÅ£at pe ascultători, ridicându-i de-a dreptul la Stăpânul Său, ÅŸi cum încearcă să arate că între ei este o mare asemănare? De aceea nici n-a zis el „altoiÅ£i ne-am făcut cu moartea Lui”, ca nu cumva să-l contrazici, ci „cu asemănarea morÅ£ii Lui”, căci la Botez nu a murit însăşi fiinÅ£a omului, ci omul cel din păcate, adică răutatea. Åži nici n-a zis „că de vreme ce ne-am împărtăşit cu asemănarea păcatului”, ci „de vreme ce împreună altoiÅ£i ne-am făcut cu asemănarea morÅ£ii Lui”, făcându-ne să înÅ£elegem că rodul pe care noi l-am cules de acolo odrăsleÅŸte. După cum trupul Lui îngropat în pământ a produs rodul cel mare – mântuirea lumii -, tot aÅŸa ÅŸi trupul nostru, fiind îngropat prin botez, a produs rod: dreptatea, sfinÅ£irea, învierea ÅŸi miile de bunătăţi, ÅŸi, după cum bine ÅŸtiÅ£i, ne va aduce la urmă ÅŸi darul învierii din morÅ£i.
Fiindcă trupul nostru s-a îngropat în apă, iar El în pământ, şi noi din cauza păcatului, pe când El pentru mântuirea noastră, de aceea n-a zis „împreună altoiţi cu moartea Lui” ci „cu asemănarea morţii Lui”. Moarte a fost şi aceea ca şi aceasta, însă nu având acelaşi subiect. „Deci, zice Apostolul, dacă ne-am făcut împreună altoiţi cu moartea Lui vom fi părtaşi şi învierii Lui”, vorbind aici de învierea viitoare. Fiindcă mai sus, spunând de moarte, zicea: „Au nu cunoaşteţi, fraţilor, câţi întru Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat?”. Nu spune ceva lămurit despre înviere, ci porunceşte purtării creştinului de după botez, îndemnându-l să umble întru înnoirea vieţii. De aceea aici proclamă învierea noastră din morţi. Şi ca să afli că nu este vorba de învierea de după botez, ci de aceea care va urma la a doua venire, priveşte cum El n-a zis numai „că vom fi altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui”, ci „şi învierii Lui vom fi părtaşi”. Şi ca să nu zici: „Dar cum? Dacă noi n-am murit, precum a murit El, apoi cum vom învia, precum a înviat El?”. Priveşte cum el, atunci când a amintit de moarte, n-a spus că suntem împreună altoiţi cu moartea, ci „cu asemănarea morţii”, şi cum atunci când vorbeşte de înviere, nu mai zice „cu asemănarea învierii Lui”, ci „învierii Lui ne vom face părtaşi”; şi nici n-a zis „ne-am făcut”, ci „ne vom face părtaşi”, arătând prin această expresie nu învierea cea dobândită la botez, ci învierea cea viitoare.
Apoi vrând să facă cuvântul acesta demn de crezare, arată şi o altă înviere, petrecută aici înaintea învierii aceleia, ca astfel şi din cea prezentă, şi din cea viitoare să crezi; zicând, deci, că împreună altoiţi vom fi cu învierea Lui, a adăugat:
„Cunoscând aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi păcatului” (6, 6), de unde se vede că pune la un loc cauza şi dovada învierii viitoare.
Şi n-a zis „s-a răstignit”, ci „împreună cu El s-a răstignit”, punând astfel alături botezul de cruce. De aceea şi zice mai sus: „împreună altoiţi ne-am făcut cu asemănarea morţii Lui”.
„Ca să se nimicească trupul păcatului”. El nu vorbeşte aici de trupul nostru cel real, ci de păcatul în genere. După cum sub numele de omul cel vechi înţelege întreaga răutate, tot aşa şi trupul lui îl numeşte răutate compusă din diferite părţi, după cum şi trupul este compus din diverse organe. Şi cum cele grăite nu sunt numai socotinţa proprie a lui Pavel, priveşte cum explică aceasta prin cele ce urmează, într-adevăr că după ce zice: „ca să se nimicească trupul păcatului” adaugă imediat „ca să nu mai fim robi păcatului”, ca şi cum ar fi zis: „În acesta [în acest păcat] voiesc eu ca trupul să fie mort, desigur nu în sensul ca el să moară şi să dispară, ci în acela de a nu mai păcătui”. Şi cu timpul încă şi mai lămurit explică el toate acestea, aşa cum vom vedea.
„Căci cel care a murit curăţit de păcat” (6, 7). Aceasta o zice pentru orice om, adică după cum cel ce a murit a scăpat de a mai păcătui pe viitor, găsindu-se mort păcatului, tot aşa şi cel ce se botează, dacă şi acesta a murit odată acolo, apoi trebuie să rămână pentru totdeauna mort păcatului. „Dacă, zice, ai murit în Botez, rămâi mort, căci orice mort nu mai poate păcătui; iar dacă şi după Botez păcătuieşti, apoi atunci murdăreşti darul lui Dumnezeu”.
După ce, deci, ne cere atâta filosofie, spune ÅŸi de cununa ce ne aÅŸteaptă: „Că de am muri împreună cu Hristos” – deÅŸi mai înainte de acea cunună avem ÅŸi o altă cunună foarte mare, aceea adică că ne împărtăşim cu stăpânul, totuÅŸi zice „îţi dau ÅŸi un alt premiu, ÅŸi o altă cunună”. Åži care e acea cunună? ViaÅ£a veÅŸnică:
„Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu El” (6, 8). Şi de unde se poate vedea aceasta? „Ştiind că Hristos, înviat din morţi, nu mai moare” (6, 9).
Aici, tu gândeÅŸte-te la înÅ£elepciunea lui Pavel, cum el dovedeÅŸte – sau mai bine zis pregăteÅŸte dovada – din cele contrare. Fiindcă era natural ca unii să se tulbure auzind de cruce ÅŸi de moarte, el arată că tocmai pentru aceasta trebuie a se încuraja mai mult. „Să nu crezi – zice – că dacă a murit o dată, apoi este muritor, căci tocmai pentru aceasta rămâne nemuritor. Pentru că moartea Lui a devenit moartea morÅ£ii, ÅŸi fiindcă a murit, de aceea nu mai moare”.
„Căci ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce trăieşte, trăieşte lui Dumnezeu” (6, 10).
Dar ce vrea oare să zică prin „a murit păcatului”? Adică nu Hristos era răspunzător, ci a murit pentru păcatele noastre, ca păcatul să-l desfiinÅ£eze, să-i taie venele ÅŸi întreaga putere, ÅŸi cu un cuvânt să-l nimicească cu totul, pentru aceasta a murit El. Ai văzut cum a înfricoÅŸat pe ascultători? „Dacă El nu moare de două ori – zice -, apoi nici baia renaÅŸterii [Botezul] nu se săvârÅŸeÅŸte a doua oară, ÅŸi dacă a doua baie nu mai este, apoi nici tu să nu mai fii înclinat spre păcat”. Åži toate acestea le zice sculându-se contra acelor ce ziceau: „Să facem cele rele, ca să vină cele bune” sau „Să stăruim în păcat, pentru ca harul să prisosească”. Deci el, stârpind din rădăcină o astfel de părere greÅŸită, o răstoarnă prin toate cele spuse.
„Iar ce trăieşte, trăieşte lui Dumnezeu”, zice; adică rămâne pentru totdeauna, nemaiputând fi desfiinţat de moarte. Dacă El nefiind răspunzător şi încă a murit pentru păcatul altora, apoi cu atât mai mult acum nu va muri, desfiinţând păcatul cu desăvârşire, ceea ce zice şi în Epistola către Evrei: „Astfel, ar fi trebuit să pătimească de mai multe ori, de la întemeierea lumii; ci acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o dată, spre ştergerea păcatului, prin jertfa Sa. Şi precum este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata. Tot aşa şi Hristos, după ce a fost adus o dată jertfă, ca să ridice păcatele multora, a doua oară fără de păcat Se va arăta celor ce cu stăruinţă îl aşteaptă spre mântuire” (9, 26—28). Aşadar, El arată aici puterea vieţii celei după Dumnezeu, în acelaşi timp şi puterea păcatului, că în viaţa cea după Dumnezeu niciodată nimeni nu va muri, pe când păcatul cum n-ar pierde pe cei ce sunt răspunzători, de vreme ce a făcut să moară şi cel nemuritor?
Apoi, fiindcă a vorbit despre viaţa lui Hristos, ca să nu zică cineva: „Ei! Şi ce are de-a face cu noi ceea ce spui tu?”, a adăugat imediat: „Aşa şi voi socotiţi-vă pe voi morţi păcatului şi vii lui Dumnezeu” (6, 11).
Bine a zis el „socotiţi-vă”, fiindcă a vedea cele spuse nu este cu putinţă acum. „Şi cum să ne socotim?”, veţi cere să vă spun. „Morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Iisus Hristos, Domnul nostru”. Cel ce vieţuieşte aşa, acela îşi va însuşi orice faptă bună, având de ajutor chiar pe Iisus, căci aceasta înseamnă „în Hristos”. Dacă morţi fiind, El ne-a înviat, apoi cu atât mai mult va putea să ne stăpânească fiind vii.
„Deci să nu împărăţească păcatul în trupul vostru cel muritor, ca să vă supuneţi poftelor lui” (6, 12).
N-a zis: „Să nu ceară trupul, sau să nu aibă nici o energie”, ci „păcatul să nu împărăţească”, căci Apostolul nu voieşte a ucide natura noastră omenească, ci a ne îndrepta intenţia sau voinţa noastră. Apoi prin acest verset mai arată şi faptul că noi nu suntem stăpâniţi cu sila sau cu forţa de răutate, ci cu bună voia noastră, şi de aceea nici nu zice „să nu vă robească păcatul”, ci „să nu împărăţească”. Fiindcă ar fi absurd de a pretinde să ne ducem întru împărăţia cerurilor şi să împărăţim împreună cu Hristos, în timp ce noi avem păcatul drept stăpân, şi preferăm să fim robiţi de el. Aceasta ar fi ca şi cum cineva şi-ar arunca diadema împărătească de pe cap şi ar voi să slujească mai bine unei femei îndrăcite, cerşetoare şi îmbrăcate în zdrenţe. Apoi fiindcă este greu lucru de a fi cineva predominat de păcat, priveşte cum el arată nestatornicia lui, în acelaşi timp cum şi mângâie pe cel ce se osteneşte de a-l alunga, zicând: „în trupul nostru cel muritor”. Prin aceasta el arată că luptele pe care le purtăm sunt trecătoare şi că în curând se vor sfârşi; în acelaşi timp ne aminteşte şi de relele de dinainte, şi de obârşia morţii, şi cum de aici a rezultat ca omul să devină muritor chiar de la început. Cu toate acestea, este cu putinţă ca omul, având trup muritor, să nu păcătuiască.
Ai văzut bogăţia harului lui Hristos? Adam neavând până atunci trupul muritor, prin păcatul făcut s-a pierdut şi a murit, pe când tu fiind supus osândei lui, stăpâneşti moartea, şi chiar vei putea să fii încununat. Tu ai putea întreba: „Şi cum împărăţeşte păcatul?”. Nu împărăţeşte prin propria sa putere, ci prin lenevia ta. De aceea şi Apostolul, după ce zice „să nu împărăţească”, arată şi modul unei astfel de împărăţiri, căci zice: „ca să vă supuneţi poftelor lui”. Nu este nici o cinste de a face toate gusturile lui în chip silit, ci dimpotrivă, aceasta este robia cea mai de pe urmă şi necinstea cea mai mare. Când tu faci ceea ce păcatul voieşte, atunci te lipseşti însuţi de orice libertate, pe când dacă îl împiedici, atunci mai ales îţi păstrezi propria-ţi demnitate.
„Nici să nu puneţi mădularele voastre ca arme ale nedreptăţii în slujba păcatului, ci, înfăţişaţi-vă pe voi lui Dumnezeu, ca vii, sculaţi din morţi, şi mădularele voastre ca arme ale dreptăţii lui Dumnezeu” (6, 13). Aşadar trupul este mijloc de răutate sau de virtute, după cum sunt şi armele; fiindcă amândouă faptele, bune sau rele, sunt nu ale lor proprii, ci ale celui ce le întrebuinţează. Cu arma de pildă se luptă şi ostaşul pentru patrie, şi tot cu arma se luptă şi tâlharul contra cetăţenilor paşnici; aşa că amândoi se înarmează cu aceeaşi armă, însă crima acestuia din urmă nu vine de la armă, ci de la propria sa voinţă, fiindcă a întrebuinţat-o în rău. Tot aşa se poate zice şi de trup, fiindcă şi fapta rea ca şi cea bună sunt izvorâte din sufletul celui ce le face, iar nicidecum din natura trupului. Când ochiul priveşte cu lăcomie la frumuseţea străină, el atunci s-a făcut armă de nedreptate, însă nu prin propria sa energie, căci datoria ochiului este de a vedea, iar nu de a vedea rău, ci prin intenţia vicleană şi rea a stăpânului său, pe când dacă îl înfrânează, atunci a devenit armă a dreptăţii. Tot aşa se poate zice şi de limbă, şi de mâini, şi de toate celelalte mădulare ale trupului nostru.
Bine a zis el că păcatul este nedreptate, fiindcă dacă cineva păcâtuind nedreptăţeşte fie pe el, fie pe un altul, desigur că mai mult pe sine s-a nedreptăţit, decât pe altul.
Deci, după ce-i îndeamnă de a fugi de răutate, îi duce la virtute, zicând: „înfăţişaţi-vă pe voi lui Dumnezeu, ca vii, sculaţi din morţi”. Priveşte cum el din nişte simple nume, sau denumiri, îndeamnă pe ascultători, acolo spunând de păcat, iar aici de Dumnezeu.
După ce arată câtă depărtare este între cei ce împărăţesc (între Dumnezeu şi păcat), la urmă lipseşte de orice iertare pe acel ostaş care părăseşte pe Dumnezeu şi care preferă a se pune sub împărăţia păcatului. Nu numai prin aceasta, dar şi prin cele ce urmează, el tot acelaşi lucru îl arată, zicând: „ca vii, sculaţi din morţi”. Prin toate acestea, el arată atât vătămarea pe care ne-o pricinuieşte păcatul, cât şi măreţia darului lui Dumnezeu. „Gândiţi-vă, zice, ce aţi fost, şi ce aţi devenit. Cine aţi fost? Morţi şi pierduţi cu o pierdere ce de nicăieri nu se putea îndrepta, şi nici că era cine să vă poată ajuta. Şi ce aţi devenit voi, din morţi cum eraţi? Vieţuind viaţa nemuritoare. Şi prin cine aţi câştigat acest bun nepreţuit? Prin Dumnezeu, Care poate totul. Prin urmare, drept este de a vă pune sub ordinele Lui cu atâta bunăvoinţă cu câtă e demn din partea celor înviaţi din morţi”. „Şi mădularele voastre ca arme ale dreptăţii”, zice. Aşadar trupul nu este rău, dacă poate să devină armă a dreptăţii. Vorbind el de arme, arată că noi ne găsim într-un război înfricoşat, pentru care ne arată că avem trebuinţă de arme puternice, şi voinţă bărbătească, în acelaşi timp şi cunoştinţă desăvârşită de cele ale războiului, iar mai presus de toate de general iscusit. Dar generalul ne stă de faţă, fiind pururea gata a ne ajuta; acest general rămâne necucerit, iar nouă ne-a pregătit arme puternice. Deci, trebuie să fim bine intenţionaţi, ca să putem întrebuinţa la nevoie acel ajutor, încât să ascultăm şi de general, şi în acelaşi timp şi armele acestea să le mânuim în interesul patriei.
Deci după ce ne mângâie şi ne încurajează atât de mult, după ce ne aminteşte de arme şi de luptă, priveşte cum iarăşi încurajează pe ostaşi şi le aţâţă buna voinţă, zicând: „Căci păcatul nu va avea stăpânire asupra voastră, fiindcă nu sunteţi sub lege, ci sub har” (6, 14).
Dar dacă păcatul nu ne mai stăpâneşte, de ce ne-ai dat atâtea sfaturi mai sus, zicând: „Să nu împărăţească păcatul în trupul vostru cel muritor” şi „să nu faceţi mădularele voastre arme de nedreptate păcatului?”.
Deci, ce este ceea ce el spune aici? Nimic altceva decât că aruncă mai înainte un cuvânt mare pe care-l va dezvolta mai la urmă întrebuinţând multă grijă în construcţia lui. Aşadar, despre ce ne vorbeşte? Că trupul nostru mai înainte de venirea lui Hristos era uşor de cucerit de păcat, căci după moartea lui prin păcat, a intrat în el un roi de patimi, pentru care nici nu putea fi sprinten de a călători pe calea virtuţii. Nu era de faţă nici duhul care să-l ajute, şi nici botezul care putea a-l mortifica, ci, ca şi un cal fără frâu alergă peste câmpii, şi greşea de multe ori, fiindcă legea deşi îl deştepta şi îl îndruma ce să facă, şi ce nu, totuşi cu nimic altceva nu contribuia, la izbânda luptătorului, decât cu îndemnarea prin vorbe. De aceea şi prăpastia de dinaintea noastră este acum cu mult mai mare, fiindcă ne-am bucurat şi de un mai mare ajutor.

De aceea şi Hristos zicea: „Căci zic vouă: Că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 5, 20). Aceasta însă mai limpede o spune în cuvintele de mai jos, iar aici prin vorbe scurte lasă a se înţelege numai, arătând că dacă nu ne vom preda păcatului, nici el nu ne va putea stăpâni. Nu este numai legea care ne porunceşte, ci este şi harul, care ne-a trecut cu vederea cele de dinainte de primirea lui, şi care ne asigură de cele viitoare. Legea făgăduieşte cununile după lupte şi osteneli, pe când harul mai întâi încununează, şi după aceea te îndeamnă la lupte. Mie mi se pare că nici nu face el aluzie aici la întreaga viaţă a credinciosului, ci mai mult o comparaţie între botez şi lege, ceea ce şi aiurea zice: ,,că litera omoară, iar duhul face viu” (I Corinteni 3, 6). Legea dă pe faţă călcarea poruncii, iar harul dezleagă călcarea acelei porunci. După cum legea, mustrând, a scos la iveală păcatul, tot aşa şi harul, iertând, nu mai îngăduie omului de a mai fi sub păcat. Aşa că tu eşti scăpat de două ori din această tiranie; întâi că nu mai eşti sub lege, şi al doilea că te bucuri de har.
Deci, după ce prin aceste cuvinte a făcut pe ascultători să răsufle uşuraţi, iarăşi îi asigură, introducând un sfat din antiteza ce o pune înainte şi zicând: „Oare, atunci să păcătuim fiindcă nu suntem sub lege, ci sub har? Nicidecum!” (6, 15).
Mai întâi fiindcă ceea ce vorbeşte este foarte absurd, el întrebuinţează expresia lui obişnuită de oprire de la a săvârşi ceva: „nicidecum”; apoi sfătuieşte, arătând cât de mare este uşurinţa luptelor, căci zice: „Au nu ştiţi că celui ce vă daţi spre ascultare robi, sunteţi robi aceluia căruia vă supuneţi: fii ai păcatului spre moarte, fii ai ascultării spre dreptate?” (6, 16).
„Nu vă spun – zice – nici de gheenă; nici de pedeapsa cea grozavă de acolo, ci de ruÅŸinea de aici, când voi vă faceÅ£i robi păcatului de bună voie, ÅŸi încă cu o astfel de răsplată, ca să muriÅ£i iarăşi. Că dacă păcatul a adus mai înainte de botez moartea trupească, ÅŸi rana a avut nevoie de o aÅŸa îngrijire, că ÃŽnsuÅŸi Stăpânul a toate a trebuit să Se pogoare să zdrobească moartea, ÅŸi să dezlege legăturile răului, dar apoi când ÅŸi după atâta dar ÅŸi libertate acelaÅŸi păcat te ia din nou în stăpânirea lui, ce nu vom face? Deci, nu alerga spre o aÅŸa prăpastie, nici nu te preda lui de bună voie. ÃŽn războaie de multe ori soldaÅ£ii se predau ÅŸi fără voia lor, pe când aici dacă tu nu vei dezerta, nimeni nu te va putea forÅ£a”.
Deci, după ce-i abate din calea rătăcirii cu astfel de vorbe potrivite, îi înfricoÅŸează ÅŸi cu răsplata ce o vor lua, ÅŸi le pune înaintea lor pe amândouă acestea, adică dreptatea ÅŸi moartea, însă nu o moarte ca a trupului, ci cu mult mai grozavă. „Dacă – zice – Hristos nu a murit, apoi cine va dezlega moartea? Nimeni. AÅŸadar din necesitate va fi osândit ÅŸi pedepsit. Moartea aceea nu va fi ca aici, unde trupul se desparte de suflet. «VrăjmaÅŸul din urmă, care va fi nimicit, este moartea» (I Corinteni 15, 26). De unde urmează că osânda va fi nemuritoare, însă nu ÅŸi pentru cei ce ascultă de Dumnezeu, căci răsplata acestora va fi dreptatea ÅŸi bunurile ce izvorăsc din ea”.
„Mulţumim însă lui Dumnezeu că (deşi) eraţi robi ai păcatului, v-aţi supus din toată inima dreptarului învăţăturii căreia aţi fost încredinţaţi” (6, 17).
După ce-i ruÅŸinează cu robia în care au fost, ÅŸi după ce-i îndeamnă ÅŸi-i înspăimântă cu răsplata ce o vor lua, iarăşi îi ridică ÅŸi-i încurajează prin amintirea binefacerilor lui Dumnezeu. Prin toate acestea le arată că au fost scăpaÅ£i de mari rele, în acelaÅŸi timp însă că la aceasta ÅŸi ei au contribuit prin ostenelile lor, ÅŸi că cele viitoare sunt mai uÅŸor de câştigat. După cum cineva scapă pe un rob din tirania unui stăpân crud ÅŸi nemilostiv, ÅŸi sfatuindu-l să nu se mai întoarcă înapoi, îi aminteÅŸte de tirania aceluia, tot aÅŸa ÅŸi Pavel le pune înainte toate relele cele din trecut, ÅŸi-i îndeamnă de a mulÅ£umi lui Dumnezeu. „Nu a fost cu putinţă ca vreo putere omenească să vă scape din toate acele rele – zice -, ci numai harul lui Dumnezeu, Care a voit ÅŸi a putut face aceasta”.
Şi bine a zis el că „aţi ascultat din inimă, fiindcă nu aţi fost siliţi de cineva, ci voi singuri de bună voie şi cu multă hotărâre v-aţi îndepărtat de rele”. Prin această expresie îi laudă, dar în acelaşi timp îi şi lezează, căci le zice: „Dacă voi v-aţi apropiat de credinţă de bună voie, căci nici o silă n-aţi avut, apoi ce iertare veţi avea, şi ce îndreptare, dacă iarăşi vă veţi întoarce la cele dintâi?”. Apoi, ca să afli că acest fapt nu se datorează numai recunoştinţei lor, ci că totul s-a făcut prin harul lui Dumnezeu, priveşte cum, după ce zice „aţi ascultat din inimă”, el se grăbeşte să adauge: „dreptarului învăţăturii căreia aţi fost încredinţaţi”. Ascultarea cea din inimă arată liberul lor arbitru, iar încredinţarea, sau mai bine zis predarea lor, înseamnă ajutorul lui Dumnezeu. Şi ce vrea să zică prin „dreptarul învăţăturii?”. Nimic altceva decât a vieţui drept şi cu cea mai frumoasă purtare.
„Şi izbăvindu-vă de păcat, v-aţi făcut robi ai dreptăţii” (6, 18).
Aici se arată două daruri ale lui Dumnezeu: şi slobozirea de păcat, şi că s-au făcut slujitorii dreptăţii, ceea ce este mai de preţ decât orice libertate. Fiindcă Dumnezeu a făcut acelaşi lucru, ca şi cum cineva ar lua pe un copil orfan, prins de barbari şi dus în ţară străină, şi pe care nu numai că l-ar scăpa din robie, ci ar deveni şi tatăl acelui copil, şi l-ar ridica în cea mai mare demnitate. Aceasta tocmai s-a petrecut şi cu noi, căci nu numai că Dumnezeu ne-a eliberat de relele cele vechi, ci încă ne-a şi ridicat la o viaţă îngerească, şi ne-a desemnat o cale de purtare bună, predându-ne în siguranţa dreptăţii, ucigând toate relele dinainte şi omorând pe omul cel vechi, povăţuindu-ne la viaţa cea nemuritoare.
Deci, iubiţilor, să rămânem vieţuind o astfel de viaţă plăcută lui Dumnezeu, fiindcă mulţi din cei ce respiră aerul şi călătoresc în această lume, se găsesc mai ticăloşi decât morţii. Multe şi variate sunt felurile morţii, de exemplu: 1) moartea trupului, după care Avraam fiind mort, nu era mort, precum zice: „Nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor” (Matei 22, 32);   2) moartea sufletului, la care Hristos face aluzie zicând: „lasă morţii să-şi îngroape morţii lor” (Matei 8, 22); 3) moartea aceea devenită din filosofia omului, care este mult lăudată, şi la care făcând aluzie Pavel, zicea: „Omorâţi mădularele voastre cele de pe pământ” (Coloseni 3, 5); 4) moartea aceea de la Taina Botezului, care este şi cauza acelei dinainte: „Că omul nostru Cel vechi s-a răstignit” (Romani 6, 6), adică a murit [păcatului].
Deci, cunoscând noi acestea, să fugim de moartea aceea prin care şi vieţuind murim, iar de aceea prin care vine moartea comună tuturor vieţuitoarelor să nu ne temem, pe când pe celelalte două, din care una este cea mai fericită, căci este dată de Dumnezeu, iar a doua este mult lăudată de noi şi de Dumnezeu, pe acestea, zic, să le râvnim şi să le preferăm. Din acestea două, pe una o fericeşte David, zicând: „Fericiţi cei cărora li s-au iertat fărădelegile” (Psalmii lui David 31, 1), iar pe cealaltă o admiră Pavel, scriind galatenilor: „Că cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi poftele” (Galateni 5, 24).

Dintre cele două morţi dintâi, una este de dispreţuit, după cum zice Hristos: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă”, iar cealaltă este înfricoşată, după cum şi zice: „temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul, şi trupul să le piardă în gheena” (Matei 10, 28). Aşadar, fugind de o astfel de moarte, să preferăm pe cele fericite şi admirate, precum cele două de mai înainte; de una să nu ne temem, iar de a doua să fugim. Nici un folos nu vom avea noi văzând soarele, mâncând şi bând, dacă viaţa noastră nu este întovărăşită de fapte bune. Ce folos poate avea acel împărat, spune-mi, care deşi este îmbrăcat cu porfiră şi are arme, totuşi n-a dobândit nici un supus, şi este batjocorit şi râsului tuturor? Tot aşa, şi creştinul nu va avea nici un folos de la credinţa lui şi de la harul câştigat prin botez, dacă nu are fapte bune, şi este expus tuturor patimilor; ba încă şi batjocora îi va fi mai mare, şi ruşinea mai multă.

După cum acela care este îmbrăcat cu porfiră şi are diademă pe cap, nu numai că nu câştigă nimic de la aceste podoabe, nu numai că nu i se adaugă nimic în cinste, ci încă prin necinstea şi neruşinarea sa singur se batjocoreşte, tot aşa şi credinciosul care vieţuieşte în păcat, nu numai că nu va fi respectat dar chiar va fi mai mult batjocorit, după cum şi zice: „Căci câţi fără lege au greşit, fără lege se vor pierde; iar câţi întru lege au greşit, prin lege se vor osândi”. Şi evreilor scriindu-le zicea: „Călcând cineva Legea lui Moise, e ucis fără de milă, pe cuvântul a doi sau trei martori” (Evrei 10, 28), iar mai departe adaugă: „Căci gândiţi-vă: cu cât mai aspră fî-va pedeapsa cuvenită celui ce a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu” (Evrei 10, 29). Şi cu drept cuvânt, fiindcă El ţi-a supus toate patimile prin botez şi ţi-a dat putere de a te ridica deasupra lor.

Deci, ce ai devenit, că după ce ai batjocorit atâta dar a lui Dumnezeu, ai ajuns altfel decât trebuia să fii? El a ucis şi a îngropat toate greşelile tale de dinainte de botez, ca pe nişte viermi, şi acum de ce ai născut alţi viermi? Fiindcă păcatele sunt mai rele decât viermii, deoarece aceştia vatămă trupul, pe când păcatele murdăresc şi vatămă sufletul, pe care-l împuţesc mai grozav decât trupul cel mâncat de viermi. Dar noi nu simţim un astfel de miros îngrozitor, fiindcă nu ne silim de a o curăţi. Nici beţivul nu simte duhoarea vinului ce iese din el, pe când cel ce nu bea şi nu se îmbată, acela simte îndată duhoarea aceea greţoasă. Tot aşa este şi cu păcatul. Cel ce vieţuieşte cu înţelepciune, ştie exact mocirla în care se cufundă păcătosul, şi cunoaşte bine pata cea urâcioasă ce este pe fruntea lui, pe când acesta, predându-se pe sine răutăţii, întocmai ca de o beţie este ameţit, şi nici măcar nu se cunoaşte pe sine că e bolnav. Şi tocmai aceasta e prăpastia răului, că nu lasă pe cei căzuţi în păcat ca să-şi cunoască ei înşişi mărimea ticăloşiei, ci deşi stau în mocirla aceea urât mirositoare, ei cred că emană din ei miresme alese.

De aceea nici nu pot a scăpa de acolo, ci plini fiind de acei viermi, ei se fălesc ca şi cum ar fi împodobiţi cu pietre preţioase! De aceea nici că voiesc de a ucide acei viermi, ci îi lasă să se hrănească şi să se înmulţească înlăuntrul lor, până ce îi vor trimite şi pe ei ca hrană viermilor celor neadormiţi din viaţa viitoare. Cauzele acelor viermi sunt viermii de aici, ba încă nu numai cauze, ci sunt chiar părinţii şi născocitorii acelor viermi care niciodată nu mai mor, după cum şi zice: „unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge” (Marcu 9, 44). Aceştia singuri aprind gheena, care niciodată nu se stinge. Deci, ca acestea să nu se întâmple, noi să doborâm izvorul tuturor relelor, să stingem cuptorul cel aprins, şi să smulgem rădăcina răului chiar din cele mai de jos ale ei, fiindcă şi pomul cel rău şi netrebnic dacă-l tai din vârf numai, n-ai făcut nimic, de vreme ce rămânându-i rădăcina în pământ, va înverzi din nou şi va face aceleaşi ramuri ca şi mai înainte.
Deci care este rădăcina tuturor relelor? Aceasta află-o de la bunul cultivator, care ştie de acestea în mod sigur, care a îngrijit cu multă sârguinţă viaţa duhovnicească şi care a cultivat lumea întreagă. Aşadar, ce anume spune el că este cauza tuturor relelor din această lume? „Că iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor” (I Timotei 6, 10). De aici izvorăsc duşmăniile, certurile şi războaiele, de aici intrigile, batjocurile şi bănuielile, de aici omorurile, tâlhăriile şi profanarea mormintelor. Din cauza iubirii de argint, nu numai cetăţile şi ţările, ci şi drumurile, şi locurile cele nelocuite, şi munţii, şi văile, şi dealurile, şi cu un cuvânt fiece palmă de pământ din lumea întreagă este plină de sânge şi de omoruri. Şi nici marea n-a scăpat de acest rău, căci şi pe ea s-a aşezat cu cea mai mare furie, căci şi acolo se găsesc piraţi care o hăituiesc în toate părţile şi îşi bat capul de a găsi vreun mijloc nou de hoţie. Din cauza iubirii de argint s-au răsturnat şi legile firii, s-au zguduit legăturile familiale şi s-au corupt înseşi legile dumnezeeşti.

Tirania aceasta a iubirii de argint nu numai contra celor vii şi-a înarmat mâinile, ci chiar şi contra celor morţi, şi nu se dă în lături nici înaintea morţii, ci spărgând sicriele îşi întinde mâinile spurcate asupra trupurilor celor morţi, şi cel scăpat de viaţă nu poate scăpa din ghearele ei. Orişicâte rele ai vedea în lume, fie în casă, fie în târg, fie în tribunale, fie în palatele împărăteşti, fie oriunde, toate le vei vedea izvorând de aici. Acest rău a umplut totul de sânge şi omoruri, a aprins flacăra gheenei, acesta a făcut ca cetăţile cu nimic să nu fie mai bune decât pustiul, ba încă cu mult mai rău. De tâlharii care pândesc la drumul cel mare este mai uşor a se păzi cineva, fiindcă nu în orice timp atacă pe trecători, pe când tâlharii de care vorbim [iubitorii de argint] stau în mijlocul cetăţilor, imitând pe cei de la drumul mare, şi sunt cu atât mai răi decât aceia cu cât este şi mai greu de a te apăra de ei; şi aceştia toate le cutează, până şi chiar ceea ce tâlharii de la drumul mare fac pe ascuns.

Chiar şi legile ce sunt aşezate pentru combaterea răutăţii lor, chiar şi legile, zic, le-au tras în ajutorul lor, şi au umplut cetăţile de ucideri şi de miresme pustiitoare. Sau poate nu este omor, şi încă mai rău decât omorul, ca să predai foamei pe sărac şi să-l închizi în temniţă, iar pe deasupra să-l mai şi încarci de bătăi şi de munci? Chiar de nu faci tu de acestea, însă dacă procuri altora motiv de a face aşa, apoi atunci te-ai făcut tovarăş cu ei, ba încă şi mai rău decât ei. Cel ce ucide pe un om, deodată îi înfige în piept cuţitul, şi întristând pe victima sa pe un timp scurt, nu mai întinde mai departe chinurile, pe când tu, cu vicleniile, cu clevetirile şi intrigile tale, lucrezi la lumina zilei, şi aduci în aşa hal pe victima ta, că doreşte de mii de ori să moară.

Şi atunci gândeşte-te singur, câte morţi nu ai adus aceluia, în loc de una singura! Şi ceea ce este mai grozav, că tu răpeşti şi eşti lacom, nu pentru că eşti împins la aceasta de foame, şi nici că sărăcia te aduce în aşa hal, ci pentru ca frâul calului tău să fie împodobit cu aur mult, sau ca tavanul casei şi capitelurile coloanelor să fie aurite. Dar cum să nu fie acestea vrednice de gheenă, când pe fratele tău, pe cel ce se împărtăşeşte cu tine din aceleaşi bunuri negrăite, pe cel ce este atât de cinstit de stăpânul, pe acesta, zic, să-l cufunzi în mii de nenorociri, pentru ca tu să împodobeşti pietrele şi trupurile necuvântătoarelor, care nici nu simt ceva în lumea aceasta? Câinele tău se găseşte în multă îngrijire, pe când omul, fratele tău, sau mai drept vorbind Hristos, pentru câinele tău sau şi pentru celelalte ale tale vorbite, este îngrădit în cea mai de pe urmă sărăcie! Ce poate fi mai rău ca această anomalie? Ce poale fi mai grozav ca această nelegiuire? Câte râuri de foc ar fi de ajuns pentru un astfel de suflet?

Cel ce este plăsmuit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu se găseşte sluţit prin neomenia ta, iar capetele catârilor care trag cu trăsura pe femeia ta strălucesc de aur, după cum tot cu aur sunt împodobite şi lemnele, ca şi pielea coşului trăsurii. Dacă trebuie să-ţi faci vreun taburet de pus sub picioare, toate le faci de aur sau de argint, în timp ce mădularul lui Hristos, pentru care El S-a pogorât din cer, şi pentru care Şi-a vărsat sângele Său, nu se bucură nici măcar de hrana necesară, din cauza lăcomiei tale. Paturile tale sunt îmbrăcate cu argint peste tot, pe când trupurile sfinţilor sunt lipsite chiar de acoperământul necesar, şi Hristos a devenit pentru tine mai necinstit şi mai fără de preţ decât slugile şi catârii, decât paturile, scaunele şi taburetele tale. Cât pentru celelalte obiecte casnice, care sunt încă şi mai necinstite, le trec cu vederea, lăsându-le la judecata voastră proprie.
Dacă te înfricoşezi auzind toate acestea, depărtează-te de a le face, şi atunci cu nimic nu te vor vătăma cele spuse aici. Depărtează-te şi fugi de această nebunie, fiindcă ocupaţia creştinului cu asemenea nimicuri nu se poate numi altfel decât nebunie.
De aceea, lăsând la o parte asemenea nimicuri, să avem privirea aţintită spre cer şi, amintindu-ne de ziua viitoare, să ne gândim la judeţul cel înfricoşat, la răspunderea cea mare şi la hotărârea cea statornică. Să ne gândim că deşi Dumnezeu vede toate aceste lucruri necuviincioase, totuşi nu trimite trăsnete din cer, nici nu trimite marea asupra noastră, nici pământul nu-l despică în două, ca să ne înghită de vii, nici nu stinge soarele, nici nu aruncă asupra noastră cerul împreună cu stelele, într-un cuvânt nimic din acestea nu face, ci lasă ca totul să fie în ordine şi întreaga făptură să ne slujească nouă.
De aceea, gândindu-ne la toate acestea, să ne înfricoşăm de măreţia iubirii Lui de oameni şi să ne reîntoarcem la nobleţea noastră dintâi, fiindcă după cum suntem în prezent, nu suntem cu nimic mai buni decât cele necuvântătoare, ci chiar cu mult mai răi. Fiindcă animalele necuvântătoare cel puţin iubesc pe cele de acelaşi neam şi se mulţumesc cu ceea ce le dă firea în raportul şi iubirea dintre ele, pe când tu, deşi ai mii de legături cu firea, care toate la un loc te apropie şi te strâng, aşa zicând, lângă membrele tale, tu, care ai fost cinstit prin Cuvântul, care te bucuri de evlavie, care te împărtăşeşti de mii de bunuri, tu, zic, te-ai făcut mai sălbatic decât acelea, fiindcă arăţi o mare îngrijire pentru lucruri zadarnice, pe când bisericile lui Dumnezeu le treci cu vederea, ca să se piardă de foame şi goliciune, ba încă de multe ori le târăşti în mii de rele! Dacă le faci acestea iubind slava, apoi cu atât mai mult ar trebui să te îngrijeşti de fratele tău decât de cal. Cu cât fratele tău va deveni mai bun, bucurându-se de binefacerile tale, cu atât şi ţie ţi se împleteşte, printr-o astfel de îngrijire, o coronă mai strălucită. Pe când acum, căzând tu în cele contrare, îţi atragi asupra ta mii de acuzatori, fără ca să simţi, într-adevăr, cine nu te va grăi de rău?

Cine nu te va descrie pe tine pentru cruzimea şi ura faţă de semeni, văzându-te necinstind neamul omenesc şi preferând pe animale înaintea oamenilor, ba chiar şi mobilierul din casă? Nu ai auzit pe Apostoli spunând că cei dintâi creştini care primeau cuvântul adevărului îşi vindeau case şi ţarini, ca să hrănească pe fraţi? Tu însă răpeşti şi case, şi ţarini de la fraţii tăi, ca să poţi împodobi calul, lemnele, pielea de la trăsură, pereţii şi tavanul casei! Şi încă grav este că nu numai bărbaţii au căzut în această nebunie, ci şi femeile, care aţâţă pe bărbaţi şi-i împing la o astfel de muncă zadarnică, silindu-i a cheltui peste tot locul mai mult decât este necesar! Şi dacă i-ar acuza cineva de asemenea fapte, iată că ei au şi găsit dezvinovăţirea, ce, de altfel, este plină de învinovăţire, căci îţi răspund: „Eu le fac şi pe unele, şi pe altele”. Ce ai spus?! Şi nu te ruşinezi grăind astfel de vorbe? Nu te ruşinezi de a pune la un loc pe Hristos cel flămând cu caii, catârii, paturile şi taburetele tale? Ba încă, la drept vorbind, nu la un loc, ci mai prejos chiar, căci mai mult cheltuieşti cu acelea, pe când lui Hristos I-ai dat o mică parte. Nu ştii tu că toate sunt ale Lui?

Nu ştii că şi tu, şi cele ale tale, sunt ale Lui? Nu ştii tu că El ţi-a plăsmuit trupul şi ţi-a dat şi sufletul, şi că El ţi-a dat toată podoaba? Tu însă, pentru toate acestea, nu-i dai în schimb nici cea mai mică răsplată. Dacă ai închiriat o căsuţă, te rogi ca să ţi se plătească chiria exact, pe când tu, deşi te foloseşti de întreaga făptură şi locuieşti o lume atât de mare, totuşi nu suferi de a-i plăti o mică chirie, ci toate ale Sale, ca şi pe tine însuţi,   le-ai predat slavei cele deşarte. De slava cea deşartă depinde totul. Nici calul nu se va face mai bun, încărcându-l cu asemenea podoabe, şi nici omul ce-l călăreşte, ci este chiar mai necinstit, fiindcă mulţi, lăsând pe călăreţ, îşi întorc ochii lor la podoabele de pe cal, la servitorii care vin în urma lui şi la cei de dinainte, ca şi la cei ce privesc uimiţi, pe când pe cel purtat de toţi aceştia ca în triumf îl urăsc şi-l dispreţuiesc, ca pe un duşman al tuturor.
Însă când tu îţi împodobeşti sufletul nu se întâmplă unele ca acestea, ci şi oamenii, şi îngerii, ba până şi stăpânul îngerilor, cu toţii, zic, îţi împletesc cununa cea neveştejită. Astfel că dacă tu iubeşti slava, depărtează-te de cele ce faci acum, şi nu împodobi casa, ci sufletul, ca să devii frumos şi strălucit. Cum sunt însă lucrurile acum, nimic n-ar putea fi mai de dispreţuit ca tine, care ai sufletul pustiu în raport cu podoabele casei. Dar dacă poate nu suferi cele vorbite de mine, ascultă ce a făcut unul dintre profani, şi ruşinează-te cel puţin de filosofia lui. Se zice că unul dintre aceştia, intrând într-o casă strălucită şi sclipind de aurul cel mult, de frumuseţea marmurei şi a coloanelor, şi fiindcă a văzut şi pe jos aşternute covoare în toate părţile, deodată a scuipat în faţă pe stăpânul casei. Apoi, fiind dat în judecată pentru acest fapt, el a răspuns că deoarece n-a găsit în toată casa aceea nici un loc mai murdar, s-a văzut nevoit a scuipa pe faţa aceluia! Ai văzut cât de ridicol se face cel ce se împodobeşte pe dinafară, şi cât este de dispreţuit de toţi cei ce au mintea doar la lucrurile exterioare? Şi cu drept cuvânt, fiindcă nici tu n-ai suferi în linişte să vezi pe cineva că-şi lasă soţia să se îmbrace în zdrenţe şi să fie neîngrijită, iar pe slugile ei să le îmbrace cu haine strălucite, ci   te-ai irita şi ai zice că fapta aceasta este cea mai de pe urmă batjocură. Aceasta, deci, să o judeci şi pentru suflet.

Când tu împodobeşti pereţii casei, tavanul, pardoseala de pe jos şi mobilele, şi toate celelalte, iar milostivire nu dai îndeajuns, atunci să ştii că nu ai altă filosofie, şi nimic mai mult nu faci decât acela, sau mai la drept vorbind, chiar mai rău decât acela, fiindcă între stăpân şi slugă nu e nici o deosebire, pe când între suflet şi trup este mare deosebire; şi dacă e deosebire mare faţă de trup, apoi cu atât mai mare este deosebirea dintre suflet şi casă, pat sau taburetul de sub picioarele tale. Şi ce justificare demnă ai putea avea, când tu toate acestea nimicuri le îmbraci cu argint, iar sufletul îl laşi să stea îmbrăcat în zdrenţe, sluţit, flămând, plin de răni şi hărţuit de mii de câini, şi după toate acestea crezi încă că te găseşti în slavă prin împodobirea lucrurilor de dinafară? Şi ceea ce este mai de jelit încă, cel ce se face de râs şi de batjocură, cel ce se necinsteşte şi se sluţeşte, şi cel ce în fine cade singur în cea mai de pe urmă osândă, acela, zic, chiar se mândreşte cu lucruri dintre acestea!
De aceea vă rog, cugetând la toate acestea, să ne trezim, fie chiar şi în cel din urmă ceas, şi să devenim stăpâni pe noi înşine, şi podoabele acestea de dinafară să le mutăm înăuntru, adică în sufletul nostru. Astfel şi acelea vor rămâne în siguranţă, şi pe noi ne va face îngeri şi ne va procura bunurile cele veşnice. Cărora fie a ne învrednici toţi, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.