OMILIA XII

din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei”

Dar Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi, care sunt înfieraţi în cugetul lor. Aceştia opresc de la căsătorie şi de Ia unele bucate, pe care Dumnezeu le-a făcut spre gustare cu mulţumire, pentru cei credincioşi şi pentru cei ce au cunoscut adevărul, pentru că orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire; căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune. (I Timotei 4, 1-5)
După cum cei ce se Å£in de credinţă, se sprijină pe o ancoră puternică, tot aÅŸa ÅŸi cei ce au căzut din credinţă, nicăieri nu pot sta cu putere, ci purtându-se în dreapta ÅŸi în stânga, la urmă ajung chiar la gura prăpastiei în care se prăbuÅŸesc. Aceasta a învederat-o când spune că s-au depărtat unii de la credinţă ÅŸi au căzut, iar acum zice: „Iar Duhul lămurit grăieÅŸte, că în vremurile de apoi se vor depărta unii de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înÅŸelătoare.” Acestea le spune apostolul pentru manihei, ÅŸi encratiÅ£i, ÅŸi marcioniÅ£i, ÅŸi pentru toată ceata lor de eretici, că în vremurile din urmă se vor depărta unii de la credinţă”. Ai văzut că pricina tuturor relelor în timpurile de după aceasta va fi depărtarea de credinţă? Si ce va să zică „lămurit”? Adică pe faţă, lămurit, mărturisit, fără nici o îndoială. „Să nu te minunezi, zice, dacă acum, depărtându-se unii de la credinţă, fac cele ale iudeilor, căci vor veni timpuri ÅŸi mai grele, când unii din cei ce se împărtăşesc de credinţă vor face aceasta, introducând poveÅ£ele lor cele vătămătoare, până ÅŸi în privinÅ£a nunÅ£ii, ÅŸi la mâncăruri, ÅŸi la toate de acest fel.”
AÅŸadar, el spune acestea nu pentru iudei, căci expresia „în vremurile cele de apoi” ÅŸi „se vor depărta de credinţă” cum ar avea loc aici? Ci el vorbeÅŸte de manihei ÅŸi căpeteniile lor. I-a numit duhuri înÅŸelătoare, ÅŸi cu drept cuvânt, fiindcă numai de acele
duhuri fiind miÅŸcaÅ£i, ei vor grăi asemenea înÅŸelăciuni. Åži ce vrea să zică: „prin făţărnicia unor mincinoÅŸi: Adică, cele ce ei grăiesc, le spun nu din ignoranţă, sau din neÅŸtiinţă, ci prefăcân-du-se, mint, ÅŸtiind foarte bine adevărul, însă având cugetul lor aprins, adică având o voinţă rea. Dar de ce oare spune numai de ereticii aceÅŸtia, fiindcă Hristos a spus ÅŸi de alÅ£ii, zicând: „că smintelile trebuie să vină” (Matei 18, 7), ÅŸi le-a prezis prin pilde? Dar tu minunează-te de prorocia lui Pavel, căci mai înainte de timpurile în care era să se petreacă, el arăta chiar ÅŸi timpul, ca ÅŸi cum parcă ar zice: „Nu te minuna, deci, dacă acum chiar, cele ale credinÅ£ei îşi au începutul, ÅŸi încă încearcă unii a introduce pe furiÅŸ credinÅ£ele lor cele vătămătoare, căci atunci când se va fixa bine credinÅ£a în inima lor, după un timp îndelungat, se vor depărta unii de credinţă.”
„Oprind a se căsători, zice, ÅŸi de la unele bucate.” Åži de ce n-a mai spus ÅŸi de celelalte învăţături greÅŸite? Apoi a făcut aluzie ÅŸi la acelea, zicând în general: „luând aminte la duhurile cele înÅŸelătoare, ÅŸi la învăţăturile demonilor”. Căci el nu voia a băga în sufletul oamenilor, de pe acum, asemenea idei, ci numai ceea ce îşi luase de la început — ca de pildă ferirea de mâncări — aceea le-a arătat. „Care Dumnezeu le-a făcut, spre gustare cu mulÅ£umire, pentru cei credincioÅŸi ÅŸi pentru cei ce au cunoscut adevărul.”
Dar celor necredincioÅŸi nu? Apoi cum ÅŸi celor necredincioÅŸi, în timp ce legea îi opreÅŸte de la anumite mâncăruri? Deci cum? Oare dezmierdarea în mâncări nu este împiedicată? Ba încă foarte tare. Åži de ce a fost împiedicată, dacă a fost făcută de Dumnezeu spre împărtăşire? Pentru că ÅŸi pâinea a făcut-o, însă necumpătarea în mâncarea ei a împiedicat-o; ÅŸi vinul 1-a făcut, dar necumpătarea în băutură a împiedicat-o. Apostolul nu porunceÅŸte a se depărta de dezmierdare în bucate ca de ceva necurat, ci pentru că prin necumpătare moleÅŸeÅŸte sufletul. „Pentru că orice făptură a lui Dumnezeu, zice, este bună ÅŸi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulÅ£umire.” Apoi dacă este făptura lui Dumnezeu, este bună — căci „toate erau bune foarte” — zice Moise în Cartea Facerii. Când zice „făptura lui Dumnezeu” apostolul a făcut aluzie în genere la toate cele ce sunt spre mâncare, ÅŸi deja smulge mai dinainte rătăcirea celor care au introdus materia ca fără început, ÅŸi spun că mâncărurile sunt din acea materie. AÅŸadar, dacă ceea ce a făcut Dumnezeu este bun, zici tu, ce înseamnă expresia: „Căci se sfinÅ£eÅŸte prin cuvântul lui Dumnezeu ÅŸi prin rugăciune”? Se desprinde de aici că, fiind necurată, se sfinÅ£eÅŸte. Nu aceasta o spune apostolul, ci aici el se adresează către aceia care credeau că pot fi unele dintre ele spurcate. Prin urmare aici el stabileÅŸte două lucruri principale: cel dintâi, că nimic făcut de Dumnezeu nu este spurcat, ÅŸi al doilea, că de s-ar spurca, tu ai doctoria: opreÅŸte-te, înseamnă-1, mulÅ£umeÅŸte ÅŸi slăveÅŸte pe Dumnezeu, ÅŸi atunci orice necurăţie a dispărut.
„AÅŸadar, zici tu, putem curăţi în acest chip ÅŸi jertfele cele jertfite idolilor?” Dacă nu ÅŸtii că a fost jertfit idolilor, desigur că le vei putea curăţi în felul acesta; iar dacă ai ÅŸtiut, ÅŸi totuÅŸi te-ai împărtăşit din ele, necurat vei fi, ÅŸi nu pentru că este jertfă idolească, ci pentru că poruncindu-Å£i-se a nu te împărtăşi cu demonii, tu prin acele mâncări te-ai împărtăşit, încât nici acele mâncăruri nu sunt de la natură necurate, ci necurăţenia le vine de la intenÅ£ia ta, ÅŸi de la neascultare. AÅŸadar, nu este necurată mâncarea de carne de porc? „Nu, zice el; dacă ai luat cu mulÅ£umire, cu cumpătare; necurată nu este decât intenÅ£ia, sau voia cea liberă a ta, care nu mulÅ£umeÅŸte lui Dumnezeu.”
Punându-le înaintea fraţilor acestea, vei fi bun slujitor al lui Hristos Iisus, hrănindu-te cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături, căreia ai urmat. (4, 6) Acestea, care anume? Cele pe care le-a spus; că taina este mare, că a se depărta cineva de nuntă şi de mâncări este faptă diavolească, că prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune bucatele se curăţesc. Hrănindu-te cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături căreia ai urmat, iar de basmele cele lumeşti şi băbeşti, fereşte-te şi deprinde-te cu dreapta credinţă. (4, 7)
„Acestea le vei spune”, zice. PriveÅŸte că el nicăieri nu-ÅŸi impune autoritatea sa, ci numai prin condescendenţă (pogorământ). „Le vei spune”, zice. N-a spus: „poruncindu-le, punându-le în vedere de a se conforma întocmai”, ci „le vei spune, adică spune-le acestea, sfătuindu-i, ÅŸi îndeamnă-i cu cuvintele credinÅ£ei”. „Le vei spune” zice, arătând prin aceasta necontenita luare-aminte la asemenea chestiuni. Precum hrana aceasta noi o pretindem în fiecare zi, tot aÅŸa pretindem ca ÅŸi cuvintele credinÅ£ei pururea să le cerem, pururea să ne hrănim cu ele, pururea să le rumegăm aÅŸa-zicând în noi, într-una vorbind de aceasta, pururea meditându-le, fiindcă au în ele nu orice fel de hrană.
„Iar de basmele cele lumeÅŸti ÅŸi băbeÅŸti, fereÅŸte-te.” Despre ce spune el aici? Despre observaÅ£iile iudaice, pe care le numeÅŸte basme, ÅŸi cu drept cuvânt, fiindcă sunt sau falsificări, sau pierdere de vreme. Cele ce se fac la timp, sunt folositoare, iar cele făcute fără timp sunt nu numai nefolositoare, ci ÅŸi vătămătoare. GândeÅŸte-te, de pildă, la un bărbat, care după ce a trecut de vârsta de douăzeci de ani, s-ar pune la sânul doicii ca să sugă lapte; gândeÅŸte-te, zic, cât de ridicol ar fi pentru acest fapt făcut fără timp. Ai văzut că asemenea fapte el le-a numit lumeÅŸti ÅŸi băbeÅŸti, pe de-o parte fiindcă sunt învechite, iar pe de alta pentru că îngreunează credinÅ£a. A Å£ine sub groază ÅŸi frică un suflet care s-a ridicat mai presus de asemenea nimicuri, aceasta este desigur rezultatul unor porunci necurate.
„Deprinde-te cu dreapta credinţă”, adică, spre credinţă curată ÅŸi viaţă bună, căci aceasta vrea să zică „dreaptă-credinţă”. Prin urmare, noi avem nevoie de exerciÅ£iu permanent, de obiÅŸnuinţă.
Căci deprinderea trupească la puÅ£in foloseÅŸte. (4, 8) Unii zic că aceste cuvinte sunt spuse pentru gimnastica trupească. Să nu înÅ£elegeÅ£i aceasta! Nu pentru exerciÅ£iul trupului vorbeÅŸte el aici, ci pentru al sufletului, pentru gimnastica duhovnicească. Căci dacă ar fi trupească, desigur că 1-ar hrăni pe trup; dar când îl topeÅŸte aÅŸa-zicând, când îl subÅ£iază ÅŸi când îl slăbeÅŸte de tot, nu mai este atunci gimnastică trupească. AÅŸadar, el nu vorbeÅŸte aici de exerciÅ£iul trupesc, ci de cel sufletesc, de care avem nevoie. Gimnastica aceea nu are folos, ci doar numai că a folosit cu ceva trupului, în timp ce exercitarea în evlavie, sau după cum zice apostolul „obiÅŸnuinÅ£a spre dreaptă-credinţă” ne aduce folos ÅŸi aici ÅŸi în viaÅ£a viitoare.
Vrednic de credinţă este acest cuvânt (4, 9), adică adevărat, căci şi aici se adevereşte, şi acolo. Priveşte apoi, cum el pretutindeni adaugă această expresie; nu are nevoie de a vorbi prea mult, ci spune în mod hotărât, fiindcă adresează cuvântul lui Timotei. Aşadar, noi chiar şi aici ne găsim în speranţe bune, fiindcă cel ce nu cunoaşte răul, cel ce face toate faptele bune, chiar şi aici este mulţumit, după cum şi cel rău nu numai acolo, ci şi aici este pedepsit, trăind veşnic cu frica în sân, neîndrăznind să privească spre cineva cu încredere, tremurând, îngălbenindu-se de frică, şi veşnic înspăimântat. Sau poate nu sunt în aşa fel cei lacomi, tâlharii, care nu îndrăznesc nici măcar la cele ce au? Nu sunt aşa preadesfrânaţii, omorâtorii de oameni? Nu trăiesc ei viaţa cea mai grozavă, uitându-se cu bănuială chiar la soarele de pe cer? Apoi aceasta este viaţă? Nicidecum, ci moarte înfricoşată.
Fiindcă pentru aceasta ne şi ostenim şi suntem ocărâţi şi ne luptăm, căci ne-am pus nădejdea în Dumnezeu-Cel- Viu, Care este Mântuitorul tuturor oamenilor, mai ales al credincioşilor. (4, 10) Adică: „Pentru ce atunci ne mai muncim pe noi înşine, dacă nu aşteptăm cele viitoare? Pentru ce toţi suntem ocărâţi? Oare n-am suferit noi toate aceste rele?
Deci, le-am îndurat fără nici un scop? Oare n-am suferit batjocuri şi mii de rele? Şi dacă noi n-am fi nădăjduit în Dumnezeul-Cel-Viu, de ce atunci le-am fi suferit? Dacă El mântuie pe cei necredincioşi aici, apoi cu atât mai mult pe cei credincioşi îi va mântui acolo. De care mântuire vorbeşte el dar? De cea de dincolo.
„Care este, zice, mântuitor tuturor oamenilor, ÅŸi mai vârtos celor credincioÅŸi”, adică, Dumnezeu arată mai multă îngrijire către cei credincioÅŸi. AÅŸadar, el spune de mântuirea de acolo. „Şi cum este mântuitor al credincioÅŸilor?”, zici tu. Apoi dacă nu ar fi fost mântuitor, nimic nu ar fi împiedicat să se piardă fiind războiÅ£i de toÅ£i în timpurile trecute. Aici îi ÅŸi atrage pe ei spre primejdii, ca să nu se împuÅ£ineze, având un astfel de Dumnezeu, aÅŸa că nu au nevoie de ajutorul altora, ci de bunăvoia de a le suferi pe toate cu bărbăţie, fiindcă ÅŸi cei ce sunt pironiÅ£i în cele pământeÅŸti, având privirea îndreptată la câştigul ce vor avea, se apucă de treabă. Prin urmare este vorba de timpul cel de pe urmă.
„Că în vremurile cele de-apoi, zice, se vor depărta unii de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înÅŸelătoare, ÅŸi la învăţăturile cele diavoleÅŸti, ale celor ce grăiesc minciuni, fiind la a lor ÅŸtiinţă (conÅŸtiinţă) aprinÅŸi, opresc a se însura.” „Dar ce, zici tu, oare noi nu împiedicăm de a se însura?” Nu împiedicăm pe cei ce voiesc, ci pe cei ce nu voiesc a se însura îi îndemnăm spre feciorie. Altceva este a împiedica, ÅŸi altceva a lăsa pe cineva stăpân pe voinÅ£a sa. Că cel ce împiedică, deodată face aceasta, în timp ce acela care recomandă fecioria ca ceva mai bun, n-o face împiedicând a se însura, ci îndemnând spre viaÅ£a feciorelnică. „Oprind a se însura, zice, a se feri de bucatele pe care Dumnezeu le-a făcut spre împărtăşire cu mulÅ£umire celor credincioÅŸi, ÅŸi care au cunoscut adevărul.” Bine a zis el „care au cunoscut adevărul”. AÅŸadar, cele dinainte erau numai tipuri, căci nimic nu este necurat prin natura sa, ci necurăţenia vine prin conÅŸtiinÅ£a celui ce se împărtăşeÅŸte.
Dar pentru ce oare i-a depărtat de unele mâncăruri? Fiindcă a voit a tăia îmbuibarea. Dacă ar fi zis: „să nu mâncaÅ£i, pentru ca să nu vă îmbuibaÅ£i”, poate că ei nu ar fi primit acest sfat cu plăcere, acum însă faptul 1-a îngrădit prin lege, ca astfel cu mai mare teamă să se depărteze de acele mâncăruri. Căci, de pildă, peÅŸtele este cu mult mai necurat decât porcul — ceea ce este arătat — ÅŸi cu toate acestea Moise nu i-a îndepărtat de mâncarea peÅŸtelui. Cât de vătămătoare era îmbuibarea lor cu mâncăruri, ascultă pe Moise, care grăieÅŸte: „a mâncat lacov, s-a îngrăşat Israel ÅŸi s-a făcut îndărătnic; îngrăsatu-s-a, îngrosatu-s-a ÅŸi s-a umplut de grăsime; a părăsit pe Dumnezeu”. (Deuteronom 32, 15) Mai este apoi ÅŸi o altă cauză, ca nu cumva dezgustându-se, la urmă să ajungă a tăia boi ÅŸi oi, de aceea de la început Moise i-a oprit de la celelalte.
Necurat, dar, este cel nemulÅ£umitor, cel spurcat, cel pângărit cu cugetul. „Acestea cugetă-le, acestea cercetează-le în amănunt în tine” zice, căci expresia: „hrănindu-te cu cuvintele credinÅ£ei”, aceasta înseamnă: „Nu îndemna numai pe alÅ£ii, zice, ci ÅŸi tu singur hrăneÅŸte-te folosind cuvintele credinÅ£ei.” „Hrănindu-te cu cuvintele credinÅ£ei, zice, ÅŸi ale bunei învăţături, căreia ai urmat. Iar de basmele cele lumeÅŸti ÅŸi băbeÅŸti te fereÅŸte.” De ce n-a zis: „împiedică asemenea basme”, ci „te fereÅŸte”? Este ca ÅŸi cum ar fi zis: „nici de vorbă chiar să nu stai cu aceia, ci gândeÅŸte-te în sinea ta că niciodată nu vei folosi cu nimic luptându-te cu cei stricaÅ£i, doar dacă nu vom găsi vreo vătămare în fuga de a nu sta de vorbă cu ei”. „Deprinde-te (exercită-te) pe tine spre dreapta-credinţă”, adică spre o viaţă curată, spre o purtare bună, căci aceasta este evlavia, sau buna-credinţă. Cel ce se exercită, toate le face — chiar nefiind în toiul luptelor —, de toate se depărtează, totdeauna este cu ochii în patru, are pe faţă multă sudoare. „Deprinde-te pe tine spre buna-credinţă, zice, că obiÅŸnuinÅ£a cea trupească spre puÅ£in este folositoare, iar buna-credinţă spre toate este folositoare, având făgăduinÅ£a vieÅ£ii acesteia de acum, precum ÅŸi a celei viitoare.” Dar de ce oare a pomenit el aici de gimnastica trupească? Voind ca prin comparaÅ£ie să arate superioritatea celei duhovniceÅŸti; că gimnastica trupească are ÅŸi oboseli multe, deÅŸi nu poartă cu sine vreun folos vrednic, în timp ce gimnastica cea duhovnicească are folos îmbelÅŸugat ÅŸi veÅŸnic, după cum arată ÅŸi acolo unde zice: „femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-ÅŸi lor podoabă din sfială ÅŸi din cuminÅ£enie, nu din păr împletit ÅŸi din aur, sau din mărgăritare, sau din veÅŸminte de mult preÅ£; ci, din fapte bune, precum se cuvine unor femei temătoare de Dumnezeu”.

„Vrednic de credinţă este acest cuvânt ÅŸi vrednic de toată primirea, fiindcă pentru aceasta ne ÅŸi ostenim ÅŸi suntem ocărâţi ÅŸi ne luptăm”, zice. Pavel era ocărât, ÅŸi tu te necăjeÅŸti în sine-Å£i că nu eÅŸti lăudat? Pavel se ostenea, ÅŸi tu voieÅŸti a te dezmierda? Dar dacă el s-ar fi dezmierdat, nu ar fi reuÅŸit în atâtea lucruri mari. Căci dacă lucrurile cele pământeÅŸti, trecătoare ÅŸi supuse stricăciunii, niciodată nu vin de-a gata oamenilor, fără muncă ÅŸi sudori, apoi cu atât mai mult cele sufleteÅŸti. „Da, zici tu; însă prin furt, de multe ori, ÅŸi fără muncă a câştigat cineva averi. Dar, chiar aÅŸa dacă ar veni acele averi, totuÅŸi paza ÅŸi scăparea lor nu este fără osteneli, ci trebuie ca cineva să se ostenească ÅŸi să sufere tot felul de neajunsuri, nu mai puÅ£in ca cel care le muncise. Åži nu mai spun că mulÅ£i ostenindu-se ÅŸi îndurând tot felul de neajunsuri, s-au văzut înÅŸelaÅ£i, chiar la gura limanului, din pricina vreunui vânt puternic, aÅŸa că speranÅ£ele cele mai bune pe care le aveau s-au scufundat în valuri. Printre noi însă nimic de acest fel nu se întâmplă, fiindcă Dumnezeu este Cel ce a făgăduit: „nădejdea nu ruÅŸinează”. (Romani 5, 5) Sau poate nu ÅŸtiÅ£i voi înÅŸivă, cum strâmtorându-vă în cele pământeÅŸti, după mii de osteneli, ÅŸi încă tot nu v-aÅ£i folosit de roade, sau că poate de multe ori a venit moartea mai înainte, sau că s-a întâmplat vreo prefacere a împrejurărilor, sau că a venit vreo boală, sau că s-au aruncat asupra voastră clevetiri, sau poate ÅŸi vreo altă cauză — căci multe sunt cele omeneÅŸti — care s-au năpustit asupra voastră cu toată puterea? „Dar, zici tu, pe cei ce reuÅŸesc, pe cei ce cu puÅ£ine osteneli ÅŸi-au adunat bunuri mari, nu-i vezi?” Ce bunuri? „Bani, case, pământ, atâtea ÅŸi atâtea, cete de slugi, argint ÅŸi aur; pe aceÅŸtia nu-i vezi?”
Si acestea le numeşti tu bunuri? Şi nu-ţi acoperi obrazul, nici nu te ascunzi de ruşine, vorbind aşa, tu, om care filosofezi despre cer, iar acum stai pironit la lucrurile cele pământeşti, şi numeşti bunuri cele ce nu sunt vrednice de nici un cuvânt? Dacă acestea sunt bunuri, nu mai rămâne nici o îndoială că trebuie a numi buni şi pe cei ce-şi agonisesc asemenea lucruri, fiindcă cel ce are ceva bun, cum să nu fie şi el bun? Deci ce? Spune-mi; când cei ce au asemenea averi, răpesc şi înşală, noi îi vom numi buni? Că dacă bogăţia este un bun, însă se adună prin lăcomie şi răpiri, apoi cu cât va spori, cu atâta va face mai bun pe cel ce o are. Prin urmare, cel ce răpeşte şi este lacom, este bun.
Ai văzut cum aceste argumente sunt contrare? „Dar dacă poate n-a câştigat bogăţia cu răpiri ÅŸi lăcomii?”, zici tu. Åži cum s-ar putea aceasta, fiindcă patima de averi este grozavă. „Se poate”, zici tu; eu însă zic că nu se poate, de vreme ce ÅŸi Hristos a afirmat aceasta, zicând: „FaceÅ£i-vă prieteni cu bogăţia nedreaptă”. (Luca 16, 9) „Dar dacă el, de pildă, a avut moÅŸtenire de la tatăl său?”, zici tu. Apoi, desigur că a primit pe cele strânse cu nedreptate. Căci, cu siguranţă, bunicul tatălui său n-a fost bogat de la Adam, ci mai înainte de el au fost mulÅ£i alÅ£ii, iar printre toÅ£i aceia se va fi găsit vreunul care a luat pe nedrept de la alÅ£ii.
„Dar ce, zici tu, Avraam a avut avere nedreaptă? Dar Iov, acel om drept, neprihănit, cinstitor de Dumnezeu, el, care fugea de orice lucru rău?” Apoi averile acelora nu erau în aur sau argint, nici în clădiri, ci în vite, iar acesta din urmă (Iov) era bogat în Dumnezeu (9£OTîAoUTOÅ£ fjv), sau în faptele cele după Dumnezeu. Cum că el era bogat în vite, se vede de acolo că cel ce a scris cartea lui ÅŸi toate împrejurările petrecute cu acel fericit, zicând că i-au murit atâtea cămile, atâţia cai ÅŸi asini, n-a mai spus că venind toÅ£ii i-au răpit tezaurele lui de aur. De altfel, ÅŸi Avraam era bogat în slugi. „Dar, zici tu, n-a cumpărat cu bani acele slugi?” Deloc. De aceea ÅŸi spune Scriptura că erau oamenii casei treisuteoptsprezece. Pe lângă acestea mai avea ÅŸi oi ÅŸi boi. „Atunci, zici tu, de unde a trimis aur Rebecăi?” A primit daruri din Egipt, iar nicidecum n-a răpit ÅŸi n-a nedreptăţit pe cineva.
Deci, spune-mi: cum te-ai îmbogăţit tu? De la cine ai luat? Cum s-a îmbogăţit celălalt? „De la bunic”, zici tu, iar celălalt spune că are averea de la tatăl său. AÅŸadar, vei putea tu — chiar dacă te-ai ridica din multe generaÅ£ii din trecut — să-mi arăţi că aceste averi au fost câştigate cinstit? Nu vei putea face aceasta, ÅŸi suntem nevoiÅ£i să admitem că începutul ÅŸi baza ei a fost din nedreptate. Cum aÅŸa? Apoi Dumnezeu dintru început n-a făcut pe cel bogat, sau pe cel sărac, sau că făcându-i, aceluia i-a arătat tezaure de aur nenumărate, iar acestuia nimic, ci 1-a lipsit ÅŸi de căutarea aurului ÅŸi i-a făcut pe amândoi deopotrivă, ÅŸi pământul aparÅ£ine amândurora. Åži dacă pământul este obÅŸtesc, apoi cum tu ai atâtea ÅŸi atâtea hectare, în timp ce vecinul tău nu are nici o palmă de pământ? „Tatăl meu, zici, mi-a dat.” Dar el de la cine a primit? „De la strămoÅŸi”, zici, aÅŸa că tot ridicându-te, de nevoie vei găsi începutul. A devenit bogat Iacob, însă el ÅŸi-a luat plata ostenelilor sale.
Dar, nici pentru acestea nu mă voi certa. Fie averea dreaptă, ÅŸi tu străin de orice răpire, căci nu poÅ£i fi tu răspunzător de cele răpite de tatăl tău; ai ÅŸi stăpâneÅŸti cele răpite, dar n-ai răpit tu. Chiar zici că nici el n-a răpit, atunci cum de a avut atâta aur izvorât ca din pământ? De unde? Cu toate aceasta, bogăţia este un bun? Nicidecum. „Insă, zici tu, nici un rău nu este.” Dacă cel ce o are nu este lacom, dacă împărtăşeÅŸte din ea celor lipsiÅ£i, nu este un rău, iar dacă nu împărtăşeÅŸte nimănui, atunci bogăţia lui e un rău mare. „Întrucât nu face vreun rău, zici tu, nu este rea, chiar dacă nu face nici un bine.” Bine! Dar aceasta oare nu este un rău, de a avea tu singur cele ce sunt ale stăpânului, ÅŸi de a te bucura tu singur din cele ce sunt obÅŸteÅŸti? Sau poate nu este al lui Dumnezeu pământul ÅŸi plinirea lui? Deci, dacă cele ale noastre sunt ale Stăpânului nostru comun, apoi sunt ÅŸi ale celor dimpreună cu noi, căci toate ale Stăpânului sunt comune.
Sau nu vedem aceasta petrecându-se şi în casele cele mari? De pildă: la toţi se dă deopotrivă tainul zilnic, fiindcă sunt toate date din tezaurul stăpânului, iar casa stăpânului aparţine tuturor. Comune sunt şi toate cele împărăteşti: oraşele, târgurile, pieţele, drumurile şi locurile de plimbare, şi toţi se împărtăşesc deopotrivă din ele.
Si tu priveÅŸte iconomia lui Dumnezeu: a făcut ca totul să fie obÅŸtesc, ca măcar de acestea să se ruÅŸineze neamul omenesc. De pildă, aerul, soarele, apa, pământul, cerul, marea, lumina, stelele, pe toate acestea le împarte tuturor deopotrivă, ca unor fraÅ£i. Ochii, i-a făcut tuturor la fel, trup la fel, suflet la fel, aceeaÅŸi făptură la toÅ£i deopotrivă, pe toate din pământ, toÅ£i dintr-un singur om, toÅ£i în aceeaÅŸi casă. Åži, cu toate acestea, nimic nu ne sfieÅŸte. A făcut ÅŸi altele comune, ca, de pildă, băile, cetăţile, grădinile de plimbare etc. Åži priveÅŸte că în cele comune nu este nici o ceartă între oameni, ci toate se petrec în mod paÅŸnic, iar când cineva încearcă să răpească ceva din bunul obÅŸtesc ÅŸi să ÅŸi-1 însuÅŸească, atunci începe cearta, ca ÅŸi cum însăşi natura s-a scandalizat; adică Dumnezeu strângându-ne din toate părÅ£ile la un loc, noi ne certăm ÅŸi ne dezbinăm, spre a ne însuÅŸi nouă o parte din cele obÅŸteÅŸti, ÅŸi zicem: „al meu, al tău”. Atunci începe cearta ÅŸi lupta, iar unde nu sunt acestea, nu este nici ceartă. AÅŸa că noi suntem născuÅ£i cu astfel de sentimente, care sunt chiar ÅŸi după natură.
Pentru ce, de pildă, nimeni nu este pedepsit fiindcă a umblat prin piaţă? Fiindcă piaţa este comună tuturor, în timp ce pentru case şi bani îi vedem pe toţi judecându-se. Cele absolut necesare sunt la dispoziţia obştii, în timp ce noi nu păzim principiul obştesc nici măcar în cele mici. Dumnezeu de aceea ne-a pus la dispoziţia noastră toate cele mari, ca de la acelea să ne învăţăm să avem totul în comun, iar noi nici aşa nu ne învăţăm. Dar, după cum am zis, cum poate fi bun cel ce are avere? Aceasta nu este cu putinţă decât numai atunci când el va da şi celor ce nu au.
Când nu are, atunci este bun, când dă şi celor ce nu au, atunci este bun, dar când are şi nu dă nimănui, nu este bun. Cum să fie bun, dacă din averea lui nu izvorăsc decât rele? Aşadar, nu a avea averi face pe cineva a fi bun, ci a nu avea deloc. Aşadar, nu bogăţia este ceva bun, ci, dacă unii au averi, şi vor împărtăşi din ele celor lipsiţi, fără a mai lua înapoi, atunci vor fi buni — pe când dacă vom lua înapoi, nu vom fi buni — şi atunci cum ar putea fi bună averea? Deci, iubitule, nu numi bogăţia ca fiind bună. Să ai cugetul tău curat, judecata ta dreaptă, şi atunci şi bogăţia va fi bună, şi tu în acelaşi timp vei fi bun. Cunoaşte mai întâi cele ce cu adevărat sunt bunuri. Şi care sunt acelea? Virtutea şi iubirea de oameni; acestea sunt bunuri, iar nu aceia care doar posedă bunuri. Dacă, deci, tu vei fi milostiv după regula aceasta, cu cât vei avea mai multe din acestea, cu atât vei fi considerat mai mult ca om bun — pe când dacă vei fi bogat numai în averi, nu vei fi considerat aşa.
Deci, iubiţilor, să devenim buni în aşa fel, încât să ne putem învrednici şi de bunurile viitoare, prin Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine mărirea, puterea şi slava, acum şi pururea si în vecii vecilor. Amin.