OMILIA XVIII

din „Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei”

Îţi  poruncesc înaintea lui Dumnezeu, Cel ce aduce toate la viaţă, şi înaintea lui Iisus Hristos, Cel ce în faţa lui Ponţiu Pilat a mărturisit mărturisirea cea bună: să păzeşti porunca fără pată, fără vină, până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos, pe care, la timpul cuvenit, o va arăta fericitul şi singurul Stăpânitor, împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. Cel ce singur are nemurire şi locuieşte întru lumină neapropiată; pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă; Lui fie-I cinstea şi stăpânirea veşnică! Amin. (I Timotei 6, 13-16)
Iarăşi ia pe Dumnezeu de martor, făcând aceasta ÅŸi cu puÅ£in mai înainte, în acelaÅŸi timp ÅŸi frica sporind-o, iar pe ucenic punându-1 mai în siguranţă, arătând că poruncile pe care le dă nu sunt omeneÅŸti, ci luate de la însuÅŸi Stăpânul, pentru ca astfel Timotei, având pururea în mintea sa pe martor — adică pe Dum¬nezeu de la care el a auzit — să i se Å£ină cugetul sus prin aminti¬rea lui. „Poruncescu-Å£i, zice, înaintea lui Dumnezeu, Care înviază toate.” Prin aceste cuvinte se întrevede ÅŸi mângâiere în faÅ£a pri¬mejdiilor, în acelaÅŸi timp ÅŸi amintire despre înviere. „Şi lui Iisus Hristos, zice, Care a mărturisit înaintea lui Pilat din Pont.” Iarăşi îndemnarea o face de la dascăl, ca ÅŸi cum ar zice: „după cum El a mărturisit, ca astfel să mergem pe urmele Lui”. „Mărturisirea cea bună”, zice, după cum face ÅŸi în epistola către evrei, zicând: „Căutând la începătorul ÅŸi plinitorul credinÅ£ei, Iisus, Care, în locul bucuriei ce era pusă înaintea Lui, a răbdat crucea, de ocară nebăgând seamă, de-a dreapta scaunului lui Dumnezeu a ÅŸezut. GândiÅ£i-vă la Cel ce a răbdat de la păcătoÅŸi asupra sa împotrivire ca aceea, ca să nu vă osteniÅ£i slăbind cu sufletele voastre” (Evrei 12, 2-3), tot aÅŸa face ÅŸi acum către Timotei, ca ÅŸi cum parcă ar zice: „nu te teme de moarte, fiindcă eÅŸti rob lui Dumnezeu, care pe toate poate să le învieze”.
Care este mărturisirea cea bună despre care spune aici? ÃŽntrebându-1 Pilat: „Au doar împărat eÅŸti tu?”, El a răspuns: „Eu am venit, zice, ca să mărturisesc pentru adevăr; eu spre aceasta M-am născut”, ÅŸi „iată aceÅŸtia ÅŸtiu cele ce am grăit Eu” (loan 18, 37, 21), ÅŸi multe altele a mărturisit atunci înaintea lui Pilat.
„Să păzeÅŸti tu porunca nespurcată ÅŸi nevinovată, până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos”, adică până la moartea ta; până la trecerea ta din această viaţă”. ÃŽnsă n-a zis aÅŸa, ci „până la arătarea lui Iisus Hristos”, ca astfel mai mult să-1 aţâţe. Dar oare ce vrea să zică: „Să păzeÅŸti porunca nespurcată?” Adică, nici în privinÅ£a dogmelor, ÅŸi nici în viaÅ£a ta, să nu-Å£i pricinuieÅŸti, să nu-Å£i aduci vreo pată.
„Pe care la vremea ei o va arăta fericitul ÅŸi unicul Stăpânitor, ÃŽmpăratul împăraÅ£ilor, ÅŸi Domnul Domnilor, Care singur are nemurire, ÅŸi locuieÅŸte întru lumină neapropiată.” Pentru cine oare sunt zise acestea? Oare pentru Tatăl? Oare pentru Fiul? NegreÅŸit că pentru Fiul sunt zise: „Pe care la vremea ei o va arăta fericitul ÅŸi unicul Stăpânitor,”, zice. Åži acestea sunt spuse tot pentru mângâiere, adică să nu ne speriem, nici să ne temem de împăraÅ£ii de aici. „La vremea ei adică în vremea po¬trivită, în vreme folositoare, încât că nici să ne întristăm că nu s-au petrecut faptele făgăduite nouă. Cum că va arăta, nu mai în¬cape îndoială, căci El este puternic. „Cel fericit.” AÅŸadar, acolo se găseÅŸte fericirea adevărată; nimic nu este trist acolo, nimic neplăcut. „Cel fericit, zice, ÅŸi unicul Stăpânitor”, spre deosebire de oameni, sau pentru că este fără început. „Cel ce singur are nemurire”, zice. Dar ce? Oare Fiul nu are nemurirea? Oare nu este El însuÅŸi nemurirea? „Şi locuieÅŸte întru lumină neapropiată”, zice. AÅŸadar, alta este lumina, ÅŸi altul care locuieÅŸte? Prin urmare El este mărginit în spaÅ£iu, adică în loc… Ai văzut că atunci când apostolul vrea să grăiască ceva mare, limba îi este neputincioasă? „Pe care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, zice, nici nu poate a-L vedea”, precum nici pe Fiul nu L-a văzut nimeni, ÅŸi nici nu poate a-L vedea. „Căruia cinstea ÅŸi stăpânirea veÅŸnică. Amin.” Bine a teologhisit el aici, ÅŸi la timpul trebuitor. Fiindcă L-a pus pe Dumnezeu de martor, de aceea apostolul multe vorbeÅŸte despre martor, ca astfel încă mai mult să deÅŸtepte pe ucenic. Adică „slavă lui Dumnezeu”, căci numai aceasta putem zice, numai aceasta putem face, ÅŸi nu se cade a cerceta cu amănunÅ£ime, sau a iscodi. Dacă stăpânirea Lui este veÅŸnică, nu te teme; căci chiar dacă n-ar fi acum, totuÅŸi va fi, căci stăpânirea ÅŸi slava este pururea cu Dânsul, dar ÅŸi cinstea.
Celor bogaÅ£i în veacul de acum porunceÅŸte-le să. nu se seme¬ţească. (6, 17) Bine a spus el „în veacul de acum”, căci sunt ÅŸi alÅ£i bogaÅ£i în veacul viitor. Nimic nu zămisleÅŸte atât de grabnic trufia, ca banii, în acelaÅŸi timp ÅŸi lipsa de minte, ÅŸi fudulia. Apoi imediat i-a deÅŸteptat pe ei, zicând: „nici să nădăjduiască spre avuÅ£ia cea nestatornică”. Din avuÅ£ie vine lipsa de minte, în timp ce acela care nădăjduieÅŸte în Dumnezeu nu se mândreÅŸte. De ce nădăjduieÅŸti în ceea ce se scbimbă fără de veste? — căci aÅŸa este avuÅ£ia — ÅŸi cum mai nădăjduieÅŸti în ceea ce nu poÅ£i avea nici o încredere? Dar cum oare vom putea să nu cugetăm lucruri mari având avere? Dacă vom cunoaÅŸte că bogăţia este nesta¬tornică ÅŸi nesigură, dacă vom cunoaÅŸte că mai mare decât bogăţia este speranÅ£a cea în Dumnezeu, dacă în fine vom cunoaÅŸte că ÅŸi bogăţia este lucrul lui Dumnezeu. „Ci întru Dumnezeul-Cel-Viu, zice, care ne dă nouă toate de prisos spre desfătare.” Bine a spus „toate de prisos”, adică face aluzie la îndestularea noastră regula¬tă din elementele naturii, ca aerul, lumina, apa ÅŸi toate celelalte. Nu vezi cu câtă prisosinţă ni le acordă, ÅŸi cu câtă abundenţă? Dacă cauÅ£i bogăţie, caută bogăţia care rămâne, bogăţia sigură, aceea care vine din faptele cele bune. Åži care este aceasta? Să facă ce e bine, să se înavuÅ£ească în fapte bune, să fie darnici, să fie cu inima largă (6, 18), unele vin din dragoste, iar altele din averi. „Împărtăşitori”, zice, adică sociabili, blajini.
Agonisindu-ÅŸi temelie bună în veacul viitor. (6, 19) Acolo nimic nu este nesigur, căci unde temelia este sigură, nimic nu este nesigur, ci toate sunt în regulă, toate nemiÅŸcate, toate sigure, toate puternice. „Ca să ia, zice, viaÅ£a cea veÅŸnică”. SăvârÅŸirea faptelor bune poate să ne procure acea mulÅ£umire.
O, Timotei, păzeÅŸte vistieria ce Å£i s-a încredinÅ£at (6, 20), adică „să n-o împuÅ£inezi, căci nu sunt ale tale, ci Å£i s-au încre¬dinÅ£at cele străine; deci nimic să nu împuÅ£ineze”. Depărtându-te de glasurile deÅŸarte cele spurcate”, zice. AÅŸadar sunt ÅŸi glasuri care nu sunt deÅŸarte ÅŸi spurcate. „Şi de vorbele cele potrivnice ale ÅŸtiinÅ£ei celei cu nume mincinos.” Bine a spus el, căci atunci când nu este credinţă, nici cunoÅŸtinţă sau ÅŸtiinţă nu poate fi; când se naÅŸte ceva din propria judecată, ÅŸtiinţă nu poate fi. AÅŸa de pildă se numeau pe sine unii gnostici în acele timpuri, ca ÅŸi cum parcă ÅŸtiau ceva mai mult decât alÅ£ii.
Pe care unii, mărturisind-o, au rătăcit de la credinţă. (6, 21) Ai văzut cum el iarăşi porunceÅŸte să nu se apropie de unii ca aceÅŸtia? „Depărtându-te de vorbele cele potrivnice ale ÅŸtiinÅ£ei celei cu nume mincinos”, zice. AÅŸadar, sunt ÅŸi vorbe potrivnice, către care nici nu trebuie să răspunzi. Åži de ce oare? Pentru că scot pe cineva din credinţă, nu-1 lasă să stea drept, sau să se împuter¬nicească în credinţă.

Deci, să fugim de o asemenea ÅŸtiinţă, iubiÅ£ilor, ÅŸi să ne alipim de credinţă, care este piatra cea puternică. Nici râurile ÅŸi nici vânturile abătându-se peste ea, cu nimic nu ne vor putea vătăma, căci noi stăm neurniÅ£i pe aceasta ca pe o piatră. Tot aÅŸa ÅŸi în viaÅ£a aceasta, dacă avem acea puternică temelie, noi stăm în sigu¬ranţă, nesuferind iarăşi nici un rău. Cel ce preferă să aibă acea bogăţie, nu va întâmpina nici un rău; acela va avea lauda, slava, cinstea, plăcerea. Toate acestea sunt sigure ÅŸi fără nici o schimbare, în timp ce toate cele de aici se prefac, ÅŸi stau într-o schimbare necontenită, toate se transformă. Căci ce voieÅŸti să-Å£i spun? Despre slavă? „Când va muri el, zice, nu va lua toate, nici nu se va pogorî cu el slava lui” (Psalmi 48, 18), ba de multe ori, chiar trăind, nu va rămâne cu dânsul acea slavă. Nu aÅŸa sunt însă cele ale virtuÅ£ii, ci toate rămân. Cel slăvit aici din cauza stăpânirii ce poate o are, de-ndată ce un altul i-a luat stăpânirea, el a devenit om obiÅŸnuit, ÅŸi unul dintre cei stăpâniÅ£i. Bogatul de-ndată ce 1-au călcat hoÅ£ii, sau a căzut victimă clevetirilor ÅŸi intrigilor, fără de veste a devenit sărac. Nu însă tot aÅŸa sunt ÅŸi cele ale noastre. Cel înÅ£elept, dacă este cu băgare de seamă asupra sa, nimeni nu va putea să-i răpească înÅ£elepciunea lui. Pe cel ce se stăpâneÅŸte pe sine, nimeni ÅŸi nimic nu-1 va putea stăpâni.
Dacă stăpânirea aceasta este mai bună, vom afla examinând faptele. Ce folos poate fi, spune-mi, în a stăpâni cineva popoare întregi, şi a fi în acelaşi timp rob patimilor? Şi ce vătămare poate fi, de a nu stăpâni pe nimeni, dar, în acelaşi timp de a fi mai presus de tirania patimilor? Aceasta este libertate, aceasta este stăpânire, aceasta este adevărata împărăţie, pe când acelea sunt sclavie, chiar dacă ar avea unul ca acela mii de diademe pe cap. Căci, când stăpânirea lui cea dinăuntru îl face sclav la o mulţime de stăpâni — vorbesc de iubirea de argint, iubirea de plăceri, mânia, şi celelalte patimi —, ce folos are diadema? Mare este tirania patimilor, când nici cununa ce aşteaptă pe cei drepţi nu este în stare să scape pe cineva din acea supunere tiranică. Este întocmai ca şi cum cineva ar cădea în mâinile barbarilor şi le-ar sluji, iar aceia voind a-şi arăta o mai mare autoritate, nu numai că i-ar răpi diadema, ci mai mult, 1-ar pune să care apă, să slujească la bucătărie, şi în fine i-ar porunci să facă şi alte slujbe, ca astfel şi dânşii să-şi arate o mai mare autoritate, în acelaşi timp şi pe acela mai mult să-1 ruşineze; tot aşa se petrece şi cu patimile, care se poartă cu noi mai barbar decât orice barbar. Cel ce dispreţuieşte patimile, îşi bate joc de barbari, pe când cel ce cade sub puterea patimilor, va suferi rele mai mari decât de la barbari. Barbarul, când are putere, torturează trupul, dar patimile muncesc sufletul şi-1 rod din toate părţile. Barbarul, când are putere, predă trupul morţii temporale, în timp ce patimile îl predau morţii viitoare şi veşnice, încât liber este cel ce are liber¬tatea desăvârşită asupra patimilor şi este rob cel ce cade sub stăpânirea patimilor dobitoceşti.
Nici un stăpân — chiar de ar fi cel mai tiran — nu porunceÅŸte astfel de porunci crude ÅŸi barbare, ca cele ce urmează: „necinsteÅŸte-Å£i, zice, sufletul fără vreun folos; bateÅ£i joc de Dumnezeu, dispreÅ£uieÅŸte însăşi natura, ÅŸi chiar tată de Å£i-ar fi, sau mamă, tu nu avea nici o sfială, ridică-te asupra lor”. Acestea sunt poruncile arghirafiliei, sau ale iubirii de argint. „JertfeÅŸte-mi, zice, nu viÅ£ei, ci oameni.” „JertfiÅ£i oameni, zice, căci viÅ£eii s-au sfârÅŸit” (Osea 13, 2), dar aceasta nu zice aÅŸa, ci fiind încă viÅ£ei „jertfeÅŸte-mi, zice, oameni, jertfeÅŸte-mi pe cei ce nu m-au nedreptăţit cu nimic. Chiar încă dacă au făcut binele, tu ucide-i. Tuturor fii războinic, fii duÅŸman comun al tuturor, ba chiar ÅŸi naturii, ÅŸi lui Dumne¬zeu. Strânge-Å£i aur, nu ca să te îndulceÅŸti din el, ci ca să-1 păstrezi, ca munca să o faci mai mare.” Căci nu este cu putinţă ca iubito¬rul de argint să fie ÅŸi iubitor de plăceri, fiindcă se teme nu cumva să-ÅŸi împuÅ£ineze aurul, nu cumva vistieriile lui să scadă. „Fii treaz, zice, pe toÅ£i să-i bănuieÅŸti, ÅŸi pe slugi, ÅŸi pe prieteni. Fii păzitor al celor străine. De vezi cumva vreun sărac mort de foame să nu-i dai, ci, dacă este cu putinţă, jupuieÅŸte-i ÅŸi pielea de pe el. Jură-te, minte, jură strâmb, învinovăţeÅŸte, cleveteÅŸte, ÅŸi chiar de ar fi ne¬voie, să fii pus pe foc; nu te da în lături chiar dacă vei suferi mii de morÅ£i, sau dacă vei răbda de foame, sau de te-ai zbate cu boala.”
Sau oare nu despre acestea legiuieÅŸte iubirea de argint? „Fii obraznic ÅŸi fără ruÅŸine, zice, fii îndrăzneÅ£ fără margini, spurcat ÅŸi de nesuferit, fără milă, omorâtor de tată ÅŸi de mamă, mai mult fiară sălbatică decât om. Să întreci orice ÅŸarpe cu veninul ce iese din tine, pe orice lup cu răpirea, ÅŸi chiar de ar fi nevoie ca să ajungi la răutatea diavolului, nu te da în lături. Ignoră total pe binefăcătorul tău.” Oare nu acestea le spune, ÅŸi nu de acestea se aud?
Dar Dumnezeu spune cu totul contrar. „Fii prieten cu toÅ£i, zice, fii blând, de toÅ£i iubit, pe nimeni să nu respingi fără cauză, cinsteÅŸte pe tată-tău, pe maică-ta, bucură-te de slavă curată, fii nu om, ci înger în trup. Sa nu grăieÅŸti nimic necinstit, nimic mincinos, ÅŸi nici chiar să gândeÅŸti aÅŸa ceva. Vino în ajutorul celor săraci, nu-i obliga să fure, ca să aibă, nu fi batjocoritor ÅŸi cutezător.” Åži cu toate acestea nimeni nu ascultă! Oare nu cu dreptate este gheena? Nu cu dreptate focul ÅŸi viermele cel nea¬dormit? Până când oare ne vom precipita spre prăpastie? Până când oare vom păşi pe spini? Până când oare vom călca pe cuie ÅŸi vom fi atât de nerecunoscători? Suntem sub stăpânirea unor tirani cruzi, pe bunul Dumnezeu L-am părăsit, pe Cel ce nu spune nimic greoi, nimic barbar, nimic de nesuferit, ci din contră ne procură toate cele de trebuinţă ÅŸi mult folositoare nouă. Să ne deÅŸteptăm odată, să ne reculegem, să iubim precum trebuie pe Dumnezeu, ca astfel să ne învrednicim de bunurile cele făgăduite celor ce-L iubesc pe El. Prin harul si iubirea de oame¬ni a Domnului nostru, Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl ÅŸi cu Sfântul Duh se cuvine mărirea, puterea ÅŸi slava, acum ÅŸi puru¬rea ÅŸi în vecii vecilor. Amin.