din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timoteiâ€
Iar de văduvele tinere fereşte-te. Căci, atunci când poftele le îndepărtează de Hristos, vor să se mărite. Şi îşi agonisesc osândă, fiindcă şi-au călcat credinţa cea dintâi. Dar în acelaşi timp se învaţă să fie leneşe, cutreierând casele, şi nu numai leneşe, ci şi guralive şi iscoditoare, grăind cele ce nu se cuvin. Vreau deci ca văduvele tinere să se mărite, să aibă copii, să-si vadă de case, şi să nu dea potrivnicului nici un prilej de ocară. Căci unele s-au şi abătut, ca să se ducă după Satana. (I Timotei 5, 11-15)
După ce Pavel mult a vorbit despre văduve, ba încă hotărându-le ÅŸi vârsta ÅŸi zicând ca „nu mai puÅ£in de ÅŸaizeci de ani să aibă”, ÅŸi pe lângă aceasta mai arătând ÅŸi calităţile lor: „dacă a crescut copii, dacă a fost primitoare de străini, dacă a spălat picioarele sfinÅ£ilor, dacă a venit în ajutorul celor strâmtoraÅ£i”, iată că aici iarăşi zice: „De văduvele tinere fereÅŸte-te.” Despre fecioare însă, deÅŸi lucrul este cu mult mai dificil, nimic din acestea nu lasă a se înÅ£elege. Åži de ce oare? Fiindcă acelea s-au făgăduit pentru lucruri mai mari, ÅŸi de la măreÅ£ia acestei idei el a ajuns la acest fapt. Căci cuvintele: „dacă a fost primitoare de străini, dacă a spălat picioarele sfinÅ£ilor”, ÅŸi toate cele de acest fel, le-a reprezentat, aÅŸa-zicând, prin expresia: „femeia nemăritată ÅŸi fecioara poartă grijă de cele ale Domnului”. (I Corinteni 7, 34) Iar dacă cu acestea el n-a insistat asupra vârstei, tu să nu te minunezi, fiindcă chiar de aici se învederează ÅŸi aceea. De altfel, am spus că fecioarele ÅŸi-au ales fecioria în urma unei judecăţi mai înalte. Pe lângă aceasta, cu văduvele tinere e ca ÅŸi cum ar fi devenit niÅŸte cadavre, ÅŸi prin urmare ele singure au dat motiv la o astfel de legiuire, în timp ce nu aÅŸa se petrece cu fecioarele. Cum că unele dintre ele căzuseră deja, aceasta se învederează din expresia: „căci, atunci când poftele le îndepărtează de Hristos, vor să se mărite”, ÅŸi iarăşi: „căci unele s-au ÅŸi abătut, ca să se ducă după Satana”.
„De văduvele tinere fereÅŸte-te.” De ce oare? „Căci atunci când poftele le înfierbântă, vor să se mărite”. Åži ce înseamnă „înfierbântă”? Adică se prefac ca ÅŸi cum n-ar voi un lucru, pe când îl voieÅŸte, când se moleÅŸeÅŸte. Este întocmai ca ÅŸi cum, vorbind cineva despre un bărbat bun ÅŸi blând, ar spune: „apoi aceasta, lăsându-1 pe el, s-a dus după un altul”. Arată deci că ÅŸi văduvia lor au preferat-o în mod întâmplător. Prin urmare, ÅŸi văduva este logodită cu Hristos în văduvia ei, după cum zice: „Eu sunt Părintele orfanilor ÅŸi Judecătorul văduvelor”. (Psalmi 67, 5) Arată, prin urmare, că nici văduvia n-au purtat-o după cuviinţă, ci „se înfierbântă”, ÅŸi cu toate acestea el rabdă. Dar în alt loc, el spune: „că v-am logodit unui singur Bărbat, ca să vă înfăţiÅŸez lui Hristos fecioară neprihănită”. (II Corinteni 11, 2) „Când ele s-au făgăduit lui Hristos, zice, apoi iată că „vor să se mărite, agonisindu-ÅŸi osândă, fiindcă ÅŸi-au călcat credinÅ£a cea dintâi”. Sub numele de „credinţă”, el indică aici învoiala făcută. „Au minÅ£it, zice, ÅŸi-au bătut joc de adevăr, 1-au lepădat, au călcat acea învoială.”
„În acelaÅŸi timp se învaţă să fie leneÅŸe”, zice. AÅŸadar, apostolul nu numai bărbaÅ£ilor le porunceÅŸte să lucreze, ci ÅŸi femeilor, căci nelucrarea sau trândăvia aduce tot răul. „Ele sunt răspunzătoare nu numai de această faptă, ci ÅŸi de alte păcate.” Căci dacă este nepotrivit unei femei a colinda casele oamenilor, apoi cu atât mai mult unei fecioare. „Nu numai leneÅŸe, zice, ci ÅŸi guralive ÅŸi iscoditoare, grăind cele ce nu se cuvin. Vreau, deci, ca văduvele tinere să se mărite, să aibă copii, să-ÅŸi vadă de case.” Când ÅŸi grija de bărbat o va alunga de la ea, ÅŸi cea de Dumnezeu nu o are, ce se alege de ele? Cu drept cuvânt că atunci devin leneÅŸe, guralive ÅŸi iscoditoare. Căci cel ce nu se îngrijeÅŸte de cele ale sale, desigur că se va îngriji de ale altora, precum ÅŸi cel ce se îngrijeÅŸte de ale sale, de cele străine nu va face nici o vorbă, nu va avea nici o grijă.
„Grăind cele ce nu se cuvin”, zice. ÃŽntr-adevăr, nimic nu este atât de nepotrivit ca a cenzura mai cu seamă cele ale altora, ÅŸi aceasta este zisă nu numai pentru femei, ci ÅŸi pentru bărbaÅ£i — fiind cea mai mare dovadă de neruÅŸinare, ÅŸi cutezanţă fără margini. „Vreau deci” — fiindcă ÅŸi ele voiesc, atunci voiesc ÅŸi eu — „ca văduvele tinere să se mărite, să aibă copii, să-ÅŸi vadă de case”, adică să se îngrijească de casă, căci aceasta e cu mult mai bine decât a umbla din casă în casă, ÅŸi a grăi ce nu se cuvine. Trebuia poate să se îngrijească de cele ale lui Dumnezeu, trebuia să păzească credinÅ£a; dar fiindcă pe acestea nu le fac, apoi mult mai bine este de a se mărita, decât a sta aÅŸa, căci nici Dumnezeu nu este dispreÅ£uit prin acest fapt, ÅŸi nici ele nu se vor învăţa a fi mai bune. De la o aÅŸa văduvie nu poate ieÅŸi nimic bun, pe când de la o căsătorie normală, multe bunuri izvorăsc, iar mai presus de orice, prin căsătorie va putea să alunge din cugetul său trândăvia, ÅŸi să nu mai fie guralivă ÅŸi iscoditoare.
Åži de ce oare n-a spus că, de vreme ce unele văduve au căzut, atunci ele trebuie să aibă o mare băgare de seamă, ca nu cumva să pătimească la fel ca acelea, ci le-a poruncit să se mărite? Pentru că nu împiedică faptul căsătoriei lor. „Ca să nu dea potrivnicului nici un prilej de ocară”, adică să nu aibă de ce se agăţa. „Căci unele s-au ÅŸi abătut, ca să se ducă după Satana.” AÅŸadar, pe astfel de văduve el le împiedică, nu doar pentru că nu voieÅŸte să fie văduve tinere, ci pentru că nu voieÅŸte de a fi fără de treabă, grăind cele ce nu trebuie, ÅŸi iscoditoare; cu alte cuvinte, nu voieÅŸte ca ele să aibă pe diavol de pricină. Dar dacă acestea nu s-ar petrece, nici el nu le-ar împiedica.
Dacă vreun credincios sau vreo credincioasă are în casă văduve, să aibă grija lor, ca Biserica să nu fie împovărată, ci să poată ajuta pe cele cu adevărat văduve. (5, 16) Iarăşi numeÅŸte cu adevărat văduve pe cele singuratice, pe cele care n-au de nicăieri nici o mângâiere. Åži de ce oare îndeamnă la aceasta? Căci aÅŸa este bine. Din acest fapt, două lucruri mari izvorăsc: ÅŸi acelea că aveau motiv de a face bine, ÅŸi că acestea se întreÅ£ineau bine, în acelaÅŸi timp ÅŸi Biserica nu se îngreuia. Bine a făcut că a adăugat: „dacă vreun credincios”, căci nu trebuia a fi îngrijite ÅŸi hrănite de cei necredincioÅŸi, ca să nu se creadă că au nevoie de ei. PriveÅŸte apoi ÅŸi cât de încurajator le vorbeÅŸte, căci nu le-a spus de vreo cheltuială mare, sau de vreun lux, ci „să aibă grija lor”, adică să le dea cele strict necesare — „ca Biserica să nu fie împovărată, ci să poată ajuta pe cele cu adevărat văduve”. Prin urmare, o astfel de credincioasă sau credincios are ÅŸi plata ajutorului ce a dat Bisericii, fiindcă, ajutând-o pe aceasta, ajută în acelaÅŸi timp ÅŸi pe cele ce le îngrijeÅŸte Biserica, lăsându-i putinÅ£a de a le îngriji cu mai multă îmbelÅŸugare.
„Vreau, zice, ca văduvele tinere”, ce să facă? Să se desfete? Sau să petreacă în ospeÅ£e? Nimic din toate acestea, ci „să se mărite, să aibă copii, să-ÅŸi vadă de case”. Åži cum să chivernisească casa? Apoi, ca nu cumva să-Å£i închipui că el le îndeamnă la desfătări, a adăugat imediat: „ca să nu dea nici un prilej potrivnicului spre ocară”. Trebuia ca ele să se ridice mai presus de cele pământeÅŸti, dar fiindcă s-au coborât mai jos, cel puÅ£in măcar în acestea să rămână.
PreoÅ£ii, care îşi Å£in bine dregătoria, să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul ÅŸi cu învăţătura. Pentru că Scriptura zice: „să nu legi gura boului care treieră”, ÅŸi: „ Vrednic este lucrătorul de plata sa „. (5, 17-18) Sub denumirea de „îndoită cinste”, de aici, el numeÅŸte îngrijirea, sau mai bine zis acordarea celor necesare. Căci, când el adaugă: „Să nu legi gura boului care treieră”, ÅŸi: „vrednic este lucrătorul de plata sa”, aceasta învederează. Prin urmare, ÅŸi când zice mai sus: Pe văduve cinsteÅŸte-le (5, 3), el vorbeÅŸte despre îngrijirea de ele cu cele necesare. „Ca pe cele ce sunt cu adevărat văduve” să le cinstească, adică pe cele ce sunt în sărăcie, fiindcă, cu cât una este mai săracă, cu atât mai mult este văduvă. Pune aici ÅŸi cele ale Legii, ÅŸi cele ale lui Hristos, ca unele ce conglăsuiesc. Legea spune: „Să nu legi gura boului care treieră.” Vezi cum el voieÅŸte ca dascălul să muncească? Åži nu este altă oboseală ÅŸi muncă, ca cele ale lui. Dar cum de pune oare ÅŸi ceea ce Hristos a spus: „Vrednic, zice, este lucrătorul de plata sa”? Noi însă să nu ne uităm numai la plată, ci ÅŸi la aceea cum a poruncit. „Vrednic este lucrătorul de plata sa”, adică vrednic este lucrătorul de hrana, de întreÅ£inerea sa. AÅŸa că dacă cineva se dezmiardă sau stă în liniÅŸte, nu este vrednic. Dacă cineva nu este ca boul ce treieră, dacă nu duce jugul prin spini ÅŸi până la a fi strâns de gât cu el, ÅŸi dacă se opreÅŸte mai înainte de a termina lucrul, nu este vrednic. Prin urmare, trebuie să se acorde ajutoare cu îmbelÅŸugare dascălilor pentru întreÅ£inerea lor, ca nu cumva să ÅŸuiere, sau să se moleÅŸească; ca nu cumva, ocupându-se cu cele mici, din această cauză ucenicii să fie lipsiÅ£i de cele mari; ca astfel, lucrând cele duhovniceÅŸti, să nu se ocupe deloc cu cele pământeÅŸti. Astfel erau leviÅ£ii; ei nu se interesau deloc de cele ale vieÅ£ii, precum nici mirenii nu se interesau de cele ce priveau pe leviÅ£i, ÅŸi prin lege se poruncea ÅŸi cele privitoare la veniturile lor: zeciuielile (dijmele), cele venite din scule de aur, veniturile provenite din pârgă, rugăciuni ÅŸi celelalte de acest fel. Acelora desigur că le-a legiuit Moise în aÅŸa fel, ca unii ce căutau numai cele prezente; eu însă nimic mai mult nu zic că ar trebui să aibă proestoÅŸii, decât hrană ÅŸi îmbrăcăminte, ca nu cumva să-ÅŸi petreacă timpul cu acestea.
Dar oare ce vrea să zică prin „îndoită cinste”? îndoită cinste către cele văduve, sau către diaconi (slujbaÅŸi Bisericii), sau, simplu, îndoită cinste înseamnă multă cinste. Dar noi să nu ne uităm numai la aceea că-i învredniceÅŸte de multă cinste, ci ÅŸi la faptul că a adăugat: „cei ce îşi Å£in bine dregătoria”. Åži ce anume înseamnă cei ce îşi Å£in bine dregătoria, să ascultăm pe Hristos care zice: „Păstorul cel bun, sufletul său îşi pune pentru oi”. (loan 10, 11) AÅŸadar, aceasta înseamnă a Å£ine bine dregătoria, adică a nu cruÅ£a nimic pentru îngrijirea părintească a păstoriÅ£ilor. „Şi mai ales, zice, cei care se ostenesc cu cuvântul ÅŸi cu învăţătura.” Unde sunt acum cei ce spun că nu este nevoie nici de cuvânt ÅŸi nici de învăţătură, dacă apostolul chiar ÅŸi pe Timotei îl îndeamnă la aceasta, zicând: Cugetă la acestea, Å£ine-te de acestea, ÅŸi iarăşi: Ia aminte la tine însuÅ£i ÅŸi la învăţătură; stăruie în aceasta, căci, făcând aceasta, ÅŸi pe tine te vei mântui ÅŸi pe cei care te ascultă?'(4, 15-16) Deci tocmai pe unii ca aceÅŸtia voieÅŸte apostolul să-i cinstim mai mult decât pe toÅ£i ceilalÅ£i, pentru care ÅŸi motivul îl pune, zicând că mult suferă ei. Când un altul nici nu privegbează, nici nu se îngrijeÅŸte, ci stă împreună cu ceilalÅ£i în liniÅŸte ÅŸi nepăsare, iar acela se zbuciumă îngrijindu-se, meditând, ÅŸi mai cu seamă dacă este neîntrecut în cuvintele ÅŸi ÅŸtiinÅ£ele celor de afară, apoi cum nu ar trebui să se bucure de cinste din partea tuturor ÅŸi mai mult decât alÅ£ii, când el se lasă sub atâtea osteneli? Acesta este răspunzător înaintea a mii de limbi. Unul, de pildă, 1-a hulit, altul 1-a lăudat, un altul 1-a luat în râs, un altul i-a defăimat Å£inerea de minte ÅŸi compunerea cuvântului; pentru toate acestea îi trebuie multă putere spre a le răbda pe toate.
Mare este cu adevărat, ÅŸi mai cu seamă mult contribuie spre edificarea Bisericii, de a fi preoÅ£ii didactici, sau învăţători ai credincioÅŸilor; iar dacă aceasta nu este, multe din cele ale Bisericii se pierd, sau se răstoarnă pe dos. De aceea, împreună cu cele spuse — de a fi primitor ÅŸi blând ÅŸi de a fi fără de ponos — numără ÅŸi aceasta, zicând că trebuie a fi „învăţător”. Fiindcă, de cese numeÅŸte el dascăl? Pentru ca să înveÅ£e pe alÅ£ii filosofia vieÅ£ii. De aceea Pavel a zis: „Şi mai ales cei ce se ostenesc în cuvânt ÅŸi întru învăţătură”, fiindcă este nevoie ÅŸi de învăţătură prin cuvânt. Åži de care cuvânt vorbeÅŸte apostolul? Nu vorbeÅŸte de acel cuvânt pompos, ÅŸi nici de acela care are în sine iscusinÅ£a sau eleganÅ£a celor din afară, ci de cuvântul care are într-însul multă putere, de acela care este plin de înÅ£elepciune. ÃŽn asemenea caz, el nu are nevoie de construcÅ£ia frazelor, ci a cugetărilor, cum s-ar zice; nu a unei condiÅ£ii din afară, străine, ci a unei dispoziÅ£ii sufleteÅŸti.
Pâră împotriva preotului să nu primeÅŸti, fără numai de la doi sau trei martori. (5, 19) AÅŸadar, contra celui tânăr trebuie a primi pâra fără mărturii? Contra altora trebuie numaidecât? Oare nu trebuie întotdeauna a se face ascultările cu toată exactitatea? Deci ce vrea să spună el aici? „Nu vorbesc de alÅ£ii, zice, ci mai ales de cei bătrâni (presbiteri).” Sub denumirea de presbiter, de aici, el nu înÅ£elege demnitatea, ci vârsta, fiindcă mai uÅŸor păcătuiesc cei tineri decât cei bătrâni. Åži cum că aÅŸa este, se învederează de acolo că lui Timotei i se încredinÅ£ase Biserica Efesului, ÅŸi chiar întreaga naÅ£iune a Asiei; prin urmare, apostolul vorbeÅŸte aici de cei bătrâni.
Pe cei ce păcătuiesc mustră-i de faţă cu toÅ£i, ca ÅŸi ceilalÅ£i să aibă teamă (5, 20), adică, „nu deodată să-i tai de la Biserică, ci toate le fă cu multă băgare de seamă. Când vei afla lămurit, atunci te aruncă asupră-i cu putere ca ÅŸi ceilalÅ£i să se cuminÅ£ească.” Căci după cum a înfrunta uÅŸor pe cineva este vătămător, tot aÅŸa ÅŸi în păcatele cele cunoscute de alÅ£ii dacă nu te vei ridica cu toată puterea, prin aceasta vei lăsa calea deschisă ÅŸi altora, spre a face ÅŸi a cuteza aceleaÅŸi păcate. „Pe cei ce păcătuiesc mustră-i de faţă cu toÅ£i, zice, ca ÅŸi ceilalÅ£i să aibă teamă.” Dar oare cum de a zis Hristos: „Mergi ÅŸi mustră-1 pe el între tine ÅŸi el singur”? (Matei 18, 15) Dar ÅŸi pe unul ca acela Mântuitorul permite a-1 cerceta în Biserică. Căci ce? Oare nu înfricoÅŸează mai ales faptul de a fi certat înaintea tuturor? Cum? Atunci când toÅ£i cunosc păcatul, în timp ce osânda n-o cunosc, desigur că mai mult se înfricoÅŸează. După cum se întâmplă cu cei ce rămân nepedepsiÅ£i, că mulÅ£i vor fi ÅŸi cei ce vor păcătui, tot aÅŸa ÅŸi atunci când sunt pedepsiÅ£i, mulÅ£i vor fi cei ce se vor îndrepta. AÅŸa a făcut ÅŸi Dumnezeu: pe Faraon 1-a pedepsit, de asemenea ÅŸi pe Nabucodonosor, cum ÅŸi pe mulÅ£i alÅ£ii îi vedem pedepsiÅ£i, după om ÅŸi după Å£ara în care se află.
Prin urmare, apostolul voieÅŸte ca toÅ£i să se teamă de Episcop, ÅŸi pe dânsul îl pune priveghetor peste toÅ£i. „Fiindcă de multe ori se judecă cu uÅŸurinţă, trebuie, zice, ca cei ce mărturisesc ÅŸi cei ce învinovăţesc pe presbiter să fie după cum prevede legea veche: „Că în două sau trei mărturii va sta tot cuvântul”. (Deuteronom 19, 15)
„Pâră împotriva preotului să nu primeÅŸti, fără numai de la doi sau trei martori.” N-a spus „să nu-1 osândeÅŸti”, ci nici măcar să primeÅŸti pâră, nici să stai la judecată. Dar ce? Dacă ÅŸi cei doi vor minÅ£i? Aceasta se întâmplă foarte rar, dar ÅŸi în asemenea caz se poate învedera minciuna, dacă se examinează cu amănunÅ£ime cazul. Este de dorit ca la învinovăţire de păcate să fie doi martori, de vreme ce s-au făcut pe ascuns, aÅŸa că ascultarea a doi martori este semn de multă ispitire, de multă cercetare. Dar ce? Dacă faptele sunt de toÅ£i ÅŸtiute, însă martori nu sunt, ci numai bănuială, ce e de făcut atunci? „Am spus mai sus, zice, că „se cade lui mărturie bună să aibă de la cei de-afară”.
Deci, cu frică să iubim pe Dumnezeu. Celui drept desigur că legea nu-i stă înainte. Dacă cei mai mulţi făcând binele siliţi, iar nu din buna lor voinţă, şi totuşi se folosesc în urma fricii ce au, şi de multe ori taie de la dânşii poftele lor, dar cei păcătoşi? De aceea auzim vorbindu-se de gheena, ca astfel mult folos să tragem din ameninţarea şi din frica ei. Dacă ar fi urmat ca să-i arunce într-însa pe cei ce păcătuiesc, fără ca dinainte să vestească ameninţarea de ea, desigur că mulţi ar cădea într-însa. Dacă şi acum, când ni se cutremură sufletul de frică, şi încă sunt unii care păcătuiesc cu uşurinţă, ca şi cum nici nu ar fi gheenă, dar dacă nici nu s-ar fi spus mai dinainte, şi nici nu ne-ar fi ameninţat, ce rele n-ar face? Astfel că — după cum am spus deseori — gheenă ne arată nouă îngrijirea părintească a lui Dumnezeu, nu mai puţin decât împărăţia cerurilor. Căci gheenă conlucrând împreună cu împărăţia cerurilor, pe mulţi oameni prin frică îi împinge în împărăţia cerurilor. Aşadar, să nu luăm faptul acesta ca o asprime sau cruzime din parte-I, ci ca o milă şi filantropie mare, ca o îngrijire părintească şi dragoste către noi. Dacă n-ar fi ameninţat pe niniviteni pe timpul lui Iona, desigur că n-ar mai fi rămas cetatea lor. Dacă n-ar fi ameninţat cu gheenă, cu toţii am fi căzut în gheenă. Dacă n-ar fi ameninţat cu foc, nimeni n-ar fi scăpat de foc. El voieşte a face cu totul contrare celor ce grăieşte, ca tu să faci ceea ce voieşte. Nu voieşte moartea păcătosului, ca nu cumva să cazi în acea moarte. N-a spus numai prin cuvinte, ci a arătat şi faptul, ca astfel să fugim.
VIITOARE, ÅžI CUM PUTEM IMITA PE DUMNEZEU.
DESPRE DRAGOSTEA LUI HRISTOS CÄ‚TRE NOI, CARE,
MAI ALES, SE ARATĂ DIN SFÂNTA ÎMPĂRTĂŞIRE
Ca să nu creadă cineva că faptul gheenei este numai o ameninÅ£are, ci că gheenă există cu adevărat, aceasta, zice, este învederată din faptele întâmplate aici. Sau nu Å£i se pare că potopul este simbol al gheenei, potopul, zic, care a nimicit totul prin apă? „Căci precum în zilele acelea dinainte de potop, oamenii mâncau ÅŸi beau, se însurau ÅŸi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie” (Matei 24, 38), tot aÅŸa era ÅŸi atunci. A fost prezis ÅŸi atunci cu mulÅ£i ani mai înainte, precum ÅŸi acum se prezice gheena de trei sute de ani sau ÅŸi mai mult, ÅŸi cu toate acestea nimeni nu este cu băgare de seamă, toÅ£i consideră faptul acesta ca un mit, toÅ£i îl cred ca ceva de râs, nici o frică nu are cineva, nimeni nu plânge, nimeni nu-ÅŸi bate pieptul. Râul de foc curge în clocote, para îl aţâţă într-una, iar noi râdem, ÅŸi ne dezmierdăm, ÅŸi păcătuim fără sfială. Nimeni nu se gândeÅŸte la ziua aceea, nimeni nu cugetă că cele prezente trec, că toate acestea sunt momentane, deÅŸi, de altfel, lucrurile ne strigă în fiecare zi ÅŸi ne învederează acest adevăr. MorÅ£ile cele mai înainte de timp, schimbările lucrurilor ce se petrec chiar încă trăind noi, bolile ÅŸi alte multe de acest fel nu ne cuminÅ£esc. Åži încă prefacerile acestea le-ar putea vedea cineva petrecându-se nu numai în trupurile noastre, ci chiar în înseÅŸi stihiile lumii. Dar chiar ÅŸi în diferitele faze ale vârstei noastre, noi în fiecare zi vedem moartea, ÅŸi nestatornicia vieÅ£ii este caracterizată pretutindeni prin nestatornicia lucrurilor. Niciodată nu rămâne iarnă într-una, niciodată vară, nici primăvară, nici toamnă într-una, ci toate trec, zboară ÅŸi se scurg.
Şi ce să mai spun? Poate despre flori? Ce voiesti? Poate să spun despre demnităţi, despre împăraţi, care astăzi sunt şi mâine nu sunt? Despre cei bogaţi? Poate despre clădirile cele strălucite? Poate despre noapte şi zi? Ori despre soare sau despre lună? Dar nu se sfârşeşte şi ea? Şi chiar soarele nu este eclipsat de multe ori, oare nu se întunecă, oare nu este şi el acoperit de nori? Nu cumva poate din cele ce vedem rămâne ceva pentru totdeauna? Nimic, ci numai sufletul din noi, dar iată că tocmai pe dânsul noi îl neglijăm! Avem o mare îngrijire pentru cele ce se prefac într-una, ca şi cum pare că ar rămâne, în timp ce pentru suflet, care rămâne pururea, noi nu facem nici o vorbă, ca şi cum s-ar preface şi el. Cutare de pildă, poate face lucruri mari? Până mâine numai, iar după aceasta dispare, dovadă cei ce au făcut lucruri mari, iar acum nicăieri nu se mai văd. Viaţa aceasta este o scenă de teatru, şi vis, căci precum când se ridică cortina pe scena teatrului toate se risipesc, şi toate visurile zboară când se arată raza luminii, tot aşa şi acum când se întâmplă sfârşitul unuia, sau sfârşitul obştesc de s-ar întâmpla, toate se strică, toate se nimicesc şi dispar. Copacul pe care 1-ai plantat rămâne, precum şi casa ce ai clădit-o rămâne, în timp ce cel ce a clădit casa, ca şi cel ce a plantat copacul se duc şi se nimicesc. Şi astfel petrecându-se lucrurile, noi nici atunci nu ne sfiim, ci toate le facem ca şi cum am fi nemuritori, dezmierdându-ne şi petrecând întru desfătări.
Ascultă ce spune Solomon, el care a avut o mare experienţă a faptelor ÅŸi a lucrurilor prezente. „Am început lucrări mari: am zidit case, am sădit vii, am făcut grădini ÅŸi parcuri ÅŸi am sădit în ele tot felul de pomi roditori; mi-am făcut iazuri, ca să pot uda din ele o dumbravă unde creÅŸteau copacii; am cumpărat robi ÅŸi roabe ÅŸi am avut feciori născuÅ£i în casă, asemenea ÅŸi turme de oi fără de număr, mai mult decât toÅ£i cei care au fost înaintea mea în Ierusalim. Am strâns aur ÅŸi argint ÅŸi număr mare de regi ÅŸi de satrapi; am adus cântăreÅ£i ÅŸi cântăreÅ£e ÅŸi desfătarea fiilor omului mi-am agonisit: o prinÅ£esă ÅŸi alte prinÅ£ese.” (Ecclesiastul 2, 4-8) Nimeni, cu un cuvânt, n-a fost atât de dezmierdat, atât de slăvit; nimeni n-a fost atât de înÅ£elept, ÅŸi nimănui nu i-au mers lucrurile aÅŸa de bine, după cum le-a văzut mai înainte cu mintea sa. Ei, ÅŸi ce a fost cu aceasta? Cu nimic nu s-a folosit din toate acestea, ci iată ce spune: „DeÅŸertăciunea deÅŸertăciunilor, toate sunt deÅŸertăciune”. (Ecclesiastul l, 2) Si priveÅŸte că n-a spus simplu „deÅŸertăciune”, ci a exagerat cuvântul prin exagerare.
Să-i credem deci lui, vă rog, ca unul ce a ajuns la această convingere în urma unei mari experienÅ£e. Să-i credem, zic, ÅŸi să ne îndeletnicim cu acele lucruri, unde nu este deÅŸertăciune, unde este adevăr, unde toate sunt sigure ÅŸi statornice, unde toate sunt zidite pe piatră, unde bătrâneÅ£e nu este, unde nu este nimic trecător, unde totul înfloreÅŸte, unde totul creÅŸte ÅŸi sporeÅŸte, unde nimic nu este învechit, nimic îmbătrânit, ÅŸi nici aproape de sfârÅŸit. Să dorim, vă rog, pe Dumnezeu cu adevărat, iar nu de teama gheenei, ci cu dorinÅ£a de împărăţia Lui. Căci ce poate fi egal, spune-mi, cu a vedea pe Hristos? Nimic. Ce poate fi egal cu a ne bucura de acele bunuri? Nimic. „Cele ce ochiul n-a văzut, zice, ÅŸi urechea n-a auzit, ÅŸi la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El.” (I Corinteni 2, 9) Pe acelea să ne străduim a le câştiga, iar pe acestea să le dispreÅ£uim. Oare nu de mii de ori ne învinovăţim pe noi înÅŸine, ÅŸi ne spunem că viaÅ£a omenească nu este nimic? Deci de ce te ocupi de nimic? De ce suferi necazuri pentru nimic? Poate că vezi clădiri strălucite ÅŸi privirea lor te înÅŸală? Uită-te imediat la cer; întoarce-Å£i privirea de la pietre ÅŸi coloane spre acea frumuseÅ£e, ÅŸi atunci vei vedea că toate acestea de aici sunt lucruri de furnici ÅŸi ţânÅ£ari. Filosofează cu privirea; ridică-Å£i cugetul spre cele din cer, ÅŸi de acolo dacă se poate priveÅŸte spre clădirile cele strălucite de aici, ÅŸi vei vedea că nu sunt nimic, ci numai niÅŸte jucării de copii mici.
Vezi cât de uşor, cât de curat şi cât de luminos este aerul, cu cât te ridici mai sus? Acolo, deci, îşi au casele, acolo îşi au sălaşurile cei ce fac milostenie. Toate cele de aici se nimicesc cu desăvârşire la înviere, sau mai bine zis chiar şi mai înainte de înviere în trecerea timpului s-au stricat, s-au descompus şi au dispărut. Ba chiar şi mai înainte de timp, adică în floare fiind, de multe ori un cutremur bunăoară le-a dărâmat la pământ, sau un foc le-a prefăcut în cenuşă. Căci nu numai în vârsta omului sunt morţi premature, ci şi în clădiri, şi de multe ori cele stricate şi hârbuite rămân neclintite la cutremurul pământului, pe când cele ce strălucesc, cele clădite din nou şi bine întărite, numai de un singur tunet s-au clătinat şi au căzut, şi aceasta după iconomia lui Dumnezeu, cred, ca nu cumva să cugetăm lucruri mari despre clădirile ce le ridicăm.
Vrei ÅŸi altfel să nu fii mâhnit? Vino atunci la clădirile obÅŸteÅŸti, la care ÅŸi tu te împărtăşeÅŸti deopotrivă; că nici o casă nu este mai frumoasă decât clădirile obÅŸteÅŸti, stai acolo cât timp vei voi, fiindcă acelea sunt ale tale; ale tale sunt, împreună cu ale celorlalÅ£i, sunt obÅŸteÅŸti, iar nu particulare. „Dar acestea, zici tu, nu încântă privirile.” Nu încântă, mai întâi din cauza deprinderii, iar după aceea din cauza lăcomiei. AÅŸadar, lăcomia încântă privirile, ÅŸi nu frumuseÅ£ea. AÅŸadar, încântarea privirilor este lăcomia, ÅŸi dorinÅ£a de a-Å£i însuÅŸi cele ale altora. Deci, până când ne vom alipi de acestea? Până când ne vom Å£ine strânÅŸi de pământ, ÅŸi întocmai ca viermii ne vom tăvăli în mocirlă? Dumnezeu ne-a dat trupul făcut din pământ, ca să-1 ridicăm la cer, iar nu ca printr-însul să tragem sufletul la pământ. Pământesc este trupul meu, dar dacă vreau, va deveni ceresc. Åži de aici priveÅŸte de câtă cinste ne-a învrednicit pe noi, dacă ne-a acordat o astfel de favoare. „Eu am făcut, zice, pământ ÅŸi cer; îţi dau însă ÅŸi Å£ie dreptul de a crea: fă pământul cer, căci poÅ£i.” „Cel ce face toate ÅŸi le întocmeÅŸte” (Amos 5, 8) — cuvinte ce sunt spuse pentru Dumnezeu — însă această putere a dat-o ÅŸi oamenilor, precum de pildă un părinte iubitor de fiu fiind zugrav, ar zugrăvi nu numai el singur, ci voieÅŸte ca ÅŸi pe fiul său să-1 înveÅ£e la fel. „Eu Å£i-am făcut, zice, trup frumos; fă ÅŸi tu sufletul frumos.” „A zis Dumnezeu: „Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă ÅŸi pomi roditori” (Facere l, 11), zi ÅŸi tu: „să răsară pământul rod la fel, ÅŸi va răsări ceea ce vei vrea să prăseÅŸti”. „Eu fac vara, zice, Eu fac negura, Eu împuternicesc tunetul, Eu miÅŸc vântul, Eu am făcut marea ÅŸi pe dragonul ce se desfată în ea — adică pe diavolul. Dar nici pe tine nu te-am lipsit de această putere. Desfată-te ÅŸi tu dacă voieÅŸti cu el, căci poÅ£i să-1 legi ca pe o pasăre. Fac să răsară soarele peste cei răi ÅŸi peste cei buni; deci imită-Mă ÅŸi tu. Dă din ale tale ÅŸi celor buni ÅŸi celor răi. Fiind batjocorit, Eu sufăr ÅŸi fac bine celor ce Mă batjocoresc; imită-Mă ÅŸi tu, căci poÅ£i. Fac bine, nu pentru răsplată; imită-Mă ÅŸi tu, ÅŸi să nu faci binele pentru răsplată. Am aprins luminători pe cer; aprinde ÅŸi tu astfel de luminători, căci poÅ£i. Luminează pe cei rătăciÅ£i, căci a Mă cunoaÅŸte pe Mine este mai mare binefacere decât a vedea soarele de pe cer. Om nu poÅ£i face, dar drept ÅŸi plăcut lui Dumnezeu poÅ£i face. Eu am lucrat esenÅ£a sau fiinÅ£a, iar tu împodobeÅŸte buna intenÅ£ie. Vezi cât te iubesc, ÅŸi cum Å£i-am dat putere chiar ÅŸi în cele mari.”
VedeÅ£i, dar, iubiÅ£ilor, cât de mult am fost cinstiÅ£i, deÅŸi unii dintre cei nerezonabili ÅŸi nerecunoscători zic că de ce suntem stăpâni pe voinÅ£a noastră? Acestea toate pe care le-am spus, ÅŸi în care noi putem imita pe Dumnezeu, dacă nu ar fi voie liberă, nu L-am putea imita. „Eu stăpânesc, zice, prin îngeri, dar ÅŸi tu stăpâneÅŸti prin pârgă. Stau pe tron împărătesc, dar ÅŸi tu stai împreună prin pârgă pe acel tron. „împreună cu El ne-a sculat ÅŸi împreună ne-a aÅŸezat întru ceruri, în Hristos Iisus.” (Efeseni 2, 6) Heruvimii, precum ÅŸi serafimii, ÅŸi toată puterea îngerească, stăpâniile, puterile, scaunele, domniile ÅŸi începătoriile prin pârgă Å£i se închină Å£ie. Deci, nu învinovăţi cerul care se bucură de atâta cinste, de care se cutremură netrupeÅŸtile puteri. „Dar ce să mai spun?” zice. Nu numai printr-acestea arăt eu dragostea Mea, ci ÅŸi prin cele ce am suferit. Pentru tine am fost scuipat, pentru tine am fost lovit, am fost lipsit de slavă, pe Părintele Meu L-am lăsat, ÅŸi am venit la tine, care Mă urai ÅŸi Mă dispreÅ£uiai, ba încă nici nu voiai să auzi de numele Meu. Te-am urmărit ÅŸi am alergat după tine, ca să te am în stăpânirea Mea. Te-am unit ÅŸi M-am lipit de tine. Mănâncă trupul Meu, am zis, ÅŸi bea sângele Meu, ca să te am ÅŸi Sus, dar ÅŸi jos să Mă unesc în totul cu tine. Nu-Å£i este de-ajuns că pârga ta o am Sus? Oare nu te mângâie acest fapt? Åži jos iarăşi M-am pogorât, ÅŸi nu oricum Mă împreunez cu tine, ci Mă amestec, sunt mâncat, sunt fărâmat în părÅ£i mici, ca astfel unirea să se facă întru totul, căci cele unite stau pentru totdeauna unite; astfel că Eu sunt întru totul legat cu tine. Nu vreau câtuÅŸi de puÅ£in să fie între noi vreo rupere cât de mică, ci doresc să fim împreună unul ÅŸi acelaÅŸi.” Acestea ÅŸtiindu-le iubiÅ£ilor, ÅŸi cunoscând marea Lui iubire către noi, să facem tot ce ar putea să ne arate pe noi vrednici de darurile Sale cele mari. Cărora fie ca toÅ£i să ne învrednicim întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl ÅŸi cu Sfântul Duh, se cuvine mărirea, puterea ÅŸi slava, acum ÅŸi pururea ÅŸi în vecii vecilor. Amin.