din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timoteiâ€
Acestea să le porunceşti şi să-i înveţi. Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale, ci fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhu l, cu credinţa, cu curăţia. Până voi veni eu, ia aminte la citit, la îndemnat, la învăţătură. Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin prorocie. (I Timotei 4, 11-14)
Dintre faptele omeneÅŸti, unele au nevoie de învăţătură, iar altele de poruncă. Căci dacă porunceÅŸti lucrurile care trebuie învăţate, te vei face de râs; ÅŸi de vei învăţa acelea pentru care trebuie să porunceÅŸti, tot aÅŸa vei suferi. De pildă: pentru ca cineva să nu fie rău, nu trebuie să înveÅ£i, ci să porunceÅŸti ÅŸi să opreÅŸti cu multă autoritate; asemenea ÅŸi pentru ca cineva să nu cadă în practicile iudeilor este nevoie de poruncă. Când însă spui că trebuie împărÅ£ite săracilor averile pe care le are cineva, că trebuie să duci o viată feciorelnică, dacă vorbeÅŸti despre credinţă, aici este nevoie de învăţătură. De aceea ÅŸi Pavel pe amândouă le pune aici: „PorunceÅŸte ÅŸi învaţă”, zice. De pildă, dacă cineva are atârnat la gât hârtiuţă pentru combaterea bolii, ÅŸi dacă face aceasta, deÅŸi ÅŸtie că e un lucru rău, este nevoie numai de poruncă; iar dacă o face din neÅŸtiinţă, atunci este nevoie de învăţătură.
„Nimeni să nu dispreÅ£uiască tinereÅ£ile tale”, zice el. Ai văzut că preotul trebuie ÅŸi să poruncească ÅŸi să grăiască cu autoritate ÅŸi nu doar să înveÅ£e? TinereÅ£ea este ceva lesne de dispreÅ£uit în urma prejudecăţilor comune; de aceea apostolul zice: „Nimeni să nu dispreÅ£uiască tinereÅ£ile tale”, fiindcă dascălul trebuie să fie cinstit ÅŸi nu defăimat. „Dar, zici tu, cum i se va putea vedea blândeÅ£ea ÅŸi bunătatea lui, dacă nu va fi dispreÅ£uit? Apoi în cele cu privire la el, dispreÅ£uiască-se, ÅŸi să rabde — căci aÅŸa reuÅŸeÅŸte cu învăţătura —, pe când în cele cu privire la alÅ£ii, nicidecum, fiindcă atunci n-ar mai fi blândeÅ£e, ci răceală. „Dacă tu te răzbuni, zice, pentru vorbele proaste spuse despre tine, sau de batjocuri ÅŸi bârfe, după dreptate vei fi învinovăţit; dar când te îngrijeÅŸti de mântuirea altora, atunci porunceÅŸte cu autoritate, căci aici nu mai este nevoie de blândeÅ£e, ci de autoritate, ca nu cumva să se vatăme lucrul obÅŸtesc,” Fie că spune aceasta, fie: „nimeni să nu te dispreÅ£uiască pentru tinereÅ£ea ta, întrucât vei da dovadă de o viaţă demnă, nimeni nu are dreptul să te dispreÅ£uiască din pricina vârstei tale, ci mai cu seamă să te admire”.
„Ci fă-te pildă credincioÅŸilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinÅ£a, cu curăţia”, ÅŸi, într-un cuvânt, „întru toate arată-te pe tine pildă de fapte bune” (Tit 2, 7), adică „fii tu prototip al vieÅ£ii, stând înaintea păstoriÅ£ilor ca o icoană vie, ca o lege însufleÅ£ită, ca un îndreptar, ca un monument viu al bunei vieÅ£uiri, căci aÅŸa trebuie să fie dascălul. „Cu cuvântul”, deoarece se cere grăirea cu uÅŸurinţă; „cu petrecerea (purtarea)”, ca astfel, zice, să fii pus în biserică spre imitare. „Cu dragostea, cu credinÅ£a, cu curăţia. Până voi veni eu, ia aminte la citit, la îndemnat, la învăţătură”, zice. Lui Timotei îi porunceÅŸte să fie cu luare-aminte la citire. Să auzim cu toÅ£ii ÅŸi să ne învăţăm să nu fim neglijenÅ£i ÅŸi nepăsători în citirea ÅŸi meditarea la cuvântul Sfintei Scripturi. Iată iarăşi: „Până ce voi veni”, zice. PriveÅŸte cum îl mângâie, căci era normal ca Timotei ca un copil orfan să-1 caute pe apostol. „Până voi veni, zice, păzeÅŸte (ia aminte la) citirea” — Sfintelor Scripturi —, „şi mângâierea” — cea către ei — „şi învăţătura”. Nu fi nepăsător faţă de darul ce este întru tine, care Å£i s-a dat prin prorocie” — vorbeÅŸte aici de învăţătură — „cu punerea mâinilor mai-marilor preoÅ£ilor”. Aici el nu vorbeÅŸte de presbiteri sau preoÅ£i, ci de episcopi, fiindcă nu presbiterii hirotoneau pe episcop.
Cugetă la aceasta, ţine-te de aceasta. (4, 15) Priveşte cum îl sfătuieşte de mai multe ori în şir pentru acelaşi lucru, voind prin aceasta să arate că dascălul mai ales cu asemenea lucruri trebuie să se ocupe.
Ia aminte la tine însuÅ£i ÅŸi la învăţătură; stăruie în aceasta (4, 16), adică „ia aminte la tine însuÅ£i, ÅŸi învaţă ÅŸi pe alÅ£ii”. „Că acestea făcând, ÅŸi pe tine te vei mântui, ÅŸi pe cei ce te vor asculta.” Căci cel ce se obiÅŸnuieÅŸte cu cuvintele învăţăturii, el mai întâi se foloseÅŸte, fiindcă prin cele cu care sfătuieÅŸte pe alÅ£ii se va umili ÅŸi el. Nu s-au spus acestea numai către Timotei, ci către toÅ£i. Dar dacă el spune acestea celui ce învia pe cei morÅ£i, apoi ce vom zice noi? Åži Hristos zice: „orice cărturar cu învăţătură despre împărăţia cerurilor este asemenea unui om gospodar, care scoate din vistieria sa noi ÅŸi vechi”. (Matei 13, 52) Åži iarăşi fericitul Pavel zice: „prin răbdarea ÅŸi mângâierea, care vin din Scripturi, să avem nădejde”. (Romani 15, 4) Dar mai cu seamă el însuÅŸi făcea aceasta, învăţând, la picioarele lui Gamaliel, legile părinteÅŸti, încât ÅŸi după acestea el lua aminte la citire. Cel ce sfătuieÅŸte pe alÅ£ii la asemenea îndeletniciri, mai întâi el însuÅŸi face aÅŸa.
Ai văzut deci, cum el într-una face uz de mărturiile Sfintei Scripturi, şi cum scoate din ele sensul profund, mistic sau alegoric ?
Apoi Pavel este cu băgare de seamă la citire — fiindcă nu mică este folosinţa ce o poate scoate cineva din citirea Sfintelor Scripturi — şi noi ne trândăvim, sau le ascultăm cu neîngrijire?
„Ca învăţătura ta arătată să fie întru toate.” Ai văzut că apostolul voia ca Timotei ÅŸi în aceasta să se arate mare ÅŸi minunat; ÅŸi cum el avea încă nevoie de învăţătură, îi zice: „ca învăţătura ta să fie arătată întru toate”, adică nu numai în viaţă, ci ÅŸi în cuvântul învăţăturii.
Pe cel bătrân să nu-1 înfrunÅ£i. (5, l) AÅŸadar, este vorba aici de cel învestit cu demnitatea preoÅ£ească (nQ£a(3uT£QOJ [iT] £.TlUlA.T\£,r\C, — pe bătrân să nu-1 înfrunÅ£i, să nu-1 dojeneÅŸti cu asprime? Eu cred că nu, ci vorbeÅŸte în genere despre orice om bătrân. „Dar dacă are nevoie de îndreptare?” Ei, atunci „să vorbeÅŸti ÅŸi să te porÅ£i cu el, zice, după cum te-ai purta faţă de tatăl tău care a greÅŸit.”
Pe femeile bătrâne îndeamnă-le ca pe niÅŸte mame, pe cele tinere ca pe surori, în toată curăţia. (5, 2) „Chiar prin firea lucrurilor, zice, este greu a certa pe cineva, ÅŸi mai cu seamă pe un bătrân să-1 certe un tânăr, negreÅŸit că faptul este prea îndrăzneÅ£. Dar tu, zice, mângâie-1 prin modul vorbirii ÅŸi prin blândeÅ£e.” Căci este cu putinţă a certa pe cineva cu blândeÅ£e, dacă cineva voieÅŸte; se cere multă prudenţă, însă este cu putinţă. „Pe cele tinere ca pe niÅŸte surori”, zice. De ce oare ÅŸi aici, tot în acest chip, îl povăţuieste să se poarte? Lasă să se înÅ£eleagă iarăşi cutezanÅ£a lui din cauza vârstei. Trebuie ÅŸi aici a mângâia ÅŸi a îndrepta lucrurile cu blândeÅ£e ÅŸi, apoi, adaugă: „întru toată curăţia”. „Să nu-mi spui, zice, numai de păcatul împreunării, ci nici chiar pricină de bănuială să nu dai.” Fiindcă prin vorbirea cu femei tinere cu greu poate cineva a se feri de bănuieli, iar episcopul trebuie a face ÅŸi aceasta, pentru aceea zice: „cu toată curăţia”. Ce spui? PorunceÅŸti acestea lui Timotei? „Da! răspunde el; fiindcă prin el eu vorbesc lumii întregi.” Deci, dacă lui Timotei îi porunceÅŸte acestea, apoi fiecare poate să înÅ£eleagă cum trebuie să fie el, nici pricină de bănuială să nu dea, ÅŸi nici vreo umbră cât de mică de pretext să nu procure celor ce ar voi să-1 defaime.
Pe văduve cinsteÅŸte-le, dar pe cele cu adevărat văduve. (5, 3) Dar oare de ce nu vorbeÅŸte nimic de feciorie, ÅŸi nici nu zice „cinsteÅŸte pe fecioare?” Mie mi se pare că pe atunci nu erau, sau că poate dispăruseră, după cum lasă a se înÅ£elege mai departe, zicând: căci unele s-au ÅŸi abătut, ca să se ducă după Satana. (5, 15)
„Pe văduve cinsteÅŸte-le, dar pe cele cu adevărat văduve”, zice. Prin urmare se poate să nu aibă bărbat, ÅŸi cu toate acestea să nu fie văduvă, după cum se întâmplă ÅŸi în cazul fecioarei; căci nu e de ajuns să nu fie măritată în regulă, ci este nevoie ÅŸi de altele multe, ca, de pildă, să fie neprihănită, statornică ÅŸi credincioasă. Tot aÅŸa ÅŸi cu văduva, fiindcă ÅŸi ea are nevoie de multă cinste, ÅŸi pe drept cuvânt, de vreme ce nu are bărbat, iar faptul acesta se pare a fi de ocară ÅŸi de rău augur pentru cei mulÅ£i. De aceea apostolul voieÅŸte ca văduva să se bucure de multă cinste din partea preotului, mai ales dacă ea este ÅŸi vrednică de aceasta.
Dacă vreo văduvă are copii sau nepoÅ£i, aceÅŸtia să se înveÅ£e să cinstească mai întâi casa lor ÅŸi să dea răsplătire părinÅ£ilor. (5, 4) PriveÅŸte înÅ£elepciunea lui Pavel, cum în multe părÅ£i îndeamnă ascultătorii prin raÅ£ionamente omeneÅŸti, căci n-a spus aici ceva mare ÅŸi înalt, ci ceea ce purcede dintr-o conÅŸtiinţă curată: „şi răsplătiri să dea părinÅ£ilor”, zice. Cum? „Te-ai bucurat de creÅŸtere, de educaÅ£ie, de multă cinste; s-au dus aceia, ÅŸi tu n-ai putut să le întorci răsplata. Ei bine, copiii acesteia nu i-ai născut tu, ÅŸi nici nu i-ai crescut singură; deci răsplăteÅŸte acelora, întorcân-du-le datoria prin copiii ce-i ai sub îngrijire.” „AceÅŸtia să se înveÅ£e să cinstească mai întâi casa lor.” Aici arată în mod simplu că trebuie să faci bine. „Pentru că lucrul acesta este bun ÅŸi primit înaintea lui Dumnezeu.” Fiindcă a zis: „pe cele cu adevărat văduve”, spune mai departe ÅŸi care este cu adevărat văduvă.
Cea cu adevărat văduvă ÅŸi rămasă singură are nădejdea în Dumnezeu ÅŸi stăruieÅŸte în cereri ÅŸi în rugăciuni, noaptea ÅŸi ziua. Iar cea care trăieÅŸte în desfrânări, deÅŸi vie, e moartă. (5, 5-6) Dacă cineva, zice, nu duce o viaţă lumească, ÅŸi se găseÅŸte în văduvie, aceasta este cu adevărat văduvă. Cea care nădăjduieÅŸte în Dumnezeu precum trebuie, cea care stăruie în rugăciuni ziua ÅŸi noaptea, aceasta este cu adevărat văduvă, căci apostolul admiră ÅŸi pe văduva care îşi creÅŸte bine copiii. „Iar cea văduvă ÅŸi singură” , zice, adică cea care nu are copii, pe care o ÅŸi mângâie zicând că mai ales aceasta este văduvă, când este lipsită nu numai de mângâierea bărbatului, ci chiar ÅŸi de a copiilor, însă aceasta are pe Dumnezeu în locul tuturor. „Nu este inferioară cea care nu are copii, ci ce îi lipseÅŸte prin aceea că nu are copii, o împlineÅŸte cu mângâierea ce i se acordă. Nu fi deci tristă, zice, când auzi că trebuie a creÅŸte copii, iar tu nu ai, ÅŸi că prin aceasta Å£i s-a împuÅ£inat demnitatea ta; pentru că eÅŸti cu adevărat văduvă.”
„Iar cea care trăieÅŸte în desfrânări, deÅŸi vie, e moartă.” Fiindcă multe femei, având copii, preferă văduvia, nu ca să împiedice aÅŸa-zisele pofte ale vieÅ£ii, ci încă mai mult să le aprindă, ca astfel să aibă înlesnire să le facă pe toate, ÅŸi să se lase cu mai multă libertate în voia poftelor lor lumeÅŸti. Ce spune apostolul? „Iar cea care trăieÅŸte în desfrânări, deÅŸi vie, e moartă.” Ce spui? AÅŸadar, femeia văduvă nu trebuie să petreacă? „Nu! zice el; că dacă petrecerea nu este trebuitoare nici unei vârste mai înaintate, nici unei firi slabe, ci încă pricinuitoarea morÅ£ii, ÅŸi a morÅ£ii celei veÅŸnice, apoi ce am putea zice de bărbaÅ£ii care petrec? Cu drept cuvânt, deci, zice: „Iar cea care trăieÅŸte în desfrânări, deÅŸi vie, e moartă.”
Să vedem acum care este treaba celor vii, ÅŸi care a celor morÅ£i, ÅŸi atunci vom vedea în care parte să punem pe o asemenea femeie. Cei ce vieÅ£uiesc lucrează cele ale vieÅ£ii viitoare, ale adevăratei vieÅ£i. Åži care anume sunt cele ale vieÅ£ii viitoare, pentru care noi suntem datori a ne ocupa toată viaÅ£a, ascultă pe Hristos zicând: „VeniÅ£i, binecuvântaÅ£ii Tatălui Meu, moÅŸteniÅ£i împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost ÅŸi Mi-aÅ£i dat să mănânc; însetat am fost ÅŸi Mi-aÅ£i dat să beau; străin am fost si M-aÅ£i primit.” (Matei 25, 34-35) AÅŸadar, cei vii nu numai prin aceasta se deosebesc de cei morÅ£i, că văd soarele ÅŸi respiră aerul, ci făcând un bine oarecare, deoarece dacă nu au această virtute, cu nimic nu vor fi mai buni decât cei morÅ£i.
Åži ca să afli că aÅŸa este, ascultă cum ÅŸi murind cineva trăieÅŸte: „Nu este Dumnezeul morÅ£ilor, ci al viilor”. (Matei 22, 32) „Dar ÅŸi aceasta este o taină”, zici. AÅŸadar, să dezlegăm amândouă aceste probleme. Moare cineva trăind, când îşi petrece viaÅ£a în desfătări. Cum? Un asemenea om trăieÅŸte numai pentru pântece ÅŸi cu pântecele, iar cu celelalte simÅ£iri deloc. Cum? El nu vede ceea ce trebuie să vadă, nu aude ceea ce trebuie să audă, nu grăieÅŸte ceea ce trebuie să grăiască, ÅŸi nici nu face ceea ce fac cei vii, ci după cum cel întins pe pat are ochii închiÅŸi, ÅŸi nu mai simte nimic din cele ce se petrec, tot aÅŸa ÅŸi acesta, sau mai bine zis, chiar mai rău decât cel mort. Căci acela este deopotrivă de nesimÅ£itor ÅŸi în cele bune ca ÅŸi în cele rele, pe când acesta simte numai pe cele rele, în timp ce pe cele bune nu le simte deloc ÅŸi rămâne nemiÅŸcat. Nimic din cele ale vieÅ£ii viitoare nu-1 miÅŸcă, aÅŸa că deja a murit ÅŸi se găseÅŸte ca într-o groapă întunecată, sau ca într-o peÅŸteră plină de toată necurăţia, căci 1-a primit în pântecele ei ÅŸi îl Å£ine veÅŸnic în întuneric ca pe cei morÅ£i.
Când el îşi petrece întreaga viaţă mâncând şi îmbătându-se, oare nu este în întuneric? Oare nu este mort? Şi chiar dimineaţa când se pare că ar fi treaz, el totuşi nu are o privire curată, din cauză că nici seara nu se poate stăpâni de a nu bea vin, iar în viitor este stăpânit veşnic de pofta de a bea. Îl poate vedea cineva petrecând prin târguri şi înainte de prânz şi la amiază, iar noaptea întreagă o petrece într-un somn adânc, şi mai cu seamă dimineaţa. Dar pe un asemenea om îl vom număra noi cu cei vii? Şi ce ar putea spune cineva de viforul cel mare de furtuni ce a pătruns în sufletul şi în trupul său din cauza dezmierdărilor? După cum întunericul cel într-una provocat de nori nu lasă raza soarelui să strălucească precum trebuie, aşa şi aburii ce se ridică din vin şi dezmierdări împiedicând creierul (encefalul) şi stând deasupra lui ca un nor gros, nu lasă cugetul să se întindă mai departe de el, şi-1 ţin prizonier ca într-o noapte întunecată. Câtă vijelie nu este oare înăuntrul acestui om? Precum se întâmplă în timpul inundaţiilor, când apa năvăleşte înăuntrul caselor trecând până şi prin uşi, iar pe cei dinăuntru îi vedem pururea tulburaţi şi îngrijoraţi, întrebuinţând felurite vase şi bureţi, şi multe altele, spre a seca apa, ca nu cumva să atace temeliile casei, şi toate cele dinăuntru să le facă nefolositoare, tot asemenea şi sufletul pătimeşte, când este inundat cu multele dezmierdări, căci i se tulbură facultăţile gândirii, care nu mai au puterea de a împrăştia întunericul deja intrat, şi pe cel ce încă intră din cauza beţiei, pentru care mare este vijelia în interiorul acestui om.
Să nu te uiţi numai la faţa lui veselă şi veşnic rânjitoare, ci cercetează şi cele dinăuntrul său, şi atunci îl vei vedea plin şi încărcat de nelinişte şi tristeţe; şi dacă ar fi cu putinţă a supune unei cercetări amănunţite pe un asemenea suflet, 1-ai vedea tulburat, mâhnit şi ruşinat. Cu cât trupul se îngraşă mai mult, cu atât şi sufletul se ruşinează mai mult; devine mai slab, şi mai mult se îngroapă şi afundă în păcate. Şi după cum se petrece cu lumina ochiului, când albeaţa ochilor este îngroşată pe deasupra, iar vederea nu are putere să se întindă atât cât trebuie, fiind împiedicată raza de acea îngroşare, şi din această cauză de multe ori se găseşte bolnavul în cel mai mare întuneric, tot asemenea e şi cu trupul care, îmbuibat prin mâncăruri şi băuturi, se îmbracă cu grăsime, sau mai bine zis cu tâmpirea minţii.
Cei morţi, apoi, putrezesc şi se deformează, iar din trupurile lor curge mult venin. Dar aceasta se poate vedea şi cu femeia ce se desfătează: scurgeri dese de sânge, sughiţuri, râgâituri, guturai, greaţă, iar pe celelalte, care sunt ruşinoase, le trec cu vederea. Atât de mare este tirania dezmierdărilor, încât chiar fapte de acelea despre care ne ruşinăm a vorbi, pe acestea le face. Cum? Apoi trupul se topeşte pe nesimţite din toate părţile. Dar ce este dacă ea mănâncă şi bea? Căci aceasta nu este dovadă de o viaţă omenească, fiindcă şi animalele mănâncă şi beau. Aşadar, dacă sufletul ei este mort, ce folos mai are de pe urma mâncării şi băuturii? Căci nici haina cea colorată cu care ar fi îmbrăcat un trup mort, nu i-ar fi de nici un folos, tot aşa şi un suflet mort nu poate folosi un trup îmbrăcat în haine fie ele cât de scumpe. Când ea pururea vorbeşte despre bucătari, despre brutari, şi nimic evlavios nu grăieşte, apoi oare n-a murit?
Ce este omul, vom vedea. Cei din afară zic că omul este o fiinÅ£a logică (cuvântătoare), muritor, primitor de ÅŸtiinţă ÅŸi de înÅ£elepciune, dar noi nu vom rămâne numai la această definiÅ£ie, ci vom întinde definiÅ£ia mai departe, aducând mărturii din Sfânta Scriptură. AÅŸadar, unde anume a dat definiÅ£ia omului? Ascultă ce spune ea: „Era, zice, om.” Cum? „Fără prihană ÅŸi drept, se temea de Dumnezeu ÅŸi se ferea de ce este rău.” (Iov l, l) Acesta este omul. Åži iarăşi în altă parte zice: „Omul drept umblă pe calea lui fără prihană.” (Pilde 20, 7) Pe cei ce nu sunt în acest chip, chiar de ar avea înÅ£elepciune, chiar de ar fi primitori de ÅŸtiinţă cât de multă, totuÅŸi Sfânta Scriptură nu obiÅŸnuieÅŸte a-i numi oameni, ci câini, ÅŸi cai, ÅŸi vipere, ÅŸi ÅŸerpi, ÅŸi vulpi, ÅŸi lupi, ÅŸi în fine, ceea ce este mai de dispreÅ£uit dintre fiare. Deci, dacă acesta este om, apoi cel ce petrece în dezmierdări nu este om. Cum ar putea fi, dacă el de nimic din acestea nu se interesează? Nu este cu putinţă ca desfătarea ÅŸi cu trezvia să segăsească împreună, fiindcă sunt contrare una alteia. Aceasta o spun si cei din afara credinÅ£ei creÅŸtine, că: „Pântecele gras, nu naÅŸte (produce) minte ascuÅ£ită .” Dar, mai ales, Scriptura obiÅŸnuieÅŸte a-i numi pe aceÅŸtia oameni fără suflet, „pentru că sunt numai trup” (Facerea 6, 3), deÅŸi aveau suflete, însă erau moarte. După cum zicem pentru cei virtuoÅŸi că întru totul sunt suflet, întru totul duh, tot aÅŸa ÅŸi pentru cei contrari. Astfel ÅŸi Pavel zicea: „voi nu sunteÅ£i în trup”, fiindcă nu făceau cele ale trupului. Astfel, cei ce se desfătează, nu sunt în suflet, nu sunt în duh.
„Iar cea care trăieÅŸte în desfătări, deÅŸi vie, e moartă.” AscultaÅ£i acestea voi, care tot timpul îl petreceÅ£i în desfătări ÅŸi beÅ£ii, voi care pe cei săraci îi treceÅ£i cu vederea, sfârÅŸiÅ£i ÅŸi murind de foame, iar voi necontenit muriÅ£i în desfătări. Două morÅ£i deodată faceÅ£i: cea a celor nenorociÅ£i, ÅŸi cea a voastră chiar, amândouă venite din necumpătare. Dacă voi aÅ£i amesteca îmbuibarea voastră la un loc cu sărăcia acelora, două vieÅ£i aÅ£i face. De ce îţi spargi pântecele tău cu îmbuibările? De ce slăbeÅŸti de tot pe cel al săracului prin foame? Pe al tău îl faci a putrezi de tot prin mâncăruri mai mult decât trebuie, iar pe al săracului îl usuci mai mult decât trebuie. GândeÅŸte-te ce ajung cele din mâncare, cum se prefac ÅŸi ce anume ajung. Oare nu-Å£i vine greu chiar ÅŸi să auzi? De ce, dar, te ocupi de cele de prisos pe care ai să le lepezi afară? Că nimic altceva nu este prisosul îmbuibărilor decât prisosinţă în materii fecale. Căci ÅŸi natura îşi are măsura sa, aÅŸa că ceea ce este mai mult decât trebuie, nu mai este hrană, ci vătămare ÅŸi materii fecale mai multe.
Hrăneste-ţi trupul, dar nu-1 omorî. De aceea s-a numit hrană, nu ca sa pierdem trupul, ci ca să-1 hrănim. De aceea cred că hrana se preface în materii fecale şi se leapădă afară, ca să nu fim îndrăgostiţi de dezmierdări; că dacă n-ar fi aşa, şi nici nu ar ajunge a fi nefolositoare sau nici nu ne-ar vătăma trupul, n-am înceta desigur a ne mânca unii pe alţii. Dacă pântecele ar consuma totul pe cât am voi noi, mii de războaie şi de lupte ar vedea omul petrecându-se. Dacă noi chiar şi acum, în timp ce unele din mâncăruri sunt aruncate afară, prin intestine, iar altele prefăcute în sânge şi salivă nefolositoare şi false, şi încă ne petrecem timpul în dezmierdări, şi de multe ori averi întregi le cheltuim cu mesele, dar dacă nu ar fi în aşa fel sfârşitul petrecerilor, ce n-am face?
Ne umplem pe noi înşine de cea mai mare putoare când ne petrecem timpul în desfătări, căci trupul din toate părţile se scurge, ca şi un burduf plin, şi încă se scurge în aşa fel, încât chiar şi creierul (encefalul) se vătăma, deoarece aburi groşi ies din toate părţile din trup, ca dintr-un cuptor, din cauza fierbinţelii dinăuntru. Deci, dacă aburii din afară neliniştesc trupul atât de mult, dar creierul ce nu pătimeşte fiind într-una izbit de aburii de dinăuntru? Ce nu pătimesc venele de sânge înfierbântat şi astupat? Ce nu pătimesc acele rezervoare dinăuntru: ficatul şi splina? Ce nu pătimeşte canalul materiilor fecale? Şi, ceea ce este mai grozav, că de canalul materiilor fecale noi ne îngrijim mai dinainte ca să nu se astupe şi să trimită materiile fecale în sus, pentru aceasta zic, totul facem, în timp ce canalul pântecelui nostru nu îl curăţim, ci îl astupăm şi îl îndesăm, iar materiile fecale ridicându-se în sus, unde însuşi regele stă — vreau să zic creierul, sau encefalul — noi nu luăm pentru aceasta nici o măsură. Apoi dacă facem aşa, pentru acest cuvânt, zic, noi nu mai avem creierul ca pe un împărat cinstit, ci ca pe un câine necurat.
Pentru aceea Dumnezeu a pus departe de creier acele mădulare, ca astfel să nu poată avea de la ele nici o vătămare. Dar noi nu le lăsăm, ci toate le stricăm prin necumpătare. Ce ar mai putea spune cineva de celelalte rele? Astupă canalul de scurgere a materiilor fecale, ÅŸi vei vedea cum de îndată se nasc boli. Apoi dacă murdăria de afară dă naÅŸtere la boli, dar cea dinăuntru, care este astupată din toate părÅ£ile cu înveliÅŸul trupului, ÅŸi care nu are pe unde să se împrăştie, câte boli nu va aduce ÅŸi trupului ÅŸi sufletului? Åži ceea ce este mai grozav, că faţă de ceea ce a lăsat Dumnezeu mulÅ£i se neliniÅŸtesc, zicând: „Ce este aceasta? Dumnezeu a legiuit ca noi să purtăm aceste materii fecale în trup” — ÅŸi iată cum îşi sporesc aceste materii. De aceea Dumnezeu a legiuit aÅŸa, ca cel puÅ£in în chipul acesta să te scape de dezmierdări ÅŸi desfătări, ca cel puÅ£in în chipul acesta să te facă a nu te pironi în cele pământeÅŸti. Tu însă, nici aÅŸa nu conteneÅŸti a te dezmierda, ci te scufunzi în petreceri până în gât chiar ÅŸi mai înainte de timpul mesei, sau mai drept vorbind chiar nici o poftă nu mai ai atunci. Oare nu te-a părăsit atunci ÅŸi gâtul împreună cu limba, ÅŸi nu Å£i s-a stins orice poftă de mâncare? Căci simÅ£irea mâncării stă în gust, iar după aceasta deloc, ci încă un dezgust mare te cuprinde, căci sau că stomacul nu-Å£i mai lucrează, sau că lucrează cu multă greutate.
Pe drept cuvânt, dar, zice apostolul: „Iar cea care trăieÅŸte în desfătări, deÅŸi vie, e moartă”. Căci un suflet care petrece nici nu aude nimic, nici nu poate spune nimic, ci devine molatic, necinstit, fricos, fără libertate, sfios, plin de obrăznicie, de linguÅŸire, de neÅŸtiinţă, de mânie, de iuÅ£eală, plin, în fine, de toate relele, iar de bunuri pustiu cu desăvârÅŸire. Iar cea care trăieÅŸte în desfătări, deÅŸi vie, e moartă. Åži aceasta porunceÅŸte-le, ca ele să fie fără de prihană. (5, 7) Ai văzut că ceea ce el spune aici, este legiuire? El nu lasă la buna voinţă, ci „porunceÅŸte, zice, de a nu petrece în desfătări”, ca fiind oarecum răul cunoscut de toÅ£i, cel ce face astfel nefiind liber a se împărtăşi de tainele Bisericii. Åži aceasta porunceÅŸte-le, ca ele să fie fără de prihană.” Ai văzut că faptul acesta este unul dintre păcate?
Aşadar, ascultând şi noi pe Pavel, poruncim ca văduvele care se desfată în petreceri, să fie afară din catalogul adevăratelor văduve. Căci dacă ostaşul este judecat ca dezertor când îşi petrece timpul prin băi, sau prin teatre, sau cu speculaţii negustoreşti, apoi cu atât mai mult văduvele. Să nu căutăm aici dezmierdările, ca să le aflăm acolo. Să nu petrecem în desfătări aici, ca acolo să petrecem în adevărata desfătare, în adevărată dezmierdare, care nu naşte nici un rău, ci, din contră, are mii de bunuri. Cărora fie cu noi cu toţii să ne învrednicim întru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine mărirea, puterea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.