OMILIA XII

din “Omilii la Epistola catre Romani”

[Trebuie să fugim de relele mici, fiindcă cele mari din cele mici se nasc]

„Omeneşte vorbesc, pentru slăbiciunea trupului vostru. Căci precum aţi făcut mădularele voastre roabe necurăţiei şi fărădelegii, spre fărădelege, tot aşa faceţi acum mădularele voastre roabe dreptăţii, spre sfinţenie” (Romani 6, 19).
Deoarece până acum Apostolul a cerut o mare stricteţe în viaţă, poruncind a fi morţi pentru lume, morţi şi păcatului, rămânând nemişcaţi de ispita spre păcate, aceasta le-ar fi părut poate multora ceva greu, mare şi covârşind natura omenească. De aceea, el voieşte să le arate că nu cere ceva peste măsură, şi nici după cât ar trebui să se ceară de la cel ce s-a bucurat de un atât de mare dar, ci ceva cumpătat şi uşor, iar această intenţie şi-o arată trecând deodată la idei cu totul contrare celor vorbite până acum, zicând: „Omeneşte vorbesc”, ca şi cum pare că ar zice: „Vorbesc din raţionamente omeneşti, ieşite din obişnuinţă”. Căci el indică ori aceasta, ori cumpătarea cerinţelor sale, care nu sunt mai presus de cerinţele omeneşti, după cum zice şi în altă parte: „Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească” (I Corinteni 10, 13).
„Căci precum aÅ£i făcut mădularele voastre roabe necurăţiei ÅŸi fărădelegii, spre pierzanie, tot aÅŸa faceÅ£i acum mădularele voastre roabe dreptăţii, spre sfinÅ£enie”. „DeÅŸi – spune el – este o mare deosebire între aceÅŸti stăpâni, totuÅŸi eu vă cer o măsură egală în robie. Se cuvenea, desigur, să vă lăsaÅ£i mai mult în robia dreptăţii, cu atât mai mult cu cât această robie este mai bună ÅŸi în toate privinÅ£ele superioară celeilalte; totuÅŸi eu nu vă cer nimic mai mult, din cauza slăbiciunii voinÅ£ei voastre”. El n-a zis: „pentru slăbiciunea aplecării voastre, sau a puÅ£inei voastre voinÅ£e”, ci: „pentru slăbiciunea trupului vostru”, facându-ÅŸi cuvântul mai puÅ£in aspru, deÅŸi acolo este necurăţenia, iar aici sfinÅ£enia, acolo este nelegiuirea, pe când aici dreptatea. „Deci, cine poate fi atât de miÅŸel – zice – sau atât de ticălos ca să nu întrebuinÅ£eze în robia lui Hristos măcar pe atâta sârguinţă pe câtă pune în robia păcatului ÅŸi a diavolului? Prin urmare, ascultă cele ce urmează ÅŸi vei cunoaÅŸte lămurit că noi nu întrebuinţăm nici măcar această mică sârguinţă”. Åži fiindcă acestea, spuse la întâmplare, nu ar fi părut a fi vrednice de credinţă, ÅŸi prin urmare n-ar fi fost nici bine primite, ÅŸi nici nu ar fi suferit cineva să audă că nu slujeÅŸte lui Hristos nici măcar pe atât pe cât a slujit diavolului, de aceea prin cele ce urmează el îşi ia măsuri ca cuvântul său să fie vrednic de crezare, aducându-ne din nou în faţă acea robie ÅŸi spunând în ce fel i-au slujit ei.
„Căci atunci, când eraţi robi păcatului, eraţi liberi faţă de dreptate” (6, 20).
Ceea ce el spune aici, aşa şi este. „Când vieţuiaţi în răutate, zice, în necucernicie şi în relele cele mai grozave, voi vieţuiaţi cu atâta supunere şi ascultare, încât nimic bun nu făceaţi”. Aceasta semnifică expresia „eraţi liberi faţă de dreptate”, adică nu eraţi supuşi ei, ci cu totul străini, fiindcă nu împărţeaţi deopotrivă robia, nu slujeaţi deopotrivă dreptăţii şi păcatului, ci vă predaserăţi cu totul răului. Prin urmare şi acum, fiindcă v-aţi schimbat şi aţi trecut de la răutate la dreptate, e drept să vă predaţi cu totul virtuţii, nemaifăcând nici un rău, ca măcar astfel să întrebuinţaţi o măsură dreaptă, deşi altminteri nu numai că e mare deosebire între aceste stăpâniri, dar e mare deosebire între cele două robii”.
Acest lucru îl şi explică el cu multă claritate, arătând la ce anume au slujit atunci şi la ce anume slujesc acum. Deocamdată nu vorbeşte desluşit despre vătămarea pricinuită prin acea viaţă, ci numai despre ruşinea căpătată.
„Deci ce roadă aveaţi atunci? Roade de care acum vă e ruşine” (6, 21).
Astfel a fost acea robie, că numai amintirea ei pricinuieşte ruşine; şi dacă numai amintirea provoacă ruşine, cu atât mai mult însăşi fapta.
„Aşadar voi acum, aţi câştigat îndoit; întâi că v-aţi izbăvit de ruşine, şi apoi că aţi cunoscut în fine relele în care vă găseaţi atunci; după cum şi atunci îndoită era şi vătămarea, întâi că făceaţi fapte vrednice de ruşine, şi apoi că nu cunoşteaţi ruşinea, ceea ce este mai mare decât faptul dintâi. Şi totuşi aţi stat slujind păcatului”.
Deci, după ce a arătat cu prisosinţă vătămarea provocată de faptele de atunci, de la ruÅŸine trece imediat la însuÅŸi faptul în sine. Deci care a fost la urmă faptul? „Pentru că sfârÅŸitul acelora – zice – este moartea”. Fiindcă ruÅŸinea nu pare a fi un lucru atât de grav, Apostolul trece la ceea ce e mai grozav decât orice, ÅŸi vorbeÅŸte de moarte, deÅŸi ajungeau ÅŸi cele vorbite mai înainte.
Tu poÅ£i înÅ£elege cât de mare era răul, dacă, izbăviÅ£i fiind de pedeapsă, totuÅŸi de ruÅŸine nu erau izbăviÅ£i. „Ce răsplată aÅŸtepÅ£i oare  – zice – de la fapte, când, deÅŸi ai scăpat de pedeapsă, totuÅŸi numai prin amintirea acelor rele tu roÅŸeÅŸti ÅŸi-Å£i acoperi faÅ£a de ruÅŸine, cu toate că te găseÅŸti acum în asemenea har? ÃŽnsă nu la fel sunt ÅŸi cele ale lui Dumnezeu”.
„Dar acum, izbăviţi fiind de păcat şi robi făcându-vă lui Dumnezeu, aveţi roada voastră spre sfinţire, iar sfârşitul, viaţă veşnică” (6, 22).
Adică, roada acelora, chiar ÅŸi după izbăvirea lor, este ruÅŸinea, pe când roada acestora este sfinÅ£enia, ÅŸi unde este sfinÅ£enie, acolo este ÅŸi un mare curaj. Roada acelora este moartea, pe când a acestora este viaÅ£a veÅŸnică. Ai văzut cum el arată că unele din acestea ne sunt deja date, iar pe altele le avem în speranţă, ÅŸi că din cele deja date, anume din sfinÅ£irea ce o avem câştigată, se adeveresc ÅŸi cele viitoare, precum viaÅ£a veÅŸnică? Ca să nu zici tu că pe acelea le avem numai în speranţă, iată că el arată că tu deja ai cules roade: întâi că te-ai izbăvit de acele rele, de care numai amintindu-Å£i te ruÅŸinezi, al doilea că te-ai făcut rob dreptăţii, al treilea că te bucuri de sfinÅ£enie, ÅŸi al patrulea că te-ai învrednicit de viaÅ£a veÅŸnică, iar nu trecătoare, „însă chiar aÅŸa fiind – zice -, slujeÅŸte deopotrivă ÅŸi aici. DeÅŸi stăpânul acestora din urmă este cu mult superior celui al celorlalte, ÅŸi deÅŸi este mare deosebire între slujiri ÅŸi recompensele ce le capeÅ£i din ele, totuÅŸi eu nu cer nimic mai mult”.
După aceea, fiindcă a amintit de arme şi de împărat, stăruie încă în această metaforă, zicând: „Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru” (6, 23).
Zicând „plata păcatului”, nu a păstrat aceeaÅŸi ordine ÅŸi pentru cele bune, căci n-a zis: „iar plata meritelor voastre este…”, ci: „iar harul lui Dumnezeu”, arătând că s-au izbăvit nu prin propriile lor fapte, nici că au avut pe Dumnezeu ca datornic ÅŸi că, prin urmare, au primit aceasta ca răsplată a ostenelilor lor, ci că toate acestea s-au făcut prin harul Lui. AÅŸa că ÅŸi de aici se vede superioritatea faptului, fiindcă nu numai că s-au izbăvit de rele ÅŸi au trecut la cele bune, ba mai mult, nici măcar nu s-au ostenit câtuÅŸi de puÅ£in. Åži nu numai că i-a izbăvit, ci încă a dat ÅŸi ceva mai mult, căci a dat ÅŸi pe Fiul Său cel Unul Născut. Pe toate acestea le-a pus Apostolul în discuÅ£ie, fiindcă a vorbit de har, ÅŸi mai departe urma a doborî Legea. Deci ca nu cumva amândouă aceste fapte să-i facă mai leneÅŸi, el a pus în vedere curăţenia vieÅ£ii, trezind pretutindeni auditoriul spre practicarea virtuÅ£ii. Când el numeÅŸte moartea plată a păcatului, îşi înfricoÅŸează ascultătorii ÅŸi îi asigură de cele viitoare. Amintindu-le de cele de odinioară, îi face ÅŸi recunoscători, în acelaÅŸi timp îi ÅŸi asigură mai mult pentru toate cele viitoare.
SfârÅŸind aici cu chestiunile morale, trece iarăşi la cele dogmatice, zicând astfel: „Oare nu ÅŸtiÅ£i, fraÅ£ilor – căci celor ce cunosc Legea vorbesc -, …” (7, 1)?
Fiindcă mai sus a spus că noi am murit păcatului, aici arată mai departe că nu numai păcatul nu ne mai stăpâneşte, ci nici Legea; şi dacă nu mai stăpâneşte legea, atunci cu atât mai puţin păcatul. Şi îndulcind oarecum vorba, învederează aceasta printr-un exemplu omenesc. S-ar părea că prin acel exemplu el vorbeşte de un singur lucru, în realitate însă urmăreşte două deodată: întâi, că murind bărbatul, femeia nu mai este sub ascultarea legii bărbatului, şi nici nu mai există ceva care să o împiedice de a deveni femeia altuia; şi al doilea, că aici nu numai bărbatul a murit, ci şi femeia, aşa că şi libertatea de care se bucură ea este îndoită. Dacă murind bărbatul, ea s-a izbăvit de puterea şi stăpânirea lui, apoi cu atât mai mult va fi liberă când şi ea însăşi va muri păcatului. Dacă un singur fapt petrecut o poate scăpa de puterea Legii, nu cu atât mai mult când amândouă concurează în ajutorul ei?
Deci, urmând a trece la dovada celor zise, mai întâi porneÅŸte cu un discurs laudativ la adresa auditorilor săi, zicând: „Oare nu ÅŸtiÅ£i, fraÅ£ilor – căci celor ce cunosc Legea vorbesc”, adică eu vorbesc de un lucru mărturisit de toÅ£i, de un lucru evident, ÅŸi le spun acestea celor ce cunosc cu exactitate toate ale Legii. „Că Legea are putere asupra omului, atâta timp cât el trăieÅŸte”. Nu a zis „asupra bărbatului” sau „asupra femeii”, ci „asupra omului”, denumire comună ambelor sexe. „Căci Cel ce a murit – zice el – a fost curăţit de păcat” (6, 7), ÅŸi prin urmare Legea este valabilă pentru cei vii, iar celor morÅ£i nu le poate porunci. Ai văzut cum el a arătat libertatea îndoită?
Aceasta deci lăsând a se înţelege începutul acestui capitol, mai departe îşi îndreaptă cuvintele asupra femeii, zicând astfel: „Căci femeia măritată e legată, prin lege, de bărbatul său atâta timp cât el trăieşte; iar dacă i-a murit bărbatul, este dezlegată de legea bărbatului. Deci, trăindu-i bărbatul, se va numi adulteră dacă va fi cu alt bărbat; iar dacă i-a murit bărbatul este liberă faţă de lege, ca să nu fie adulteră, luând un alt bărbat” (7, 2, 3).
Necontenit se învârte în jurul acestei idei, şi încă cu multă exactitate, fiindcă îl încurajează şi-l ajută mult în ceea ce el vrea să spună. În rândul bărbatului el pune Legea, iar în rândul femeii pe toţi credincioşii. Apoi şi concluzia nu o adaugă după regulă, căci ar fi trebuit să zică: „Aşa că, fraţii mei, Legea nu vă mai stăpâneşte, căci a murit”; însă n-a spus aceasta, ci în propoziţia de faţă lasă doar a se înţelege acest lucru, numai prin deducţie.
Şi, pentru a nu-şi face cuvântul dezagreabil, o prezintă pe femeie ca fiind moartă, zicând: „Aşa că, fraţii mei, şi voi aţi murit Legii” (7, 4).
„Aşa că, dacă şi aceasta s-a petrecut, ca şi aceea, şi dacă aceeaşi libertate v-a oferit, atunci ce vă împiedică de a nu fi pe placul Legii, când faptul acesta cu nimic nu vătămă?”. „Căci femeia măritată e legată, prin lege, de bărbatul său atâta timp cât el trăieşte”, zice.
Unde sunt acum cei ce defaimă legea? Să audă de aici, cum Pavel, deşi fiind silit de împrejurări, totuşi nu-i desfiinţează autoritatea, ba încă spune lucruri mari despre autoritatea Legii, dacă trăind ea iudeul este legat, iar cei ce calcă legea şi o părăsesc fiind vie sunt taxaţi drept preadesfrânaţi. Însă dacă au părăsit-o după ce aceasta a murit, nu este nimic de mirare, pentru că şi printre oameni nu este defăimat cel ce face astfel. „Iar dacă i-a murit bărbatul, este dezlegată de legea bărbatului”. Ai văzut cum prin acest exemplu arată că Legea este moartă? Însă nu deduce, ci doar arată prin exemplu. „Deci, trăindu-i bărbatul, se va numi adulteră dacă va fi cu alt bărbat”. Priveşte cum el stăruie mereu în acuzaţiile aduse celor ce încalcă Legea fiind aceasta vie. Însă după ce Legea a încetat, la urmă cu cea mai mare siguranţă îi face pe plac, fiindcă de aici înainte nu mai vatămă credinţa cu nimic.
„Deci trăindu-i bărbatul, se va numi adulteră dacă va fi cu alt bărbat… AÅŸa că, fraÅ£ii mei…” – după care ar fi fost natural a zice: „Legea murind, nu sunteÅ£i judecaÅ£i ca preadesfrânaÅ£i, dacă vă oferiÅ£i altei legi, după cum nici femeia care se leagă de alt bărbat după moartea bărbatului ei legitim”, însă nu spune aÅŸa, zic, ci: „şi voi aÅ£i murit Legii”, iar dacă sunteÅ£i morÅ£i, atunci nu mai sunteÅ£i sub Lege. Căci dacă murind bărbatul, femeia lui nu mai este răspunzătoare, cu atât mai mult atunci când a scăpat de puterea Legii, murind ÅŸi ea. Ai văzut înÅ£elepciunea lui Pavel, cum a dovedit că legea chiar voieÅŸte să se depărteze de ea cineva ÅŸi să devină femeia altui bărbat? „Nu împiedică – zice – ca femeia să trăiască cu alt bărbat, murind bărbatul ei dintâi. Åži mai mult, cum se face că, chiar trăind bărbatul, ea permite ca femeia să se despartă dobândind carte de despărÅ£ire de la el?”. ÃŽnsă aici nu spune aceasta, căci ar fi fost oarecum o vinovăţie a femeilor; chiar dacă Legea permitea acest lucru, totuÅŸi dacă el ar fi spus-o aici, nu ar fi putut scăpa de învinovăţire. Când cineva are victoria câştigată prin dovezi necesare ÅŸi recunoscute, nu mai caută lucruri de prisos.

La fel face Pavel peste tot, nefiindu-i proprie lungirea inutilă a cuvântului.
Însă faptul minunat este că însăşi legea ne scapă de răspundere, când ne depărtăm de ea, astfel că atunci noi facem voia lui Hristos. Fiindcă şi El a murit, şi noi am murit, deci îndoită este şi desfiinţarea Legii. Apostolul însă nu se mulţumeşte numai cu aceasta, ci arată şi cauza. El n-a vorbit de moarte pur şi simplu, ci reaminteşte iarăşi faptul care a lucrat toate acestea, anume crucea, făcându-ne prin aceasta responsabili. „Nu v-aţi izbăvit printr-un mod oarecare – zice –, ci prin moartea Stăpânului”. „Aţi murit Legii – zice – prin trupul lui Hristos”. Şi nu numai prin aceasta îi captează, ci şi prin superioritatea celui de-al doilea bărbat, pentru care şi adaugă: „spre a fi ai altuia, ai Celui ce a înviat din morţi”. Iar apoi, ca nu cumva ei să zică: „Şi dacă noi nu voim să trăim cu al doilea bărbat? Fiindcă Legea nu consideră preadesfrânată pe femeia văduvă care se mărită a doua oară, însă nici nu o obligă să se mărite”.

Ca să nu zică aceasta, deci, Apostolul arată că din înseÅŸi faptele petrecute noi ar trebui să ne hotărâm a face astfel, după cum ÅŸi în altă parte o spune, încă mai clar: „Sau nu ÅŸtiÅ£i că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt… ÅŸi că voi nu sunteÅ£i ai voÅŸtri?”; ÅŸi iarăşi: „Cu preÅ£ aÅ£i fost cumpăraÅ£i”, ÅŸi iarăşi: „Nu vă faceÅ£i robi oamenilor” (I Corinteni 6, 19; 7, 23); ÅŸi iarăşi: „Şi a murit pentru toÅ£i, ca cei ce viază să nu mai vieze loruÅŸi, ci Aceluia Care, pentru ei, a murit ÅŸi a înviat” (II Corinteni 5, 15). Acest lucru ni-l dă de înÅ£eles ÅŸi aici prin expresia „prin trupul Lui”. Apoi ne îndeamnă ÅŸi la speranÅ£e mai bune, zicând: „ca să aducem roade lui Dumnezeu”. „Pe atunci – zice – aduceaÅ£i roadă morÅ£ii, iar acum lui Dumnezeu cel Viu”.
„Căci pe când eram în trup, patimile păcatelor, care erau prin Lege, lucrau în mădularele noastre, ca să aducem roade morţii” (7, 5).
Ai văzut câştigul bărbatului dintâi? Şi nu zice: „pe când eram în lege”, păzindu-se în orice împrejurare să nu dea pricină ereticilor; ci: „pe când eram în trup”, adică în faptele cele rele din viaţa trupească. Şi iarăşi nu zice că, dacă înainte de aceasta erau în trup, acum au ajuns în fine fără trup; şi nici nu indică drept cauză a păcatelor de atunci legea, dar nici nu o apără de ură; s-a păzit, cu alte cuvinte, de a fi acuzator aspru al legii, şi a scos la iveală doar păcatele. Cel ce porunceşte multe unuia care nu voieşte a se convinge, desigur că în loc să-l facă pe acela să se depărteze de păcate, va face opusul, şi mai mult încă va spori în păcate. Şi nici nu zice: „patimile păcatelor făcute sub lege”, ci: „care erau prin lege”, adică cele cunoscute, cele învederate prin lege. Apoi, ca să nu acuze nici trupul, priveşte că el n-a zis: „păcatele pe care le lucrau mădularele voastre”, ci: „lucrau în mădularele voastre”, arătând prin aceasta că începutul răului era în altă parte, în raţionamentele omului şi în libera lui voinţă, iar nicidecum în mădularele trupului. Nu chitara singură este în stare să producă sunete armonioase, ci sufletul muzicantului o sileşte să producă acele sunete. Prin urmare, şi aici, nu trupul este mădularul cel fals sau displăcut, ci propria noastră intenţie şi liberul arbitru, care purced din sufletul nostru.
„Dar acum ne-am desfăcut de Lege” (7, 6).
Vezi cum aici el cruţă şi trupul, şi legea în acelaşi timp? Căci n-a zis: „că legea s-a desfiinţat”, sau că „trupul s-a desfiinţat”, ci că „noi ne-am desfăcut”. Şi cum ne-am desfăcut de lege? Anume că omul cel vechi, stăpânit de păcat, a murit şi s-a îngropat, ceea ce o şi învederează prin expresia următoare: „murind aceluia în care eram ţinuţi robi”, ca şi cum pare că ar zice: „Legătura care ne ţinea s-a rupt şi a murit, aşa că ceea ce ne ţinea – adică păcatul – nu mai predomină acum”. Însă ca să nu cazi din nou, sau să devii mai nepăsător, deşi te-ai eliberat, totuşi vei sluji din nou în alt mod, adică „întru înnoirea Duhului, iar nu după slova cea veche”. Însă ce vrea să însemne ceea ce el spune aici? Era necesar să descopere aceasta aici, ca atunci când vom ajunge la pasajul ce tratează despre această chestiune, să nu ne tulburam. „După ce Adam a păcătuit – zice – şi trupul lui a devenit muritor, şi a primit în el multe defecte naturale, după aceea şi calul a devenit mai puţin vioi şi mai nesupus. Însă Hristos, venind, ni l-a făcut mai sprinten prin botez, mişcându-l cu pintenul Duhului.

De aceea nici nu ne mai stau acum în cale aceleaşi prăpăstii ca la cei vechi, din care cauză nici drumul nu era atât de uşor pe atunci. De aceea şi Hristos nu ne cere numai a fi curaţi de ucideri, după cum legea cerea celor vechi, ci şi a fi curaţi de mânie; nu ne porunceşte numai să fugim de desfrânare, ci chiar şi de privirea neînfrânată; nu ne porunceşte numai a fugi de jurământul fals, ci chiar de a ne păzi şi de jurămintele drepte; şi ne mai porunceşte ca pe lângă prietenii şi rudele noastre să iubim şi pe duşmani chiar. Şi, cu un cuvânt, în toate celelalte ne-a deschis un cerc mai larg de activitate spirituală, iar dacă noi nu vom asculta, ne ameninţă cu gheena, arătând că cele cerute nu depind de ambiţia celor ce se luptă pentru ele, ca de pildă fecioria şi sărăcia de bună voie, ci că sunt impuse şi numaidecât trebuie a le săvârşi. Toate aceste porunci sunt dintre cele absolut necesare şi urgente, iar cel ce nu le îndeplineşte va fi aspru pedepsit”. De aceea a şi zis El: „De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 5, 20). Fiindcă cel ce nu priveşte spre împărăţia cerurilor, cu siguranţă va cădea în gheena. De aceea şi Pavel zicea: „păcatul nu va avea stăpânire asupra voastră, fiindcă nu sunteţi sub lege, ci sub har” (6, 14), şi aici iarăşi: „ca noi să slujim întru înnoirea Duhului, iar nu după slova cea veche”. Acum nu mai este litera care condamnă, adică Legea veche, ci Duhul Care ajută. De aceea, când printre cei vechi se arăta câteodată vreun caz de feciorie, era un fapt foarte uimitor, pe când astăzi virtutea aceasta s-a împrăştiat pe toată faţa pământului. Chiar şi moartea, puţini bărbaţi erau care să o nesocotească, pe când astăzi în sate ca şi în cetăţi sunt o mulţime nenumărată de mucenici, mulţime compusă nu numai din bărbaţi, ci şi din femei. Deci, după ce a zis acestea, ivindu-se iarăşi o obiecţie, o rezolvă, iar în dezlegarea ei întrebuinţează ideile şi expresiile pe care le voieşte.

De aceea nu oferă mai dinainte dezlegarea ei, ci tocmai acum, prin contrazicerea din pasajul următor, ca astfel în dezlegarea ei să aibă ocazia de a spune ceea ce voieşte, iar acuzaţia pe care le-o aduce să fie mai uşor de primit.
După ce mai sus a zis: „întru înnoirea Duhului, iar nu după slova cea veche”, a şi adăugat imediat: „Ce vom zice, deci? Au doară Legea este păcat? Nicidecum” (7, 7).
Şi cu toate acestea, tot el a zis mai sus: „patimile păcatelor, care erau prin Lege, lucrau în mădularele noastre” (7, 5), şi „păcatul nu va avea stăpânire asupra voastră, fiindcă nu sunteţi sub lege” (6, 14), şi că „unde nu este lege, nu este nici călcare de lege” (4, 15), şi „Legea a intrat şi ea ca să se înmulţească greşeala” (5, 20), şi că „legea pricinuieşte mânie” (4, 15). Deci fiindcă toate acestea ar părea că sunt zise spre defăimarea Legii, Apostolul, pentru a îndepărta o asemenea bănuială, vine şi presupune aici o antiteză, zicând: „Ce vom zice deci? Au doară Legea este păcat? Nicidecum”. Mai înainte de construcţia acestei antiteze l-a oprit pe auditor de la toate acele fapte, căutând a şi-l apropia, şi a îndrepta pe cel ce se scandaliza, însă acum, după ce acela a auzit şi s-a informat despre dispoziţia Apostolului, iată că împreună cu aceia întreabă dacă ceea ce el spune este sau nu adevărat, şi dacă nu cumva îl bănuieşte pe dânsul.

De aceea, arătând acea antiteză, ia pe lângă dânsul şi pe auditor, căci n-a zis „Deci ce voi zice?”, ci „Ce vom zice?”, ca şi cum pare că ar sta de faţă Biserica întreagă adunată, având acelaşi gând şi aceeaşi părere, şi că antiteza aceasta nu de dânsul este dezleagă, ci de întreaga Biserică, de consecinţa firească a celor vorbite şi de însuşi adevărul lucrurilor petrecute. „Cum că litera ucide – zice –, nimeni nu vă contrazice, şi cum că Duhul înviază, iarăşi este dovedit, şi nimeni nu se va găsi care să se certe pentru aceasta. Deci dacă toate acestea sunt de toţi mărturisite, atunci ce am putea spune despre Lege? Că este Legea păcat? Nicidecum. Eu aşa zic, însă tu dacă poţi, dezleagă problema”. Ai văzut cum el a luat cu sine pe oponent, şi cum în acelaşi timp, luându-şi demnitatea lui de dascăl, vine şi rezolvă această antiteză? Şi care este aceasta? Că Legea nu este păcatul, căci „eu n-am cunoscut păcatul, decât prin Lege”, după cum zice el mai departe.
Priveşte înţelepciunea de care dă dovadă! Ceea ce Legea nu este, el a demonstrat prin antiteză, ca apoi, nimicind acea credinţă, pe de o parte să facă pe placul iudeului, iar pe de altă parte să-l convingă a primi ceea ce este mai puţin, minimum. Şi care este acel minimum? „N-am cunoscut păcatul, decât prin Lege”. „Căci n-aş fi ştiut pofta, dacă Legea n-ar fi zis: Să nu pofteşti!”. Ai văzut cum, câte puţin, el arată Legea nu numai ca acuzatoare a păcatului, ci şi, într-o anumită măsură, ca pregătitoare a lui? Desigur că aceasta nu s-a întâmplat din cauza ei, ci din cauza nerecunoştinţei iudeilor.
Totodată, prin aceste pasaje Apostolul a încercat să închidă şi gura maniheilor, care acuzau legea. Căci, după ce zice: „Dar eu n-am cunoscut păcatul, decât prin Lege. Căci n-aş fi ştiut pofta, dacă Legea n-ar fi zis: Să nu pofteşti!”, adaugă imediat: „Dar păcatul, luând pricină prin poruncă, a lucrat în mine tot felul de pofte!” (7, 8).
Ai văzut cum el a scăpat Legea de orice acuzaţie? „Pricină – zice – luând păcatul, iar nu legea, a sporit în mine pofta, şi s-a făcut contrariul a ceea ce voia Legea, lucru ce venea din slăbăciune, iar nu din răutatea Legii”. Când noi poftim şi după aceea suntem împiedicaţi, văpaia poftei se stinge. Însă cu legea nu s-a petrecut astfel, căci ea a împiedicat pentru a abate pe om de la păcat. Dar păcatul, adică nepăsarea şi dispoziţia greşită, au ajuns la rău în loc de bine. Însă această vinovăţie nu aparţine doctorului, ci bolnavului, care a întrebuinţat rău medicamentul prescris.

Legea a fost dată nu pentru a incita pofta, ci pentru a o stinge; însă dacă s-a întâmplat cu totul invers, vina nu este a ei, ci a noastră. Nici doctorul nu ar putea fi învinovăţit pe drept, dacă n-a dat voie celui bolnav de friguri să-şi umple stomacul cu apă rece, chiar şi dacă pofta celui bolnav ar spori încă mai mult în îndeplinirea acelei dorinţe dăunătoare lui, fiindcă datoria doctorului este de a opri, iar a se păzi ţine de cel bolnav. Şi ce urmează dacă păcatul a luat pricină prin Lege? Fiindcă şi mulţi dintre cei răi îşi iau motivul relelor lor din poruncile cele bune. Şi diavolul astfel a pierdut pe Iuda, fiindcă, cufundându-l în iubirea de argint, l-a făcut să fure din ajutoarele săracilor; însă pentru aceasta nu era de vină punga ce i se încredinţase spre păstrare, ci intenţia lui rea şi vicleană.

Şi Eva, făcând pe Adam să mănânce din pomul acela, l-a scos din rai, însă cauza scoaterii lui de acolo nu a fost pomul, deşi de altfel pricina el a fost. Însă dacă Apostolul vorbeşte de Lege cu asprime, să nu te minunezi, fiindcă este foarte grăbit, şi nu le lasă celor bănuitori nici o ocazie să se agaţe de cele vorbite. De aceea şi arată multă grabă în a îndrepta totul în pasajul prezent. Deci, cele vorbite aici să nu le examinezi despărţite de cele precedente, ci adaugă la ele şi subiectul din care sunt rezultate acestea. În acelaşi timp, judecă şi furia iudeilor, ca şi ambiţia lor îndărătnică, pe care voind a o răsturna cu totul, pare că atacă Legea cu asprime, pe când el nu intenţiona a defăima Legea, ci de a le diminua îndrăzneala. Dacă vina ar fi fost a Legii, deci că din ea ar fi luat păcatul pricină, sau mai bine zis că ea a fost cauza păcatului, atunci s-ar putea găsi mulţi care să spună că aceasta se întâmplă şi în Legea nouă. Căci şi aici sunt multe legiuiri, adică multe porunci date, şi pentru fapte cu mult superioare; şi acelaşi lucru ar putea vedea cineva şi aici, nu numai în privinţa poftei, ci şi pentru orice răutate. „De n-aş fi venit, zice, şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea” (Ioan 15, 23). „Deci, ar putea zice cineva, iatăcă păcatul îşi are începutul aici, adică în venirea lui Hristos pe pământ, şi tot de aici vine şi mărimea osândei”. Şi iarăşi Pavel, discutând despre har, zice „Cu cât mai aspră fi-va pedeapsa cuvenită celui ce a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu” (Evrei 10, 29).

Deci, şi cea mai groaznică pedeapsă s-ar spune că îşi are originea aici, adică în cea mai mare binefacere a lui Dumnezeu. De asemenea, s-ar putea spune că şi elinii sunt fără de răspuns, deoarece fiind onoraţi cu înţelepciune, şi cunoscând frumuseţea făpturii, şi prin ea putând a se înălţa la Creator, totuşi nu au întrebuinţat bine înţelepciunea lui Dumnezeu. Ai văzut cum de peste tot pot reieşi cauzele unei pedepse mai mari, chiar din faptele cele mai bune petrecute în omenire? Însă nu pentru aceasta vom acuza noi binefacerile lui Dumnezeu, ci chiar mai mult le vom admira şi după aceasta, şi vom defăima numai intenţia celor ce le întrebuinţează în fapte contrare celor bune.

Tocmai aceasta o spunem şi cu privire la Lege. „Însă – zici tu – aceasta este uşor de înţeles; însă spune-ne ceea ce este neînţeles: cum de zice Apostolul că «n-aş fi ştiut pofta, dacă Legea n-ar fi zis: Să nu pofteşti!», fiindcă dacă omul nu a ştiut ce este pofta înainte de a primi Legea, cum de a fost potopul? De ce a ars Sodoma?”. Deci, ce vom zice noi? – Apostolul vorbeşte aici de pofta agravată, amplificată şi ieşită din hotarele firii. De aceea el nici nu zice că „a lucrat în mine pofta”, ci „tot felul de pofte”, dând de înţeles aici gravitatea faptelor. „Şi care e câştigul Legii – zici tu – dacă patima a sporit? Nici unul; ba încă şi paguba este mai mare”. Însă vina nu a fost a Legii, ci a celor care au primit Legea. Căci dacă păcatul a lucrat în mine tot felul de pofte prin Lege, adică având pricină Legea, apoi nu a fost aceasta intenţia Legii, ci cu totul din contră. „Însă, zici tu, în urma Legii, păcatul a devenit mai puternic şi mai grozav”. Însă nici aceasta nu este vina Legii, ci a nerecunoştinţei acelora.
„Căci fără Lege, păcatul era mort”, zice; adică nu era atât de cunoscut. Ştiau şi cei mai înainte de Lege că păcătuiau, însă după darea Legii au aflat mai exact, şi de aceea erau şi mai mult răspunzători. Nu este tot una: a avea acuzator numai natura, şi după aceea pe lângă natură a mai avea ca acuzator şi Legea, care neîncetat ţi-a spus pe faţă toate păcatele de care trebuia sa te păzeşti.
„Iar eu cândva trăiam fără lege” (7, 9).
Şi când, spune-mi? Mai înainte de Moise. Priveşte cum el încearcă să arate ca îngreuiată natura omenească, din câte a făcut şi din câte n-a făcut Dumnezeu. „Dar pe când eu trăiam fără lege, zice, nu eram atât de condamnat”.
„Dar după ce a venit porunca, păcatul a putut prinde viaţă; iar eu am murit!” (7, 9-10).
Aceasta s-ar părea că este o acuzaţie adusă Legii, însă dacă cineva ar examina amănunţit, ar putea găsi aci o mare laudă adusă Legii. El n-a arătat că păcatul a stat de faţă neexistând mai înainte, ci că era ascuns, ceea ce este o mare laudă adusă Legii; căci dacă mai înainte de ea păcătuiau pe nesimţite, după venirea ei însă, chiar dacă nimic altceva n-ar fi folosit, cel puţin au putut să afle exact că au păcătuit, fapt care nu este mic şi de nebăgat în seamă pentru izbăvirea de rău. Însă dacă nu s-au izbăvit de rău, nimic nu se poate imputa Legii, care a făcut totul pentru aceasta, ci toată vinovăţia se întoarce asupra intenţiei celor ce au primit-o, intenţie care era coruptă, contrar oricărei aşteptări. Însă apoi, a susţine că prin cele de care se foloseşte cineva este vătămat, nici nu se împacă cu bunul simţ. De aceea şi zicea: „Şi porunca, dată spre viaţă, mi s-a aflat a fi spre moarte”. Nu zice „s-a făcut moarte” sau „a născut moartea”, ci „s-a aflat”, explicând astfel noutatea şi curiozitatea unei asemenea absurdităţi, iar totalul ei întoarce asupra capului lor. „Dacă voiai să cunoşti scopul Legii, ai fi aflat că ea ducea la viaţă, şi de aceea a fost dată; însă dacă de aici a ieşit moartea, vina este a celor ce au primit porunca, că nu i-a dus la viaţă”.
Tot această idee mai clar încă o arată în pasajul următor, zicând: „Pentru că păcatul, luând îndemn prin poruncă, m-a înşelat şi m-a ucis prin ea” (7, 11).
Ai văzut cum peste tot el se agaţă de păcat, iar legea o scuteşte de orice învinovăţire?
De aceea şi adaugă: „Deci, Legea e sfântă şi porunca e sfântă şi dreaptă şi bună” (7, 12).
Însă dacă voieşti, vom aduce în faţă şi explicaţiile pe care le dau unii falsificatori ai acestor idei, căci astfel şi cele vorbite de noi vor fi mai clare. Unii zic că cele spuse de Apostol nu privesc Legea lui Moise, ci legea firii, iar alţii spun că se vorbeşte de legea dată lui Adam în rai. Şi cu toate acestea, peste tot, scopul lui Pavel era de a scăpa Legea de învinovăţire, pe când faţă de legea naturală şi de cea dată lui Adam, el nu avea nici un cuvânt pentru a le discuta aici. Şi pe drept cuvânt, fiindcă iudeii, cu Legea lui Moise, speriau şi înfricoşau pe alţii în certurile şi disputele ce le aveau pentru har.

Porunca dată lui Adam în rai nu se vede nicăieri numită de Pavel lege; nici el ÅŸi nici altul nu a numit porunca lege. ÃŽnsă pentru ca din chiar cuvintele lui să se arate aceasta mai lămurit, să le examinăm, îndreptându-ne cuvântul ceva mai sus. Discutând cu ei despre stricteÅ£ea vieÅ£ii, zicea: „Oare nu ÅŸtiÅ£i, fraÅ£ilor, că Legea are putere asupra omului, atâta timp cât el trăieÅŸte? …AÅŸa că ÅŸi voi aÅ£i murit Legii (7, 1, 4). Deci, dacă aceste cuvinte sunt spuse despre legea naturală, atunci ne vom găsi că nu mai avem lege naturală. Åži dacă aceasta e adevărat, atunci suntem mai neraÅ£ionali decât animalele necuvântătoare! ÃŽnsă nu este aÅŸa; nu. Despre cele din rai nici nu mai este nevoie a ne certa, ÅŸi ca să nu ne luăm o osteneală zadarnică, noi ne vom servi de cele mărturisite.

Cum deci zice el: „n-am cunoscut păcatul, decât prin Lege”? El nu vorbeşte aici de necunoştinţa totală a păcatului, ci de o cunoştinţă mult mai exactă. Dacă acestea sunt zise despre legea naturală, atunci ce raţiune ar avea expresia: „Iar eu cândva trăiam fără lege”? Căci nici Adam, şi nici altul dintre oameni, nu a trăit vreodată fără legea naturală. Dumnezeu a plăsmuit şi legea naturală şi pe om, şi pe acea lege a aşezat-o în el, stabilindu-i astfel un convieţuitor sigur cu întreaga natură. Afară de aceasta nu se vede nicăieri că Apostolul ar fi numit legea firii „poruncă”, pe când Legea lui Moise este numită poruncă dreaptă şi sfântă, şi lege duhovnicească. Legea firii nu ni s-a dat de către Duhul, fiindcă şi barbarii şi elinii şi toţi oamenii de pe faţa pământului au această lege. De aici este învederat că Apostolul vorbeşte peste tot aici de legea lui Moise. De aceea o numeşte şi sfântă, zicând: „Deci, Legea e sfântă şi porunca e sfântă şi dreaptă şi bună”. Dacă însă iudeii şi după lege au devenit necuraţi, nedrepţi şi lacomi, aceasta nu desfiinţează însuşirea bună a legii, după cum nici necredinţa lor nu doboară credinţa în Dumnezeu. Din toate acestea este clar că Apostolul vorbeşte aici de Legea lui Moise.
„Atunci, ce era bun, zice, s-a făcut pentru mine pricina morţii? Nicidecum! Ci păcatul, ca să se arate păcat” (7, 13), adică pentru a se arăta cât de mare rău este păcatul, intenţia cea apatică şi trândavă, aplecarea omului spre mai rău, în fine însăşi fapta, şi judecata lui pervertită, căci aceasta este cauza tuturor relelor.
Apostolul amplifică chiar păcatul, spre a învedera superioritatea harului lui Hristos, şi-i învaţă din ce mare rău a izbăvit neamul omenesc, care, cu toate medicamentele doctorilor, devenise mai rău, şi mai mult sporea prin piedicile puse. De aceea şi adaugă, zicând: „pentru ca păcatul, prin poruncă, să fie peste măsură de păcătos”. Ai văzut cum peste tot păcatul se îmbină cu porunca? Ai văzut cum Apostolul, tocmai prin cele prin care era acuzată Legea, arată încă mai mult valoarea Legii? Că ea nici n-a făcut vreun lucru mic şi neînsemnat, arătând cât de mare rău este păcatul, dezvăluind întregul lui venin, şi punându-l în vedere. Aceasta a învederat-o zicând: „pentru ca păcatul, prin poruncă, să fie peste măsură de păcătos”, adică să se arate ce fel de rău este păcatul, şi cât dăunează, ceea ce s-a încredinţat şi prin poruncă. Din toate acestea arată şi covârşirea harului faţă de Lege; covârşirea, zic, adică superioritatea, iar nu lupta lui cu Legea.

Tu să nu vezi numai aceea că cei ce au primit Legea au devenit mai răi, ci gândeşte-te că ea nu numai că nu voia a se întinde răul mai departe, ci încercă chiar a-l tăia şi pe cel ce există mai dinainte. Dacă, însă, n-a putut face aceasta peste tot, tu încununează pe cel ce din propria sa intenţie a fost bun, în acelaşi timp închină-te mai mult puterii lui Hristos, de vreme ce, tăind din rădăcină un rău atât de variat, mare şi primejdios, l-a nimicit cu totul. Când auzi de păcat, să nu-ţi închipui că ar fi o putere oarecare în fiinţă, o putere existentă, ci o faptă rea, care pururea se naşte şi dispare, şi nu există mai înainte de naştere, precum şi după naştere iarăşi dispare. De aceea şi Legea a fost dată. Însă legea niciodată nu se dă pentru desfiinţarea celor fireşti, ci pentru corijarea faptei rele provenite din intenţia făptuitorului. Acest lucru îl ştiu toţi legiuitorii profani, dar şi întreaga suflare omenească. Orice lege are menirea de a împiedica numai faptele rele izvorâte din lenea şi trândăvia omului, şi nu făgăduiesc câtuşi de puţin a tăia din rădăcină cele după fire, fiindcă nici nu e cu putinţă. Cele după fire rămân în noi nemişcate, ceea ce de multe ori v-am spus în convorbirile noastre.
De aceea, lăsând la o parte aceste lupte de idei, să ne folosim iarăşi mintea în chestiuni morale, deşi, pe drept vorbind, şi luptele acestea sunt o parte oarecare din cele dinainte. Dacă noi alungăm răutatea şi în locul ei introducem virtutea, prin aceasta vom învăţa şi pe alţii lămurit că răul nu din natură este rău; iar celor ce întreabă de unde provine răul, le vom putea cu uşurinţă închide gura nu numai cu vorbe, ci şi cu fapte, deoarece împărtăşindu-ne de aceeaşi natură ca şi ei, noi totuşi ne-am izbăvit de răutatea lor. Să nu ne uităm numai la aceea că virtutea este însoţită de multe osteneli, ci şi la faptul că este cu putinţă a o îndeplini; şi dacă vom încerca cu stăruinţă, vom vedea cât de uşor ne va fi în realizarea ei. Dacă cumva îmi vei vorbi de plăcerea izvorâtă din rău, spune-mi totodată şi despre sfârşitul răului, fiindcă totdeauna răul duce la moarte, după cum şi virtutea ne conduce la viaţă. Mai mult încă, dacă crezi, să examinăm pe fiecare din acestea două chiar mai înainte de sfârşit, şi vom vedea răutatea plină de dureri, iar virtutea încărcată de plăcere. Ce poate fi mai dureros, spune-mi, ca o conştiinţă rea? Şi ce poate fi mai plăcut ca o speranţă bună? Nimic nu ne apasă şi nu ne strâmtorează atât de mult, ca o conştiinţă rea, şi nimic nu ne linişteşte şi nu ne face chiar de a zbura câte puţin, ca o conştiinţă bună. Aceasta se poate şti şi din cele ce se petrec cu noi. Cei ce stau prin închisori şi-şi aşteaptă osânda, chiar de s-ar bucura de cele mai mari desfătări, totuşi trăiesc mai dureros decât cerşetorii, care, deşi întră aşa-zicând pe uşa cea strâmtă şi îngustă, au însă cu ei conştiinţa bună şi liniştită.

Aşteptarea relelor nu-i lasă pe aceia să simtă desfătările ce le au la îndemână. Şi ce vorbesc eu de cei închişi? Meşteşugarii, care muncesc şi îşi petrec întreaga zi în osteneli, stau cu mult mai bine decât cei ce se învârtesc pe drumuri degeaba, şi caută să se îmbogăţească, având conştiinţa rea. Şi pe gladiatori de aceea îi deplângem, deşi de altfel îi vedem prin cârciumi îmbătându-se, ospătându-se şi desfătându-se mai înainte de a intra în lupte, şi-i considerăm mai nenorociţi decât toţi, pentru că nenorocirea sfârşitului ce-i aşteaptă este cu mult mai mare decât plăcerile pe care le-au gustat cu puţin mai înainte. Însă dacă li s-ar părea plăcută această viaţă a lor, aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care necontenit vi-l spun, că nimic nu este de mirare ca cel care vieţuieşte în răutate să nu caute a fugi de întristarea şi amarul răului. Căci iată, de pildă, cum un fapt atât de blestemat, celor ce-l fac li se pare a fi vrednic de iubit. Însă noi nu-i fericim pentru aceasta, ci încă mai mult îi plângem, fiindcă nici nu cunosc relele în care se găsesc. Ce ai putea să-mi spui despre desfrânaţi, care pentru o plăcere scurtă suferă o robie nedemnă, cheltuială de bani, frică necurmată, şi, într-un cuvânt, duc viaţa lui Cain, ba chiar mai groaznică decât a aceluia, căci se tem de cele prezente, iar de cele viitoare tremură, şi bănuiesc ca duşmani ai lor pe prieteni ca şi pe neprieteni, pe cei ce ştiu ca şi pe cei ce nu ştiu! Şi încă nu stau numai aici, spre a se izbăvi de această agonie, ci cugetul lor le născoceşte multe visuri pline de groază şi-i sperie cu cele ce s-ar putea întâmpla.
Însă nu tot aşa se petrec lucrurile cu omul înţelept. Ci el îşi petrece întreaga viaţă în pace şi libertate multă. Pune deci în comparaţie acea plăcere scurtă cu valurile cele multe rezultate din ea, compar-o după aceea şi cu durerea scurtă a înfrânării, cum şi cu liniştea unei vieţi veşnic netulburate, şi atunci vei vedea că această viaţă este cu mult mai plăcută decât aceea. Cel ce voieşte a răpi avutul altuia şi a se arunca asupra averilor străine, oare nu suferă o mulţime de dureri, spune-mi, alergând el în toate părţile, linguşind slugile, şi pe cei liberi, şi pe paznici, ameninţând, înfricoşând, purtându-se cu neruşinare, priveghind, tremurând în fiece moment, şi fiind bănuitor cu toate? Însă nu tot aşa este cel ce dispreţuieşte averile, ci el se bucură de cea mai mare mulţumire, trăind în linişte şi în cea mai mare siguranţă. Şi toate celelalte părţi ale răului dacă ar voi cineva să le examineze, le-ar vedea pline de tulburări, pline de piedici.

Şi, ceea ce e mai mult, că cele ale virtuţii la început par foarte obositoare, şi numai după aceasta sunt plăcute, pe când cele ale răului cu totul dimpotrivă, căci după o plăcere scurtă vin durerile şi torturile, astfel că de aici dispare plăcerea cu totul. După cum cel ce aşteaptă cununa nu simte nimic din greutăţile de faţă, tot aşa şi cel ce după plăcere îşi aşteaptă osânda nu poate să se folosească de o veselie curată, din cauza fricii ce-l tulbură într-una. Mai mult încă, dacă ar examina cineva cu exactitate, ar putea găsi la el multă durere chiar mai înainte de osânda faptelor lui, ar putea să găsească durere, zic, chiar în faptul că a îndrăznit a face răul. Şi de credeţi, apoi vom examina aceasta la cei ce răpesc averi străine, sau chiar şi la cei ce posedă averi, fie ele adunate în orice mod. În vreme ce noi stăm departe de orice frică, de orice primejdie şi groază, să ne închipuim că unul s-a îmbogăţit în linişte, şi că se ocupă fără teamă numai cu paza averilor sale, ceea ce este cu neputinţă, însă fie aşa; deci, ce mulţumire are acest om?

Că şi-a strâns multe averi? Însă tocmai acele averi nu-l lasă a fi mulţumit, căci pe cât timp el va dori şi altele mai multe, se vor prelungi şi torturile. Pofta numai când încetează şi stă pe loc, numai atunci îi procură omului plăcere şi mulţumire, fiindcă şi noi când suntem însetaţi, numai atunci ne răcorim când bem pe cât voim; întrucât însă noi vom fi însetaţi, chiar de am seca toate izvoarele, mai mare ne va fi tortura; chiar de am înghiţi multe râuri, totuşi torturile setei vor fi mai grozave decât orice osândă. Tot aşa şi tu, dacă vei pofti chiar şi după ce ai câştigat toate ale lumii, apoi mai mare vei face tortura, şi cu atât mai mare, cu cât de mai multe te-ai îndulcit. Deci, să nu crezi că în a se îmbogăţi cineva se găseşte plăcerea şi mulţumirea, ci în a nu dori să se îmbogăţească. Întrucât doreşti a te îmbogăţi, niciodată nu vei înceta a fi torturat. Pofta de bogăţie este un amor nesatisfăcut niciodată, şi cu cât vei înainta mai mult pe această cale, cu atât mai mult te-ai depărtat de sfârşit. Deci nu este oare aceasta o enigmă, o abrutizare şi o mare nebunie?
Prin urmare, să ne depărtăm de rele, sau, mai bine zis, de cel dintâi rău, adică de bogăţii, şi nici chiar să ne atingem de această poftă, iar de cumva ne-am atinge, să fugim categoric. Ceea ce înţeleptul sfătuieşte a face cu femeia desfrânată, zicând: „Fereşte-ţi calea ta de ea şi nu te apropia de uşa casei ei” (Pilde 5, 8), aceasta o zic şi eu pentru iubitorii de averi. Dacă cumva vei cădea pe nesimţite în noianul acestei nebunii, cu greu vei putea ieşi de acolo. După cum când eşti prins în vârtejurile apei nu vei putea scăpa uşor, oricât te-ai strădui, tot aşa, ba încă cu mult mai rău, când vei cădea în adâncimea acestei pofte nu vei putea scăpa, şi te vei pierde pe tine însuţi împreună cu toate ale tale.
De aceea vă rog, să ne păzim dintru început, şi să fugim de relele cele mici, fiindcă din cele mici se nasc cele mari. Cel ce se deprinde a spune despre fiecare păcat că „aceasta nu e nimic”, câte puţin totul va pierde. Vorba aceasta a introdus răul, a deschis tâlharului uşile, aceasta a dărâmat zidurile cetăţii, vorba aceasta, zic, că „asta nu este nimic”, a adus tot răul în lume. Tot aşa se înmulţesc şi bolile trupeşti, când cele mici, sau începutul bolii, este dispreţuit. Dacă Isav nu ar fi dat mai dinainte drepturile sale de întâi născut, el nu s-ar fi făcut nevrednic de binecuvântările tatălui său, şi dacă nu s-ar fi făcut pe sine nevrednic de acele binecuvântări, nu ar fi poftit să ucidă pe fratele său Iacov. Şi Cain, dacă nu ar fi iubit primul loc, ci ar fi acordat lui Dumnezeu acest drept, nu ar fi avut pe cel de-al doilea; şi iarăşi dacă, având pe cel de-al doilea, ar fi ascultat de sfatul lui Dumnezeu, nu ar fi zămislit în el omorul fratelui său; şi iarăşi, dacă după ce l-a omorât ar fi venit la pocăinţă, şi n-ar fi răspuns cu neruşinare lui Dumnezeu, care-l chema, nu ar fi suferit după aceasta acele rele mari.

Deci, dacă cei dinainte de lege, din cauza acestei leneviri, câte puţin şi pe nesimţite ajungeau chiar la capătul răului, atunci cugetă singur, ce vom pătimi noi care suntem chemaţi la mai mari lupte, dacă nu vom fi cu băgare de seamă, dacă nu vom preîntâmpina relele, şi dacă, mai înainte de a se aprinde focul, nu ne vom grăbi a stinge scânteia relelor. Aşa de pildă, iată ce zic: îţi calci jurământul necontenit? Tu nu te opri doar aici, adică să nu-ţi mai calci jurământul, ci nimiceşte chiar jurământul cu totul, şi la urmă nu vei avea nevoie de osteneală, fiindcă este cu mult mai greu ca, o dată ce ai jurat, să nu-ţi calci jurământul, decât de a nu jura deloc. Eşti poate batjocoritor, defăimător şi bătăuş? Scrie-ţi singur lege de a nu te înfuria şi de a nu răcni deloc, şi atunci împreună cu rădăcina răului se va nimici şi fructul. Eşti poate afemeiat şi desfrânat? Pune-ţi iarăşi singur hotar, şi hotărăşte-te a nu te uita la femeie, nici a te duce la teatru, şi nici de a privi în piaţă la frumuseţi străine. Este cu mult mai uşor a nu vedea de la început o femeie frumoasă, decât a o vedea şi a scoate din tine pofta după ea, în acelaşi timp a scoate şi tulburarea ce ţi-a pricinuit vederea ei. Luptele sunt mai uşoare la început, ba încă nu avem nevoie de luptă dacă nu deschidem uşa duşmanului, şi dacă nu vom primi nici chiar sămânţa răului. De aceea şi Hristos îl pedepseşte pe cel ce priveşte femeia cu nesaţ, ca astfel să ne apere de o mai mare durere; de aceea, zic, porunceşte a scoate din casă pe duşman înainte de a deveni puternic, că atunci e şi mai uşor a-l scoate. Care este necesitatea de lucruri prisositoare? Ce nevoie te sileşte a te apuca la ceartă cu cei potrivnici, când premiul îţi stă de faţă şi fără luptă, şi când poţi a-l lua mai înainte chiar de luptă? Nu este atâta osteneală a vedea femei frumoase, pe cât este de a te stăpâni după ce le-ai văzut, ba chiar de a nu le vedea nu este nici o osteneală, pe când osteneala şi sudoarea cea multă vine după ce le-ai văzut. Aşadar, când şi osteneala este mai mică – deşi nici nu o poate numi cineva osteneală – şi când şi câştigul este mai mare, de ce atunci căutăm singuri a cădea în noianul nenumăratelor răutăţi? Şi nu este numai mai uşor a nu vedea femeie, ci încă de a te găsi şi mai curat de această poftă; după cum şi pentru cel ce o vede este mai greu a se izbăvi de osteneală şi de pata ce o are, dacă se mai poate numi izbăvire. Cel ce nu vede o fată frumoasă, este curat de pofta izvorâtă de aici, pe când cel ce doreşte a vedea, mai întâi îşi înjoseşte cugetul cu astfel de gânduri, şi după ce îl întină de nenumărate ori, apoi îşi scoate pe faţă pata rezultată din poftă, dacă o mai scoate. De aceea tocmai şi Hristos, ca nu cumva să pătimim în acest fel, nu împiedică numai omorul, ci chiar şi mânia, nu numai desfrânarea, ci şi privirea nesăţioasă, nu numai călcarea jurământului, sau jurământul fals, ci chiar de a se jura cineva, fie pentru orice.

Şi nu s-a mărginit numai aici, sau ca măsura virtuţii să rămână aici, ci, fiindcă el a legiferat acestea, apoi a mers mai departe. Oprind omorul şi poruncind a fi curat de mânie, porunceşte în acelaşi timp ca cineva să fie gata a pătimi şi rele, şi încă să se pregătească de a pătimi nu numai atât cât voieşte duşmanul, ci de a merge încă şi mai departe, şi astfel a birui furia aceluia prin prisosinţa dragostei şi a fîlosofiei sale. Căci n-a zis el: „Dacă te va lovi pe obrazul drept, tu rabdă cu bărbăţie, şi fii liniştit”, ci a adăugat cu aceea de a-i da şi celalalt obraz să-l lovească. „Întoarce-i, zice, şi pe celălalt” (Matei 5, 39). Aceasta este biruinţă strălucită, de a-i da aceluia mai mult încă decât voieşte el, şi hotarele poftei lui rele a le covârşi cu îmbelşugarea răbdării tale. Astfel şi furia lui o vei doborî, şi răsplata cel dintâi o vei lua din nou, şi, într-un cuvânt, vei împrăştia mânia lui.
Ai văzut însă că spre a nu pătimi rău noi înşine suntem stăpâni, şi nu cei ce ne pricinuiesc rău? Mai mult încă, că tot noi avem puterea nu numai de a nu pătimi răul, ci chiar de a face şi binele, şi, ceea ce este de admirat, că nu numai nu suntem nedreptăţiţi dacă priveghem, ci chiar ni se face bine şi de cei prin care suntem nedreptăţiţi, şi de alţii. Judecă singur: te-a batjocorit cineva anume? Tu eşti stăpân de a transforma acea batjocoră în laudă adusă ţie. Dacă tu îi vei răspunde tot cu batjocoră, vei întinde mai mult necinstea, iar dacă vei binecuvânta pe cel ce te-a batjocorit, atunci vei vedea cum cei de faţă te vor încununa şi te vor aclama. Ai văzut cum, prin cei ce ne nedreptăţesc, ni se face bine, dacă voim? Aceasta se poate zice şi în chestiune de bani, şi în bătăi, şi în toate celelalte ce s-ar întâmpla. Deci, dacă noi suntem răsplătiţi şi pentru cele ce suferim, şi pentru că facem bine celor ce ne fac rău, singuri ne împletim o îndoită cunună.

Când vine cineva şi-ţi spune: „Cutare te-a batjocorit, şi către toţi cei de faţă te-a grăit de rău”, tu laudă-l pe acela către cel ce ţi-a spus, şi astfel chiar de ai voi să te aperi, vei putea să te răzbuni numai prin faptul că l-ai lăudat. Când tu faci aşa, atunci cei ce te vor auzi, de ar fi cât de neştiutori, totuşi pe tine te vor lăuda, iar pe acela îl vor urî ca pe o fiară, ba mai rău încă decât pe o fiară sălbatică, pentru că te-a supărat fără să-l fi nedreptăţit, pe când tu, deşi ai pătimit rău, totuşi i-ai răsplătit cu binele, şi atunci vei putea dovedi că toate cele vorbite de dânsul împotriva ta au fost spuse în zadar. Acela fiind mustrat de cuget pentru cele vorbite, dovedeşte prin aceasta că-i pare rău, iar tu, prin faptul că ai râs când ai auzit că te-a batjocorit, te-ai izbăvit singur de orice bănuială. Deci, gândeşte-te singur câte bunuri ai strâns de aici: întâi, că te-ai izbăvit singur de tulburare; în al doilea rând – deşi aceasta ar putea să ocupe chiar primul loc – că chiar de vei fi avut greşeli, te-ai mântuit de ele, după cum s-a mântuit şi vameşul acela, care a suferit în linişte acuzaţia fariseului. Pe lângă toate acestea, tu-ţi faci prin această purtare sufletul înţelept şi vei căpăta din partea tuturor mii de laude, iar bănuiala ce era asupra ta prin acele vorbe degrabă o vei împrăştia. De voieşti poate să te răzbuni pe acela, nu e nici o îndoială că, într-un fel, vei avea şi aceasta cu prisosinţă, fiindcă Însuşi Dumnezeu îl va pedepsi pentru cele vorbite; iar chiar şi mai înainte de acea pedeapsă, înţelepciunea ta îi va pricinui ea însăşi lovitura cea mai grea. Nimic nu poate atinge mai mult pe cei ce ne batjocoresc decât simplul fapt că noi râdem de toate batjocurile lor.
Acestea toate cugetându-le, să fugim dar, iubiţilor, de micimea sufletească şi să alergăm spre limanul îndelungii răbdări, ca astfel şi aici să aflăm odihnă sufletelor noastre, după cum a hotărât şi Hristos, şi să ne bucurăm şi de veşnicele bunătăţi, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.