din “Omilii la Epistola catre Romaniâ€
[Nu trebuie să ne sprijinim pe faptele strămoşilor, ci mai degrabă pe ale noastre]
„Ce este deci? Nu tot Israelul a dobândit ceea ce căuta; ci cei aleşi au dobândit, iar ceilalţi s-au împietrit†(Romani 11, 7).
A spus că Dumnezeu n-a lepădat pe poporul Său, şi arătând el modul cum nu i-a lepădat, iarăşi face apel la scrierile proorocilor, iar după ce dovedeşte fără putinţă de tăgadă că cea mai mare parte dintre iudei s-au pierdut, ca să nu li se pară că de aici scoate o nouă învinovăţire asupra lor, şi că îşi ţine cuvântarea ca duşman al lor, găseşte salvarea din nou la David şi la Isaia, spunând:
„Precum este scris: «Dumnezeu le-a dat duh de amorţire, ochi ca să nu vadă şi urechi ca să nu audă până în ziua de azi»†(11, 8).
Dar e mai bine de a ne întoarce la argumentarea de la început. După ce a spus de cele petrecute pe timpul lui Ilie, ÅŸi a arătat ce este harul, a adăugat imediat: „Ce este deci? Nu tot Israelul a dobândit ceea ce căutaâ€. Expresia aceasta nu este a unui om ce întreabă, ci a unuia ce acuză. „Cu sine însuÅŸi – zice – se luptă iudeul, căutând dreptatea, pe care cu toate acestea nu voiesc a o acceptaâ€. Apoi, lipsindu-i iarăşi de orice iertare, arată nerecunoÅŸtinÅ£a lor chiar de la aceia care au luat dreptatea, căci zice: „au dobânditâ€. Prin urmare ÅŸi aceÅŸtia sunt condamnaÅ£i de către alÅ£ii, ceea ce ÅŸi Hristos zicea: „Iar dacă Eu scot demonii cu Beelzebul, fiii voÅŸtri cu cine îi scot? De aceea ei vă vor fi judecători†(Luca 11, 19). Pentru ca nimeni să nu învinovăţească natura faptului, ci numai intenÅ£ia lor, de aceea arată ÅŸi pe cei ce au dobândit. De aceea Apostolul ÅŸi cuvintele pe care le întrebuinÅ£ează le accentuează, arătând ÅŸi harul de sus, ÅŸi sârguinÅ£a acelora. Când el spune că „au obÅ£inutâ€, nu desfiinÅ£ează prin aceasta liberul arbitru, ci voieÅŸte a arăta măreÅ£ia bunurilor, ÅŸi că numai partea cea mai mare din acÅ£iune a fost a harului, dar nu totul. Åži printre noi este obiceiul de a zice: „cineva a obÅ£inut, cineva a aflat, sau a găsitâ€, când faptul i-a adus vreun câştig mare. AÅŸadar, dacă aceia au mers pe calea dreaptă, aceasta n-a rezultat din ostenelile omeneÅŸti, ci partea cea mai mare din acea acÅ£iune a fost a darului dumnezeiesc.
„Iar ceilalÅ£i s-au împietritâ€.
PriveÅŸte cum el tocmai acum are curajul ca să spună cu propria sa voce despre scoaterea celorlalÅ£i din rândul celor ce au aflat, căci dacă a spus ÅŸi mai sus de aceasta, el a pus atunci la mijloc pe proorocii care-i învinovăţeau, pe când aici îşi exprimă propria sa hotărâre. Dar el nu se mulÅ£umeÅŸte cu hotărârea sa numai, ci iarăşi apelează la Isaia proorocul, fiindcă după ce a zis: „s-au împietritâ€, imediat adaugă: „Precum este scris: «Dumnezeu le-a dat duh de amorÅ£ire, ochi ca să nu vadă ÅŸi urechi ca să nu audă până în ziua de azi»â€. Åži de unde a fost acea împietrire? Desigur că a spus cauza ÅŸi prin pasajele anterioare, cu care ocazie a aruncat totul în sarcina lor, arătând că ceea ce au suferit a provenit numai din îndărătnicia lor zadarnică, dar o arată ÅŸi aici. Căci zice: „ochi ca să nu vadă ÅŸi urechi ca să nu audăâ€, nimic altceva nu arată decât că defăima intenÅ£ia lor cea îndărătnică ÅŸi iubitoare de ceartă zadarnică. Pentru că deÅŸi aveau ochi cu care puteau să vadă minunile, ÅŸi urechi cu care să audă acea învăţătură minunată, totuÅŸi nici de unele din acestea nu s-au folosit cum trebuie. Expresia „le-a dat†de aici să nu o înÅ£elegi ca acÅ£iune, ci ca îngăduinţă din partea lui Dumnezeu. De asemenea ÅŸi expresia „umilinţă†de aici arată înclinarea sufletului spre mai rău, înclinare ce Å£ine sufletul nevindecat, neîndreptat ÅŸi neschimbat, după cum ÅŸi în alt loc spunea David: „Ca slava mea să-Å¢i cânte Å¢ie ÅŸi să nu mă mâhnescâ€, adică „nu-mi va părea rău, nu mă voi schimba, nu voi căută să fugâ€. AÅŸadar, după cum duhul care este cuprins adânc de căinţă nu ÅŸi-ar putea schimba dispoziÅ£ia, tot aÅŸa ÅŸi cel umilit de răutate nu s-ar putea schimba cu uÅŸurinţă. Prin urmare, expresia „duhul umilitâ€, din acest pasaj , nimic altceva nu înseamnă decât a se împietri, a se înÅ£epeni undeva, ÅŸi a se pironi acolo, astfel că prin această expresie Apostolul arată duhul lor ca neschimbabil, sau mai bine zis greutatea cea mare în schimbarea părerii lor. Deci după ce arată că ei vor lua cea mai aspră pedeapsă pentru această necredinţă a lor, iarăşi aduce la mijloc pe proorocul care ameninţă cu lucruri care s-au ÅŸi întâmplat:
„Facă-se masa lor cursă ÅŸi laÅ£ ÅŸi sminteală ÅŸi răsplătire lor!†(11, 9), adică „trufia lorâ€, zice, „să le prefacă toate cele bune, să-i piardă, ÅŸi ei să devină lesne de cucerit pentru toÅ£iâ€. Iar mai departe arată că ei suferă acestea ca să-ÅŸi plătească păcatele, căci zice: „şi răsplătire lorâ€.
„Întunece-se ochii lor ca să nu vadă şi spinarea lor încovoaie-o pentru totdeauna!†(11, 10).
Oare ÅŸi acestea mai au nevoie de vreo explicare? Oare nu sunt destul de lămurite chiar ÅŸi pentru cei mai neînvăţaÅ£i? Dar mai înainte de cuvintele noastre, însăşi desfăşurarea împrejurărilor mărturiseÅŸte prin anticipaÅ£ie cele vorbite. Căci au devenit ei uÅŸor de cucerit? Când li s-a gârbovit aÅŸa spinarea lor? Când au suferit ei o aÅŸa robie? Dar ceea ce este mai mult, că nici nu va fi vreodată încetarea acestor rele, ceea ce de altfel ÅŸi profetul a lăsat să se înÅ£eleagă, căci nici n-a zis simplu „spinarea lor încovoai-oâ€, ci „încovoai-o de totâ€, adică pentru totdeauna . Dar dacă tu, iudeule, iubeÅŸti cearta ÅŸi voieÅŸti a ÅŸti sfârÅŸitul, apoi din cele petrecute află ÅŸi pe cele prezente. Te-ai coborât în Egipt, s-au împlinit acolo două sute de ani, ÅŸi repede te-a scăpat apoi Dumnezeu de acea robie, iar acestea s-au petrecut în acel timp pe când tu erai fără nici o cucernicie către Dumnezeu ÅŸi predat desfrânării celei mai grozave.
Ai fost scăpat, deci, din Egipt, dar te-ai închinat viţelului de aur, ai jertfit pe fiii tăi lui Baal Peor , templul l-ai pângărit, ai dus cu tine tot felul de răutate, însăşi natura o ai nesocotit, ai umplut munţii şi văile, dealurile, pâraiele, izvoarele şi grădinile de jertfele cele pângărite. Pe prooroci i-ai ucis, altarele le-ai dărâmat şi ai dat dovadă de multă răutate şi de cea mai mare impietate. Cu toate acestea, după ce te-a predat babilonienilor pe timp de şaptezeci de ani, iarăşi te-a readus la libertatea dinainte, căci ţi-a redat templul şi patria, precum şi forma cea veche a statului; şi proorocii iarăşi au început a prooroci, şi harul Duhului iarăşi a se arăta. Mai mult încă, nici pe timpul robiei nu ai fost părăsit, fiindcă şi acolo ai avut pe Daniel şi Iezechiel, după cum ai avut şi în Egipt pe Ieremia, şi în pustiu pe Moise. Dar şi după acelea iarăşi te-ai întors la răutatea dinainte, iarăşi ai înnebunit de atât bine şi ai îmbrăţişat viaţa elinilor pe timpul lui Antiochus necredinciosul [Antiochus Epifanul, pe la 170 a. Hr.].
ÃŽnsă ÅŸi atunci, după trei ani ÅŸi ceva, fiind predaÅ£i lui Antiochus, v-aÅ£i eliberat prin Macabei ÅŸi iarăşi aÅ£i câştigat trofee strălucite. Acum, însă, nimic din acestea, ci totul se petrece împotriva voastră; ceea ce mai cu seamă trebuie a se admira, căci cele ale răutăţii au luat sfârÅŸit, cele ale pedepsii, însă, s-au mai prelungit încă, ÅŸi totuÅŸi nu este nici o speranţă de schimbare, sau de îndreptare. Nu au trecut numai ÅŸaptezeci de ani, nici numai o sută sau două, ÅŸi nici numai trei sute, ci cu mult mai mulÅ£i, ÅŸi totuÅŸi nici o umbră de speranţă nu se vede, deÅŸi voi acum nu mai jertfiÅ£i idolilor ÅŸi nici nu mai faceÅ£i lucrurile pe care le îndrăzneaÅ£i a le face în trecut. Deci, care e cauza? Adevărul a succedat tipul [modelul] ÅŸi harul a scos afară Legea, ceea ce proorocul încă de la început a vestit-o zicând: „Şi spinarea lor încovoaie-o de tot (pentru totdeauna)â€.
Ai văzut exactitate profetică, cum el a vestit mai dinainte şi necredinţa, şi îndărătnicia lor, şi cum a arătat pedeapsa ce va veni şi osânda cea nemărginită? Fiindcă mulţi dintre oamenii simpli fiind încredinţaţi de cele viitoare, vroiau totuşi a vedea din cele prezente pe cele viitoare, apoi Dumnezeu le-a arătat dovada puterii Lui chiar aici, căci pe cei dintre neamuri, care au crezut, i-a ridicat mai presus de ceruri, iar pe iudeii care n-au crezut i-a coborât în pustiul cel mai dinafară, relelor părăsindu-i.
Deci după ce îi atinge cu putere, prin cele ce au pătimit şi prin cele ce urmează a pătimi, după ce le arată şi necredinţa lor, apoi iarăşi îmblânzeşte cele spuse, scriind astfel: „Deci, întreb: S-a poticnit, oare, ca să cadă? Nicidecum!†(11, 11).
Tocmai când i-a arătat vinovaÅ£i de mii de rele, le-a descoperit ÅŸi mângâierea. Dar tu gândeÅŸte-te la înÅ£elepciunea lui Pavel, căci el a introdus acuzaÅ£ia cea adusă lor de prooroci, apoi a aÅŸezat ÅŸi mângâierea. „Că voi aÅ£i greÅŸit – zice – nimeni nu poate tăgădui; însă să vedem dacă greÅŸeala poate fi reparată ÅŸi dacă are vreo îndreptare. Nu este dintre acelea care să nu se poată îndreptaâ€. Ai văzut cum iarăşi îi mustră, căci în aÅŸteptarea mângâierii el îi face răspunzători de greÅŸelile mărturisite? Vom vedea însă ÅŸi mângâierea aceea pe care le-a pregătit-o. Åži care e acea mângâiere? „Că împietrirea s-a făcut lui Israel în parte, până ce va intra tot numărul neamurilor. Åži astfel întreg Israelul se va mântui†(Romani 11, 25-26), adică în timpul celei de-a doua veniri ÅŸi a sfârÅŸitului lumii. ÃŽnsă el nu spune aceasta deodată, fiindcă până acum i-a certat, a adus învinovăţiri peste învinovăţiri ÅŸi aducând ca mărturie din scrierile proorocilor, vorbindu-le mustrător încă din început; a introdus, zic, pe Isaia, Ilie, David, Moise ÅŸi pe Osie, ÅŸi odată, ÅŸi de două ori, ÅŸi de multe ori. ÃŽnsă ca nu cumva prin aceasta să-i aducă în deznădejde ÅŸi să le îngreuneze reîntoarcerea lor la credinţă, iar pe cei dintre neamuri care au crezut, să-i facă a se îngâmfa ÅŸi a vătăma cuvântul credinÅ£ei, îi mângâie iarăşi, zicându-le: „ci prin poticnirea lor mântuire s-a făcut neamurilorâ€.
Trebuie, însă, ca noi să ascultăm cele spuse până aici, şi nu oricum, ci să ştim intenţia şi scopul vorbitorului, adică ce încearcă el să dovedească prin aceste cuvinte, de aceea vă rog dacă aveţi dragoste să fiţi cu băgare de seamă. Când noi vom primi totdeauna cele vorbite cu un astfel de gând, apoi nicăieri nu vom vedea vreo greutate. Ideea principală din acest pasaj e de a dărâma uşurinţa şi trufia căpătate din cele spuse aici de către cei dintre neamuri, căci astfel şi aceştia mai în siguranţă vor rămâne în credinţă, învăţându-se a fi modeşti, iar în acelaşi timp şi cei dintre iudei izbăvindu-se de deznădejde, mai cu dragoste se vor apropia de har.
AÅŸadar căutând numai la acest scop, să auzim toate cele vorbite prin acest pasaj. Deci ce spune Apostolul? Åži cum a dovedit că ei n-au căzut cu desăvârÅŸire, încât să nu se mai poată îndreptă, ÅŸi nici că au fost scoÅŸi până în sfârÅŸit din numărul celor aleÅŸi? Aceasta a dovedit-o Apostolul de la neamuri, zicând astfel: „Ci prin poticnirea lor mântuire s-a făcut neamurilor, ca să le râvnească pe eleâ€. Åži cuvântul acesta nu se întâlneÅŸte numai la el, ci ÅŸi în parabolele din Evanghelii.
Căci ÅŸi cel ce a făcut nuntă fiului său, a chemat pe cei de pe la răspântii numai atunci, când cei chemaÅ£i dintre cunoscuÅ£i n-au voit să vină; ÅŸi cel ce a sădit vie, numai după ce lucrătorii au ucis pe moÅŸtenitor a chemat alÅ£i lucrători ÅŸi le-a dat lor via. Dar Hristos chiar ÅŸi fără parabole le zicea: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel†(Matei 15, 24), iar către cananeanca care se ruga ca să-i vindece pe fiica sa, zice: „Nu este bine să iei pâinea copiilor ÅŸi s-o arunci la câini†(Matei 15, 26). Dar ÅŸi Pavel zicea iudeilor care se împotriveau: „Vouă se cădea să vi se grăiască, mai întâi, cuvântul lui Dumnezeu; dar de vreme ce îl lepădaÅ£i ÅŸi vă judecaÅ£i pe voi nevrednici de viaÅ£a veÅŸnică, iată ne întoarcem către neamuri†(Faptele Apostolilor 13, 46). Prin toate acestea se arată, că urmarea firească a faptelor era aceasta, ca ei să se apropie cei dintâi, ÅŸi numai după aceea cei dintre neamuri; dar fiindcă ei n-au crezut, apoi s-a inversat ordinea lucrurilor, aÅŸa că ÅŸi necredinÅ£a ca ÅŸi poticnirea lor au făcut ca cei dintre neamuri să intre mai întâi. De aceea zice: „Că poticnirea lor mântuire s-a făcut neamurilor, ca să le râvnească pe eleâ€. Dar dacă faptul acesta îl spune ca fiind deja petrecut mai dinainte, tu să nu te minunezi, fiindcă Apostolul voieÅŸte a mângâia sufletul lor cel rănit.
Ceea ce el spune aici aceasta înseamnă: A venit la ei Iisus ÅŸi nu L-au primit, deÅŸi a făcut mii de minuni, ba încă L-au ÅŸi răstignit; la urmă a atras către El pe neamuri, ca măcar cinstea acordată acestora să-i aţâţe în amorÅ£irea ÅŸi nesimÅ£irea lor, ÅŸi prin gelozia stârnită în ei, să-i poată convinge de a se apropia. ÃŽntâi trebuia să fie primiÅ£i aceia ÅŸi numai după aceea ÅŸi noi, după cum zicea: „Puterea lui Dumnezeu este spre mântuire tot celui ce crede, iudeului întâi ÅŸi elinuluiâ€, dar fiindcă ei au fugit, apoi noi, cei care eram după ei, am ajuns înaintea lor. Ai văzut câtă cinste li se aduce prin acest fapt? Mai întâi, zice că noi atunci am fost chemaÅ£i, când ei n-au voit; apoi, că noi de aceea an fost chemaÅ£i, ca nu numai noi să ne mântuim, ci ca ÅŸi ei râvnind mântuirea noastră, să se facă mai buni.
Dar ce? Oare noi n-am fi fost chemaÅ£i ÅŸi mântuiÅ£i? Nu am fi fost, decât numai în rânduiala cuvenită. De aceea ÅŸi când a trimis pe ucenici, nu le-a zis simplu: „MergeÅ£i către oile cele pierdute ale casei lui Israelâ€, ci: „Mai degrabă mergeÅ£i către oile cele pierdute ale casei lui Israel†(Matei 10, 6), arătând că după aceasta trebuie a merge ÅŸi către neamuri. De asemenea, Pavel n-a zis simplu: „că vouă vă era de trebuinţă a grăi cuvântul lui Dumnezeuâ€, ci „vouă vă era de trebuinţă mai întâi de a grăi cuvântul lui Dumnezeuâ€, arătând că numai în al doilea rând trebuiau să ne vestească ÅŸi nouă cuvântul. Acestea se făceau ÅŸi se spuneau ca nu cumva aceia să aibă un motiv neruÅŸinat, ca ÅŸi cum ar fi fost trecuÅ£i cu vederea ÅŸi din această cauză să nu creadă. Acestea toate ÅŸtiindu-le Hristos mai dinainte, a venit totuÅŸi către ei mai întâi.
„Dar dacă greşeala lor a fost bogăţie lumii şi micşorarea lor bogăţie neamurilor, cu cât mai mult întreg numărul lor!†(11, 12).
Aici vorbeşte spre a-i mulţumi, fiindcă de ar fi căzut ei de mii de ori, neamurile tot nu s-ar fi mântuit, dacă nu arătau credinţă, după cum nici ei nu s-ar fi pierdut, dacă nu s-ar fi arătat necredincioşi, şi nu s-ar fi arătat îndărătnici. Dar, după cum am zis, Apostolul îi mângâie pe ei căzuţi deja şi se sileşte cu prisosinţă chiar de a-i încuraja pentru mântuirea lor, dacă ar voi să se schimbe.
„Că dacă atunci – zice – când aceia s-au poticnit, atât de mulÅ£i s-au bucurat de mântuire, ÅŸi dacă fiind scoÅŸi aceia, în locul lor au fost chemaÅ£i atâţia, apoi poÅ£i pricepe ce ar fi când ei s-ar întoarce la Dumnezeuâ€. Dar n-a zis chiar aÅŸa. Nu a zis: „cu cât mai vârtos întoarcerea lor, sau schimbarea lor, sau succesul lorâ€, ci „cu cât mai vârtos împlinirea lorâ€, adică când toÅ£i ar voi să intre în rândul celor chemaÅ£i. Aceasta a spus-o arătând însă că ÅŸi atunci partea cea mai mare de acÅ£iune va fi a harului lui Dumnezeu, sau mai bine zis, aproape totul va fi al harului.
„Căci v-o spun vouă, neamurilor: întrucât sunt eu, deci, Apostol al neamurilor, slăvesc slujirea mea, doar voi izbuti să aţâţ râvna celor din neamul meu şi să mântuiesc pe unii dintre ei†(11, 13-14).
Iar se sileşte ca să se izbăvească de bănuiala lor. Şi s-ar părea că prin aceste cuvinte el ceartă pe cei dintre neamuri, umilindu-le cugetul lor, încet şi pe nesimţite aţâţă pe iudeu. Şi umblă în toate părţile căutând ca să-i liniştească şi să-i mângâie de pierderea lor cea mare, însă nu găseşte nimic pentru aceasta, din cauza firii lucrurilor. Căci şi din cele ce a spus, ei erau vrednici de o mai mare învinovăţire, fiindcă toate cele pregătite pentru ei, le-au luat alţii care erau cu mult mai prejos decât ei. De aceea Apostolul trece deodată de la iudeu la cei dintre neamuri, şi pune la mijloc cuvântul despre ei, voind a proba că el grăieşte toate acestea pentru ca ei să se înveţe a fi moderaţi.
„Vă laud pe voi – zice – pentru două lucruri: întâi, că am încredinÅ£ată slujba apostoliei mele la voi, ÅŸi al doilea, că prin voi să pot mântui ÅŸi pe alÅ£iiâ€. Åži nu zice „pe fraÅ£ii mei, pe rudele meleâ€, ci „trupul meuâ€. Apoi, voind a arăta îndărătnicia lor, n-a zis „ca să-i convingâ€, ci „ca ei să râvnească ÅŸi să mântuiesc pe uniiâ€; ÅŸi nici aici n-a stat, căci n-a zis „pe toÅ£iâ€, ci „pe oarecare dintre ei†– atât de îndărătnici erau. Dar chiar ÅŸi în această mustrare el arată iarăşi purtarea cea frumoasă a neamurilor. Că dacă neamurile au devenit cauza mântuirii lor, nu au devenit prin aceleaÅŸi împrejurări, ci unii din cauza necredinÅ£ei celorlalÅ£i, iar aceÅŸtia prin credinÅ£a acelora s-au făcut pricinuitori ai bunurilor. De aici se pare că neamurile sunt puse pe picior de egalitate cu iudeii, ba încă chiar îi covârÅŸesc pe aceÅŸtia.
„Ce ai de zis, iudeule? Că dacă nu aÅ£i fi fost scoÅŸi voi, nu am fi fost chemaÅ£i noi? Dar aceasta o zice ÅŸi cel de alt neam: «că dacă nu mă mântuiam eu, tu nu râvneai». Åži dacă voieÅŸti a ÅŸti ÅŸi în ce covârÅŸim noi, apoi află că eu prin faptul că am crezut te mântuiesc pe tine, iar tu prin faptul că te-ai poticnit, ne-ai dat motiv de a păşi noi mai întâi pe calea deschisă de tineâ€.
Apoi iarăşi simţind că i-a lezat, reia din nou ideea dinainte, şi zice: „Căci dacă înlăturarea lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor la loc, dacă nu o înviere din morţi?†(11, 15).
Dar ÅŸi prin aceasta îi condamnă din nou, fiindcă alÅ£ii s-au folosit prin greÅŸelile lor, pe când ei nici din succesele altora n-au căutat să se folosească. Dar dacă faptul acesta zice că este rezultat din nevoie, adică fără voinÅ£a acelora [iudeilor], tu să nu te minunezi, căci Apostolul aÅŸa îşi combină cuvântul, după cum am spus de multe ori, încât ÅŸi pe aceÅŸtia să-i modereze, ÅŸi pe aceia să-i îndemne. Åži după cum am mai zis, de ar fi fost scoÅŸi de o mie de ori iudeii, totuÅŸi neamurile nu s-ar fi mântuit, dacă nu ar fi dat dovadă de credinţă. Deci, Apostolul stă în faÅ£a părÅ£ii celei slabe, aÅŸa zicând, ÅŸi ajută pe cel bolnav. Acum tu priveÅŸte ÅŸi în ce anume el le face plăcerea, mângâindu-i numai cu vorba: „Că de este – zice – lepădarea lor împăcarea lumii, ce altceva este luarea (lor), decât viaÅ£a din morÅ£i?â€. Ceea ce el spune aici, aceasta înseamnă: „Dacă mâniindu-se pe ei numai, ÅŸi a hărăzit altora atâtea bunuri, dar dacă s-ar împăca cu ei, ce nu ar hărăzi?â€. Dar după cum învierea din morÅ£i nu este din cauza lor, tot aÅŸa ÅŸi acum mântuirea noastră nu este din lepădarea lor, ci ei au fost scoÅŸi din cauza nebuniei lor, iar noi am fost mântuiÅ£i prin credinÅ£a noastră, ÅŸi prin harul de sus. ÃŽnsă pe ei nimic din acestea nu-i va putea ajuta, dacă nu vor arăta credinÅ£a cuvenită.
Dar Apostolul făcându-şi obiceiul său, trece cu vorba la o altă laudă – deşi nu este laudă, ci numai se pare a fi – imitând pe doctorii cei mai buni, care mângâie cu atâtea vorbe pe cei bolnavi, pe câte sunt permise de natura bolii. Căci ce zice el?
„Iar dacă este pârga (de făină) sfântă, şi frământătura este sfântă; şi dacă rădăcina este sfântă, şi ramurile sunt†(11, 16).
„Pârgㆺi „rădăcină†îi numeşte el aici pe cei de lângă Avraam, Isaac şi Iacov, pe profeţi, pe patriarhi şi pe toţi cei lăudaţi şi vrednici de pomenire din Legea veche, iar sub numirea de „ramuri†se înţeleg toţi aceia dintre ei care au crezut Cuvântului.
Apoi fiindcă s-au izbit de ideea că cei mai mulţi dintre ei n-au crezut, priveşte cu câtă iconomie întrebuinţează vorbele: „Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate†(11, 17).
Åži cu toate acestea, mai sus spuneai că cei mai mulÅ£i s-au pierdut ÅŸi puÅ£ini s-au mântuit; apoi cum de vii acum de spui de cei pierduÅ£i, că „unele din ramuri s-au frântâ€, ceea ce arată nu mulÅ£imea, ci partea cea mai mică dintre ei? „Nu am spus acestea – zice – ca să mă prind în vorbe, ci cu intenÅ£ia de a vindeca ÅŸi a îndrepta pe cei bolnaviâ€. Ai văzut cum prin întregul pasaj aceasta voieÅŸte a face, adică voieÅŸte a-i mângâia? De ai voi să răstorni această părere, multe lucruri contradictorii ar urma de aici. Dar tu te gândeÅŸte la înÅ£elepciunea lui Pavel, cum părându-se că vorbeÅŸte pentru ei, ÅŸi că îi mângâie prin vorbele de rădăcină ÅŸi pârgă, pe sub ascuns însă îi mustră ÅŸi-i arată lipsiÅ£i de orice îndreptare.
Căci gândeşte-te la răutatea ramurilor, când neavând rădăcină bună şi dulce, o imită; şi te gândeşte şi la răutatea frământăturii, când cu toată începătura cea sfântă, ea totuşi nu se schimbă.
„Iar dacă unele dintre ramuri au fost tăiateâ€. Åži cu toate acestea cele mai multe „s-au tăiatâ€; însă, după cum am zis, Apostolul voieÅŸte a-i mângâia. De aceea nici nu introduce el vorba aceasta ca de la el, ci ca din partea lor, ÅŸi pe nesimÅ£ite îi atinge cu putere, arătându-i căzuÅ£i din înrudirea cu Avraam. Aceasta ÅŸi era ceea ce se grăbea a o spune, adică că ei nu mai au nimic în comun cu patriarhii ÅŸi cu toÅ£i sfinÅ£ii din Legea veche. Dacă rădăcina este sfântă, totuÅŸi ei nu sunt sfinÅ£i; ÅŸi prin urmare sunt departe de rădăcină. Apoi părându-se că el mângâie pe iudeu, se atinge iarăşi de cei dintre neamuri prin acuza ce se pare ca li-o aduce; căci după ce zice: „Iar de s-au ÅŸi tăiat unele din ramuri†adaugă imediat: „şi tu, care erai măslin sălbaticâ€. Cu cât ar fi mai de dispreÅ£uit cel dintre neamuri, cu atâta iudeul este mai trist ÅŸi mai amărât, fiindcă vede pe acela desfătându-se în bunurile sale.
Dar ÅŸi pentru cel dintre neamuri nu atât de mare este ruÅŸinea prostiei sau a micimii lui faţă de iudeu, pe cât de mare este cinstea căpătată prin schimbarea lui. Åži tu cugetă la înÅ£elepciunea Apostolului, căci n-a zis: „te-ai săditâ€, ci „te-ai altoitâ€, cu care ocazie iarăşi loveÅŸte pe iudeu, fiindcă arată pe cel dintre neamuri stând în pomul său, iar pe el trântit jos la pământ. De aceea nici nu s-a mărginit el cu atâta numai, ÅŸi nici după ce a spus „te-ai altoit†n-a tăcut, deÅŸi prin această expresie a arătat totul; ÅŸi încă stăruie în fericirea acestuia, ÅŸi măreÅŸte lauda căpătată, zicând: „Şi părtaÅŸ rădăcinii ÅŸi grăsimii măslinului te-ai făcutâ€. Åži s-ar părea că cel dintre neamuri este pus ca un adaos la ramuri, însă iată că Apostolul îl arată că nu este cu nimic mai prejos, ci tot ceea ce are ramura ridicată din tulpină, aceea are ÅŸi el. Deci ca nu cumva, auzind că „te-ai altoitâ€, să crezi că prin aceasta i s-ar fi împuÅ£inat valoarea lui în comparaÅ£ie cu ramura crescută din rădăcină, priveÅŸte cum îl egalează în tot cu ramura, zicând: „Şi părtaÅŸ rădăcinii ÅŸi grăsimii măslinului te-ai făcutâ€, adică ai stat în aceeaÅŸi nobleÅ£e, în aceeaÅŸi fire aleasă.
Apoi, certându-l, zice: „Nu te mândri faţă de ramuri†(11, 18).
S-ar părea că mângâie pe iudeu, pe de o parte, iar pe de alta că arată micimea celui dintre neamuri ÅŸi puÅ£ina lui valoare. De aceea nici n-a zis simplu: „nu te lăudaâ€, ci „nu te lăuda asupra ramurilorâ€, adică nu te mândri, încât să se rupă ele, căci tu ai stat în ele ÅŸi te bucuri de cele ale lor. Ai văzut cum pe unii îi ceartă, iar pe alÅ£ii îi înÅ£eapă?
„Iar de te mândreÅŸti, nu tu porÅ£i rădăcina, ci rădăcina pe tineâ€. Deci ce are a face cu ramurile cele frânte? Sau, mai bine zis, ce relaÅ£ie poate fi între altoi ÅŸi ramurile frânte? Nici una. După cum am spus ÅŸi mai sus, se pare că Apostolul ar căuta să găsească fie chiar o umbră de mângâiere pentru iudei. ÃŽnsă tu priveÅŸte cum, prin cuvintele adresate celui dintre neamuri, el loveÅŸte fără cruÅ£are pe iudeu. Căci într-adevăr, zicând celui dintre neamuri: „Nu te lăuda†şi că „dacă te lauzi, nu porÅ£i tu pe rădăcinăâ€, prin aceasta a arătat iudeului că faptul acesta merită laudă, cu care ocazie indirect îl aţâţă ÅŸi-l întărâtă spre credinţă. Cu alte cuvinte, îl pune pe iudeu în rândul celor vinovaÅ£i, îi arată paguba pe care a suferit-o, ÅŸi că alÅ£ii stăpânesc acum cele ce erau ale sale.
„Dar vei zice: Au fost tăiate ramurile, ca să fiu altoit eu†(11, 19).
Iarăşi în formă de antiteză construieşte ceva cu totul contrar celor dinainte, arătând prin aceasta că cele vorbite cu puţin mai înainte nu le-a grăit în mod absolut, ci cu scopul de a atrage pe iudei. Aşadar mântuirea neamurilor nu stă în poticnirea iudeilor, nici că acea poticnire este bogăţie lumii, şi nici nu ne-am mântuit din cauză că ei au căzut, ci cu totul din contră. Deşi s-ar părea că el construieşte cele vorbite aici din alt punct de vedere, totuşi arată destul de lămurit îngrijirea cea mai dinainte a lui Dumnezeu şi pentru neamuri. De aceea întregul pasaj îl ţese în antiteză, şi pe el se apără de bănuială de ură către ei, în acelaşi timp şi cuvântul îl face ca să fie bine primit.
„Bine!†(11, 20). A lăudat vorba spusă mai sus, ÅŸi după aceasta iarăşi înspăimântă pe iudeu, zicând: „Din cauza necredinÅ£ei au fost tăiate, iar tu stai prin credinţăâ€.
Iată ÅŸi altă laudă pentru unii, precum ÅŸi altă învinovăţire pentru alÅ£ii; însă priveÅŸte cum înfrânează mândria cel dintre neamuri: „Nu te-nălÅ£a cu mintea – zice el –, ci teme-te!â€, căci faptul acesta nu este unul al naturii împrejurărilor, ci al credinÅ£ei ÅŸi al necredinÅ£ei. S-ar părea că aici iarăşi astupă gura celor dintre neamuri, însă în realitate el învaţă ÅŸi pe iudeu că nu trebuie a lua seamă la înrudirea cea după fire. De aceea a ÅŸi zis: „Nu te înălÅ£a cu minteaâ€; ÅŸi vezi că n-a zis: „umileÅŸte-teâ€, ci ,,te temeâ€, fiindcă lipsa de minte ÅŸi trândăvia pricinuieÅŸte dispreÅ£ul. După aceea, urmând a jeli nenorocirea lor, pentru ca să facă vorba mai nesupărătoare, trece aceasta tot în rândul mustrării pe care le-o face, zicând: „Căci dacă Dumnezeu n-a cruÅ£at ramurile fireÅŸtiâ€; ÅŸi vezi că el n-a zis: „Nici Å£ie nu îţi va Å£ine parteaâ€, ci „nici pe tine nu te va cruÅ£a†(11, 21); cu această ocazie depărtează orice neplăcere din cele spuse ÅŸi face pe credincios să fie treaz în luptă. Cu alte cuvinte, prin acest pasaj pe unii încearcă să-i atragă, iar pe ceilalÅ£i să-i pondereze.
„Vezi deci bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu: asprimea Lui către cei ce au căzut şi bunătatea Lui către tine, dacă vei stărui în această bunătate; altfel şi tu vei fi tăiat†(11, 22).
Nu a zis: „Vezi meritele tale, vezi ostenelile taleâ€, ci vezi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, arătând prin aceasta că totul a fost al harului de sus, ÅŸi prin urmare trebuie a fi cu frică.
„Aceasta – zice – este pricina laudei tale, ÅŸi deci aceasta să te facă să te temi necontenit. Fiindcă pentru tine Stăpânul S-a arătat bun, de aceea teme-te, căci bunurile hărăzite Å£ie nu rămân nemiÅŸcate, dacă tu te leneveÅŸti, precum nici relele acelora, dacă se vor schimba. Căci ÅŸi tu, dacă nu vei rămânea în credinţă, vei fi tăiatâ€.
„Dar şi aceia, de nu vor stărui în credinţă, vor fi altoiţi†(11, 23), căci nu Dumnezeu i-a tăiat, ci ei singuri s-au frânt şi au căzut.
Åži bine a zis el „s-au frântâ€, căci niciodată nu i-a tăiat ÅŸi nici nu i-a scos cu desăvârÅŸire, deÅŸi de multe ori au păcătuit amarnic. Ai văzut câtă putere are intenÅ£ia omului? Ai văzut câtă autoritate are voinÅ£a lui? Nimic din ale lor nu este nemiÅŸcător, nici binele tău ÅŸi nici răul aceluia. Ai văzut cum pe cel deznădăjduit l-a ridicat, iar pe cel încrezător în sine ÅŸi îndrăzneÅ£ îl ponderează? „Nici tu – zice –, auzind de asprimea lui Dumnezeu, să nu te deznădăjduieÅŸti, ÅŸi nici tu, auzind de bunătatea Lui, să nu te faci îndrăzneÅ£. De aceea te-a tăiat pe tine cu asprime, ca dorind ceea ce ai pierdut, să te întorci din nou, iar către tine de aceea a arătat bunătatea Sa, ca să rămâi în eaâ€.
Åži n-a zis „în credinţăâ€, ci „în bunătateâ€, adică să faci totdeauna cele ce sunt vrednice de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, căci nu este nevoie numai de credinţă. Ai văzut cum nici pe aceia nu i-a lăsat să stea căzuÅ£i, ÅŸi nici pe aceÅŸtia ca să cugete lucruri mari, ci pe unii îi aţâţă prin ceilalÅ£i, dând iudeului imbold de a lua locul celui dintre neamuri, după cum acesta i-a luat locul mai dinainte? Dar ÅŸi pe cel dintre neamuri îl înfricoÅŸează prin faptele întâmplate iudeilor, ca nu cumva să se mândrească, iar pe iudeu îl îndeamnă de a se încuraja prin cele hărăzite elinului. „Şi tu, zice, vei fi tăiat, dacă te leneveÅŸti, căci ÅŸi iudeul a fost tăiat, însă ÅŸi acela se va altoi, dacă va lucra pentru acest scop, după cum te-ai altoit ÅŸi tuâ€. ÃŽn fine cu multă înÅ£elepciune întregul cuvânt el îl întoarce către creÅŸtinul dintre neamuri, ceea ce obiÅŸnuieÅŸte a face întotdeauna, ca astfel prin mustrarea celor mai tari să îndrepte pe cei mai slabi. Aceasta o face ÅŸi pe la sfârÅŸitul epistolei, vorbind de păzirea cea necurată a mâncării.
Dar apoi această idee el o argumentează nu numai prin faptele petrecute, ci ÅŸi prin cele viitoare, ceea ce putea convinge mai mult pe ascultători. Apoi fiindcă voia să pună în miÅŸcare o continuare necontrazisă a ideilor dinainte, de aceea mai întâi pune dovada puterii lui Dumnezeu. „Dacă au ÅŸi fost tăiaÅ£i – zice – ÅŸi aruncaÅ£i la o parte, ÅŸi alÅ£ii au ocupat mai dinainte cele ale lor, totuÅŸi nici aÅŸa să nu se deznădăjduiască, «că puternic este Dumnezeu iarăşi să-i altoiască pe ei»â€, căci El e Cel ce săvârÅŸeÅŸte lucruri mai presus de nădejdea omului. Dar dacă cauÅ£i numaidecât rânduială firească în lucruri ÅŸi consecinţă naturală în cugetările tale, apoi ai de aici dovada cea mai sigură.
„Căci dacă tu ai fost tăiat din măslinul cel din fire sălbatic şi împotriva firii ai fost altoit în măslin bun, cu atât mai vârtos aceştia, care sunt după fire, vor fi altoiţi în însuşi măslinul lor†(11, 24).
Dacă credinţa a avut putere de a face ceea ce este afară de fire, apoi cu atât mai mult va face ceea ce este după fire. Dacă acesta [cel dintre neamuri], despărţindu-se de părinţii săi cei după fire, a venit spre Avraam afară de fire, apoi cu atât mai mult vei putea tu să-ţi reiei ce este al tău. Răul care stăpâneşte pe cel dintre neamuri este după fire, căci după fire este şi el măslin sălbatic; aşa că binele la el este afară de fire, şi deci afară de fire s-a altoit în Avraam; dar cu tine este cu totul contrar: binele la tine este după fire, şi deci dacă voieşti să te reîntorci, tu nu te altoieşti în rădăcină străină, ci te înţepeneşti bine în propria ta rădăcină. De ce iertare vei putea fi vrednic, dacă cel dintre neamuri afară de fire a putut face aceasta, pe când tu n-ai putut face ceea ce pentru tine era după fire, ba încă ai şi trădat aceasta?
Apoi, fiindcă a zis „afară de fire†şi „te-ai altoitâ€, ca nu cumva să crezi că iudeul are ceva mai mult decât cel dintre neamuri, iarăşi revine ÅŸi îndreaptă părerea, arătând că ÅŸi iudeul se altoieÅŸte, ÅŸi zice: „Cu cât mai vârtos aceÅŸtia care sunt după fire, se vor altui într-al lor măslin?â€; ÅŸi iarăşi: „că puternic este Dumnezeu iarăşi să-i altoiască pe eiâ€. Dar ÅŸi mai înainte de aceasta zice că, dacă nu vor rămâne întru necredinţă, se vor altoi. Când tu auzi pe Apostol vorbind necontenit „după fire†şi „afară de fireâ€, să nu-Å£i închipui cumva că el spune de natura aceasta nestrămutată, ci prin aceste denumiri el arată ceea ce este rezonabil ÅŸi cuviincios a face cineva, ÅŸi ceea ce nu este nici cuviincios ÅŸi nici rezonabil să facă. Cele bune, ca ÅŸi cele rele, nu sunt naturale (fireÅŸti), ci sunt rezultate numai din voinţă ÅŸi intenÅ£ie.
Acum tu gândeÅŸte-te ÅŸi la dulceaÅ£a vorbelor, căci după ce zice că „şi tu te vei tăia, dacă nu vei rămâne în credinţㆺi că „aceÅŸtia se vor altoi, dacă nu vor stărui în necredinţăâ€, deodată trece cu vorba de la cele posomorâte la cele mai plăcute ÅŸi termină în tonul acesta încrezător, făcând să se întrevadă de către iudei mari speranÅ£e, de ar binevoi.
De aceea şi adaugă imediat: „Pentru că nu voiesc, fraţilor, ca voi să nu ştiţi taina aceasta, ca să nu vă socotiţi pe voi înşivă înţelepţi†(11, 25).
Sub nume de taină aici el spune de faptul necunoscut ÅŸi negrăit care cu adevărat este minunat ÅŸi paradox, după cum ÅŸi în alt loc zice: „Iată, taină vă spun vouă: Nu toÅ£i vom muri, dar toÅ£i ne vom schimba†(I Corinteni 15, 51). Deci, care este acea taină? „Că împietrire s-a făcut lui Israel în parte, până ce va intra tot numărul credincioÅŸilorâ€, zice. Aici iarăşi mustră pe iudeu, ca să se pară că ponderează pe cel dintre neamuri. Ceea ce el spune aici este acelaÅŸi lucru pe care-l spunea ÅŸi mai în urmă, că necredinÅ£a lor nu este generală, adică la întregul popor iudeu, ci în parte, după cum zice ÅŸi în alt loc: „Şi dacă m-a întristat cineva, nu pe mine m-a întristat, ci în parte – ca să nu spun mai mult – pe voi toÅ£i†(II Corinteni 2, 5). Deci el spune aici tot ceea ce spunea ÅŸi mai sus, zicând: „N-a lepădat Dumnezeu pe poporul Său, pe care mai dinainte l-a cunoscutâ€; ÅŸi iarăşi: „S-au poticnit ca să cadă? Să nu fie!â€. AÅŸa ÅŸi aici el spune tot acelaÅŸi lucru: că nu întregul popor s-a abătut de la credinţă, ci deja sunt mulÅ£i dintre ei care au crezut, ÅŸi care vor crede ÅŸi de acum înainte.
Apoi, fiindcă prin pasajul de care vorbim el a făgăduit ceva mare, aduce ca martor ÅŸi pe proorocul care grăieÅŸte cele ce urmează mai jos. Cum că s-a făcut orbire în Israel, el nu aduce nici o mărturie, fiindcă faptul era ÅŸtiut de toÅ£i; însă că ei vor crede ÅŸi se vor mântui, la aceasta aduce martor pe Isaia, care strigă cu glas mare: „Din Sion va veni Izbăvitorul ÅŸi va îndepărta nelegiuirile de la Iacovâ€.
Acum după ce el a pus semnul mântuirii, pentru ca nu cumva să atribuie cineva această expresie timpurilor din urmă, adaugă imediat: „Şi acesta este legământul Meu cu ei, când voi ridica păcatele lor†(11, 27), text tot al lui Isaia, în care e vorba de cele viitoare, adică: „Nu atunci când vă veÅ£i tăia împrejur, nu când veÅ£i aduce jertfe, nu când veÅ£i face toate cele legiuite prin Legea lui Moise, ci când vă veÅ£i învrednici de iertarea păcatelorâ€.
Dar dacă aceasta a făgăduit proorocul, şi totuşi nu s-a împlinit până acum cu ei, căci nu s-au bucurat de iertarea păcatelor prin botez, apoi desigur că se va împlini în viitor; pentru care şi adaugă Apostolul: „Căci darurile şi chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi†(11, 29).
Şi nu numai cu aceasta îi mângâie, ci şi cu faptul deja petrecut; şi ceea ce s-a petrecut din continuarea împrejurărilor, aceasta tocmai o pune la început, zicând aşa: „Cât priveşte Evanghelia, ei sunt vrăjmaşi din pricina voastră, dar cu privire la alegere ei sunt iubiţi, din cauza părinţilor†(11, 28).
Ca nu cumva cel dintre neamuri să se mândrească zicând: „Eu am stat drept, ÅŸi să nu-mi spui ce s-ar fi putut întâmpla, ci ce s-a întâmplatâ€, priveÅŸte cum ÅŸi prin acest pasaj îl moderează, zicând: „După Evanghelie cu adevărat vrăjmaÅŸi sunt pentru voiâ€. „Fiindcă voi aÅ£i fost chemaÅ£i – zice –, de aceea ei au devenit mai îndărătnici ÅŸi mai iubitori de ceartă. Cu toate acestea, Dumnezeu nici aÅŸa n-a întrerupt chemarea voastră, ci aÅŸteaptă pe toÅ£i cei dintre neamuri ca să creadă ÅŸi să intre în creÅŸtinism, ÅŸi atunci vor veni ÅŸi aceiaâ€. Apoi prin acest pasaj le mai face ÅŸi altă mulÅ£umire, zicând: „dar cu privire la alegere ei sunt iubiÅ£i, din cauza părinÅ£ilorâ€. Åži ce vrea să spună cu aceasta? Adică: „Dacă ei sunt duÅŸmani, atunci este pedeapsa lor; iar dacă sunt iubiÅ£i, apoi virtutea strămoÅŸilor lor nu are nimic în comun cu ei, dacă nu vor credeâ€. Cu toate acestea, după cum am mai spus, Apostolul nu încetează mângâindu-i cu vorbele, ca astfel să-i poată atrage.
De aceea el întăreşte cele spuse în urmă şi cu alte idei, şi zice: „După cum voi, cândva, n-aţi ascultat de Dumnezeu, dar acum aţi fost miluiţi prin neascultarea acestora. Tot aşa şi aceştia n-au ascultat acum, ca, prin mila către voi, să fie miluiţi şi ei acum. Căci Dumnezeu i-a închis pe toţi în neascultare, pentru ca pe toţi să-i miluiască†(11, 30-32).
Aici arată mai întâi chemaÅ£i pe cei dintre neamuri, dar fiindcă n-au voit, Dumnezeu a ales pe iudei; iar acest fapt s-a întâmplat ÅŸi după aceasta, căci iudeii nevoind a crede, el a chemat neamurile. Dar Apostolul nu a rămas doar la acestea, ÅŸi nici nu a sfârÅŸit totul prin scoaterea lor, ci aduce vorba despre aceia, ca ÅŸi ei să fie miluiÅ£i iarăşi. PriveÅŸte acum câte acordă el celor dintre neamuri, după ce mai spre sfârÅŸit acordă iudeilor; „Fiindcă voi, zice, cei dintre neamuri, n-aÅ£i crezut niciodată, apoi s-au apropiat iudeii; ÅŸi iarăşi fiindcă aceÅŸtia n-au crezut, apoi v-aÅ£i apropiat voi. ÃŽnsă, cu toate acestea nu sunt pierduÅ£i până în sfârÅŸit, «Că a încuiat Dumnezeu pe toÅ£i întru necredinţă», zice; adică i-a mustrat, i-a dovedit ca necredincioÅŸi, nu ca să rămână pentru totdeauna necredincioÅŸi, ci ca prin îndărătnicia unora să mântuiască pe ceilalÅ£i; cu alte cuvinte pe aceÅŸtia prin aceia, ÅŸi pe aceia prin aceÅŸtia. Voi n-aÅ£i crezut, ÅŸi aceÅŸtia s-au mântuit; ÅŸi iarăşi, aceÅŸtia n-au crezut, ÅŸi voi v-aÅ£i mântuit. Dar voi nu v-aÅ£i mântuit astfel ca iarăşi să ieÅŸiÅ£i – ca iudeii –, ci ca, rămânând în credinţă, să-i atrageÅ£i ÅŸi pe ei la credinţă prin zelul vostruâ€.
„O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecăţile Lui şi cât de nepătrunse căile Lui†(11, 33).
Aici Apostolul întorcându-ÅŸi privirea la timpurile dinainte, ÅŸi cunoscând iconomia lui Dumnezeu din început ÅŸi până în timpul de faţă, prin care a fost făcută lumea, ÅŸi cugetând cum El în diferite moduri a purtat grijă de toate, s-a minunat de toate acestea ÅŸi a strigat cu glas mare, încredinţând pe ascultători că vor fi numaidecât cele ce a spus. Dacă nu se vor petrece acestea, desigur că nu s-ar mai fi minunat, ÅŸi nici nu ar fi strigat cu glas mare. Cum că este „adâncâ€, el ÅŸtie; însă cât de mare e ÅŸi ce fel de adâncime are, nu ÅŸtie. AÅŸadar vorba aceasta este a unuia ce admiră ÅŸi se minunează, iar nu a celui ce ÅŸtie totul. Deci minunându-se ÅŸi admirând bunătatea Lui, după cât i-a fost cu putinţă a mărit importanÅ£a acestei bunătăţi, ÅŸi a proclamat-o prin cele două numiri: bogăţie ÅŸi adânc. De aceste două, deci, Apostolul s-a minunat, căci Dumnezeu le-a ÅŸi voit, le-a ÅŸi putut, ÅŸi prin cele contrare a construit altele iarăşi contrare. „Cât sunt de necercetate judecăţile Lui ÅŸi cât de nepătrunse căile Luiâ€, adică nu numai că sunt cu neputinţă de a fi înÅ£elese, dar încă nici nu se pot cerceta. „Şi nepătrunse căile Luiâ€, adică iconomiile Lui, căci ÅŸi acestea nu numai că nu pot fi cunoscute, dar nici măcar cercetate. „Nici eu – zice – nu am aflat totul, ci numai o mică parte, căci singur El ÅŸtie ale Saleâ€. De aceea a ÅŸi adăugat: „Căci cine a cunoscut gândul Domnului, sau cine a fost sfetnicul Luiâ€? (11, 34).
Ceea ce el spune aici, aceasta înseamnă: că Dumnezeu fiind atât de înţelept, nu este înţelept prin altul, ci El Însuşi este izvorul bunurilor; şi lucrând atâtea, şi atâtea bunuri dăruindu-ne nouă, nu ni le-a dat, fiind El împrumutat de altul, ci toate au izvorât de la El; şi nici datorând cuiva vreo răsplată, ca şi cum ar fi luat ceva de la el, ci Însuşi este Stăpânitorul şi Înaintemergătorul tuturor bunurilor şi al binefacerilor celor nesfârşite. Aceasta mai cu seamă este bogăţie: de a vărsa cu prisosinţă din ea, şi a nu avea nevoie de altul. De aceea a şi afirmat imediat: „Pentru că de la El şi prin El şi întru El sunt toate†(11, 36). El a aflat, El a făcut, El le stăpâneşte pe toate, căci este şi bogat, şi nu are nevoie să ia de la altul, este şi înţelept, şi nu are nevoie de sfetnic dintre neamuri. Dar ce vreau să spun cu sfetnic dintre neamuri? Nici nu poate cineva să ştie cele ale Lui, ci numai El singur care este şi bogat, şi înţelept. Căci într-adevăr, este mare bogăţie faptul de a face atât de îmbelşugaţi pe cei dintre neamuri, şi multă înţelepciune faptul de a pregăti dascăli ai iudeilor, pe cei mult mai inferiori decât iudeii.
Apoi, după ce s-a minunat ÅŸi a admirat de ajuns bunătatea ÅŸi înÅ£elepciunea Domnului Dumnezeu, la urmă îi aduce ÅŸi mulÅ£umire, zicând aÅŸa: „A Lui să fie mărirea în veci. Amin!â€. Când Apostolul vorbeÅŸte despre lucruri mari ÅŸi negrăite, ca ÅŸi aici, admirându-le, sfârÅŸeÅŸte cu slava cea de cuviinţă. Aceasta o face ÅŸi pentru Fiul, căci ÅŸi acolo, admirând, a adăugat la urmă: „Dintru Care este Hristos după trup, Care este peste toate Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin!â€.
Pe acesta, deci, să-l imităm şi pretutindeni să slăvim pe Dumnezeu pentru îngrijirea ce o are de viaţa noastră, şi nicidecum să nu ne încurajăm în virtuţile strămoşilor noştri, ştiind foarte bine exemplul iudeilor. Printre noi, creştinii, nu dăinuie o astfel de înrudire, ci înrudirea noastră este cea după duh. Cu acest chip şi scitul devine fiul lui Avraam, precum şi fiul lui Avraam după trup devine mai înstrăinat de el decât scitul. Deci să nu ne împăunăm cu meritele părinţilor, ci chiar de a-i avea cât de minunat pe cel ce te-a născut, să nu-ţi închipui că-ţi va fi de ajuns aceasta spre mântuire, sau spre cinste şi slavă, dacă nu devii rudă cu el după modul vieţuirii; precum iarăşi, dacă ai un părinte căzut şi netrebnic, să nu crezi că pentru aceasta ai fi condamnat şi ruşinat, dacă tu iconomiseşti bine pe cele ale tale. Ce poate fi mai dispreţuit ca neamurile? Şi cu toate acestea, prin credinţă repede devin prieteni ai sfinţilor. Ce poate fi iarăşi mai familiar ca iudeii? Şi cu toate acestea, pentru necredinţa lor, s-au înstrăinat cu desăvârşire de acea înrudire. Aceea este înrudire firească şi trebuitoare, şi în puterea ei toţi suntem rude, căci toţi suntem din Adam, şi nu ar putea unul să fie rudă mai de aproape cu altul decât celălalt, atât după cuvântul lui Adam şi al lui Noe, cât şi după cuvântul maicii noastre obşteşti – pământul –, pe când înrudirea cea după duh este adevărata înrudire şi vrednică de cununi, căci ea ne desparte de cei răi şi netrebnici. Nu toţi de aici ne sunt rude, ci numai cei ce sunt deopotrivă cu noi în modul vieţuirii, şi nici nu numim fraţi pe toţi care au îndurat aceleaşi scârbe ca şi noi, ci numai pe aceia care au arătat acelaşi zel ca şi noi. Astfel, pe unii ca aceştia Hristos îi numeşte fiii lui Dumnezeu, iar pe cei ce nu fac acestea fiii diavolului, fiii necredinţei, fiii gheenei şi ai pierzării. Tot astfel şi Timotei, pentru virtutea lui, era numit de Pavel fiu, pe când pe fiul surorii sale nici după nume nu-l ştim. Căci deşi acesta îi era rudă de sânge, totuşi nici un folos nu-i aducea, pe când cel ce şi de la natură şi prin locul naşterii era străin (căci Timotei era cetăţean al Listrei), pe acela, zic, îl consideră ca fiind cel mai aproape de el.
Deci, iubiÅ£ilor; să devenim ÅŸi noi fii ai sfinÅ£ilor, sau mai bine zis să devenim fii ai lui Dumnezeu. Cum se poate să devenim fii ai lui Dumnezeu, ascultă cuvintele lui Hristos: „FiÅ£i dar desăvârÅŸiÅ£i, precum ÅŸi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârÅŸit este†(Matei 5, 48). De aceea când ne rugăm ÃŽl numim Tată, amintindu-ne nu numai de harul Lui dat nouă, ci ÅŸi de virtutea Lui, ca astfel să nu facem nimic nevrednic de o astfel de înrudire. „Şi cum este cu putinţă, zici, de a fi cineva fiu al lui Dumnezeu?â€. Dezbrăcându-te de toate patimile omeneÅŸti ÅŸi arătând blândeÅ£e către cei ce te batjocoresc ÅŸi te nedreptăţesc, căci ÅŸi Tatăl tău cel ceresc astfel Se arată către cei ce ÃŽl defaimă. De aceea, de multe ori zicând această vorbă, El n-a pronunÅ£at-o simplu: „ca să fiÅ£i deopotrivă Tatălui vostruâ€, ci numai după ce le-a zis: „IubiÅ£i pe vrăjmaÅŸii voÅŸtri, binecuvântaÅ£i pe cei ce vă blestemă, faceÅ£i bine celor ce vă urăsc ÅŸi rugaÅ£i-vă pentru cei ce vă vatămă ÅŸi vă prigonesc†(Matei 5, 44); numai după aceasta, zic, a adăugat ÅŸi acest premiu. Nimic nu ne poate apropia atât de mult de Dumnezeu, ÅŸi nu ne face deopotrivă cu El, ca această virtute la care suntem chemaÅ£i. De aceea ÅŸi Pavel când zice: „FiÅ£i următori ai lui Dumnezeu†(Efeseni 5, 1), spune ca să ne facem imitatori ai lui Dumnezeu ÅŸi prin aceasta. Desigur că avem nevoie de toate faptele cele bune, dar mai ales de blândeÅ£e ÅŸi iubire de oameni, fiindcă ÅŸi noi avem mare nevoie de iubirea lui Dumnezeu, ca unii ce în fiecare zi facem multe păcate, de care nu ne putem mântui decât prin marea Lui milostivire. A da milostenie multă sau puÅ£ină, nu se judecă după măsura celor date, ci după puterea averii celor ce dau. AÅŸadar nici tu, cel bogat, să nu cugeÅ£i lucruri mari dacă ai dat mult, ÅŸi nici tu, cel sărac, să nu te descurajezi dacă ai dat puÅ£in, căci de multe ori tu ai dat mai mult decât acela. Nici nu trebuie de a ne văita din cauza sărăciei, căci sărăcia tocmai face mai uÅŸoară milostenia. Cel ce este stăpân al multor averi, acela este stăpânit ÅŸi el de mai multă prostie, vreau să zic de mai multă poftă de averi, pe când cel ce are puÅ£in, acela deja s-a izbăvit de această tiranie, ÅŸi de aceea găseÅŸte mai multe ocazii de a face binele. Acesta ÅŸi în închisoare păşeÅŸte mai uÅŸor, ÅŸi pe cei bolnavi îi cercetează mai degrabă, ÅŸi un pahar cu apă rece tot el îl dă mai lesne, pe când acela nu se înjoseÅŸte de a face nimic din toate acestea, ca unul ce este înfumurat ÅŸi mândru de bogăţia lui. Nu te scârbi pentru sărăcia ta, căci sărăcia face mai uÅŸoară călătoria la ceruri.
Chiar dacă nu ai nimic, totuşi dacă ai sufletul compătimitor pentru nevoile altora, pentru aceasta ţi se va da răsplata cuvenită. De aceea şi Pavel a poruncit de a plânge cu cei ce plâng, şi cu cei legaţi a fi împreună legaţi; căci cei mult compătimitori aduc mângâiere nu numai celor ce plâng, ci şi altora care sunt în alte împrejurări. Sunt împrejurări când un singur cuvânt poate să ridice pe unul zdrobit de dureri, mai mult chiar decât toţi banii din lume. De aceea Dumnezeu a poruncit de a da averile noastre săracilor, nu numai de a îndrepta sărăcia lor, ci şi pe noi să ne înveţe de a compătimi la relele aproapelui. De aceea şi iubitorul de argint este urât nu numai că trece cu vederea pe cei săraci, ci şi pentru că el se prăpădeşte singur în cruzime şi neomenie mare, după cum şi cel ce dispreţuieşte averile de aceea este iubit de toţi, fiindcă este milostiv şi iubitor de oameni. Şi Hristos când fericeşte pe cei milostivi, nu fericeşte numai pe cei ce fac milostenii prin bani, ci fericeşte şi laudă şi pe cei ce fac aceasta prin buna lor intenţie. Această intenţie, deci, să o formăm destoinică de milă, şi atunci toate cele bune vor urma de la sine.
Cel ce are voinţa şi intenţia îndreptate spre iubirea de oameni şi milostenie, chiar de ar avea averi, el totuşi stă în fruntea celor nenorociţi, şi de ar vedea pe cineva plângând, va plânge şi el cu dânsul; de ar vedea pe cineva nedreptăţit, iute îi va lua apărarea; de ar vedea pe vreun om necăjit, el îi va întinde mâna. Căci având cu sine tezaurul tuturor bunătăţilor, adică suflet milostiv şi iubitor de oameni, de acolo vor izvorî toate cele necesare fraţilor lui, şi se va bucura de toate recompensele acordate de Dumnezeu.
Deci ca şi noi să ne putem bucura de acele recompense, mai înainte de orice să ne formăm sufletul blând şi iubitor de oameni. Căci numai astfel ne vom bucura aici de mii de bunuri, iar acolo ne vom învrednici de cununile cele neveştejite. Cărora fie a ne învrednici cu toţii, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.