Sari la conținut

OMILIA XVII

din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei”

Iar cei ce au stăpâni credincioşi să nu-i dispreţuiască sub cuvânt că sunt fraţi; ci mai mult să-i slujească, fiindcă primitorii bunei lor slujiri sunt credincioşi şi iubiţi. Acestea învaţă-i şi porunceşte-le. Iar de învaţă cineva altă învăţătură şi nu se ţine de cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos şi de învăţătura cea după dreapta credinţă, acela e un îngâmfat, care nu ştie nimic, suferind de boala discuţiilor şi a certurilor de cuvinte, din care pornesc: ceartă, pizmă, defăimări, bănuieli vi¬clene, gâlcevile necurmate ale oamenilor stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr, care socotesc că evlavia este un mijloc de câştig. Depărtează-te de unii ca aceştia. Şi, în adevăr, evlavia este mare câştig, Dar atunci când ea se îndestulează cu ce are. Pentru că noi n-am adus nimic în lume, tot aşa cum nici nu putem să scoatem ceva din ea afară. (I Timotei 6, 2-7)
Dascălul nu trebuie să se poarte numai cu autoritate, ci ÅŸi cu multă blândeÅ£e, precum iarăşi nu numai cu blândeÅ£e, ci ÅŸi cu autoritate. Åži toate acestea le învaţă fericitul Pavel, câteodată zicând: „PorunceÅŸte acestea ÅŸi învaţă”, iar altădată: „Acestea le învaţă ÅŸi sfătuieÅŸte.” Dacă doctorii roagă pe cei bolnavi, nu doar ca ei să se însănătoÅŸească, ci să scape de boală ÅŸi să se scoale din pat, cu atât mai mult noi trebuie să ne purtăm faţă de cei pe care îi învăţăm cele ale moralei, sfătuindu-i ÅŸi îndemnându-i. Fericitul Pavel nu se dă în lături chiar de a se face sluga lor, zicând: „Căci nu ne propovăduim pe noi înÅŸine, ci pe Hristos Iisus, Domnul, iar noi înÅŸine suntem slugile voastre, pentru Iisus” (II Corinteni 4, 5), ÅŸi iarăşi: „Toate sunt ale voastre, fie Pavel, fie Apollo”. (I Corinteni 3, 21-22) Åži iată că el slujeÅŸte slujba aceasta cu bunăvoinţă, căci nici nu este doar o robie oarecare, ci mult mai bună decât robia. „Că acela este rob, zice, care săvâr¬şeÅŸte păcatul.” (loan 8, 34)
„Iar de învaţă cineva într-alt chip, ÅŸi nu se apropie de cuvin¬tele cele sănătoase ale Domnului nostru lisus Hristos, ÅŸi de învă¬ţătura cea după buna-credinţă, acela s-a trufit, neÅŸtiind nimic.” AÅŸadar, nu din a ÅŸti poate ajunge cineva la prostie, ci tocmai din a nu ÅŸti. Căci cel ce ÅŸtie cele ale evlaviei (bunei cinstiri de Dum¬nezeu), acesta mai cu seamă ÅŸtie să fie ÅŸi modest. Cel ce ÅŸtie cu¬vintele cele sănătoase, niciodată nu se îmbolnăveÅŸte. Că precum este inflamaÅ£ia pentru trup, tot aÅŸa este ÅŸi uÅŸurinÅ£a sau prostia pentru suflet. Precum acolo ceea ce este umflat nu spunem că este sănătos, tot aÅŸa ÅŸi aici nu putem spune că cei mândri sunt înÅ£elepÅ£i. Prin urmare se poate ca cineva să ÅŸtie ceva, ÅŸi totuÅŸi să nu ÅŸtie nimic, căci cel ce nu ÅŸtie ceea ce trebuie a ÅŸti, nu ÅŸtie nimic. Åži cum că mândria vine din neÅŸtiinţă, se învederează de acolo, că Hristos S-a deÅŸertat pe Sine. Cel ce ÅŸtie aceasta, deci, nu va cugeta despre dânsul lucruri mari niciodată. Căci omul nu are nimic care să nu fie de la Dumnezeu, ÅŸi deci să nu cugete lucruri mari despre dânsul. „Căci ce ai, zice, pe care să nu-1 fi primit?” (I Corinteni 4, 7) El a spălat picioarele ucenicilor; ÅŸi cel ce ÅŸtie aceasta, cum s-ar mândri? De aceea zice Hristos:, „Când veÅ£i face toate cele ce s-au poruncit vouă, ziceÅ£i, că slugi netrebnice suntem.” VameÅŸul numai prin umilinţă s-a mântuit, pe când fariseul prin mândrie s-a pierdut. Cel ce se trufeÅŸte, nimic din acestea nu ÅŸtie. Apoi, iarăşi, tot Hristos zice: „De am vorbit rău, dovedeÅŸte că este rău, iar de am vorbit bine, de ce mă baÅ£i?”, (loan 18, 23)
„Suferind de boala discuÅ£iilor”, zice. AÅŸadar, a întreba din curiozitate, a ispiti într-una, înseamnă a fi bolnav. „Si a certuri¬lor de cuvinte de prigonire”, zice, ÅŸi cu drept cuvânt, căci atunci când sufletul se aprinde ca de friguri, din cauza raÅ£ionamentelor, când se tulbură, atunci întreabă cu curiozitate, iar când el este sănătos, nu întreabă, ci fără ispitire primeÅŸte credinÅ£a. Din ispitire sau din întrebări fără ÅŸir, ÅŸi din luptă de cuvânt (AoyOfJ.aXtOtÅ£) sau din cuvinte de prigonire, nimic nu se poate aÅŸtepta. Cele ce credinÅ£a făgăduieÅŸte sunt adevărate, iar întrebarea când se pune la mijloc, nici nu poate arăta ceva de seamă, ÅŸi nici nu lasă a nădăjdui cele făgăduite de credinţă. Căci ÅŸi cel ce închide ochii nu va putea să găsească ceea ce ar vrea să caute, ÅŸi iarăşi dacă ar avea poate ochii deschiÅŸi, însă s-ar băga într-o groapă adâncă, unde n-ar pătrunde raza luminii, n-ar putea găsi ceea ce ar căuta. Astfel, deci, fără credinţă nimic nu se poate afla, ci din necesitate, că se vor naÅŸte lupte de cuvinte, sau cuvinte de prigonire.
„Din care pornesc: ceartă, pizmă, defăimări, bănuieli viclene”, adică slavă ÅŸi credinÅ£e viclene de la astfel de întrebări. Atunci ne închipuim despre Dumnezeu ceea ce nu trebuie, fiindcă cădem în tot felul de întrebări. „Cuvintele cele deÅŸarte”, adică pierderea de vreme, sau prin această expresie el spune: „precum oile cele râioase atinse de boală, umplu de râie ÅŸi pe cele sănătoase, întoc¬mai aÅŸa fac ÅŸi bărbaÅ£ii vicleni”. „Şi lipsiÅ£i de adevăr, care socotesc a fi câştig buna-credinţă (evlavia).” Ai văzut câte rele se nasc din lupta de cuvinte, sau cuvintele de prigonire? Pizma, pricirea, ig¬noranÅ£a, lipsa de minte, pe care desigur că o naÅŸte ignoranÅ£a.
„De unii ca aceia, zice, depărtează-te.” N-a spus „apucă-te la ceartă cu ei”, ci „depărtează-te”. „De omul eretic, după una si a doua sfătuire, fereÅŸte-te” (Tit 3, 10), zice tot Pavel. Cu alte cuvinte arată că dânÅŸii sunt aÅŸa nu atât din neÅŸtiinţă, pe cât din trândăvie, având ÅŸi neÅŸtiinÅ£a. Pe niÅŸte oameni care se luptă din cauza banilor, când îi vei putea convinge? Nu-i poÅ£i convinge în alt fel pe unii ca aceÅŸtia decât dându-le iarăşi, ÅŸi nici aÅŸa nu le poÅ£i împlini pofta. „Ochiul lacomului nu se satură cu o parte.” (înÅ£elepciunea lui Isus Sirah 14, 9) Deci trebuie să fugi de cei ce nu sunt în¬dreptaÅ£i. Dar dacă el sfătuieÅŸte să nu se certe cu unul care se luptă cu altul, care are mare lipsă, ÅŸi nici a se hărÅ£ui cu el, cu atât mai mult cu cei ce sunt ca ucenici ai noÅŸtri. Zicând că unii ca aceia socotesc a fi câştig buna-credinţă (evlavia), a adăugat:
ÃŽnsă câştig mare este buna-credinţă cu îndestulare (6, 6), nu când ai bani, ci când nu ai. Ca să nu cadă cineva în mâhnire din cauza sărăciei, îl ridică ÅŸi îl îndreaptă. „Socotesc, zice, că este câştig.” Este desigur câştig, însă nu aÅŸa, ci mult mai mare. După ce mai întâi a doborât acel câştig, la urmă înalţă pe acesta. Că acel câştig nu este nimic, se poate vedea din faptul că rămâne aici ÅŸi nu se strămută cu noi, nici nu ne întovărăşeÅŸte. De unde se învederează aceasta? De acolo că noi, neavând nimic, am venit în această viaţă, prin urmare nici ducându-ne de aici nu vom lua ceva. Căci goi am venit aici, goi ne vom duce. Deci nu avem ne¬voie de cele prisoselnice. Dacă n-am adus nimic, ne vom duce iarăşi cu nimic, după cum ÅŸi zice: Că nimic n-am adus în lume, arătat este că nici a scoate ceva nu putem. (6, 7)
Ci având hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea îndestulaţi vom fi. (6, 8) Noi trebuie să mâncăm atât cât ne este de-ajuns să trăim, şi să ne îmbrăcăm cu haine atât cât să ne acopere trupul, adică să acoperim goliciunea, şi nimic mai mult; iar o astfel de haină o poate avea oricine.
Apoi îndeamnă de la cele de aici, zicând: Iar cei ce vor să se îmbogăţească. (6, 9) N-a zis simplu „cei ce se îmbogăţesc”, ci „cei ce voiesc”, căci sunt ÅŸi dintre aceia care având bani îi economi¬sesc bine, adică îi dispreÅ£uiesc ÅŸi-i împart săracilor. Apostolul nu defaimă pe unii ca aceÅŸtia, ci pe cei ce doresc averi. „Iar cei ce vor să se îmbogăţească, zice, cad în ispite, ÅŸi în curse, ÅŸi în pofte multe fără de socoteală ÅŸi vătămătoare, care cufundă pe oameni în pieire ÅŸi în pierzare.” Bine zice el „care cufundă”, de vreme ce nici nu pot să se tină drept. „Întru pieire, ÅŸi întru pierzare”, ÅŸi în viata de aici, ÅŸi în cea viitoare.
Că rădăcina tuturor răutăţilor este iubirea de argint, care unii poftind-o au rătăcit de la credinţă, şi s-au pătruns cu dureri multe. (6, 10) Dar toate acestea nu se pot şti la întâmplare, decât vieţuind cineva cu bogaţii, când vor putea vedea cât se zbuciu¬mă, şi cât se întristează din cauza averii.
Iar tu, zice, omule al lui Dumnezeu. (6, 11) Mare vrednicie pune el înainte! ToÅ£i oamenii desigur că sunt ai lui Dumnezeu, dar cu deosebire cei drepÅ£i; nu numai în ceea ce priveÅŸte creaÅ£ia lor, ci ÅŸi în ceea ce priveÅŸte înfierea ÅŸi zidirea cea nouă. „Deci, dacă eÅŸti omul lui Dumnezeu, zice, nu căuta cele de prisos care nu duc la Dumnezeu, ci „fugi de acestea, urmează dreptatea”. Amândouă sunt spuse cu multă intensitate, căci n-a zis „depărtează-te”, ci „fugi ÅŸi urmează” — „dreptatea”, spre a nu te la ăcomi, ÅŸi „evlavia” sau buna-credinţă cea din dogme, „credinÅ£a” care este contrară întrebărilor celor curioase, „dragostea, răbdarea, blândeÅ£ile”.
Luptă-te lupta cea bună a credinÅ£ei, apucă-te de viaÅ£a cea veÅŸnică”, zice — iată ÅŸi plata — „la care ai fost chemat, ÅŸi ai măr¬turisit mărturisirea cea bună — în speranÅ£a, zice, vieÅ£ii veÅŸnice — înaintea multor martori (6, 12), adică „să nu necinsteÅŸti acea încredere, acea încurajare. De ce, dar, te osteneÅŸti în lucruri ÅŸi în pofte fără de socoteală?” Si care ispită ÅŸi cursă zice că o vor suferi cei ce voiesc să se îmbogăţească? Adică îi îndepărtează de la credinţă, îi bagă în primejdii, îi face fricoÅŸi. „Şi în pofte multe fără de socoteală”, zice. Åži cum să nu fie pofta lor fără de soco¬teală, când au cu ei nebuni, când au pe lângă ei pitici, nu doar pentru iubirea de oameni, ci pentru plăcere? Cum să nu fie pof¬ta lor fără de socoteală, când închid peÅŸti în casele lor, când hră¬nesc fiare sălbatice, când se ocupă de câini, când împodobesc cai, ÅŸi când, în fine, se găsesc cu mult mai prejos faţă de copii? Toate acestea sunt fără socoteală ÅŸi prisoselnice, nimic din ele nu e nici trebuitor, nici folositor. „Pofte multe fără de socoteală, ÅŸi vătă¬mătoare.” Care sunt cele vătămătoare? Când sunt stăpâniÅ£i de amoruri absurde, când doresc cele ale aproapelui, când se tăvă¬lesc în dezmierdări, când iubesc ÅŸi se zvârcolesc după beÅ£ii, când doresc pierderea ÅŸi chiar sacrificarea altora. MulÅ£i încă stăpâniÅ£i de tirania acestei nebunii (amorul) s-au aruncat asupra antagoniÅŸtilor lor, ÅŸi s-au pierdut, pentru că se ocupă cu fapte fără de socoteală, sau mai bine zis ÅŸi vătămătoare.
Bine a zis el: „au rătăcit din credinţă” căci iubirea de argint astupându-le ochii câte puÅ£in, îi împiedică a vedea calea cea dreaptă ce duce la credinţă. Precum cineva, păşind pe drumul cel drept, însă întorcându-ÅŸi mintea spre altceva, păşeÅŸte, desigur, dar de multe ori trece pe lângă cetatea la care se ducea, ducându-1 picioarele fără nici un folos, tot aÅŸa se petrece ÅŸi cu iubirea de argint. „Si s-au pătruns, zice, cu dureri multe.” Ai văzut ce a lăsat să se înÅ£eleagă prin expresia „s-au pătruns”? Căci toate cele înÅŸirate de el sunt ca niÅŸte spini, aÅŸa că dacă sunt atinÅŸi, sânge¬rează mâinile ÅŸi le rănesc. Câte griji nu au dânÅŸii ÅŸi câte dureri? De aceea ÅŸi zice apostolul: „fugi de acestea, ÅŸi urmează dreptatea, buna-credinţă, credinÅ£a, dragostea, răbdarea, blândeÅ£ile”, căci blândeÅ£ea vine de la dragoste. Aici, apostolul laudă curajul ÅŸi bărbăţia lui Timotei, „căci, zice, ai mărturisit toate acestea cu bărbăţie ÅŸi cu curaj”, adică aÅŸa ai făcut.
ÃŽi aminteÅŸte apoi ÅŸi de catehizarea sa, zicând: „apucă-te de viaÅ£a cea veÅŸnică”, aÅŸa că nu este de-ajuns numai mărturisirea, ci mai este nevoie ÅŸi de răbdare, spre a rămâne mereu în mărturi¬sire; este nevoie ÅŸi de luptă puternică ÅŸi de mii de sudori, spre a nu fi pătruns, sau străpuns de dureri multe, pentru că multe sunt scandalurile, multe sunt ÅŸi piedicile întâmpinate. De aceea strâmtă ÅŸi anevoioasă este calea, ÅŸi din toate părÅ£ile trebuie să fii cu băgare de seamă, în toate părÅ£ile să se întoarcă cineva. Din toate părÅ£ile se văd plăceri care atrag ochii sufletului, plăceri de trupuri, de bani, de dezmierdări, de trândăvii, de slavă, de mânie, de stăpânire, de iubire de întâietate. Toate acestea, zic, se arată sub niÅŸte feÅ£e prea inimoase ÅŸi drăgăstoase, în stare de a atrage spre ele pe cei îndrăgostiÅ£i, pe cei ce nu iubesc mult adevărul, căci adevărul este slab la faţă ÅŸi nu are nici un lipici. De ce oare? Pentru că el tăgăduieÅŸte toată plăcerea ÅŸi mulÅ£umirea în viitor, în timp ce acelea pun înainte onoruri, plăceri, repausuri, desigur că nu în fiinţă, nu adevărate, ci false, amăgitoare. Dacă cineva este prost, uÅŸurel ÅŸi fricos, se va Å£ine strâns de acestea, mole-ÅŸindu-se în faÅ£a necazurilor. Tot aÅŸa se întâmplă ÅŸi cu luptele de din afară, când cel ce nu se gândeÅŸte mult la cununi, din primul moment se pironeÅŸte în ospeÅ£e ÅŸi beÅ£ii. Tot aÅŸa fac ÅŸi luptătorii din stadion, care sunt fricoÅŸi ÅŸi fără curaj, în timp ce acei care au în vedere cununile, preferă mii de răni, fiindcă ei se hrănesc cu speranÅ£a viitorului, ÅŸi de aceea sunt cu curaj.

ÎMPOTRIVA IUBIRII DE ARGINT, ŞI CĂ ADEVĂRATA LIBERTATE ÎNSEAMNĂ A NU NE LĂSA STĂPÂNIŢI DE PATIMI

Să fugim, dar, de rădăcina tuturor relelor, ÅŸi atunci vom fugi de toate relele. „Rădăcina tuturor răutăţilor, zice, este iubirea de argint.” Pavel a grăit aÅŸa, sau mai bine zis Hristos. Dar să ve¬dem cum însăşi experienÅ£a din fapte ne mărturiseÅŸte aceasta. Căci ce rău nu izvorăşte din bani, sau mai bine zis, nu din bani, ci din reaua intenÅ£ie a celor ce nu ÅŸtiu să facă uz precum trebuie de bani? Fiindcă este cu putinţă ca cei ce fac uz de bani precum trebuie, să moÅŸtenească printr-înÅŸii ÅŸi împărăţia cerurilor. Acum însă ceea ce ni s-a dat spre ajutorarea săracilor, spre mângâierea celor ce ne greÅŸesc nouă, ÅŸi spre lauda ÅŸi mulÅ£umirea lui Dumnezeu, noi o întrebuinţăm împotriva nenorociÅ£ilor de săraci, sau mai drept vorbind contra sufletului nostru, ÅŸi contra lui Dumnezeu. A răpit cineva averea unuia, ÅŸi 1-a adus în sărăcie, dar ÅŸi pe sine s-a dat morÅ£ii. Pe acela 1-a istovit cu sărăcia, dar ÅŸi pe sine s-a istovit cu osânda cea veÅŸnică. Oare nu cumva este tot una? Ce rău oare nu ne vine din bani? Oare nu lăcomia? Oare nu răpiri? Oare nu jelanii? Nu duÅŸmănii? Nu lupte? Nu certuri? Oare nu au întins unii ca aceÅŸtia mâinile până la cei morÅ£i? Oare nu au ajuns cu răutatea până ÅŸi la părinÅ£i ÅŸi fraÅ£i? Oare nu au răstur¬nat dânÅŸii ÅŸi legea naturii, ÅŸi poruncile lui Dumnezeu, ÅŸi în fine totul, fiind stăpâniÅ£i de acea poftă nebună? Oare tribunalele nu sunt înfiinÅ£ate pentru aceÅŸtia? Doboară iubirea de argint, ÅŸi atunci a contenit războiul, a contenit lupta, a contenit duÅŸmă¬nia, au contenit cearta ÅŸi intriga. Ar trebui să fie alungaÅ£i din lume unii ca aceÅŸtia, ca niÅŸte lupi vătămători. Precum niÅŸte vân¬turi contrare ÅŸi puternice, căzând deodată peste marea liniÅŸtită, ar răscoli-o până la fund, ÅŸi până ÅŸi nisipul de pe fund 1-ar ridica în sus ÅŸi 1-ar amesteca cu valurile, întocmai aÅŸa ÅŸi iubitorii de bani toate le răscolesc ÅŸi le răstoarnă pe dos.
Iubitorul de bani nu are nici un prieten. Şi ce spun eu de prieten? Când el nu cunoaşte nici chiar pe Dumnezeu, fiind stăpânit de acea poftă. Nu vedeţi pe titani păşind cu sabia în mână? Deşi în acel mit este mai mult o reprezentare de nebunie; dar aceştia cu adevărat sunt nebuni, îndrăciţi şi ieşiţi din minţi. Dacă le-ai putea descoperi sufletul lor, 1-ai găsi astfel alcătuit, încât nu o sabie, nici două, ci mii de săbii sunt într-însul, pe nimeni cunoscând, ci împotriva tuturor turbat, împotriva tutu¬ror aruncându-se şi împungând pe toţi, sfâşiind nu câini, ci su¬flete de oameni, şi aruncând blesteme grozave până şi asupra cerului. Toate sunt răsturnate şi nimicite de astfel de oameni, stăpâniţi de mania banilor. Pe cine deci, să învinovăţesc mai mult? Eu nu ştiu; fiindcă molima aceasta pe toţi stăpâneşte; pe unii mai mult, pe alţii mai puţin, dar în fine pe toţi. Precum un foc, căzând pe nişte materii arzătoare, totul strică şi pustieşte, tot aşa şi nebunia aceasta a răsturnat pe dos lumea întreagă. Regi, stăpânitori, oameni de rând, săraci, femei, bărbaţi, până şi copii, toţi în fine la fel sunt stăpâniţi de acest rău. La fel ca atunci când se abate asupra pământului un întuneric grozav, nimeni nu se simte liniştit, aşa se petrece şi cu această boală pustiitoare.
Mii de acuzaţii se aduc contra lăcomiei, şi în public, şi în particular, şi cu toate acestea nici o îndreptare nu se vede. Deci ce ar trebui făcut? Cum să stingem focul? Ei bine, se poate face aceasta, chiar dacă para lui s-ar ridica până la cer, numai de vom vrea; atunci vom putea stinge acea văpaie. Căci după ce s-a ridicat prin voinţă, se va stinge tot prin voinţă. Oare nu voinţa noastră a aprins acest foc? Astfel, tot voinţa va putea să-1 stingă, numai dacă vom vrea. Şi cum se va putea deştepta în noi pute¬rea de a vrea? Dacă vom cunoaşte deşertăciunea şi nimicnicia acestei pofte absurde: că ducându-ne de aici, averea nu ne va întovărăşi, şi chiar aici deseori ne părăseşte; că averea rămâne tot aici, iar rănile ce am căpătat dintr-însa, ne întovărăşesc şi dincolo. Dacă vom cunoaşte că acolo este multă bogăţie; şi dacă o vom compara cu acea bogăţie, o vom găsi pe aceasta mai prejos de tina cea din mlaştină; dacă vom cunoaşte miile de primejdii ce le are cu sine, şi că plăcerea izvorâtă dintr-însa este momentană, şi totdeauna amestecată cu mâhnire. Dacă ne vom gândi bine la acea bogăţie a vieţii de veci, desigur că vom putea cu uşurinţă să o dispreţuim pe aceasta. Dacă vom şti că bogăţia aceasta cu nimic nu ne foloseşte, nici spre câştigarea slavei, nici spre sănătate, şi nici spre altceva, ci din contră ne cufundă în prăpastie şi pierzare.
Aici te îmbogăţeşti si ai mulţi sub tine; acolo însă ducându-te, te vei vedea gol şi lipsit de orice. Dacă pe acestea le-am rumega necontenit în mintea noastră, şi le-am auzi şi de la alţii, poate că ar fi ceva nădejde de îndreptare, poate că ar fi vreo izbăvire de această osândă grozavă. Mărgăritarul este frumos? Dar să ne aducem aminte că este apă de mare, şi că mai înainte era arun¬cat în sânurile ei. Aurul şi argintul sunt frumoase? Dar să ne aducem aminte că au fost şi sunt pământ şi cenuşă. Poate că sunt frumoase hainele de mătase? Dar ele sunt produsul viermi¬lor; este la mijloc numai prejudiciul şi aprecierea omenească, şi nu că frumuseţea şi valoarea lor stau în natura lor. Cele ce au frumuseţea în natura lor, nu au nevoie să fie explicate de alţii.
Tu dacă vezi, de pildă, o monedă de aramă simplă, însă aurită, la început o admiri, şi apoi o crezi a fi de aur, dar după ce cei cunoscători te vor învăţa şi-ţi vor explica înşelăciunea, o dată cu admiraţia te va părăsi şi înşelăciunea.
Ai văzut că nu în natură stă frumuseţea? Dacă vezi cositor, tu îl admiri ca argint, dacă vezi aramă, o admiri ca pe aur, şi numai atunci îţi schimbi părerea, când alţii îţi vor explica. Astfel că nu sunt de-ajuns ochii ce-i avem, spre exacta cunoaştere a lucrurilor. Nu tot aşa însă se întâmplă şi cu florile, care sunt cu mult mai bune decât acelea. Când tu vezi un trandafir, nu ai trebuinţă de alţii ca să-ţi explice şi să te înveţe, ci singur îl poţi diviza în părţile lui, tot aşa şi cu micşunelele, şi cu crinii, şi în fine cu orice floare.
Deci, nimic altceva nu este decât prejudiciu, şi ca să crezi că este prejudiciu această patimă, spune-mi te rog: dacă împăra¬tului i s-ar părea că argintul este mai de preţ decât aurul, şi ca urmare ar legifera în acest sens, oare tu nu vei schimba deîndată admiraţia şi dragostea de la unul la celălalt? Astfel că noi pretu¬tindeni suntem stăpâniţi de lăcomie şi de presupuneri. Şi că este aşa, că lucrurile se preţuiesc după raritatea lor, şi nu după valoare, iată că de pildă la noi sunt fructe care aproape n-au nici un preţ, pe când în ţara capadocienilor sunt de mare preţ, şi încă mai de valoare decât multe din lucrurile cele mai scumpe la noi. În Arabia, ţara aromatelor, şi în India, unde sunt pietrele cele de preţ, multe de acestea s-ar putea găsi. Aşa că toate sunt din prejudiciu şi presupunere omenească, şi că noi nimic nu facem cu judecată, ci simplu şi la întâmplare. Deci, iubiţilor, să ne deşteptăm din această beţie. Să vedem adevărata frumuseţe, frumuseţea cea de la natură, adică evlavia şi dreptatea, ca astfel să ne învrednicim de bunurile făgăduite. Cărora fie ca noi cu toţii să ne învrednicim, prin harul şi iubirea de oameni şi întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine mărirea, puterea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.