din “Omilii la Epistola catre Romaniâ€
[Numai omul cel virtuos trăieşte, cel păcătos este deja mort]
(urmare)
„Drept aceea, fraţilor, nu suntem datori trupului, ca să vieţuim după trup. Căci dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii†(Romani 8, 12-13).
Arătând cât de mare este răsplata vieÅ£ii duhovniceÅŸti, că o astfel de viaţă face pe Hristos a locui în noi, că face vii trupurile cele muritoare, ÅŸi că le înaripează spre cer, că o astfel de viaţă face mai uÅŸoară calea virtuÅ£ii, în continuare adaugă ÅŸi sfatul necesar, zicând: „drept aceea nu suntem datori să vieÅ£uim după trupâ€. Dar nu a zis întocmai astfel, ci, spunând că „nu suntem datori trupuluiâ€, el a arătat cu mai multă putere ÅŸi mai izbitor că datori suntem Duhului. Åži pretutindeni el face aÅŸa, învederând că cele acordate nouă de Dumnezeu nu au fost acordate din datorie, ci din simpla dragoste ÅŸi din harul Lui, pe când cele ale noastre, de după primirea harului, nu sunt făcute din libera noastră oferire, ci din datorie. Căci când el zice: „Cu preÅ£ aÅ£i fost cumpăraÅ£i. Nu vă faceÅ£i robi oamenilor†(I Corinteni 7, 23), aceasta lasă a se înÅ£elege. De asemenea ÅŸi când scrie că: „voi nu sunteÅ£i ai voÅŸtri†(I Corinteni 6, 19), acelaÅŸi lucru îl învederează. Dar ÅŸi în altă parte le aminteÅŸte despre aceasta, scriindu-le: „Că dacă unul a murit pentru toÅ£i, au murit deci toÅ£i…, ca cei ce viază să nu mai vieze loruÅŸi†(II Corinteni 5, 14, 15).
Aceasta deci o face ÅŸi aici, zicând „suntem datoriâ€. Apoi, fiindcă a zis că „nu suntem datori trupuluiâ€, ca nu cumva cele vorbite să le atribui naturii trupului, el n-a tăcut, ci a adăugat imediat: „ca să vieÅ£uim după trupâ€. Căci multe datorăm noi trupului, ca de pildă a-l hrăni, a-l îngriji, a-l odihni, a-l feri de boli, a-l îmbrăca, ÅŸi multe altele. Deci ca nu cumva să crezi că el desfiinÅ£ează această slujbă ce o datorăm trupului, zicând că „nu suntem datori trupuluiâ€, explică aceasta, adăugând: „ca să vieÅ£uim după trupâ€. „Acea îngrijire o desfiinÅ£ez eu, zice, care duce la păcat; iar a fi îngrijit trupul la nevoile lui naturale, aceasta voiesc a se faceâ€. Ceea ce a arătat mai departe, zicând: „şi grija de trup să nu o faceÅ£iâ€, după care imediat a adăugat: „spre pofte†(Romani 13, 14), acelaÅŸi lucru îl face ÅŸi aici, căci ne învaţă spunându-ne: „ÎngrijiÅ£i trupul vostru, căci îi datorăm această îngrijire; însă să nu vieÅ£uim după trup, adică să nu facem din trup stăpânul vieÅ£ii noastre. Este necesar ca trupul să meargă după noi, iar nu el să ne conducă, ÅŸi nici să ne ordoneze viaÅ£a, ci să primească legile Duhuluiâ€.
Deci, stabilind aceasta, şi arătând că suntem datori Duhului, pentru a arăta mai departe căror binefaceri suntem datori, nu vorbeşte de cele trecute, ceea ce mai cu seamă îl uimeşte pe Apostol, ci de cele viitoare. Deşi erau de ajuns şi acelea pentru a convinge auditoriul, totuşi el nu vorbeşte acum de ele, şi nici nu aminteşte de acele binefaceri negrăite, ci numai de cele viitoare. De altfel, binefacerea odată acordată nici nu are atâta putere de a atrage pe cei mulţi, după cum are binefacerea viitoare şi aşteptată. Deci vorbind de binefacerea viitoare, mai înainte îi înfricoşează cu supărările cele ce urmează vieţuirii după trup, căci zice: „dacă vieţuiţi după trup, veţi muri†(8, 13), făcând aluzie la moartea cea nemuritoare, adică la pedeapsa şi osânda gheenei. Şi mai mult încă, dacă ar examina cineva această pericopă cu băgare de seamă, ar putea vedea că un astfel de om a murit deja din viaţa aceasta, ceea ce v-am demonstrat destul de lămurit în cele dinainte.
„Iar dacă ucideÅ£i, cu Duhul, faptele trupului, veÅ£i fi viiâ€, zice.
Ai văzut acum că el nu vorbeÅŸte de natura trupului, ci de faptele trupeÅŸti? N-a zis: „iar de veÅ£i omorî cu Duhul natura trupuluiâ€, ci „faptele trupuluiâ€. Åži încă nici pe acestea toate, ci numai pe cele rele, iar aceasta se învederează din cele ce urmează: „că dacă veÅ£i face astfel – zice – veÅ£i fi viiâ€. Apoi, dacă el ar fi vorbit de toate faptele trupului în genere, cum s-ar putea împăca aceasta cu dreapta judecată? Căci ÅŸi a vedea, ÅŸi a auzi, ÅŸi a grăi, ÅŸi a umbla, sunt fapte ale trupului, ÅŸi de vom voi să le omorâm, atunci suntem atât de departe de a vieÅ£ui, încât am putea fi învinovăţiÅ£i de sinucidere. Deci care fapte spune el că trebuie a le omorî? Pe acelea care ne duc spre răutate, ÅŸi pe care nici nu este cu putinţă altfel a le omori decât prin Duh. A le omorî pe celelalte înseamnă a se ucide cineva pe sine singur, ceea ce nu este permis; iar pe acestea numai prin Duhul. Când Duhul este de faţă, toate valurile se liniÅŸtesc, toate patimile se ascund, ÅŸi nimic nu ne mai poate vătăma, sau împotrivi. Ai văzut cum Apostolul ne îndeamnă, ÅŸi ne arată ca datornici din faptele viitoare – ceea ce am spus ÅŸi mai înainte – ÅŸi nicidecum numai din cele deja petrecute? „Izbânda Duhului – zice – nu este numai aceea că ne-a iertat păcatele din trecut, ci ÅŸi aceea că ne-a făcut necuceriÅ£i ÅŸi întru cele viitoare, ÅŸi vrednici de viaÅ£a cea nemuritoareâ€.
Mai departe, el pune şi o altă răsplată, zicând: „Căci câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu†(8, 14).
Această cunună e cu mult mai mare decât cea dinainte. De aceea nici n-a zis simplu: „câţi vieÅ£uiesc cu Duhul lui Dumnezeuâ€, ci „câţi sunt mânaÅ£i de Duhul lui Dumnezeuâ€, arătând că astfel voieÅŸte el de a fi Duhul în viaÅ£a noastră, după cum este cârmaciul faţă de corabie, sau vizitiul faţă de caii înhămaÅ£i. Åži nu numai trupul, ci chiar ÅŸi sufletul trebuie a-l supune unor astfel de frâne, căci nici acesta nu e bine de a fi deplin stăpân, ci trebuie a-l pune sub stăpânirea Duhului. „Ca nu cumva – zice –, încurajându-se în darul botezului, să nu se mai intereseze de viaÅ£a cea de după botez, de aceea l-am supus Duhului; pentru că chiar de ai primit botezul, totuÅŸi dacă după aceasta nu vei fi purtat de Duhul, ai pierdut cinstea dată, cum ÅŸi însemnătatea înfieriiâ€. De aceea nici nu zice Apostolul „câţi au luat Duhul lui Dumnezeuâ€, ci „câţi sunt mânaÅ£i de Duhul lui Dumnezeuâ€, adică câţi vieÅ£uiesc astfel în toată viaÅ£a lor, aceÅŸtia cu adevărat „sunt fiii lui Dumnezeuâ€.
Apoi, fiindcă demnitatea aceasta fusese dată ÅŸi iudeilor – „Eu am zis: «Dumnezei sunteÅ£i ÅŸi toÅ£i fii ai Celui PreaînaltȠ(Psalmul 81, 6); ÅŸi iarăşi: „Hrănit-am feciori ÅŸi i-am crescut†(Isaia 1, 7); ÅŸi iarăşi: „Israel este fiul Meu, întâi-născutul Meu†(IeÅŸirea 4, 22); ÅŸi iarăşi Pavel, care zice: „a cărora este înfierea†(Romani 9, 4) –, de aceea Apostolul arată aici câtă deosebire este între cinstea aceea ÅŸi aceasta de acum. „Dacă denumirile sunt aceleaÅŸi, zice, nu însă ÅŸi faptele sunt aceleaÅŸiâ€. Despre aceasta el aduce dovadă clară, atât din cele date, cât ÅŸi din cele săvârÅŸite, iar la urmă face comparaÅ£ia acestora cu cele ce vor fi în viitor.
Mai întâi el arată ce anume erau cele date iudeilor. Deci care erau acelea? Duhul robiei; pentru care şi adaugă, zicând:
„Pentru că n-aÅ£i primit iarăşi un duh al robiei, spre temere…†(8, 15).
Apoi, trecând cu vederea a arăta contrariul robiei, adică Duhul libertăţii, el a evidenÅ£iat ceea ce este cu mult mai mare, anume Duhul înfierii, prin care ÅŸi Duhul libertăţii a venit, zicând: „ci aÅ£i primit Duhul înfieriiâ€. Dar acest lucru este clar. ÃŽnsă ce anume este Duhul robiei e cu totul obscur ÅŸi nesigur, fapt pentru care este necesar a lămuri acest punct. Åži nu numai că este nelămurit, ci chiar foarte greu de dezlegat, fiindcă adunarea iudeilor nu a primit Duhul. Deci ce spune el aici? Litera Legii este cea pe care a numit-o astfel; fiindcă ÅŸi litera era duhovnicească, după cum ÅŸi Legea era duhovnicească, după cum duhovnicească era ÅŸi apa ce curgea din piatră, ÅŸi mana din pustie. „ToÅ£i, zice, au mâncat aceeaÅŸi mâncare duhovnicească; ÅŸi toÅ£i, aceeaÅŸi băutură duhovnicească au băut†(I Corinteni 10, 3).
Åži piatra tot aÅŸa o numeÅŸte, căci zice: „beau din piatra duhovnicească ce îi urma†(I Corinteni 10, 4). Pentru că toate cele desfăşurate cu ei atunci erau mai presus de fire, de aceea Apostolul le-a numit pe toate duhovniceÅŸti, ÅŸi nicidecum pentru că cei ce s-au împărtăşit din ele ar fi luat Duh. Åži cum era litera Legii, litera robiei? Pune-Å£i înaintea ochilor întreaga lor viaţă, ÅŸi atunci vei ÅŸti ÅŸi aceasta lămurit. Căci ÅŸi pedepsele ce li se aplicau erau imediate, ÅŸi plata imediat venea, cumpătată oarecum ÅŸi acordată precum tainul zilnic dat slugilor, ÅŸi frica era mare în ochii lor, ÅŸi curăţirile rânduite de Lege, ÅŸi înfrânarea lor numai până la fapte. Printre noi, însă, nu este aÅŸa, ci se curăţă încă ÅŸi judecata ÅŸi conÅŸtiinÅ£a. Hristos nu ne spune numai: „Să nu ucizi!â€, ci merge mai departe, zicând: „ci nici să te mâniiâ€; nu zice numai „Să nu desfrânezi!â€, ci „nici să te uiÅ£i cu lăcomieâ€, ca astfel meritele noastre să nu fie rezultate din frica pedepsei prezente, ci din dorul după El ÅŸi din dragostea ÅŸi înclinarea către fapta bună. El nu ne făgăduieÅŸte miere ÅŸi lapte, ci ne face împreună-moÅŸtenitori cu Unul Născut al Său, îndepărtându-ne de toate cele prezente, ÅŸi făgăduindu-ne a ne da mai ales acelea, pe care cei ce au devenit fii ai lui Dumnezeu trebuie a le primi. Nimic sensibil, nimic trupesc, ci totul duhovnicesc.
Aşadar, deşi aceia se numeau fii, totuşi erau ca şi robi; noi însă, devenind liberi, am primit înfierea, şi aşteptăm împărăţia cerurilor. Acelora le vorbea prin alţii, nouă însă prin Sine Însuşi. Aceia făceau totul mişcaţi de frica pedepsei, iar noi, cei duhovniceşti, mişcaţi de dorinţa şi pofta către bine, şi aceasta se vede din aceea că ne silim chiar de a covârşi cele poruncite nouă. Aceia, întocmai ca şi argaţii şi nerecunoscătorii, niciodată nu lipseau a cârti, iar noi lăsăm totul la dorinţa Tatălui celui ceresc. Aceia primind binefaceri blestemau, pe când noi primejduindu-ne mulţumim. Dar chiar de ar trebui să fim pedepsiţi păcătuind, totuşi şi aici e mare deosebire. Noi nu suntem pedepsiţi ca şi aceia ucişi cu pietre, arşi şi mutilaţi de preoţi, ci ne ajunge ca să fim scoşi de la masa părintească, şi depărtaţi pe un timp hotărât de la faţa Lui. La iudei înfierea era numai o cinste în cuvânt, pe când la noi urmează imediat şi faptul, purificarea prin botez, dăruirea Duhului Sfânt şi acordarea celorlalte bunuri. Dar apoi sunt şi altele multe, prin care se confirmă nobleţea noastră şi înjosirea acelora. Într-adevăr, Apostolul făcând aluzie la acea înfiere a iudeilor, prin Duh şi spre temere, mai departe aduce şi o altă dovadă de a avea cineva Duhul înfierii, aşa după cum îl avem noi.
Åži care-i dovada aceasta? Că „strigăm: Avva! Părinte!â€. Ce fel este aceasta o ÅŸtiu toÅ£i cei iniÅ£iaÅ£i în tainele credinÅ£ei noastre, căci ni se porunceÅŸte ca în rugăciunea cea tainică întâi acest cuvânt să-l pronunţăm bine. Dar ce? Oare nu ÅŸi aceia numeau tată pe Dumnezeu? Nu auzi pe Moise, care zice: „Iar pe Apărătorul, Cel ce te-a născut, L-ai uitat†(Deuteronomul 32, 18)? Nu auzi pe Maleahi bătându-ÅŸi joc de dânÅŸii ÅŸi zicând: „Oare nu e un singur părinte pentru noi toÅ£i? Nu ne-a creat oare pe noi un singur Dumnezeu?†(Maleahi 2, 10)? Dar deÅŸi sunt zise acestea, ÅŸi mai multe decât acestea, totuÅŸi nicăieri nu vei găsi că ei îl numesc pe Dumnezeu cu cuvântul acesta de „Tatăâ€, ÅŸi nici rugându-se Lui în acest fel. Noi însă cu toÅ£ii, ÅŸi preoÅ£i, ÅŸi laici, ÅŸi stăpânitori, ÅŸi stăpâniÅ£i, îl numim „Tatăâ€, fiindcă aÅŸa ni s-a poruncit ca să ne rugăm. Acest glas îl slobozim noi mai înainte de orice, după acele miraculoase dureri ÅŸi după acea lege a naÅŸterilor străine ÅŸi paradoxale [botezul?]. De altfel iudeii, chiar de l-ar fi numit aÅŸa vreodată, totuÅŸi nu ar fi făcut-o din propria lor judecată, pe când noi, cei ce ne purtăm în harul Lui, suntem miÅŸcaÅ£i dintr-o acÅ£iune duhovnicească. După cum este Duh al înÅ£elepciunii, după care cei înÅ£elepÅ£i deveneau neînÅ£elepÅ£i (ÅŸi se vede aceasta din învăţătura Noului Testament), după cum este Duh al puterii, după care cei slabi sculau pe cei morÅ£i ÅŸi alungau pe demoni, după cum este Duhul profeÅ£iei, al vindecării bolilor, al limbilor multe, tot aÅŸa este ÅŸi Duh al înfierii. Åži după cum noi cunoaÅŸtem Duhul profeÅ£iei din aceea că cel ce are asemenea Duh prezice cele viitoare, nu grăind din propriul său cuget, ci fiind miÅŸcat de har, tot aÅŸa ÅŸi cel ce are Duhul înfierii, nu de la sine numeÅŸte „Tată†pe Dumnezeu, ci miÅŸcat de Duhul.
Apostolul însă, voind a arăta că creÅŸtinul este fiu veritabil, a făcut uz aici ÅŸi de limba ebraică, căci n-a zis numai „Tată†sau „Părinteâ€, ci „Avva Părinteâ€, cuvânt care este mai ales al copiilor legitimi ÅŸi adevăraÅ£i faţă de părinÅ£ii lor.
Arătând deci deosebirea de viaţă, deosebire acordată de har şi de libertate, aduce şi o altă dovadă pentru superioritatea acestei înfieri. Şi care este dovada?
„Duhul Însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu†(8, 16).
„Nu susÅ£in această părere numai datorită glasului întru care strigăm «Avva Părinte», ci ÅŸi din cauza din care se naÅŸte glasul: că noi grăim aceste cuvinte după cum Duhul ne dicteazăâ€. Aceasta o spune încă mai simplu în altă parte, zicând: „A trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte!†(Galateni 4, 6). Dar ce înseamnă: „Duhul ÃŽnsuÅŸi mărturiseÅŸte împreună cu duhul nostruâ€? „Mângâietorul – zice – mărturiseÅŸte împreună cu harul cel dat nouă. Glasul nu este numai al harului, ci ÅŸi al Mângâietorului, Care ne-a dat harul; căci El ÃŽnsuÅŸi ne-a învăţat prin har a grăi astfelâ€. Åži când Duhul mărturiseÅŸte aceasta, ce îndoială mai poate fi? Dacă vreun om oarecare, sau înger, sau arhanghel, sau ÅŸi vreo altă putere, ar fi făgăduit aceasta, poate că s-ar fi îndoit cineva. Dar când însăşi puterea cea înaltă, care ne-a dat aceasta, ÅŸi prin care ni s-a poruncit a ne ruga, mărturiseÅŸte nouă, cine ar putea la urmă să se îndoiască de valoarea acestei mărturisiri? Chiar ÅŸi împăratul, dacă ar alege pe cineva ÅŸi ar proclama înaintea tuturor cinstea acordată aceluia, oare ar îndrăzni cineva dintre supuÅŸi să-l contrazică?
„Şi de suntem fii, suntem şi moştenitori†(8, 17).
PriveÅŸte cum, câte puÅ£in, măreÅŸte darul. Căci e cu putinţă de a fi fii ÅŸi a nu fi ÅŸi moÅŸtenitori; fiindcă nu în mod necesar toÅ£i moÅŸtenitorii sunt fii. De aceea Apostolul adaugă „şi moÅŸtenitoriâ€. Iudeii, deoarece nu au o astfel de înfiere, au fost excluÅŸi de la moÅŸtenire, după cum zice: „Pe aceÅŸti răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători (Matei 21, 41); iar mai înainte de aceasta zicea: „MulÅ£i de la răsărit ÅŸi de la apus vor veni ÅŸi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac ÅŸi cu Iacov, în împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaÅ£i…†(Matei 8, 11, 12). Dar nu s-a oprit aici Apostolul, ci a continuat cu altceva mai mare. Åži cu ce anume? Că sunt moÅŸtenitori ai lui Dumnezeu, pentru care a ÅŸi adăugat: „moÅŸtenitori ai lui Dumnezeuâ€. Åži ceea ce este încă ÅŸi mai mult, nu oricum moÅŸtenitori, ci „şi împreună-moÅŸtenitori cu Hristosâ€.
Ai văzut cum se luptă el ca să ne pună alături de Stăpân? Fiindcă nu toţi fiii sunt şi moştenitori, de aceea arată că noi suntem şi fii, şi moştenitori. Şi, fiindcă nu toţi moştenitorii de lucruri sunt moştenitori ai celor mari şi puternici, de aceea Apostolul arată că noi avem şi aceasta, căci suntem moştenitori ai lui Dumnezeu. Şi iarăşi, fiindcă cineva poate fi moştenitor al lui Dumnezeu fără să fie şi al lui Hristos în acelaşi timp, el arată că noi avem şi aceasta.
Tu însă ia seama la înÅ£elepciunea Apostolului. După ce mai întâi a micÅŸorat cele neplăcute, arătând ce vor pătimi cei ce vieÅ£uiesc după trup – că, de pildă, vor muri –, ajungând cu cuvântul ÅŸi la cele bune, îşi lungeÅŸte de astă-dată discursul, amplificându-l cu răsplata acordată, arătând cât de variate ÅŸi cât de mari sunt acele daruri. Dacă doar fiind cineva fiu al lui Dumnezeu, darul e negrăit, atunci poÅ£i înÅ£elege cât de mare este darul când acela este ÅŸi moÅŸtenitor; ÅŸi dacă acest dar este mare, atunci cu atât mai mult când este ÅŸi împreună-moÅŸtenitor. Apoi, arătând că darul nu este numai al harului, ci ÅŸi al ostenelilor noastre de fiecare clipă, ÅŸi făcând vrednice de credinţă toate cele spuse, a adăugat: „dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne ÅŸi preamărimâ€.
„Dacă noi ne-am împărtăşit cu El – zice – în nenorociri, cu atât mai mult ne vom împărtăşi în cele bune. Cel ce a dat atâtea ÅŸi atâtea bunuri celor care nu făcuseră nimic pentru a le merita, Acela, atunci când ne va vedea că ne ÅŸi ostenim ÅŸi pătimim atâtea, cum oare nu ne va ÅŸi răsplăti mai mult?â€.
Arătând, deci, că faptul acesta e ca o răsplată acordată nouă, pentru a face demn de credinţă ceea ce a spus, ÅŸi ca nimeni să nu se îndoiască, arată iarăşi puterea harului. Aceasta pe de o parte ca cele vorbite să fie crezute ÅŸi de cei ce se îndoiesc, iar cei ce primesc să nu se ruÅŸineze ca fiind mântuiÅ£i totdeauna în dar, iar pe de altă parte ca să afli că Dumnezeu covârÅŸeÅŸte ostenelile prin răsplată. Åži aceasta a arătat-o Apostolul zicând că: „dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne ÅŸi preamărimâ€.
Mai departe, adaugă şi aceasta: „Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi (8, 18).
ÃŽn pasajele anterioare cere îndreptarea obiceiurilor ÅŸi viaţă duhovnicească, zicând că „nu suntem datori a vieÅ£ui după trupâ€, ca să nu fim predominaÅ£i de pofte, de mânie, de bani, de slavă deÅŸartă, de invidie ÅŸi de toate celelalte de acest fel. Dar aici, după ce ne-a amintit de tot darul dat ÅŸi de cel viitor, ÅŸi după ce ne-a ridicat ÅŸi înălÅ£at prin speranÅ£e, ÅŸi ne-a pus alături de Hristos, făcându-ne împreună-moÅŸtenitori ai Lui, la urmă, cu încurajare, ne conduce iarăşi la primejdii. Nu este tot una a stăpâni patimile din noi, ÅŸi a suferi acele primejdii grozave, precum bătăile, uciderile cu pietre, foamea, jefuirea, legăturile, târârea înaintea stăpânitorilor, ÅŸi celelalte, căci toate acestea au nevoie de un suflet mult mai nobil ÅŸi mai viguros. Tu însă priveÅŸte cum Apostolul în acelaÅŸi timp ÅŸi moderează, ÅŸi înalţă cugetul luptătorilor. Când el arată că premiile sunt mai mari decât ostenelile depuse, îndeamnă ÅŸi mai mult auditoriul, ÅŸi nu-l lasă a cugeta lucruri mari, ca fiind biruit, aÅŸa-zicând, de răsplata cununilor, după cum zice ÅŸi în altă parte, unde îi este îndreptată vorba mai mult către cei mai înÅ£elepÅ£i: „Căci necazul nostru de acum, uÅŸor ÅŸi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veÅŸnică covârÅŸitoare†(II Corinteni 4, 17).
Aici însă nu spune că necazurile sunt uÅŸoare, ci numai îi mângâie cu răsplata celor viitoare, zicând: „Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vredniceâ€, ÅŸi nu zice „de liniÅŸtea viitoareâ€, ci tocmai ceea ce este mai mare decât orice: „de mărirea viitoare†. Unde este liniÅŸte, nu este numaidecât ÅŸi slavă; însă unde este slavă, acolo numaidecât este ÅŸi liniÅŸte. Apoi, fiindcă a vorbit de slava viitoare, el arată că acea slavă ÅŸi este deja, fiindcă n-a zis „de mărirea ce va fiâ€, ci „de mărirea care ni se va descoperiâ€, adică faptul că acea slavă este ÅŸi acum, însă ascunsă, ceea ce încă mai clar învederează ÅŸi înaltă parte, zicând: „ViaÅ£a voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu†(Coloseni 3, 3). Deci, încurajează-te pentru acea slavă, căci deja s-a orânduit a aÅŸtepta ostenelile ÅŸi necazurile tale. Åži dacă te întristează faptul că va fi în viitor, iar nu acum, tocmai aceasta să te bucure încă mai mult, căci fiind ceva mare ÅŸi negrăit, care covârÅŸeÅŸte starea de acum, s-a adunat acolo pentru tine!
Åži nici n-a zis simplu „pătimirile vremii de acumâ€, ci a voit să arate că slava aceea le covârÅŸeÅŸte pe toate nu numai în calitate, ci ÅŸi în cantitate. Pătimirile de aici, de orice fel ar fi ele, se mărginesc la viaÅ£a prezentă, pe când bunurile viitoare se întind în veacuri nesfârÅŸite. Åži pe toate acele bunuri, de care nu ne este nouă dat a grăi, ba chiar nici măcar de a le reprezenta prin cuvânt, Apostolul le-a numit cu un singur cuvânt – „mărirea†–, ceea ce de noi este crezut a fi lucrul cel mai iubit ÅŸi mai dorit. Deci ridicând auditoriul, mai departe îşi amplifică cuvântul ÅŸi, făcând aluzie la crearea lumii, pregăteÅŸte deodată două lucruri în alegerea celor viitoare: ÅŸi dispreÅ£uirea celor prezente, ÅŸi dorirea celor viitoare. Åži al treilea lucru împreună cu acestea, sau mai bine zis cel dintâi, voieÅŸte a arăta cât de important este pentru Dumnezeu neamul nostru omenesc ÅŸi câtă cinste este hărăzită firii noastre, împreună cu acestea, apoi, răstoarnă în această singură dogmă ÅŸi toate credinÅ£ele filosofilor, alcătuite de ei, despre lumea aceasta, ca ÅŸi pe niÅŸte jucării copilăreÅŸti, sau ca pe o pânză de păianjen. Dar ca toate acestea să fie ÅŸi mai evidente, să auzim chiar rostirea apostolică.
„Pentru că făptura aÅŸteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci făptura a fost supusă deÅŸertăciunii – nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o – cu nădejde…†(8, 19, 20).
Ceea ce el spune, aÅŸa ÅŸi este. Făptura însăşi este profund îndurerată, aÅŸteptând aceste bunuri, pe care le-am expus acum, căci expresia „aÅŸteaptă cu nerăbdareâ€Â nu indică altceva decât o aÅŸteptare mare ÅŸi arzătoare, adică o nădejde fierbinte ÅŸi vie. AÅŸa că Apostolul, ca să-ÅŸi facă cuvântul mai vioi ÅŸi mai energic, personifică lumea întreagă, ceea ce de multe ori fac ÅŸi profeÅ£ii, înfăţişând râuri de apă ca bătând din palme, sau munÅ£i săltând ÅŸi jucând, nu ca să le credem pe acestea însufleÅ£ite, nici ca să le atribuim vreo cugetare oarecare, ci ca să aflăm mărimea bunurilor, ca ÅŸi mărimea primejdiei pentru cei nesimÅ£itori faţă de acele bunuri. AcelaÅŸi lucru îl fac de multe ori vorbind ÅŸi de fapte triste, căci înfăţiÅŸează, de exemplu, via plângând, munÅ£ii ÅŸi tavanele templului jelindu-se, ÅŸi altele asemenea, ca astfel ÅŸi de aici să aflăm mărimea relelor. Pe aceÅŸtia, deci, imitându-i ÅŸi Apostolul, personifică aici întreaga făptură, ÅŸi spune că suspină ÅŸi are mari dureri; nu doar că ar fi auzit vreun suspin ieÅŸit din pământ sau din nori, ci ca să arate mărimea bunurilor viitoare ÅŸi dorinÅ£a ce o are de a se elibera de relele ce o stăpânesc.
„Căci făptura a fost supusă deÅŸertăciunii – nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-oâ€. Dar ce înseamnă „făptura a fost supusă deÅŸertăciuniâ€? Adică s-a făcut stricăcioasă. Din ce cauză ÅŸi pentru ce? Pentru tine, omule. Fiindcă ai luat trup muritor ÅŸi supus prefacerii; de aceea ÅŸi pământul a primit blestemul ÅŸi a produs spini ÅŸi pălămidă. Cum că ÅŸi cerul împreună cu pământul se zbuciumă spre a trece la o condiÅ£ie mai bună, ascultă-l pe profetul care grăieÅŸte: „Dintru început Tu, Doamne, pământul l-ai întemeiat ÅŸi lucrul mâinilor Tale sunt cerurile. Acelea vor pieri, iar Tu vei rămâne, ÅŸi toÅ£i ca o haină se vor învechi ÅŸi ca un veÅŸmânt îi vei schimba ÅŸi se vor schimba. Dar Tu acelaÅŸi eÅŸti ÅŸi anii Tăi nu se vor împuÅ£ina†(Psalmul 101, 26-28).
Ai văzut cum a slujit făptura deÅŸertăciunii, ÅŸi cum se va elibera din această stricăciune? Ascultă ÅŸi pe Isaia, care, arătând acelaÅŸi lucru, zicea: „RidicaÅ£i la ceruri ochii voÅŸtri ÅŸi priviÅ£i jos pământul; cerurile vor trece ca un fum ÅŸi pământul ca o haină se va învechi; locuitorii vor muri ca muÅŸtele†(Isaia 51, 6). Psalmistul zice: „Ca o haină se vor învechi ÅŸi ca un veÅŸmânt îi vei schimbaâ€, iar Isaia spune: „ locuitorii vor muri precum muÅŸteleâ€, nevorbind de o pierdere totală, ÅŸi nici că cei ce locuiesc pe pământ, adică oamenii, vor suferi o pierdere desăvârÅŸită, ci o pierdere temporară, prin care vor trece la nestricăciune, împreună ÅŸi cu zidirea întreagă, fapt indicat de profet prin expresia „ca aceÅŸtiaâ€. Aceasta tocmai o spune ÅŸi Pavel mai departe, iar până aici discută despre robie ÅŸi arată cauza acesteia, indicând-o chiar în noi înÅŸine. Dar ce, oare pătimind, făptura a fost influenÅ£ată de altceva? Nicidecum, căci acestea au provenit din cauza mea. Åži dacă i s-a întâmplat din cauza mea, cum de nu este nedreptăţită, pătimind toate acestea spre îndreptarea mea? De altfel, nici nu trebuie a atribui lucrurilor neînsufleÅ£ite ÅŸi fără simÅ£ire judecată asupra a ce e drept ÅŸi nedrept. ÃŽnsă Pavel, de vreme ce a personificat-o, n-a făcut uz de nici o vorbă din cele ce am spus, ci se grăbeÅŸte a mângâia cu prisosinţă auditoriul, ducând discursul la o altă ordine de idei. Åži care e acea ordine de idei? „Ce spui?†zice; „A pătimit zidirea rău din cauza ta? Dar cu nimic n-a fost nedreptăţită, fiindcă iarăşi va deveni nestricăcioasă pentru tine†– căci aceasta înseamnă „cu nădejdeâ€. Când el spune „că nu de voia ei s-a supusâ€, nu face aceasta pentru a o arăta ca fiind stăpână pe voinţă, ci ca să se vadă că totul a venit din îngrijirea lui Hristos, ÅŸi nicidecum că aceasta ar fi fapta ei.
Dar spune-mi, care nădejde?
„Pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi†(8, 21).
Ce vrea să zică prin „şi însăşi� Nimic altceva decât aceea că nu numai tu, ci şi ceea ce îţi este inferior ţie, neîmpărtăşindu-se de cuget şi simţire, chiar şi aceea se va împărtăşi împreună cu tine din bunurile acelea viitoare.
„Se va izbăvi, zice, „din robia stricăciuniiâ€, adică nu va mai fi deloc stricăcioasă, ci va urma frumuseÅ£ii trupului tău. După cum ÅŸi ea a devenit stricăcioasă în urma coruperii trupului, tot aÅŸa ÅŸi atunci, trupul devenind incoruptibil, întreaga zidire îi va urma, adică va deveni ÅŸi ea incoruptibilă. Aceasta ÅŸi arată Apostolul, adăugând: „ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeuâ€, adică pentru libertate. „După cum doica care creÅŸte un plod împărătesc se bucură ÅŸi ea de bunuri când acel copil urcă pe tronul tatălui său, tot astfel ÅŸi zidireaâ€, zice. Ai văzut, deci, că omul pretutindeni este premergător, ÅŸi că toate acestea sunt pentru dânsul? Ai văzut cum mângâie Apostolul pe cel ce se luptă, ÅŸi cum arată el negrăita iubire de oameni a lui Dumnezeu? „De ce te neliniÅŸteÅŸti – zice – în ispite? Tu pătimeÅŸti din cauza ta însuÅ£i, iar făptura suferă pentru tineâ€. Åži nu numai că-l mângâie, ci încă arată că cele vorbite sunt vrednice de credinţă. „Dacă făptura nădăjduieÅŸte, ea, care a suferit totul pentru tine, cu atât mai mult trebuie să nădăjduieÅŸti tu, pentru care ea are a se bucura de acele bunuriâ€. Tot aÅŸa fac ÅŸi oamenii, căci de exemplu atunci când fiul urmează a se arăta în demnitatea câştigată, atunci părinÅ£ii ÅŸi pe slugi le îmbracă în hainele cele mai strălucite, spre cinstirea fiului, ceea ce ÅŸi Dumnezeu va face, căci va îmbrăca întru nestricăciune făptura întreagă la eliberarea slavei fiilor Săi.
„Căci ÅŸtim că toată făptura împreună suspină ÅŸi împreună are dureri până acum†(8, 22). Ai văzut cum îşi îmboldeÅŸte auditoriul, ÅŸi numai că nu-i zice: „Nu deveni mai rău decât făptura ÅŸi nu te afunda în cele prezente. Nu numai că nu trebuie a te alipi de acestea, ci încă a ÅŸi suspina pentru întârzierea trecerii tale de aici. Căci dacă zidirea face aceasta, atunci cu atât mai mult tu, care ai fost cinstit de Dumnezeu cu judecatăâ€.
Dar până acum încă nu i-a îmboldit atât de tare, şi de aceea a adăugat: „Şi nu numai atât, ci şi noi, care avem pârga Duhului, şi noi înşine suspinăm în noi†(8, 23), adică noi care am gustat deja din cele viitoare.
„De ar fi cineva cât de împietrit – zice –, totuÅŸi cele acordate deja sunt de ajuns spre a-l miÅŸca ÅŸi a-l depărta de cele prezente, înaripându-l cu o îndoită putere spre cele viitoare, gândindu-se cât de mari sunt cele deja date lui, ÅŸi că toate acestea nu sunt decât pârgă, sau, mai bine zis, începutul celor viitoareâ€. Deci dacă pârga sau începutul este atât de mare încât ne-am eliberat ÅŸi de păcate, ÅŸi ne-am învrednicit de dreptate ÅŸi sfinÅ£enie, iar cei de pe atunci încă ÅŸi pe demoni îi alungau, ÅŸi pe morÅ£i îi înviau numai cu umbra ÅŸi cu hainele lor, atunci cugetă singur ce va fi când noi vom avea nu numai o parte, ci totul! Deci, dacă zidirea, care este lipsită de raÅ£iune ÅŸi de judecată, suspină neÅŸtiind nimic din acestea, cu atât mai mult noi.
Apoi, ca nu cumva să dea motiv de discuÅ£ie ereticilor, ÅŸi să se pară că defaimă cele prezente, zice că „suspinăm, nu învinovăţind cele prezente, ci dorind pe cele mai buneâ€. Aceasta înseamnă expresia ce urmează: „aÅŸteptând înfiereaâ€.
Dar ce spui, Pavele? Necontenit te-ai miÅŸcat în toate părÅ£ile, strigând ÅŸi grăind că noi am devenit deja fii, iar acum acest mare bun tu îl atribui speranÅ£ei, scriind că trebuie a aÅŸtepta înfierea? Aceasta tocmai corectând-o, adaugă mai departe: „răscumpărarea trupului nostruâ€, adică slava cea desăvârÅŸită. Acum, desigur, toate ale noastre sunt în nesiguranţă, până la cea mai de pe urmă răsuflare, fiindcă mulÅ£i dintre noi fiind fii, am devenit câini ÅŸi robi ai diavolului ÅŸi ai patimilor. Dacă, deci, noi vom sfârÅŸi aici viaÅ£a cu speranÅ£e bune, atunci darul este întreg ÅŸi nemiÅŸcat, mai evident ÅŸi mai mare, ÅŸi nu există nici-o temere de vreo schimbare provenită prin moarte sau păcat. Atunci va fi harul neclintit, când ÅŸi trupul nostru se va izbăvi cu totul de moarte ÅŸi de miile de patimi. Aceasta este adevărata izbăvire, căci noi nu ne mai putem întoarce iarăşi în robia de dinainte. Apoi, ca nu cumva auzind necontenit de slavă, să nu pricepi, nici să înÅ£elegi cele vorbite, de aceea apostolul îţi deschide câte puÅ£in uÅŸile, spre a întrevedea în parte cele viitoare, când Hristos va preface trupul tău, ÅŸi împreună cu trupul întreaga făptură. Aceasta a arătat ÅŸi în altă parte încă ÅŸi mai clar, zicând: „Care va schimba la înfăţiÅŸare trupul smereniei noastre ca să fie asemenea trupului slavei Sale†(Filipeni 3, 21); ceea ce spune ÅŸi în altă parte, scriind: „Iar când acest (trup) stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune ÅŸi acest (trup) muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: Moartea a fost înghiÅ£ită de biruinţă†(I Corinteni 15, 54). Tot spre a arăta că împreună cu stricăciunea trupului merge ÅŸi starea lucrurilor pământeÅŸti, scria ÅŸi în altă parte zicând: „Căci chipul acestei lumi trece†(I Corinteni 7, 31).
„Căci prin nădejde ne-am mântuit†(8, 24).
Fiindcă Apostolul a insistat mult în făgăduinÅ£a celor viitoare, s-ar fi putut părea că el a întristat auditoriul, dacă toate cele bune sunt de domeniul speranÅ£ei numai. De aceea, discutând mai întâi mult despre darurile deja acordate, ÅŸi arătându-le cu mult mai clare decât toate cele văzute, ÅŸi învederând că noi deja am primit pârga sau începătura acelor bunuri, apoi, ca nu cumva să cerem totul de aici ÅŸi să trădăm nobleÅ£ea noastră câştigată prin credinţă, zice: „Căci prin nădejde ne-am mântuitâ€.
Ceea ce el spune aici, aÅŸa ÅŸi este. Noi nu trebuie să căutăm totul aici, ci să ÅŸi sperăm. Când am intrat în creÅŸtinism, acest singur dar am adus lui Dumnezeu, adică de a crede Lui, Care ne-a făgăduit cele viitoare, ÅŸi numai pe această cale ne-am mântuit. Deci dacă vom pierde aceasta, atunci am pierdut totul. „Te întreb pe tineâ€, zice, „oare nu erai vinovat de mii de rele? Nu erai deznădăjduit? Oare nu erai supus răspunderii? Nu toÅ£i se osteneau pentru mântuirea ta? Deci ce te-a mântuit? Numai credinÅ£a în Dumnezeu ÅŸi datoria de a-I crede Lui pentru toate cele ce Å£i-a făgăduit ÅŸi cele ce deja Å£i-a dat. Nimic altceva nu ai avut spre a-I aduce. Prin urmare, ceea ce te-a mântuit, pe aceasta stăpâneÅŸte-o ÅŸi acum. Dacă credinÅ£a Å£i-a procurat atâtea bunuri până acum, este învederat că nu te va minÅ£i nici în legătură cu cele viitoare. Dacă credinÅ£a te-a luat în stăpânire pe când erai rătăcit, rob ÅŸi duÅŸman, ÅŸi deodată te-a făcut fiu, liber, drept ÅŸi împreună-moÅŸtenitor, ÅŸi Å£i-a procurat atâtea bunuri, pe cât nu s-ar fi aÅŸteptat cineva vreodată, atunci cum gândeÅŸti că ar fi posibil ca ea, după atâta osteneală ÅŸi împrietenire, să te părăsească pe viitor? Deci nu-mi spune: „Iarăşi speranÅ£e, iarăşi aÅŸteptare, iarăşi credinţă!â€, căci aÅŸa te-ai mântuit dintru început ÅŸi numai această unică zestre ai adus-o Mirelui tău. StăpâneÅŸte-o pe aceasta, deci, ÅŸi păstreaz-o neÅŸtirbită! Dacă tu pretinzi ca să Å£i se dea totul aici, atunci Å£i-ai pierdut osteneala prin care te-ai umplut de luminăâ€.
De aceea şi adaugă Apostolul, zicând:
„Dar nădejdea care se vede nu mai e nădejde. Cum ar nădăjdui cineva ceea ce vede? Iar dacă nădăjduim ceea ce nu vedem, aşteptam prin răbdare†(8, 24-25) – adică, dacă vei cere totul aici, ce nevoie mai este de nădejde?
Deci ce este speranÅ£a? A te încuraja cu cele viitoare. Ce lucru mare cere de la tine Dumnezeu, El, Care de la Sine Å£i-a dat toate bunurile? Un singur lucru îţi cere: speranÅ£a, ca astfel să ai ÅŸi tu ceva pentru a contribui la mântuirea ta; ceea ce ÅŸi lăsând a se înÅ£elege, Apostolul a adăugat: ,,Iar dacă nădăjduim ceea ce nu vedem, aÅŸteptăm prin răbdareâ€.
Precum Dumnezeu încununează pe cel ce se osteneşte, suferă şi se munceşte mult, tot aşa încununează şi pe cel ce nădăjduieşte, căci numele „răbdare†este sinonim cu sudori, osteneli şi stăruinţă multă. Cu toate acestea, însă, s-a hărăzit şi acest bun celui ce speră, ca să se mângâie şi încurajeze sufletul lui cel ostenit.
Mai departe arată că, pe lângă acest lucru uşor, noi ne bucurăm şi de un mare ajutor, căci zice: „De asemenea şi Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre†(8, 26).
Cel dintâi fapt, adică răbdarea, este al tău, iar cel de-al doilea, adică ajutorul, este al Duhului, care te încurajează în speranţă, ÅŸi tot prin aceasta uÅŸurează durerile. Apoi, pentru ca tu să afli că acest har nu este prezent numai în necazuri ÅŸi primejdii, ci că el conlucrează chiar ÅŸi în cele ce par mai uÅŸoare, ÅŸi că in orice îţi dă ajutor, a adăugat, zicând: „căci noi nu ÅŸtim să ne rugăm cum trebuieâ€. Acestea le-a spus spre a învedera marea îngrijire a Duhului faţă de noi, ÅŸi totodată ne învaţă să nu credem că toate cele ieÅŸite din judecata noastră omenească sunt prin aceasta ÅŸi în interesul nostru. Căci spre exemplu e posibil să fim bătuÅ£i, alungaÅ£i, sau să suferim mii de alte rele, ÅŸi noi să cerem din partea harului lui Dumnezeu liniÅŸte, crezând că aceasta ne este de folos. De aceea el ne ÅŸi zice: „să nu credeÅ£i că toate cele ce vi se par vouă că vă sunt de folos, sunt într-adevăr aÅŸa. Tocmai de aceea ÅŸi avem nevoie de ajutorul Duhului, fiindcă omul este slab, ÅŸi prin sine singur nu este nimicâ€. De aceea a zis Apostolul: „căci noi nu ÅŸtim să ne rugăm cum trebuieâ€. Åži, ca nu cumva discipolul să se ruÅŸineze de această neÅŸtiinţă, a arătat că ÅŸi dascălii sunt la fel, căci nu a zis „nu ÅŸtiÅ£iâ€, ci „nu ÅŸtimâ€.
Cum că pe acestea nu le spune din moderaţie, a dovedit-o şi în alte împrejurări. Căci, de pildă, el se ruga necontenit ca să vadă Roma, dar nu a reuşit aceasta pe când se ruga; de asemenea se rugase de multe ori şi pentru boldul dat trupului său – adică primejdiile – şi nu a reuşit întru totul. De asemenea, vedem şi în Legea veche pe Moise rugându-se să vadă Palestina, şi pe Ieremia rugându-se pentru iudei, şi pe Avraam stăruind pentru sodomiteni; însă fără succes.
„Ci ÃŽnsuÅŸi Duhul Se roagă pentru noiâ€, zice, „cu suspine negrăiteâ€. Ceea ce el spune aici este neclar, prin faptul că multe dintre minunile de atunci au încetat a mai avea loc acum. De aceea este nevoie mai întâi de a vă expune starea creÅŸtinilor de atunci, ÅŸi astfel ÅŸi cuvântul se va mai clarifica.
Deci care era starea creştinilor pe atunci? Dumnezeu acorda celor ce se botezau diferite haruri, care se numeau şi duhuri, după cum şi zice: „Şi duhurile proorocilor se supun proorocilor†(I Corinteni 14, 32). Unul de pildă avea duhul proorociei, prin care prezicea cele viitoare; altul duhul înţelepciunii, prin care învăţa pe cei mulţi; altul avea duhul vindecărilor şi însănătoşea pe cei bolnavi; un altul duhul puterilor, prin care învia pe cei morţi; altul avea duhul limbilor, şi vorbea în felurite limbi. Pe lângă toate aceste duhuri mai era şi harul rugăciunii, care şi el se numea duh, şi cel ce avea un asemenea duh se ruga pentru întreaga mulţime a credincioşilor. Noi, neştiind multe din cele ce ne sunt de folos, de multe ori cerem tocmai ceea ce nu ne foloseşte, pentru aceasta venea harul rugăciunii în vreunul din cei de atunci, şi acesta stătea şi se ruga pentru interesul obştesc al tuturor şi al întregii Biserici, şi învăţa şi pe alţii.
Deci aici, prin expresia: „ci ÃŽnsuÅŸi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăiteâ€, el numeÅŸte un astfel de har, cum ÅŸi sufletul care primeÅŸte harul se roagă lui Dumnezeu ÅŸi suspină. Cel ce s-a învrednicit de un astfel de har, stând în rugăciune cu multă zdrobire de inimă ÅŸi umilinţă, ÅŸi căzând înaintea lui Dumnezeu cu multe suspine, cere în cugetul său cele folositoare tuturor. Simbol al acestuia este ÅŸi astăzi diaconul, care înalţă rugăciuni pentru obÅŸtea credincioÅŸilor. Aceasta învederând-o Pavel, zicea: „Ci ÃŽnsuÅŸi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăiteâ€.
„Iar Cel ce cercetează inimile…†(8, 27).
Ai văzut că nu de Mângâietorul este vorba, ci de inima cea duhovnicească? Căci dacă nu era aÅŸa, ar fi trebuit să zică: „iar Cel ce cercetează Duhulâ€. Åži ca să afli că este vorba de omul duhovnicesc, care are harul rugăciunii, a adăugat: „Iar Cel ce cercetează inimile ÅŸtie care este dorinÅ£a Duhuluiâ€, adică a omului duhovnicesc, „căci după Dumnezeu, El Se roagă pentru sfinÅ£iâ€. „El nu se roagă ca ÅŸi cum Dumnezeu n-ar ÅŸti, sau ca ÅŸi cum l-ar învăţa ce să facă, ci ca să aflăm noi, ca să ne rugăm numai pentru cele ce trebuie a ne ruga, ÅŸi să cerem de la Dumnezeu numai cele ce crede El că ne sunt de folosâ€, căci acest lucru vrea să însemne expresia „după Dumnezeuâ€. Astfel, deci, harul acesta se dădea atât pentru mângâierea celor ce intrau în creÅŸtinism, cât ÅŸi pentru cea mai bună învăţătură. ÃŽnsă, cel ce acordă asemenea haruri, ÅŸi mii de alte bunuri, era Mângâietorul, după cum ÅŸi zice în altă parte: „Şi toate acestea le lucrează unul ÅŸi acelaÅŸi Duh†(I Corinteni 12, 11). Aceasta se face ÅŸi pentru învăţătura noastră, ÅŸi pentru a se arăta dragostea Duhului, care se pleacă până la atâta în favorul nostru. Deci, aceasta se făcea ca să audă cel ce se roagă, ca rugăciunea sa să se facă după Dumnezeu.
Ai văzut prin câte îi învaţă Apostolul, arătându-le dragostea lui Dumnezeu către ei, şi cinstea cu care i-a cinstit? Ce n-a făcut Dumnezeu pentru noi? A făcut pentru noi lumea aceasta stricăcioasă, nestricăcioasă; a îngăduit a fi batjocoriţi proorocii pentru noi, i-a trimis în robie pentru noi, i-a lăsat să cadă în cuptorul cel cu foc şi să sufere mii de rele. Şi pe prooroci pentru noi i-a făcut, şi pe apostoli tot pentru noi, şi pe Unul Născut Fiul Său pentru noi L-a dat, şi pe diavol pentru noi îl pedepseşte. Ne-a pus de-a dreapta Lui, iar El a fost batjocorit pentru noi, după cum zice: „Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine au căzut asupra mea†(Psalmul 68, 11). Dar, deşi ne-am depărtat de El atât de mult, totuşi nu ne-a părăsit, ci ne cheamă iarăşi la El, şi pune şi pe alţii să se roage şi să stăruie pentru noi, tot cu scopul de a ne face bine, ceea ce s-a petrecut şi cu Moise, căci şi lui îi zicea: „Lasă-Mă dar să-i pierd pe ei†(Ieşirea 32, 10), ca astfel să-l atragă spre rugăciune pentru dânşii. Tot aceasta o face şi acum, şi de aceea acordă şi harul rugăciunii. Aceasta o face nu ca şi cum El are nevoie de rugăciuni, ci ca nu cumva noi, fiind mântuiţi într-un fel, să devenim mai rău, împătimiţi.
De aceea de multe ori ÅŸi zice că „pentru David, sluga mea, sau pentru cutare, mi-a fost milă de voiâ€, cu care ocazie acelaÅŸi lucru îl face, ca astfel să le impună măcar o formă de împăcare. DeÅŸi, de altfel, El S-a arătat faţă de ei îndelung iubitor de oameni, dacă nu pentru vreunul sau altul, cel puÅ£in zicea că pentru Sine singur va părăsi mânia cea de asupra lor. Dar El nu atât se gândea la acest lucru, pe cât se gândea ca nu cumva faptul împăcării să devină pentru ei motiv de trândăvie. De aceea ÅŸi lui Ieremia îi zicea: „Nu te ruga pentru acest popor, că nu te voi asculta†(Ieremia 7, 16), ceea ce înÅ£elegând proorocul, n-a încetat a-L ruga. Åži ca să afli că El nu voia ca proorocul să se depărteze de la faÅ£a Lui, ci spunea acestea ca să-i provoace la umilinţă, ascultă ce-i spune: „Nu vezi tu ce fac ei?†(Ieremia 7, 17).
De asemenea şi către cetate, când grăieşte: „Chiar de te-ai spăla cu silitră şi chiar dacă te-ai freca cu leşie, tot pătat eşti în nedreptăţile tale faţă de Mine†(Ieremia 2, 22), nu o face cu scopul de a o aduce în deznădejde, ci ca să o provoace la pocăinţă. Şi când a spus pentru niniviteni hotărârea Sa într-un termen oarecare, nedefinit, şi nu le-a nutrit cugetul cu speranţe bune, ba mai mult i-a înfricoşat şi i-a adus la pocăinţă, şi astfel şi pe aceia i-a deşteptat, şi în acelaşi timp şi pe prooroc l-a făcut mai mult venerabil, ca măcar aşa să asculte de el. Apoi, fiindcă ei urmau să suporte mari rele prin ducerea lor în Egipt, şi nu s-au cuminţit nici măcar prin ducerea altora acolo, la început i-a sfătuit să rămână pe loc. Dar ei nu au ascultat, ci fugeau în Egipt, ceea ce la urmă le-a îngăduit, însă le-a cerut ca nu cumva, o dată cu fuga lor în Egipt, să fugă şi spre necucernicie. Şi fiindcă nici aşa n-au ascultat, de aceea a trimis pe prooroc la dânşii, ca măcar să nu se abată cu desăvârşire. Şi fiindcă ei n-au mers după Dânsul, atunci El Însuşi merge după ei, îndreptându-i şi împiedicându-i de a duce mai departe răutatea, purtându-se cu ei întocmai ca şi un părinte iubitor faţă de copilul său cel îndărătnic întru totul, pretutindeni însoţindu-i şi urmărindu-i. De aceea nu numai pe Ieremia îl trimitea în Egipt, ci şi pe Iezechiel în Babilon, tot în acest scop. Iar profeţii nu se împotriveau, fiindcă vedeau pe Stăpânul lor iubindu-i atât de mult. Profeţii se purtau faţă de ei după cum s-ar purta un rob recunoscător, care ar milui pe un copil decăzut, în cinstea tatălui său care e amărât şi întristat de purtarea copilului. Şi ce nu au pătimit proorocii pentru ei?
Erau tăiaţi cu fierăstrăul, alungaţi, batjocoriţi, ucişi cu pietre, şi mii de rele sufereau, iar după toate acestea alergau iarăşi în ajutorul lor. Nici Samuel n-a lipsit a plânge pe Saul, deşi fusese batjocorit de acesta şi suferise rele nevindecate. Cu toate acestea, nu-şi mai amintea de acele rele, ci-l plângea întruna. Ieremia a compus pentru poporul iudeu şi plângeri scrise, şi când mai marele perşilor i-a dat voie, acordându-i toată libertatea de a locui unde va voi, el a preferat să stea acolo şi să împărtăşească cu poporul său toate relele şi ticăloşiile în ţară străină. Tot aşa şi Moise, părăsind palatele împărăteşti, a alergat la nenorocirile lor. Daniel, timp de douăzeci şi mai bine de zile, a stat nemâncat, supunându-se singur la un astfel de post greu, numai ca să-i împace cu Dumnezeu. Şi cei trei tineri, pe când se aflau în cuptorul cu foc şi într-o aşa de mare văpaie, îi adresau rugăciuni pentru dânşii. Nu erau mâhniţi pentru ei înşişi, scăpaţi din acel cuptor în mod miraculos, ci fiindcă atunci mai ales simţeau a avea mai mult curaj, de aceea se rugau pentru ei.
De aceea ÅŸi ziceau: „Cu suflet zdrobit ÅŸi cu duh umilit să fim primiÅ£i de Tine†(Cântarea celor trei tineri, 15). Pentru ei ÅŸi Iisus al lui Navi ÅŸi-a rupt hainele; pentru ei ÅŸi Iezechiel plângea ÅŸi se văicărea, văzându-i în nenorociri. Pentru ei ÅŸi Isaia zicea: „LăsaÅ£i-mă să plâng amar†(Isaia 22, 4), iar mai înainte de aceasta, fiindcă nu îndrăznea a se ruga pentru izbăvirea de toate relele, cerea un termen oarecare ÅŸi zicea: „Până când, Doamne!†(Isaia 6, 11), căci plină de o mare iubire este întreaga ceată a sfinÅ£ilor faţă de neamul omenesc. De aceea ÅŸi Pavel zicea: „ÎmbrăcaÅ£i-vă, dar, ca aleÅŸi ai lui Dumnezeu, sfinÅ£i ÅŸi prea iubiÅ£i, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie†(Coloseni 3, 12). Ai văzut precizia cuvântului, ÅŸi cum el voieÅŸte ca necontenit sa fim milostivi? Nu a zis simplu „miluiÅ£i, sau milostiviÅ£i-văâ€, ci „îmbrăcaÅ£i-vă întru milostivireâ€, adică după cum haina este pururea cu noi, tot aÅŸa ÅŸi milostenia. Åži n-a zis simplu „milostivirea†sau „milosteniaâ€, ci „milostivirile îndurăriiâ€, ca să imităm iubirea aceea firească a tatălui către fiu.
Dar noi facem cu totul invers, căci de s-ar apropia cineva cerând un ban, îl batjocorim, îl vorbim de rău şi-l numim şarlatan. Şi nu te înfricoşezi, omule, nu ţi-e ruşine să-l numeşti şarlatan fiindcă îţi cere un colţ de pâine? Dar dacă el dă năvală asupra ta, tocmai pentru aceasta este vrednic de a fi miluit, fiindcă este atât de flămând încât este silit a se îmbrăca cu o asemenea mască. Dar şi aceasta este tot vina cruzimii noastre, fiindcă dacă noi nu suferim a le da cu uşurinţă, atunci şi ei se văd siliţi a inventa tot felul de metode ca să amăgească neomenia noastră, şi să înmoaie sălbăticia care ne stăpâneşte. De altfel, dacă ţi-ar cere argint şi aur poate că ai avea vreun cuvânt de îndoială. Dar când el se apropie spre a-ţi cere hrana de trebuinţă, de ce mai filosofezi degeaba, de ce-l mai descoşi în zadar, acuzându-l de lene şi trândăvie?
Dacă ar trebui să se spună acestea, apoi nu altora, ci nouă înÅŸine ar trebui să ne fie spuse. Când tu te apropii de Dumnezeu ÅŸi-I ceri iertarea păcatelor, adu-Å£i aminte de aceste cuvinte, ÅŸi vei cunoaÅŸte atunci că mai cu dreptate ar fi ca tu să auzi asemenea cuvinte din partea lui Dumnezeu, decât săracul din partea ta. Cu toate acestea, Dumnezeu n-a zis niciodată către tine astfel de vorbe, precum: „Fugi, pleacă de aici, căci eÅŸti un ÅŸarlatan de vreme ce, intrând mereu în biserică ÅŸi auzind poruncile Mele, totuÅŸi când te duc în târg tu preferi înaintea poruncilor aurul, ÅŸi cîrdăşia necurată, ÅŸi pofta, ÅŸi toate celelalte răutăţi. Acum, când te găseÅŸti înaintea Mea, eÅŸti smerit, însă după rugăciune eÅŸti insolent, crud ÅŸi neomenos. ScuteÅŸte-Mă, deci, de aici ÅŸi să nu mai vii niciodată!â€. De acestea, zic, ÅŸi de mai mari decât acestea am fi vrednici să auzim din partea lui Dumnezeu, ÅŸi totuÅŸi pe nimeni n-a batjocorit în aÅŸa fel, ba mai mult, îndelung rabdă ÅŸi toate cele ale Sale le împlineÅŸte, ÅŸi ne dă chiar mai multe decât cerem.
Acestea cugetându-le, iubiţilor, să potolim foamea săracilor, chiar de ar da năvală când cer, şi să nu-i mai descoasem, căci şi noi avem nevoie de mântuire, de iertare, de iubire şi de milă multă. Nu este posibil să ne mântuim în alt mod, dacă vom examina cu exigenţă faptele noastre, ci în mod necesar vom fi pedepsiţi şi ne vom pierde cu totul. Să nu ne facem judecători aspri ai altora, ca nu cumva şi nouă să ni se ceară socoteală aspră pentru faptele noastre; căci avem păcate mai presus de orice iertare. Când noi miluim pe săraci, ne miluim mai cu seamă pe noi care am păcătuit în fapte neiertate, şi astfel vom strânge şi pentru noi o astfel de milă. Oricât ne-am trudi noi, niciodată nu vom putea să arătăm atâta iubire de oameni, pe câtă ne este de trebuinţă nouă a avea din partea lui Dumnezeu. Deci, cum nu este absurd ca noi, care avem atât de mare nevoie de iubirea Lui de oameni, să ne facem controlori aspri ai fraţilor noştri, şi să lucrăm totul împotriva lor? Prin asemenea fapt, tu nu doar l-ai declarat pe acela ca nevrednic de binefacerea ta, pe cât te-ai declarat singur ca nevrednic de iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Cel ce controlează cu amănunţime pe fratele său, cu atât mai mult va fi el însuşi controlat şi cercetat de Dumnezeu. Deci, să nu grăim împotriva noastră prin asemenea vorbe, ci când săracii se apropie de noi, fie stăpâniţi de lene sau trândăvie, noi să le dăm. Fiindcă şi noi păcătuim de multe ori din cauza lenevirii, ba chiar totdeauna, şi totuşi Dumnezeu nu ne pedepseşte imediat, ci ne acordă un termen de pocăinţă, hrănindu-ne în fiecare zi, certându-ne, învăţându-ne, şi toate înlesnindu-ni-le, ca astfel şi noi să imităm mila Lui cea mare. Să sfârşim deci cruzimea aceasta, să scoatem din noi sălbătăcia, căci mai mult nouă înşine ne facem bine decât altora. Acestora le dăm poate argint, pâine şi haină, însă nouă ne strângem mai dinainte slava aceea, pe care nici nu e cu putinţă a o reprezenta prin cuvânt. Căci noi, primind trupuri nestricăcioase, împreună ne vom slăvi şi împreună vom împăraţi cu Hristos.
Ce fel este aceasta, nu vom cunoaşte de aici, sau, mai bine zis, nu vom cunoaşte acum de nicăieri în mod clar. Totuşi, pornind de la bunurile cu prisosinţă acordate nouă, să ne ridicăm mintea spre a dobândi o idee cât de aproximativă, ca să zic aşa, şi să încercăm a ne reprezenta cele vorbite aici.
Spune-mi, te rog, dacă ţie, celui îmbătrânit şi care trăieşti în sărăcie, ţi-ar făgădui cineva a te face fără de veste tânăr, şi te-ar aduce în această floare a vârstei, şi te-ar face foarte frumos şi mai puternic decât toţi, şi ţi-ar da împărăţire asupra pământului întreg timp de o mie de ani, oare ce nu ai prefera să faci şi să pătimeşti în schimbul acestei făgăduinţe? Dar iată că Hristos nu numai acestea, ci şi altele cu mult mai mari decât acestea ţi-a făgăduit, fiindcă nu este într-atât de mare deosebirea între bătrâneţe şi tinereţe, pe cât de mare este între stricăciune şi nestricăciune; şi nici nu este vreo deosebire atât de mare între împărăţie şi sărăcie, pe cât este deosebire între vise şi adevăr; şi pe atâta este şi între slava de faţă şi cea viitoare. Şi, mai drept vorbind, n-am spus nimic până acum, fiindcă nici un cuvânt nu este de ajuns pentru a ne reprezenta mărimea deosebirii celor viitoare de cele prezente, şi din cauza timpului în care ne aflăm, nici nu putem pricepe întru totul acea deosebire. Cum ar putea cineva să pună în ochii celor de faţă o viaţă fără de sfârşit? Dar şi între pacea viitoare şi cea de acum este atâta deosebire, pe câtă vedem între pace şi război. De asemenea şi între stricăciune şi nestricăciune este într-atât deosebire, pe cât este între un bulgăre de pământ şi un mărgăritar curat. Însă oricâte ar spune cineva, totuşi nu va putea reprezenta exact deosebirea. Chiar de aş compara frumuseţea trupurilor de atunci cu lumina focului, sau cu fulgerul cel mai strălucit, totuşi nu voi putea spune nimic vrednic de acea strălucire.
Pentru toate acestea, deci, cum să nu fie vrednice de dispreţ atât bani cât şi trupurile, sau mai bine zis, câte vieţi chiar nu ar fi vrednic a dispreţui pentru câştigarea unor asemenea bunuri nepreţuite? Acum însă, dacă cineva te-ar conduce în palatele împărăteşti, şi ar face în aşa fel ca împăratul să vorbească cu tine în faţa tuturor celor prezenţi, ba încă te-ar aşeza cu el la masa împărătească, tu te-ai crede pe tine ca cel mai fericit decât toţi; iar când urmează a te ridica la cer, şi a sta lângă Împăratul tuturor, a străluci deopotrivă cu îngerii, şi a te bucura de slava cea negrăită, te mai îndoieşti că trebuie a dispreţul banii, deşi ar trebui să arunci de la tine chiar viaţa, să salţi, să te bucuri şi să zbori de plăcere? Tu însă, dacă ai primi vreo slujbă care-ţi procură mijloace de furtişaguri – deşi eu nu aş zice că aceasta poate fi un câştig –, ai fi în stare să arunci de la tine şi averile, dându-le altora, şi, de ar trebui, n-ai întârzia să amanetezi chiar pe femeia şi pe copiii tăi; când e vorba însă de împărăţia cerurilor, care nu are nici un moştenitor hotărât, sau mai bine zis cu toţii vom fi moştenitori dacă ne vom strădui, şi când Dumnezeu porunceşte a lua în stăpânire nu o parte din pământ, ci cerul întreg, tu te leneveşti şi te lepezi, stai cu ochii aţintiţi la bani şi nu înţelegi că părţile acelea ale cerului sunt faţă de noi atât de frumoase şi încântătoare, pe cât de frumoase ne par acum cele de deasupra noastră, şi cerul cerului?
Dar fiindcă acum nu e cu putinţă a vedea toate acestea cu ochii trupului, ridică-te acolo cu mintea şi, stând deasupra cerului, uită-te la cerul care e mai presus de acesta, uită-te la înălţimea aceea nemărginită, la lumina aceea care e plină de groază, uită-te la cetele îngerilor, la mulţimea cea nesfârşită a arhanghelilor şi la celelalte puteri netrupeşti. Şi iarăşi pogorându-te de sus, uită-te la tabloul ce-l înfăţişăm noi pe pământ, şi priveşte la cele ce vezi pe lângă împăratul nostru de aici. Priveşte, zic, pe acei bărbaţi îmbrăcaţi în haine aurite, acele perechi de catâri împodobiţi cu hamuri aurite, acele care bătute în pietre preţioase şi pe dinăuntru îmbrăcate în alb ca zăpada, cu frunze aurite pe dinafară, care se clatină întruna, cu balauri îmbrăcaţi în haine de mătase şi cu aspide care au mijlocul aurit, din care se întind spre partea de deasupra trăsurii curele bătute în pietre preţioase şi cai îmbrăcaţi în aur şi hăţuri aurite. Dar iată că de îndată ce zărim pe împărat, nimic din celelalte nu mai vedem, căci numai singură vederea lui, a hainelor lui porfirate, a diademei, a tronului şi a privirii lui scânteietoare, singure acestea, zic, ne întorc privirea numai spre el. Toate acestea, deci, unindu-le la un loc, strămută-te cu mintea iarăşi la cele de sus, şi gândeşte-te la ziua cea înfricoşată, când va veni Hristos. Atunci nu vei vedea perechi de catâri, nici care aurite, nici balauri şi aspide, ci, aceea ce-ţi va inspira frică mare şi-ţi va provoca atâta groază, că şi puterile cele netrupeşti se vor cutremura, după cum şi zice: „Şi puterile cerurilor se vor zgudui†(Matei 24, 29).
Atunci se va deschide întregul cer şi se vor da la o parte porţile acelor bolţi colosale, de unde se va pogorî Unul Născut Fiul lui Dumnezeu, înconjurat nu numai de douăzeci, sau o sută de bărbaţi, ci de mii şi milioane de îngeri, arhangheli, heruvimi, serafimi şi alte puteri cereşti; şi totul va fi plin de frică şi de groază, pământul deschizându-se şi toţi oamenii de la Adam şi până atunci ridicându-se din el şi fiind cu toţii răpiţi în nori; iar pe El, Fiul lui Dumnezeu, arătându-Se într-atâta slavă, încât chiar soarele şi luna şi toate celelalte se vor acoperi, sau, mai bine zis, se vor întuneca de acea lumina strălucitoare.
Dar ce cuvânt ar putea să reprezinte acea fericire, acea strălucire, acea slavă? Vai, suflete! Căci acum chiar mi-a venit să plâng şi să suspin din adâncul inimii, gândindu-mă din ce bunătăţi am căzut noi şi de ce fericire ne-am înstrăinat! Căci ne înstrăinăm – şi aceasta o spun pentru mine – dacă nu vom face ceva mare şi minunat. Deci, să nu-mi vorbească cineva de gheena de aici, fiindcă a cădea din acea slavă este cu mult mai grozav decât toate pedepsele, şi e cu mult mai înfricoşat decât toate gheenele a fi alungat cineva de la acea soartă fericită. Dar noi ne-am predat cu totul celor prezente, şi nu înţelegem vicleşugul diavolului, care prin cele mici ne răpeşte cele mari, care ne dă ţărână spre a ne răpi aurul, sau, mai bine zis, spre a ne răpi cerul şi a ne arăta umbra, ca să ne scoată din adevăr, şi ne prezintă totul nu în realitatea lucrurilor, ci în vise şi în fantazii – şi aceasta este bogăţia prezentă –, ca astfel făcându-se ziuă, să ne arate mai săraci decât toţi!
Acestea, deci, înţelegându-le, deşi poate cam târziu, să fugim de înşelăciune şi să ne întoarcem către cele viitoare. Nu se poate zice că n-am cunoscut slăbiciunea vieţii prezente, mai ales că pe fiecare zi faptele strigă mai puternic decât orice trâmbiţă nimicnicia celor prezente, ridicolul, ruşinea, primejdiile şi prăpăstiile ce ne stau înainte.
Ce justificare vom avea, dacă noi adâncim cu multă sârguinţă cele primejdioase şi încărcate de ruşine, în timp ce de cele sigure, care ne fac pe noi străluciţi şi slăviţi, fugim în toată vremea, şi ne predăm cu totul tiraniei banilor? Căci cu adevărat sclavia aceasta a banilor este mai rea decât orice tiranie. Aceasta o ştiu toţi cei ce s-au învrednicit a se izbăvi de o asemenea pacoste.
Deci, pentru ca şi voi să cunoaşteţi această frumoasă libertate, rupeţi legăturile şi fugiţi de cursă, şi aur să nu se găsească în casele voastre, ci numai ceea ce este cu mult mai de preţ decât miile de bogăţii, adică milostenia şi iubirea de oameni, în loc de aur. Acestea ne dau nouă curaj înaintea lui Dumnezeu, pe când bogăţia ne aduce o mare ruşinare, iar pe diavol îl îngâmfă mai mult împotriva noastră. Deci, de ce tu chiar înarmezi pe diavol contra ta şi-l faci mai puternic? Înarmează-ţi dreapta ta contra lui, făcând săracilor milostenie; introdu în sufletul tău întreaga frumuseţe şi bogăţie a casei, iar bogăţia banilor leapăd-o întreagă din cugetul tău, iar cerul să-ţi păstreze acea bogăţie în locul casei şi a cufărului. Toate aceste bogăţii, zic, să le luăm cu noi, căci mai buni suntem noi decât zidurile casei, şi mai însemnaţi decât locul pe care călcăm.
De ce, lăsându-ne pe noi la o parte, ne concentrăm toată grija în averi, pe care ducându-ne nu le vom putea lua cu noi, ba de multe ori chiar rămânând aici nu le putem stăpâni, pe când ne stă de faţă mijlocul acesta de a ne îmbogăţi, şi nu numai aici, ci chiar şi acolo a ne arăta mai îmbelşugaţi? Căci cel ce poartă în sufletul său şi aurul, şi ţarina, şi casa, oriunde s-ar arăta el, se arată întovărăşit de această bogăţie. Şi cum ar fi cu putinţă aceasta? Ei bine, este cu putinţă, şi încă cu multă uşurinţă. Dacă tu strămuţi toate acestea în cer prin mâinile săracilor, toate le vei strămuta şi le vei depozita pentru sufletul tău, şi chiar moartea de ar veni la urmă, nimeni nu va putea să ţi le răpească, ci şi acolo ducându-te vei fi bogat. Un astfel de tezaur avea Tavita, şi de aceea nu casa ei îi vestea faptele, nici zidurile, nici pietrele, nici stâlpii, ci trupurile văduvelor îmbrăcate de ea, lacrimile vărsate, moartea care fugise şi viaţa ce se reîntorsese. Astfel de magazii să ne facem şi nouă, astfel de case să ne clădim. Astfel, şi pe Dumnezeu Îl vom avea drept conlucrător, şi noi în acelaşi timp vom fi conlucrătorii Lui.
El i-a făcut pe cei săraci şi i-a adus la ceea ce sunt din ceea ce nu erau, iar tu nu i-ai lăsat să piară de foame şi de celelalte ticăloşii, îndreptându-i, vindecându-i, şi peste tot ridicând casa lui Dumnezeu. Şi ce ar putea fi egal cu aceasta? Ce cuvânt ar putea să ne arate mai bine folosinţa şi slava câştigată de aici? Şi dacă încă n-ai aflat lămurit cu ce podoabă te-a împodobit Dumnezeu, poruncindu-ţi a vindeca sărăcia şi foamea, gândeşte-te singur la următorul fapt: dacă El ţi-ar fi dat puterea de a ridica la loc cerul căzut, oare nu ai crede lucrul acesta mai presus de orice cinste? Dar iată că acum El te-a învrednicit de o mai mare cinste. Ceea ce îi este Lui mai preţuit decât cerurile, aceasta ţi-a îngăduit a ridica şi a îndrepta, adică pe om, fiindcă din toate cele văzute nimic nu este egal înaintea lui Dumnezeu cu această creatură numită om. Fiindcă şi cerul, şi pământul, şi marea, pentru el le-a făcut; şi mai mult se veseleşte El locuind în om decât în cer.
Dar noi, deşi cunoaştem acestea, totuşi nu avem nici o îngrijire faţă de casele lui Dumnezeu, ci lăsându-le în părăsire, ne clădim nouă case mari şi strălucitoare. De aceea şi suntem pustii de toate bunurile, şi chiar mult mai săraci decât toţi săracii, căci împodobim nişte astfel de case, pe care ducându-ne de aici nu le putem lua, şi le lăsăm tocmai pe acelea pe care e cu putinţă a le strămuta cu noi. Căci trupurile săracilor descompunându-se, vor învia negreşit, şi atunci adunându-i la Sine Dumnezeu, Cel ce a poruncit acestea, îi va lăuda pe cei ce au îngrijit de săraci, şi-i va răsplăti cu dragostea Lui, căci urmând a cădea acei necăjiţi, fie din pricina foamei, fie din pricina goliciunii, fie din pricina altor felurite lipsuri, cei bogaţi nu i-au gonit, nici nu i-au ocolit, ci i-au ajutorat în fel şi chip. Din păcate, deşi ne stau la îndemână astfel de laude, noi totuşi zăbovim în nepăsare şi în nedărnicie, şi ne lepădăm de o asemenea frumoasă îngrijire a celor năpăstuiţi.
Hristos nu are unde să-Şi plece capul, umblă gol, străin şi flămând, iar tu îţi faci case mari, cu băi şi terase, cu o mulţime de saloane zadarnice; şi lui Hristos nu-I acorzi nici măcar un mic acoperământ, pe când mansardele tu ţi le împodobeşti pentru ciori şi vulturi. Şi ce ar putea fi mai rău ca această nebunie? Căci este cea mai de pe urmă nebunie o astfel de purtare, ba încă chiar mai rea decât nebunia. Cu toate acestea, am putea foarte bine, dacă am voi cu adevărat, din tot cugetul şi din toată inima, să depărtăm de la noi o asemenea boală, de care nu numai că este cu putinţă a ne izbăvi, ci chiar este cu mult mai uşor decât în lecuirea bolilor trupeşti, fiindcă şi Doctorul este de data aceasta cu mult mai mare şi mai vestit.
Deci să atragem spre noi pe acest Doctor, şi să-L rugăm a se atinge de noi; însă să contribuim şi noi, din partea noastră, cu ceea ce trebuie, anume cu bunăvoinţă şi intenţie bună. Dacă noi vom contribui numai cu acestea, zic, de nimic altceva nu vom mai avea nevoie. Să contribuim dar cu cele ce se cer din partea noastră, ca şi aici să ne bucurăm de o sănătate curată, şi acolo să ne învrednicim bunurilor viitoare, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.