Omilia XI

din “Omilii la Epistola catre Filipeni”

„Mai departe, fraţii mei, bucuraţi-vă întru Domnul.
Ca să vă scriu aceleaşi lucruri, mie nu-mi este anevoie,
iar vouă vă este de folos. Păziţi-vă de câini! Păziţi-vă
de lucrătorii cei răi! Păziţi-vă de tăierea împrejur.
Pentru că noi suntem tăierea împrejur, noi cei ce
slujim în Duhul lui Dumnezeu şi ne lăudăm întru
Hristos Iisus ÅŸi nu ne bizuim pe trup. ” (Flp 3, 1 – 3).

Grijile ÅŸi supărările, când ocupă sufletul mai mult decât trebuie, îl lipsesc de puterea care-i este proprie, de aceea ÅŸi Pavel îi trezeÅŸte pe aceÅŸti filipeni, cuprinÅŸi de supărare, ÅŸi-i încurajează. Supărarea lor venea din faptul că nu ÅŸtiau nimic despre Pavel. Supărarea lor venea ÅŸi din faptul că-l credeau pe Pavel deja mort, că nu cunoÅŸteau progresele propovăduirii ÅŸi nu mai ÅŸtiau nimic despre Epafrodit. Informându-i despre toate acestea, adaugă: „Mai departe, fraÅ£ii mei, bucuraÅ£i-vă” (Flp 3, 1). «De acum nu mai aveÅ£i motiv de supărare, spune el, îl aveÅ£i pe Epafrodit pe care-l doreaÅ£i, îl aveÅ£i pe Timotei, voi veni ÅŸi eu, Evanghelia se răspândeÅŸte. Ce vă mai lipseÅŸte, deci? BucuraÅ£i-vă!»

Pe galateni îi numeÅŸte „fii”, iar pe aceÅŸtia „fraÅ£i”. Când vrea să le îndrepte greÅŸelile, sau să-ÅŸi arate dragostea lui părintească, îi numeÅŸte „fii”, iar când vorbeÅŸte cu ei cu multă cinste, îi numeÅŸte „fraÅ£i”. „Mai departe, fraÅ£ii mei, bucuraÅ£i-vă întru Domnul” (Flp 3, 1). Bine spune „întru Domnul”, cu alte cuvinte nu după lume, fiindcă lumea nu poate da bucurie în astfel de lucruri. «Aceste supărări, spune el, care sunt pentru Hristos poartă în ele bucuria». „Ca să vă scriu aceleaÅŸi lucruri, mie nu-mi este anevoie, iar vouă vă este de folos. PăziÅ£i-vă de câini!” (Flp 3, 12).

Ai văzul cum nu-i sfătuieşte de la bun început, ci după ce mai întâi îi laudă şi îi admiră? Abia apoi îi sfătuieşte, pentru ca din nou să-i laude la sfârşit. Dacă n-ar fi făcut aşa cuvântul lui ar fi fost prea greu de primit, de unde se vede cum mereu avea grijă să aibă roade bune în cuvânt.

Dar pe cine numeÅŸte el aici „câini”? Se vede că ÅŸi aici erau din aceia despre care face aluzii în toate epistolele sale, iudei spurcaÅ£i ÅŸi vrednici de dispreÅ£uit, speculanÅ£i ÅŸi iubitori de stăpânire, oameni ce voiau să sucească minÅ£ile multor creÅŸtini, propovăduind creÅŸtinismul deopotrivă cu iudaismul ÅŸi răstălmăcind Evanghelia Mântuitorului. Åži fiindcă astfel de oameni erau greu de recunoscut, de aceea ÅŸi spune „PăziÅ£i-vă de câini” (Flp 3, 2), ÅŸi nicidecum de fiii iudeilor. Câteodată prin această denumire – „câini” îi desemna pe păgâni, adică pe neamurile necredincioase, în timp ce alteori, cum este cazul ÅŸi aici, îi desemna pe iudei. De ce oare? Pentru că, aÅŸa cum păgânii erau străini de Dumnezeu ÅŸi de Hristos, aÅŸa deveniseră ÅŸi aceÅŸtia (iudeii), motiv pentru care le ÅŸi dă pe faţă neruÅŸinarea ÅŸi marea lor îndrăzneală, precum ÅŸi marea lor deosebire de adevăraÅ£ii fii. Cum că păgânii erau numiÅ£i câini, ascult-o pe cananeancă spunând: „Da, Doamne, dar ÅŸi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor” (Mt 15, 26). Åži pentru ca să nu rămână nici aici, căci sunt ÅŸi câini care mănâncă de la masa stăpânilor lor, priveÅŸte cum îi înstrăinează cu desăvârÅŸire prin cuvântul care urmează: „PăziÅ£i-vă de lucrătorii cei răi” (Flp 3, 2). Admirabil cuvânt! „PăziÅ£i-vă de lucrătorii cei răi”, care lucrează spre rău sau fac lucruri cu mult mai rele decât dacă n-ar lucra deloc, fiindcă pe cele bune le răstălmăcesc.

„PăziÅ£i-vă de tăierea împrejur”(Flp 3, 2). Tăierea împrejur era considerată de iudei un act sfânt, de vreme ce chiar legea o recunoÅŸtea astfel ÅŸi chiar cinstirea sâmbetei era inferioară tăierii împrejur. Pentru a se face o tăiere împrejur, se călca chiar peste importanÅ£a sâmbetei ÅŸi nu se amâna niciodată pentru respectarea sâmbetei tăierea împrejur. Åži cu toate că tăierea împrejur era mai respectată decât sâmbăta, totuÅŸi în unele timpuri nu se respecta cu sfinÅ£enie; aÅŸa că, atunci când nu se respecta tăierea împrejur, sâmbăta nu se respecta cu atât mai mult. De aceea si Pavel o cinsteÅŸte, fiindcă nu spune „tăierea împrejur”, ci „PăziÅ£i-vă de tăiere!” (Flp 3, 2) (traducerea românească pare a nu fi în acord cu explicaÅ£iile Sf. Ioan Gură de Aur, pentru că în loc de tăiere apare tăiere împrejur. ÃŽn original (Flp 3, 2) avem cuvântul tăiere, mutilare; cuvântul tăiere împrejur va fi folosit la Flp 3, 3. De aceea, în acest context, mai corect ar fi: „PăziÅ£i-vă de tăiere!” – n. edit.).

Åži nu spune că tăierea împrejur ar fi un lucru rău, sau că ar fi de prisos, pentru a nu-i supăra pe bărbaÅ£ii iudei, ci rânduieÅŸte cu multă înÅ£elepciune lucrul, căci scoţând din expresia obiÅŸnuită tocmai faptul care o defineÅŸte [„împrejur”], face cuvântul mai plăcut, ba chiar mai important decât însuÅŸi faptul tăierii împrejur. „PăziÅ£i-vă de tăiere!”, zice el aici, dar în Epistola către Galatcni nu spune la fel, ci pentru că acolo boala era grea ÅŸi primejdioasă, el se atinge de rană fără sfială ÅŸi cu multă autoritate; în cazul de faţă, însă, fiindcă filipenii nu făcuseră nimic din ceea ce făcuseră galatenii, priveÅŸte cum el  le arată mulÅ£umirea sa până ÅŸi în modul de a le vorbi. „PăziÅ£i-vă de tăiere (împrejur) pentru că noi suntem tăierea împrejur” (Flp 3, 2 – 3).

Cum aÅŸa? „…noi, cei ce slujim în Duhul lui Dumnezeu… ÅŸi nu ne bizuim pe trup” (Flp 3, 3). Nu zice «să încercăm amândouă aceste tăieri împrejur ÅŸi să vedem care e mai bună», ÅŸi nici măcar n-o numeÅŸte pe cea dintâi cu numele ei „tăiere împrejur”, însă ce spune? «Numai acea tăiere împrejur” este tăiere adevărată. Åži pentru ce? Pentru că nu fac altceva decât să-ÅŸi taie carnea de pe trup. Ceea ce fac ei nu este legiuit, nu este nimic altceva decât o scrijelitură, sau o simplă tăietură în carne.» Aici fie că acesta este sensul cuvântului, fie că face aluzie la cei ce încercau să taie, să dezbine Biserica. Prin „tăiere” noi înÅ£elegem un act simplu, făcut la întâmplare ÅŸi fără să însemne ceva.

Dacă e vorba însă de a căuta adevărata tăiere împrejur, aceasta se găseÅŸte numai la noi, creÅŸtinii: „Noi, cei ce slujim în Duhul lui Dumnezeu” (Flp 3, 3), adică noi, care-L cinstim pe Dumnezeu duhovniceÅŸte. Spunc-mi, te rog, ce este mai bun, sufletul sau trupul? NegreÅŸit că sufletul. AÅŸadar ÅŸi tăierea împrejur a sufletului este mai bună, ba nu mai bună, ci chiar singura tăiere împrejur. Chiar ÅŸi în timp ce stăpânea Legea, tăierea împrejur a inimii era mai aleasă: „Deci să tăiaÅ£i împrejur inima voastră ÅŸi de acum înainte să nu mai fiÅ£i tari la cerbice” (Dt 10, 16). Tot astfel ÅŸi în Epistola către Romani el distruge tăierea împrejur zicând: „Pentru că nu cel ce se arată pe dinafară e iudeu, nici cea arătată pe dinafară în trup, este tăiere împrejur; ci este iudeu cel întru ascuns, iar tăierea împrejur este aceea a inimii, în Duh, nu în literă” (Rm 2, 28 – 29). Iar în cele din urmă o lipseÅŸte chiar ÅŸi de denumirea ei obiÅŸnuită, căci nu mai este tăiere împrejur, spune el, ci tăiere. Pentru că ÅŸi cele preînchipuite sunt cinstite atât timp cât Adevărul nu a sosit; dar când Adevărul s-a arătat, preînchipuirea nu-ÅŸi mai are locul.

De exemplu, dacă am avea în faÅ£a noastră un tablou ce urmează a fi pictat, iar cineva i-ar fi schiÅ£at doar conturul, până ce nu i se vor adaugă ÅŸi culorile cerute de noi, nu vom putea spune: «Iată împăratul!» Dar după ce ÅŸi culorile i-au fost adăugate, iar conturul [preînchipuirea] a fost acoperit – sau, mai bine zis, ascuns sub arătarea adevărului, ÅŸi nu se mai vede – atunci putem spune pe drept cuvânt: «Iată împăratul!». El nu a spus că «tăierea împrejur este în noi», ci „noi suntem tăierea împrejur” (Flp 3, 3) ÅŸi pe bună dreptate, fiindcă tăierea împrejur cea duhovnicească e plină de virtute ÅŸi-l arată pe adevăratul om. Åži nici n-a spus că «la ei este tăiere», ci „PăziÅ£i-vă de tăiere!” (Flp 3, 2), lăsând să se înÅ£eleagă faptul că ei sunt stăpâniÅ£i de răutate ÅŸi pierzare.

«Dar tăierea împrejur, spune el, nu se face în trup, ci în duh, în inimă». „Şi nu ne bizuim pe trup, deÅŸi eu aÅŸ putea să mă bizui ÅŸi pe trup” (Flp 3, 3 – 4). Ce înÅ£elege el când spune „să mă bizui ÅŸi pe trup”? Prin această expresie înÅ£elege lauda, curajul ÅŸi priceperea în vorbire. Bine a făcut că a adăugat această expresie, fiindcă dacă vreun neam ar fi acuzat tăierea împrejur ÅŸi nu atât tăierea împrejur cât pe cei ce o practicau poate că, din punctul de vedere al iudeilor, acest atac ar fi părut lipsit de nobleÅ£e, adică fără cunoÅŸtinÅ£a celor ce trebuie respectate, ca unul ce n-a luat parte la ele; dar acum, când cel ce acuză este tocmai unul care s-a împărtăşit din acele obiceiuri religioase, în acest caz el nu poate fi învinuit că nu le-a cunoscut, ci că a fost convins de insuficienÅ£a lor, s-a deÅŸteptat ÅŸi a ajuns chiar la cunoÅŸtinÅ£a adevărului.

Ia aminte acum la smerenia lui pe care o arată în Epistola către Galateni, când, nevoit fiind să spună despre sine însuÅŸi lucruri mari, zice: „Căci aÅ£i auzit despre purtarea mea de altădată întru iudaism” (Ga 1,  13), ÅŸi iarăşi: „Dacă vreun altul socoteÅŸte că se poate bizui pe trup, eu cu atât mai mult” (Flp 3, 4), adăugând apoi imediat: „evreu din evrei” (Flp 3, 5). „Dacă vreun altul socoteÅŸte” (Flp 3, 4), spune el, arătând prin aceasta că purtarea lor îl obliga să vorbească. «Dacă voi vă bizuiÅ£i pe voi înÅŸivă, eu cu atât mai mult», zice el, prilej cu care el foloseÅŸte o uÅŸoară mustrare, căci nu numeÅŸte pe nimeni, dându-le astfel ocazia de a se întoarce din rătăcire. „Dacă vreun altul socoteÅŸte că se poate bizui…” (Flp 3, 4). Bine spune „dacă… socoteÅŸte”, pentru că arată astfel că, sau e posibil ca ei să nu aibă o astfel de nădejde, sau că acea nădejde, în realitate, nici n-ar fi existat.

„La opt zile, am fost tăiat împrejur” (Flp 3, 4). Mai întâi le înfăţiÅŸează faptul pe care ei îl considerau a fi demn de laudă – tăierea împrejur – apoi adaugă: „sunt din neamul lui Israel” (Flp 3, 5), arătând prin acestea amândouă că nu este prozelit ÅŸi nici dintre prozeliÅ£i. Prin cuvântul „La opt zile am fost tăiat împrejur” (Flp 3, 4) dovedeÅŸte că nu era prozelit, iar prin celălalt cuvânt – „sunt din neamul lui Israel” (Flp 3, 5) arată că nici dintre prozeliÅ£i nu era. Zicând apoi „sunt din neamul lui Israel” (Flp 3, 5), ca să nu crezi cumva că erau din cele zece seminÅ£ii care se dezbinaseră ÅŸi formau regatul Samariei, adaugă: „din seminÅ£ia lui Veniamin” (Flp 3, 5), adică din seminÅ£ia cea mai aleasă. „Evreu dintre evrei” (Flp 3, 5), adică nu prozelit, ci dintru început chiar dintre evreii cei mai aleÅŸi. Se putea să fie cineva din Israel ÅŸi să nu fie „evreu dintre evrei” din cauză că mulÅ£i,  fiind amestecaÅ£i cu păgânii, nu mai ÅŸtiau limba ebraică. Prin aceste cuvinte fie voieÅŸte să arate ceea ce am spus mai sus, fie voieÅŸte să dovedească marea lui nobleÅ£e.

„După lege fariseu” (Flp 3, 5) zice el, prilej cu care începe să sublinieze cele privitoare la propria sa voinţă, fiindcă cele de până acum nu depindeau de voinÅ£a lui. A fi tăiat împrejur nu depindea de el, la fel cum nici faptul de a fi din neamul lui Israel ÅŸi din seminÅ£ia lui Veniamin. AÅŸa că ÅŸi prin aceasta se dovedeÅŸte a fi mai presus decât alÅ£ii, cu toate că poate mulÅ£i erau de acelaÅŸi rang cu el. De unde reiese faptul că era mai presus decât alÅ£ii? Pe de o parte, mai cu seamă din faptul de a nu fi prozelit, iar pe de altă parte, din faptul că făcea parte din cea mai aleasă dintre seminÅ£ii ÅŸi din cea mai aleasă sectă iudaică, pe care o avea ca moÅŸtenire de la strămoÅŸi, ceea ce cu siguranţă nu se putea spune despre prea mulÅ£i.

Apoi începe să înfăţiÅŸeze lucrurile care depindeau de voinÅ£a sa, unde mai ales era superior celorlalÅ£i. „După lege fariseu; în ce priveÅŸte râvna, prigonitor al Bisericii” (Flp 3, 5 – 6). Dar nu ajungea doar atât de vreme ce era cu putinţă ca cineva să fie fariseu, dar fără multă râvnă ÅŸi de aceea adaugă, pentru a-ÅŸi dovedi superioritatea: „în ce priveÅŸte dreptatea cea din Lege” (Flp 3, 6). Åži fiindcă s-ar fi putut ca ÅŸi alÅ£ii să se arunce în primejdii, umblând poate după întâietate – aÅŸa cum făceau arhiereii – lucru care n-ar fi dovedit nicidecum că sunt râvnitori ai Legii, de aceea adaugă: „În ce priveÅŸte dreptatea cea din Lege, fără de prihană” (Flp 3,6).

Şi dacă el, prin nobleţe, prin voinţă şi prin modul de viaţă, era mai presus decât alţii, de ce a părăsit atunci toate aceste calităţi vrednice de respect, dacă nu pentru faptul că pe cele ale lui Hristos le-a găsit cu mult mai însemnate şi mai mari?

Motiv pentru care ÅŸi adaugă imediat: „Dar cele ce-mi erau mie câştig, acestea le-am socotit pentru Hristos pagubă” (Flp 3, 7).

În timp ce Pavel avea o astfel de viaţă serioasă încă din copilărie şi o astfel de nobleţe, în timp ce el depunea atâta osteneală şi grijă; în timp ce el înfrunta atâtea primejdii, atâtea intrigi îndreptate împotriva sa iar pe cele ce mai înainte fuseseră pentru el câştig, acum le socotea pe toate drept pagubă, numai cu scopul de a dobândi pe Hristos, noi nici măcar averile nu le dispreţuim, ca să putem dobândi pe Hristos, ci preferăm să pierdem chiar şi viaţa viitoare, numai să nu ne despărţim de deşertăciunile acestei vieţi, deşi toate acestea nu ne sunt decât spre pagubă.

Spune-mi, te rog, dacă cercetăm amănunţit lucrurile care formează aşa-zisa avere, ce altceva aflăm decât că toate sunt spre paguba noastră, osteneală zadarnică şi fără de folos? Într-adevăr, ce folos putem avea de la mulţimea hainelor pe care le purtăm, haine poate chiar de mare valoare? Ce câştig putem trage din faptul că suntem îmbrăcaţi cu ele? Nimic altceva, decât că ne păgubim. Cum? Chiar şi săracul care are pe trupul său o haină ruptă şi neînsemnată, să nu crezi că pe timpul căldurilor suferă mai mult decât tine arşita soarelui; o suferă chiar cu mai multă uşurinţă decât tine, fiindcă acele haine rupte pe care le are pe trup, îi lasă trupul în mai mare libertate, pe când hainele cele noi, chiar de-ar fi fine ca pânza păianjenului, nu vor lăsa totuşi trupului acea libertate. Tu, din cauza mândriei celei prosteşti, ai două haine, de multe ori chiar trei, ai apoi palton, cingătoare şi pantaloni, pe când acela este îmbrăcat cu o singură haină pe care o poartă cu mai mare uşurinţă.

Apoi îi vedem pe cei bogaţi cum, din această cauză, păşesc pe drum alene, plini de năduşeală, pe când pe cei săraci nu-i vedem suferind de acestea. Aşadar, când acea haină ruptă şi de nici un folos te slujeşte la fel ca şi acelea pe care ai plătit atâta aur, atunci nu e oare pagubă ceea ce e mult şi de prisos? Nu ţi-a fost de nici un folos în afara faptului că ai cheltuit pe ele o mulţime de bani, aşa încât tu, cel bogat, acelaşi serviciu ca al săracului l-ai plătit cu o sută de galbeni sau chiar mai mult, pe când el a dat numai puţin argint. Ai văzut paguba? Mândria ta nu-ţi dă voie, însă, s-o vezi.

Vrei să vorbim şi de aurul ce se cheltuieşte cu caii sau cu femeile? Să examinăm şi acestea, fiindcă pe lângă multe altele, bogăţia îl şi prosteşte pe om. Ei cu aceeaşi valoare preţuiesc şi femeile, şi pe cai, şi pentru amândouă se împodobesc la fel. În plus femeile vor să se arate frumoase chiar şi în lucrurile pe care le poartă, chiar şi în voalurile care le acoperă faţa. Spune-mi, te rog, ce câştig dobândeşti împodobindu-ţi calul sau asinul cu aur?

Dar femeia ta care poartă împrejurul gâtului şi mâinilor atâta mulţime de aur şi de pietre preţioase, ce câştig are? «Dar obiectele din aur, spui tu, nu se strică». Bine, dar mulţi spun că aurul şi pietrele preţioase îşi pierd mult din valoare când stăpâna se duce cu ele la baie sau în altă parte. Dar fie şi aşa, chiar de nu s-ar vătăma întru nimic, care ar fi totuşi câştigul? Spune-mi, când acele pietre preţioase cad jos şi se pierd, oare nu-i aceasta o pagubă? Când ele atrag asupra stăpânei invidia, din partea unora, şi curse, din partea altora, oare nu-i aceasta o pagubă? Când acele podoabe nu folosesc cu nimic pe cea care le are, ci, dimpotrivă, aţâţă privirile celor invidioşi şi le atrage atenţia tâlharilor, atunci, nu spre pagubă îi sunt aceste lucruri?

Când bărbatul ar putea întreprinde ceva ce i-ar aduce folos cu banii pe care i-a cheltuit pe acele bijuterii, dar cu toate acestea, nu poate, din pricina luxului ce-o stăpâneşte pe femeia sa, ci de multe ori este silit să renunţe chiar la cele necesare numai şi numai pentru ca ea să se împodobească cu aur, oare acest fapt nu-i este spre pagubă? Banul (verbul de la care provine înseamnă a întrebuinţa bine un lucru, a te folosi bine de el) de aceea are acest nume, pentru ca noi să-l întrebuinţăm bine, să lucrăm cu el ceva bun şi folositor. Dar când pofta de bijuterii a femeii nu-l lasă, oare atunci nu este aceasta o pagubă generală? Cel care nu îndrăzneşte să folosească proprii săi bani, ca şi cum ar fi bani străini, oare nu are el pagubă de pretutindeni? Dar când construieşte case mari şi strălucite, cu coloane de marmură, cu porticuri frumoase, cu locuri de plimbare (grădini) pe care le înfrumuseţează în tot chipul cu statui şi cu statuete asezate?

Mulţi obişnuiesc să-i considere fericiţi pe astfel de oameni, însă noi nu cercetăm acum acest lucru. Apoi, la ce foloseşte plafonul aurit? Oare nu aduce acelaşi folos ca unul simplu şi cu simetrie? «Dar, vei spune tu, plafonul aurit este foarte plăcut şi atractiv». Dar aceasta doar scurt timp, iar după aceea, gata, şi-a pierdut din puterea sa de atracţie! Dacă chiar soarele nu ne mai uimeşte cu frumuseţea sa pentru că ne-am obişnuit cu ea, lucrurile de artă cu atât mai mult nu ne vor mai uimi, şi vom ajunge să le dăm şi lor tot atâta atenţie, câtă atenţie acordăm unor lucruri făcute din lut. Spune-mi, pentru ce într-o casă, fie ea şi cea mai bună, să se găsească o mulţime de coloane, statuete frumoase şi aur împrăştiat pe pereţi fără de nici un rost. Aceasta nu e nimic altceva, decât dovada prostiei şi a unei mândrii nejustificate. Aşadar, în tot locul trebuie să ne folosim de cele necesare şi nicidecum de cele ce ne folosesc.

Ai văzut aşadar că acest fapt nu-i decât pagubă? Ai văzut că de prisos este şi fără nici o justificare? Dacă nu îndeplineşte vreo necesitate şi nici vreo mulţumire deosebită, deoarece, o dată cu trecerea timpului, devine foarte neplăcut, atunci nu e nimic altceva, decât pagubă. Dar slava deşartă care te stăpâneşte nu te lasă să vezi toate aceste lucruri. Ei bine, Pavel le-a părăsit pe toate, deşi le considera câştig! Iar noi nici măcar paguba nu o părăsim pentru Hristos! Oare până când vom fi alipiţi de pământ? Oare până când nu ne vom ridica privirea spre cer? Nu-i vedeţi pe cei îmbătrâniţi cum nu mai simt nimic faţă de cele trecute? Nu-i vedeţi pe cei ce se sfârşesc, fie ei bătrâni sau tineri? Nu-i vedeţi pe cei ce au rămas în viaţă după ce au fost părăsiţi de ei? Pentru ce ne lipim de lucrurile nestatornice, pentru ce ne legăm de cele nesigure? Oare până când nu vom pricepe micimea celor ce rămân după noi? Ce nu ar da bătrânii să scape de bătrâneţe, dacă ar fi cu putinţă? Şi câtă rătăcire nu e faptul de a voi cineva să se întoarcă în tinereţea de mai înainte, motiv pentru care ar da cu cea mai mare dragoste totul? Numai să reîntinerească şi să nu mai îmbătrânească niciodată? Iar tinereţea cea duhovnicească, aceea care e unită cu o bogăţie nespusă nu vor s-o atingă nici măcar pe departe, ci doar să stăpânească peste toate acele lucruri care aici nu folosesc la nimic!

Aceste pretinse bunuri nu pot nici să te scape de moarte, nici să te izbăvească de boală şi nici nu pot împiedica bătrâneţea sau orice altceva din cele necesare şi cerute de legea naturii. Şi cu toate acestea te mai laşi încă stăpânit de ele! Spune-mi, care ţi-e câştigul? Beţii, lăcomie în mâncăruri, dezmierdări absurde şi de tot felul, toate acestea ne chinuiesc mai rău decât cei mai tirani stăpâni, doar atât câştigăm din bogăţie şi altceva nimic, fiindcă nici nu vrem să câştigăm altceva, pentru că dacă am vrea, am putea moşteni, cu această bogăţie, chiar şi cerul! «Aşadar, spui tu, bogăţia este un lucru bun». Dar nu bogăţia în sine poate face acest lucru, ci intenţia celui ce o are, iar că aşa este, gândeşte-te că e posibil ca chiar şi săracul să moştenească cerul, fiindcă, aşa cum am spus de multe ori, Dumnezeu nu se uită şi nici nu cântăreşte cele date ca milostenie, ci se uită la intenţia celui ce a dat. E cu putinţă să fie cineva şi sărac şi cu toate acestea să câştige totul cu puţinul pe care l-a dat, pentru că Dumnezeu cere de la noi doar ceea ce putem să facem.

Nici bogăţia nu ne duce în ceruri ÅŸi nici sărăcia nu ne duce în iad, ci doar intenÅ£ia bună sau rea. AÅŸadar, pe această intenÅ£ie s-o îndreptăm, pe aceasta s-o orânduim aÅŸa cum se cuvine ÅŸi totul ne va fi uÅŸor. AÅŸa cum tâmplarul fie că are unelte de fier, fie din aur în acelaÅŸi fel lucrează lemnul, ba cu cele de fier ar lucra ÅŸi mai bine, la fel ÅŸi în cazul de faţă, unde virtutea este mai uÅŸor de dobândit prin sărăcie. Iar că aÅŸa este, ascultă-L pe Hristos spunând despre bogăţie: „mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în ÃŽmpărăţia lui Dumnezeu” (Mt 19, 24), în timp ce nimic de acest fel n-a spus despre sărăcie, ci dimpotrivă: „Du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor… după aceea vino ÅŸi urmează-Mi” (Mt 19, 21). AÅŸa că cerul se câştigă dând averea săracilor ÅŸi urmându-I Lui!

Aşadar, să nu fugim de sărăcie, căci ea ne aduce Împărăţia cerurilor şi de asemenea, să nu privim bogăţia ca pe un lucru bun, de vreme ce-i pierde pe cei care nu sunt cu luare-aminte, ci să avem întotdeauna ochiul aţintit către Dumnezeu, să ne folosim cum se cuvine de cele pe care El ni le-a dăruit, să întrebuinţăm cu chibzuinţă, zic, şi de puterea trupului, şi de averea noastră, şi, în sfârşit, de toate celelalte.

De altfel e chiar absurd ca noi să întrebuinţăm pentru alţii aceste lucruri şi nu pentru Creatorul nostru.

Ţi-a creat ochiul? Fă-l pe acesta folositor lui Dumnezeu şi nu diavolului. Cum să faci acest lucru? Privind făpturile Lui, lăudându-L şi slăvindu-L, şi, totodată, păzindu-l de vederea femeilor.

Ţi-a dat mâinile? Foloseşte-le pentru a-L mulţumi pe El şi nu pe diavol, adică nu în furturi şi înşelăciuni, ci în binefaceri şi milostenii; ţine-le întinse în rugăciuni neîncetate şi ridică-i pe cei căzuţi.

Å¢i-a dat urechile? Nu le folosi pentru ascultarea versurilor celor întortocheate, nici în ascultarea vorbelor necuviincioase, ci: „tot cuvântul tău să fie despre legea Celui Preînalt” (Sir 9, 15), ÅŸi iarăşi: „Stai în tovărăşia celor bătrâni ÅŸi cu cel înÅ£elept te uneÅŸte. Tot graiul dumnezeiesc pofteÅŸte a-l auzi ÅŸi pildele înÅ£elegerii să nu treacă de la tine” (Sir 6, 35 – 36).

Å¢i-a făcut gură? Ei bine, aceasta să nu vorbească nimic din cele ce nu se cuvin, ci să cânte psalmodii, imnuri ÅŸi cântări duhovniceÅŸti, sau cum e spus undeva: „Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor ce ascultă” (Ef 4, 29), adică să fie spre zidire ÅŸi nu spre sminteală, să fie spre laudă, iar nu spre hulirea aproapelui, să nu fie spre urzirea de viclenii, ci cu totul dimpotrivă.

Ţi-a făcut picioare, nu pentru a alerga spre rele, ci spre lucruri bune.

Ţi-a făcut stomac, nu ca să-l faci să pleznească de atâtea mâncăruri, ci pentru a putea trăi şi cugeta.

Ţi-a dat dorinţa trupească, nu pentru a te tăvăli în curvii şi preacurvii, ci spre a naşte copii, pentru continuarea neamului omenesc.

Ţi-a dăruit minte, nu pentru a-L blestema, nici pentru a fi bârfitor, ci serios.

A lăsat şi bani, pentru a-i întrebuinţa bine, a lăsat şi putere, pentru a o întrebuinţa spre bine. Ne-a dăruit meşteşugurile şi artele frumoase pentru ca astfel viaţa să ne fie mai plăcută, prin traiul laolaltă, iar nu ca să ne depărtăm de cele duhovniceşti şi unii de alţii, nu pentru a da atenţie meşteşugurilor celor urâte, ci celor trebuitoare, pentru ca astfel să ne ajutăm unii pe alţii şi nu să ne doborâm unii pe alţii.

Casa ne-a lăsat-o pentru a ne apăra de ploaie şi de schimbările vremii, iar nu pentru altceva, nu pentru a o împodobi tu cu aur şi săracul să moară de foame. Ne-a dat şi haine pentru ca să ne acoperim trupurile, iar nu pentru a ieşi în evidenţă, nu pentru ca acele haine să fie împodobite cu aur mult, iar Hristos să Se prăpădească gol şi flămând. A dat omului un acoperământ, nu pentru a-l avea numai pentru el, ci pentru a-l oferi şi altora.

A dat pământul, nu pentru ca tu să te foloseşti mai mult decât alţii şi să ai de unde cheltui bunurile lui Dumnezeu cu desfrânatele şi cu actriţele, cu cele ce cântă din chitară sau cu cei ce cântă din flaut, ci cu cei flămânzi şi aflaţi în nevoie.

Marea a lăsat-o nu pentru a-i răscoli tu adâncurile după perle şi alte asemenea lucruri, ci pentru a pluti pe ea şi pentru a nu te obosi în vreo călătorie lungă.

«Atunci pietrele preţioase pentru ce există?» întrebi tu. Dar eu te întreb: de ce sunt făcute aşa cum sunt? De ce unele sunt foarte scumpe, iar altele mai puţin folositoare? Unele sunt potrivite pentru ziduri, altele însă nu sunt bune la nimic; unele sunt mai tari şi mai puternice, iar altele nu. «Dar, spui tu, acestea sunt făcute pentru înfrumuseţare». Însă acest lucru e doar aprecierea ta! Fiindcă ce au ele în plus? Poate că sunt albe? Dar nu pot fi mai albe decât marmura cea albă, ba nici măcar la fel. Poate că sunt tari? Dar nici acest lucru nu-l poate spune cineva. Să fie oare foarte folositoare? Nu s-ar putea spune nici aceasta. Aşadar, de ce au fost atunci admirate într-atât de oameni? Fiindcă această admiraţie n-a venit de nicăieri, decât din preţuirea pe care oamenii înşişi le-au dat-o. Pentru că dacă nu sunt nici mai bune decât multe altele pentru că altele sunt chiar mai importante şi mai albe, nici mai folositoare, nici mai tari, atunci de unde s-a născut o astfel de admiraţie? Oare nu doar din preţuirea, din părerea pe care oamenii şi-au format-o despre ele?

De ce, aşadar, a dat Dumnezeu o asemenea valoare pietrelor? Pentru că nu Dumnezeu a dat-o, ci tu ai crezut că sunt cine ştie ce lucru mare. Dar atunci pentru ce le admiră oare şi Sf. Scriptură? Pentru că şi ea vorbeşte în acord cu părerea pe care ţi-ai format-o despre ele, la fel cum şi dascălul face de multe ori, când, vorbind cu copilul, admiră şi el ceea ce admiră şi copilul, cu scopul vădit de a-l scoate din acele gânduri şi de a-l pune pe drumul cel drept.

De ce cauÅ£i la frumuseÅ£ea hainelor? Dumnezeu a rânduit să te îmbraci cu haine ÅŸi să te încalÅ£i cu încălţări, dar celelalte ce rost pot avea? „Dorite sunt [judecăţile Domnului] mai mult decât aurul ÅŸi decât piatra cea de mare preÅ£” (Ps 8, 11).

Acestea sunt, iubiţilor, cele cu adevărat folositoare, în timp ce celelalte sunt nefolositoare, pentru că dacă ar fi de vreun folos, nu s-ar fi dat poruncă a le dispreţul. Sf. Scriptură vorbeşte despre ele în acord cu părerea noastră, dar această arată şi mai mult iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Pentru ce oare a lăsat porfira şi altele de acest fel? Pentru a arăta harul Său! Nemăsurata bogăţie a harului său de multe alte creaţii este mărturisită. De exemplu, ne-a dăruit grâul, iar tu faci din el nu numai pâine, ci şi plăcinte, şi prăjituri de tot felul, foarte plăcute la gust. De altfel toate acestea au fost născocite de poftă şi de slava cea deşartă.

Ai vrut să-ţi înfăţişez toate aceste lucruri. Dar dacă vreun străin sau vreun cultivator de pământ fără experienţă te-ar vedea admirându-le într-atât şi te-ar întreba din ce cauză ai atâta admiraţie, oare ai avea ce să-i răspunzi? Poate ai răspunde că sunt plăcute vederii? Nu cred. Să încetăm aşadar cu astfel de aprecieri şi să ne ţinem strânşi numai de adevăruri, pentru că toate celelalte nu-s decât lucruri trecătoare care se pierd ca valurile unui râu.

De aceea vă rog să stăm tari pe piatra credinţei, pentru a ne învrednici astfel de bunurile făgăduite prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia Se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.