din „Talcuiri la Epistola I catre Timotei”
Diaconii, de asemenea, trebuie să fie cucernici, nu vorbind în două feluri, nu dedaţi la vin mult, neagonisitori de câştig urât, păstrând taina credinţei în cuget curat. Dar şi aceştia să fie mai întâi puşi la încercare, apoi, dacă se dovedesc fără prihană, să fie diaconiţi. (I Timotei 3, 8-10)
Vorbind de episcopi ÅŸi caracterizându-le însuÅŸirile, ÅŸi spunând pe care anume trebuie a le avea ÅŸi de care trebuie a se depărta, ÅŸi lăsând la o parte tagma preoÅ£ilor, a trecut deodată la diaconi. De ce oare? Fiindcă nu este mare deosebirea între ei, căci ÅŸi preoÅ£ilor le este încredinÅ£ată învăţătura, ÅŸi protecÅ£ia ca ÅŸi îngrijirea bisericii, ÅŸi ceea ce a fost spus pentru episcopi, toate se potrivesc ÅŸi pentru preoÅ£i. Numai cu hirotonia îi covârÅŸeÅŸte, ÅŸi numai cu aceasta se pare că întrec pe preoÅ£i. „Diaconii, de asemenea”, adică, aceleaÅŸi însuÅŸiri să le aibă. Åži ce înseamnă „de asemenea”? Adică să fie fără prihană, întregi la minte, iubitori de străini, blânzi, să nu iubească cearta, neiubitori de arginÅ£i.
„Cucernici, zice, nu vorbind în două feluri”, adică nevicleni, nefăţarnici, fiindcă nimic nu face pe om necinstit ca viclenia, ÅŸi nimic nu este atât de netrebnic în biserică, ca a fi făţarnic. „Nebăutori de vin mult, zice, neagonisitori de câştig urât, păstrând taina credinÅ£ei în cuget curat. Iată că a însemnat ce anume vrea să zică a fi „cucernici”. Åži priveÅŸte că expresia „nu de curând botezat (neofit)”, este pusă ÅŸi aici, fiindcă expresia „şi aceÅŸtia să fie mai întâi puÅŸi la încercare” este zisă ÅŸi pentru episcopi ca ÅŸi pentru diaconi, după cum ne dă a înÅ£elege conjuncÅ£ia „şi pusă în fruntea propoziÅ£iei, aÅŸa că nu este nici o deosebire în modul de alegere. De aceea ÅŸi acolo s-a zis: „nu de curând botezat (neofit)”. Fiindcă, la fel ca unei slugi intrată de curând în casă, căreia nu-i încredinţăm nimic dinăuntrul casei, până ce nu ne va da dovadă de cunoÅŸtinÅ£a ei mai întâi, prin multă încercare, tot aÅŸa pe cei de-abia intraÅ£i de afară în biserica lui Dumnezeu nu-i punem în cele dintâi locuri.
Femeile lor de asemenea (3, 11) — vorbeÅŸte de diaconiÅ£e —, „cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate”. Unii zic că aici se vorbeÅŸte în general pentru femei, ceea ce nu este adevărat; fiindcă ce ar fi voit apostolul, ca printre cele vorbite să introducă deodată pe femei? Ci el vorbeÅŸte aici de femeile care aveau pe acele timpuri demnitatea de diaconiÅ£e.
Diaconii să fie bărbaÅ£i ai unei singure femei. (3, 12) Acestea se potrivesc a fi spuse ÅŸi despre femeile diaconilor, fiindcă acest lucru este foarte necesar, folositor ÅŸi cucernic în biserică. „Diaconii să fie bărbaÅ£i ai unei singure femei”. Ai văzut cum pretinde ÅŸi de la diaconi aceeaÅŸi virtute ca ÅŸi de la episcopi? Chiar dacă nu sunt de aceeaÅŸi demnitate cu episcopii, totuÅŸi trebuie să fie deopotrivă cu aceia fără de prihană, deopotrivă de curaÅ£i.
Să-ÅŸi chivernisească bine casele ÅŸi pe copiii lor. Căci cei ce slujesc bine, rang bun dobândesc ÅŸi mult curaj în credinÅ£a cea întru Hristos Iisus, (3, 13) Pretutindeni pune înainte protejarea copiilor, ca nu cumva ceilalÅ£i să se scandalizeze de aceasta. „Că cei ce slujesc bine, zice, treaptă bună îşi dobândesc” — adică înaintare — „şi multă îndrăzneală întru credinţă”, adică cei ce în treptele de jos se arată treji, iute vor urca treptele de sus.
ÃŽÅ£i scriu aceasta nădăjduind că voi veni la tine fără întârziere; ca să ÅŸtii, dacă zăbovesc, cum trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului-Celui- Viu, stâlp ÅŸi temelie a adevărului. (3, 14-15) Ca nu cumva, poruncindu-i lui despre acestea, să-i pricinuiască vreo mâhnire, apoi „nu pentru aceasta îţi scriu, zice, ca ÅŸi cum n-aÅŸ mai veni la tine, ci voi veni desigur; iar de voi întârzia, să nu te neliniÅŸteÅŸti, să nu te tulburi”. Deci, i-a scris acestea spre a-i conteni mâhnirea, pe deoparte, iar pe de alta spre a aţâţa pe ceilalÅ£i ÅŸi a-i face mai cu băgare de seamă — fiindcă prin prezenÅ£a lui, fie numai anunÅ£ată, putea face lucruri mari. Dar tu să nu te minunezi dacă el — care toate le prevedea cu duhul — de astă dată nu ÅŸtia, zicând: „am nădejde că voi veni, iar de voi întârzia”, ceea ce este a unuia care nu ÅŸtie. Fiindcă el cu duhul se purta, ÅŸi nu din propria sa voinţă făcea ceea ce făcea, iar pe aceasta după dreptate nu o ÅŸtia. „Ca să ÅŸtii, dacă zăbovesc, cum trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului-Celui-Viu, stâlp ÅŸi temelie a adevărului”, iar nu ca cea iudaică, căci aceasta este care uneÅŸte la un loc credinÅ£a ÅŸi propovăduirea Evangheliei. Adevărul este al Bisericii, ÅŸi stâlp, precum ÅŸi întărire.
Åži cu adevărat, mare este taina dreptei credinÅ£e: Dumnezeu S-a arătat în trup, îndreptăţit în Duh (3, 16), adică iconomia cea pentru noi. Să nu-mi spui de clopoÅ£ei, nici de sfânta sfintelor, nici de arhiereul legii vechi, căci Biserica este stâlp al lumii întregi. GândeÅŸte-te la taină, ÅŸi înfioară-te. Åži taină este, ÅŸi mare, ÅŸi taină a dreptei-credinÅ£e, ÅŸi cu adevărat că este mare, iar nicidecum problematică, fiindcă e neîndoielnic. De vreme ce poruncind el nimic n-a spus de acest fel despre preoÅ£i, precum în Levitic, apoi a întors vorba, zicând despre Creator că S-a arătat în trup: „Dumnezeu, zice, S-a arătat în trup.”
„S-a îndreptăţit în Duh”, adică spune ceea ce a spus Hristos: „înÅ£elepciunea s-a dovedit dreaptă din faptele ei”, sau ceea ce spune ÅŸi prorocul, că vicleÅŸug n-a făcut: „care păcat n-a făcut, ÅŸi vicleÅŸug nu s-a aflat în gura Lui”. (Isaia 53, 9; I Petru 2, 22)
„A fost văzut de îngeri” aÅŸa că, împreună cu noi ÅŸi îngerii au văzut pe Fiul lui Dumnezeu, pe Care mai înainte nu-L văzuseră. Cu adevărat că mare este taina. „S-a propovăduit întru neamuri, s-a crezut în lume”, zice. Pretutindeni în lume s-a auzit ÅŸi s-a crezut aceasta. AÅŸadar, să nu-Å£i închipui că sunt numai vorbe goale. „S-a înălÅ£at întru slavă” zice, după cum spune ÅŸi Luca: „Acest lisus, Care S-a înălÅ£at de la voi la cer”. (Faptele Apostolilor 1,11) „S-a înălÅ£at, zice, întru slavă”, adică S-a înălÅ£at pe norii cerului.
Dar tu priveÅŸte înÅ£elepciunea acestui fericit. Urmând a sfătui pe cei ce s-au învrednicit de slujba diaconiei, ca nu fără sfială să se îmbuibeze de vin, n-a spus „să nu se îmbete”, ci „să fie nebăutori de vin mult”, că dacă cei ce intrau în templu, nu se împărtăşeau deloc din vin, cu atât mai mult nu trebuie a face aceasta nici diaconii. „Vinul face pe cineva a se poticni încoace ÅŸi încolo, zice, chiar dacă nu s-ar îmbăta, slăbeÅŸte activitatea sufletului, ÅŸi sfărâmă soliditatea lui.” GândeÅŸte-te cum el pretutindeni, iconomia lui Dumnezeu cu omul o numeÅŸte taină, ÅŸi cu drept cuvânt, căci nu este învederată tuturor oamenilor, ÅŸi mai mult încă, nici îngerilor nu era ÅŸtiută; cum atunci să nu fie mare ceea ce s-a arătat prin Biserică? De aceea zice: „Cu adevărat mare este.” Åži cu adevărat că este mare: căci omul a devenit Dumnezeu, ÅŸi Dumnezeu om; omul s-a văzut fără de păcat, omul s-a înălÅ£at, s-a propovăduit în lume, ÅŸi împreună cu noi 1-au văzut pe el îngerii.
Deci, să nu descoperim taina, să nu o publicăm pretutindeni, să vieÅ£uim cu vrednicie în taina aceasta. Cei cărora li s-au încredinÅ£at tainele sunt mari. Dacă împăratul cel pământesc ne-ar încredinÅ£a vreo taină, oare n-am lua-o noi aceasta ca o dovadă de cea mai mare prietenie? Acum însă, Dumnezeu ne-a încredinÅ£at taina aceasta. „Si cum este taină, zici tu, dacă o ÅŸtiu toÅ£i?” Apoi tocmai că nu o ÅŸtiu toÅ£i, ÅŸi mai înainte de aceasta nu o ÅŸtia nimeni, ÅŸi de-abia acum s-a făcut cunoscută.
Deci, iubiÅ£ilor, să fim de bună-credinţă în păstrarea tainei. El ne-a încredinÅ£at nouă o taină atât de mare, în timp ce noi nu-I încredinţăm nici banii. El ne spune: „încredinÅ£aÅ£i-le pe acelea Mie; nimeni nu le va răpi; nici molia nu le va roade, nici furul nu le va fura”, ÅŸi ne făgăduieÅŸte însutit a ne da, ÅŸi noi totuÅŸi nu ne convingem. DeÅŸi noi nu luăm nimic mai mult de la cei la care am depus banii noÅŸtri, decât ceea ce am depus, ÅŸi atunci să fim mulÅ£umiÅ£i. „Chiar furul de Å£i le-ar răpi aici, zice, să le pui în socoteala Mea; nu-Å£i voi zice: le-a furat tâlharul, sau le-au ros moliile.” ÃŽnsutit El dă în schimb aici, iar acolo va da ÅŸi viaÅ£a veÅŸnică, ÅŸi totuÅŸi nimeni nu pune spre depozitare. „Dar, zici tu, târziu îmi va înapoia.” Apoi ÅŸi acesta este un semn mare al darului Său celui nespus, de a nu răsplăti aici, în viaÅ£a aceasta trecătoare, sau mai bine zis, chiar ÅŸi aici răsplăteÅŸte însutit.
Căci, spune-mi: oare Pavel n-a lăsat aici cuţitul lui de curelărie? Petru n-a lăsat aici trestia şi undiţa? Matei n-a lăsat vama? Şi oare nu li se deschidea lor întreaga lume mai mult chiar decât împăraţilor? Oare nu puneau toţi la picioarele lor averile? Oare nu-i luau pe ei de domni şi stăpânitori? Oare nu încredinţau în mâinile apostolilor până şi sufletele lor? Oare nu cu toţii atârnau de voinţa acelora? Oare nu se puneau chiar şi pe ei în rândul robilor lor? Şi oare nu vedem noi chiar acum petrecându-se multe de acest fel? Fiindcă de multe ori oamenii cei de rând şi necunoscători, care n-au mânuit decât sapa, de-abia având hrana trebuitoare, dar care s-au retras în viaţa monahală, aceştia s-au arătat mai presus decât toţi, şi chiar de împăraţi au fost cinstiţi. Oare acestea sunt lucruri mici? Gândeşte-te, însă, că toate acestea sunt un adaos, în timp ce capitalul întreg se depozitează şi în viaţa viitoare.
DispreÅ£uieÅŸte, deci, averile, dacă voieÅŸti a avea averi; de voieÅŸti a te îmbogăţi, fii sărac. Căci astfel sunt faptele cele minunate ÅŸi paradoxale ale lui Dumnezeu: El nu voieÅŸte ca tu să devii bogat numai prin propria ta osteneală, ci ÅŸi prin harul Său. „Lasă-Mi Mie, zice, acestea; tu te îngrijeÅŸte de cele duhovniceÅŸti, ca să cunoÅŸti ÅŸi puterea Mea. Fugi de jugul ÅŸi de robia averilor. Până când vei fi supus lor, sărac vei fi; iar când vei dispreÅ£ui averile, vei fi de două ori bogat: ÅŸi că îţi vor curge averi din toate părÅ£ile, ÅŸi că nu vei avea nevoie de nimic din cele de care au nevoie cei mulÅ£i. Căci nu este bogat cel ce are multe averi, ci cel ce nu are nevoie de multe. AÅŸa că întrucât are nevoie de ele, întru nimic nu se deosebeÅŸte împăratul de sărac, fiindcă sărăcia nimic altceva nu este, decât a avea nevoie de alÅ£ii; astfel că ÅŸi împăratul în privinÅ£a aceasta este sărac, fiindcă are nevoie de cei stăpâniÅ£i de el. Nu însă tot aÅŸa ÅŸi cel răstignit, căci el nu are nevoie de nimic, ÅŸi îi sunt de ajuns pentru hrană mâinile sale. „Voi înÅŸivă ÅŸtiÅ£i că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinÅ£ele mele ÅŸi ale celor ce erau cu mine.” (Faptele Apostolilor 20, 34) Dar acestea le spunea cel ce altă dată zicea: „ca unii care n-au nimic, dar toate le stăpânesc” (II Corinteni 6, 10), el care era crezut ca Dumnezeu de cei ce locuiau în Listra.
Deci, dacă voieÅŸti să te învredniceÅŸti de cele din lume, caută cerul; iar de voieÅŸti să te bucuri ÅŸi de cele de aici, dispreÅ£uieÅŸte-le. „CăutaÅ£i, zice, mai întâi împărăţia lui Dumnezeu ÅŸi dreptatea Lui ÅŸi toate acestea se vor adăuga vouă.” (Matei 6, 33) De ce admiri pe cele mici? De ce stai cu gura căscată la cele ce nu sunt vrednice de cuvânt? Până când vei fi sărac? Până când cerÅŸetor? Caută spre cer, gândeÅŸte-te la bogăţia de-acolo, dispreÅ£uieÅŸte aurul, află că trebuinÅ£a lui este mică ÅŸi nebăgată în seamă. MulÅ£umirea de el rămâne aici, în această lume trecătoare; ÅŸi câtă deosebire este între un fir de nisip, sau între o picătură de apă ÅŸi abisul cel fără sfârÅŸit, pe atâta este între viaÅ£a prezentă ÅŸi cea viitoare.
Aceasta nu este proprietate, ci numai întrebuinţare; nu este ceva pe care să o stăpâneşti pentru totdeauna, fiindcă cum ar putea fi, dacă murind tu, de voie sau de nevoie alţii vor lua toate ale tale, şi aceia iarăşi vor lăsa altora, şi iarăşi aceştia vor da altora? Toţi suntem locuitori vremelnici, iar stăpânul casei este doar mai mult un chiriaş, fiindcă, murind ei, chiriaşul rămâne şi se bucură de casă mai mult decât stăpânul ei. Dacă, deci, acesta este cu plată, apoi şi cel dintâi (stăpânul) este cu plată, fiindcă a zidit casa, şi a îmbunătăţit-o. Aşadar, stăpânirea lui este mai mult cu numele, fiindcă în faptă noi cu toţii suntem stăpâni ai unor lucruri străine. Numai acelea sunt ale noastre, pe care le vom trimite mai dinainte acolo, iar cele de aici nu sunt ale noastre, ci ale celor vii, sau, mai drept vorbind, chiar şi pe cei vii îi părăsesc. Numai cele ale sufletului: milostenia şi iubirea de oameni sunt ale noastre. Celelalte sunt în afara noastră, după cum zic şi cei profani, fiindcă într-adevăr că sunt în afara noastră.
Să facem, deci, cele ce sunt înăuntrul nostru. Nu este cu putinţă a lua cu noi averile ÅŸi a pleca de aici, ci cu putinţă este a pleca cu milostenia, ÅŸi, mai drept vorbind, de a o trimite mai dinainte acolo, ca să ne pregătească sălaÅŸ în locaÅŸurile cele veÅŸnice. Se numesc bani fiindcă ne folosim de ei, iar nu pentru că suntem stăpâni; întrebuinÅ£area lor, sau folosinÅ£a lor o avem numai, nu însă ÅŸi stăpânirea. Căci, spune-mi te rog: fiecare proprietate în parte, ÅŸi fiecare ogor, ale câtor stăpâni au fost până acum? Åži ale câtor stăpâni vor mai fi de acum înainte? Se vorbeÅŸte chiar ÅŸi într-un proverb foarte înÅ£elept, căci noi nu trebuie a dispreÅ£ui proverbele din popor, dacă au în ele ceva înÅ£elept: „ogorule, zice, al câtor stăpâni eÅŸti, ÅŸi al câtor vei fi?” Aceasta să o vorbim ÅŸi despre bani, ÅŸi despre case. Numai virtutea obiÅŸnuieÅŸte a călători împreună cu noi acolo, numai virtutea trece în viaÅ£a cea de acolo.
Deci, iubiÅ£ilor, să stingem din noi pofta de bani, ca astfel să aprindem pofta de cele de acolo. Nu pot ambele, aceste două iubiri, să stăpânească sufletul omului, căci: „sau pe unul va urî ÅŸi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi ÅŸi pe celălalt îl va dispreÅ£ui”. (Matei 6, 24) Poate că vezi pe unul mergând prin piaţă cu multe slugi după el, îmbrăcat cu haine de mătase, încălecat pe cal, ÅŸi grumazul Å£inându-1 dârz; ei bine, tu nu te minuna, ci râzi. AÅŸa după cum râzi când vezi copii jucându-se pe stradă, tot aÅŸa ÅŸi în cazul de faţă. Cu nimic nu se deosebeÅŸte acesta de acei copii, ba încă fapta acelora este mai hazlie, prin faptul că este izvorâtă din vârsta copilărească, care poartă cu sine multă naivitate. PriveliÅŸtea acestora este ÅŸi de râs, ÅŸi plăcută, în timp ce priveliÅŸtea aceluia este de râs ÅŸi plină de sluÅ£enie. SlăveÅŸte pe Dumnezeu, pentru că te-a scutit de această scenă ÅŸi de o aÅŸa trufie. Tu, care mergi pe jos, dacă vei voi, poÅ£i să fii mai înalt decât cel ce stă în căruţă. Cum ÅŸi în ce chip? Pentru că acela deÅŸi cu puÅ£in ÅŸi-a ridicat trupul de la pământ, totuÅŸi cu sufletul a rămas înfipt în pământ, după cum zice psalmistul: „Lipitu-s-a, zice, virtutea mea de carnea mea” (Psalmii, 101, 6), pe când tu cu cugetul te găseÅŸti în cer. Dar poate că are multe slugi după el?! Ei, ÅŸi ce este preÅ£uit mai mult: acesta, sau calul său? Åži ce poate fi mai prostesc, ca a da la o parte pe oameni, ca astfel să poată trece în liniÅŸte animalul? Poate că a călări este ceva impunător; dar ÅŸi slugile iau parte la călărie. Unii sunt atât de înfumuraÅ£i, încât, deÅŸi nu au nevoie de nimic, sunt urmaÅ£i de slugi.
Dar ce poate fi mai prostesc? Aceştia vor să se pună în evidenţă prin scumpetea hainelor, şi prin slugile ce vin în urma lor. Ce poate fi mai de dispreţuit, ca a căuta cineva să se recomande prin cai şi prin slugi? Este poate virtuos? Atunci să nu întrebuinţeze nimic din acestea, fiindcă el are podoaba în sine însuşi, iar nicidecum în altul. Astfel de lucruri pot avea şi cei răi, şi cei mojici, şi, în fine, toţi câţi au avere. Şi mimii şi jucătorii de la teatru umblă călări, ba încă au şi câte un servitor alergând înaintea lor, dar, cu toate acestea, mimi şi jucători au rămas, şi niciodată n-au ajuns respectaţi prin caii şi prin slugile lor. Când în sufletul unuia ca acesta nu va fi nimic, atunci toate cele ce i se vor adăuga de dinafară sunt de prisos şi în zadar. Este întocmai ca şi un zid slab sau ca un corp stricat, căruia orice i-ai mai adăuga, el totuşi rămâne ceva greţos şi stricat. Tocmai aşa şi aici, fiindcă sufletul nu are nici un folos de la cele ce i se dau de dinafară, ci rămâne ceea ce este, chiar de ai adăuga mii de lucruri, lucrate în aur, pe trup.
Deci, iubiţilor, să nu ne speriem de aceste nimicuri; să lepădăm de la noi tot ce este trecător şi să căutăm pe cele mai mari, pe cele dunovnicesti, pe cele ce cu adevărat ne fac respectaţi, ca astfel să ne învrednicim şi de bunurile viitoare. Cărora fie ca cu toţii să ne învrednicim întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine mărirea, puterea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.