OMILIA XXI

din “Omilii la Epistola catre Romani”

[Despre ospitalitate]

„Ci precum într-un singur trup avem multe mădulare şi mădularele nu au toate aceeaşi lucrare. Aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora” (Romani 12, 4-5).
Iarăşi întrebuinţează exemplul pe care l-a folosit şi către Corinteni, înfruntând aceeaşi patimă ca şi aici. De altfel mare este într-adevăr puterea medicamentului întrebuinţat de Apostol, mare este şi tăria exemplului adus, căci poate să vindece boala lipsei de minte, sau a uşurinţei omeneşti. „De ce – zice – tu gândeşti lucruri mari despre tine? Sau de ce iarăşi un altul te dispreţuieşte pe tine? Oare nu suntem cu toţii, mici şi mari, un trup? Deci când după cap suntem cu toţii un trup, şi unii altora mădulare, de ce prin lipsa de minte te sfâşii pe tine singur? De ce ruşinezi pe fratele tău? Că după cum acela este mădularul tău, tot aşa şi tu eşti mădularul lui, şi deci mare este egalitatea de cinste dintre voi şi din acest punct de vedere”.
Aşadar Apostolul a pus aici două motive puternice, spre a nimici uşurinţa lor şi lipsa de minte: suntem mădulare unul altuia, adică nu numai cel mic mădular celui mare, ci şi cel mare mădular celui mic, şi cu toţii suntem un trup; sau mai bine zis trei sunt acele motive, căci a arătat şi harul ce ni s-a dat. „Deci – zice – nu cugeta lucruri mari, căci ţi s-a dat acest dar de la Dumnezeu, şi nu l-ai luat tu, nici nu l-ai aflat tu”. De aceea el, vorbind despre harurile date, n-a zis că unul a luat mai mult, iar altul mai puţin. Dar ce? „De multe feluri”, căci zice:
„Avem felurite daruri” (12, 6), adică nu mari, nici mici, ci „de multe feluri”.
Şi ce este, dacă nu ţi s-au rânduit şi ţie aceleaşi ca şi fratelui tău? Căci trupul acelaşi este. Deci, începând de la haruri, el sfârşeşte cu faptele, căci după ce spune de proorocie, de slujbă şi de celelalte, la urmă sfârşeşte cu milostenia, cu îngrijirea şi ajutorarea altora. Fiindcă era cu putinţă ca unii dintre ei să fie virtuoşi, şi totuşi să nu aibă darul proorociei, de aceea el arată aici că şi a fi virtuoşi este un dar al lui Dumnezeu, şi cu mult mai mare chiar decât darul proorociei, după cum a arătat şi în epistola către Corinteni, cu atât mai mare, cu cât virtuosul are plată, pe când proorocia este lipsită de plată, căci întreagă este în dar, şi har al lui Dumnezeu. De aceea zice Apostolul: „Dar avem daruri, după harul ce ni s-a dat. Dacă avem proorocie, să proorocim după măsura credinţei”. Fiindcă mai sus i-a mângâiat îndeajuns, apoi aici el voieşte de a-i face mai atenţi şi mai însemnaţi, arătând că ei sunt cei care procură motivele de a primi dar mai mare sau mai mic. Spune, desigur, că darul se acordă de către Dumnezeu, ca acolo unde zice: „Precum fiecăruia a împărţit Dumnezeu după măsura credinţei”; şi iarăşi: „După darul (harul) ce ni s-a dat nouă”, ca să modereze pe cei mândri; însă spune în acelaşi timp că începuturile se fac de către noi, ca astfel să atragă pe cei leneşi, ceea ce face şi scriindu-le corintenilor, unde ambele aceste motive sunt aşezate de Apostol. Când el zice: „Râvniţi însă la darurile cele mai bune” (I Corinteni 12, 31), prin aceasta îi arată şi pe ei drept cauze a deosebirii darurilor acordate; iar când le spune: „Şi toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia deosebi, după cum voieşte” (I Corinteni 12, 11), aceasta o pregăteşte; adică cei ce au primit darul nu trebuie să se laude, pretutindeni căutând a înfrâna această patimă numită mândrie.
Acest lucru îl face şi aici, atrăgând pe cei căzuţi, căci zice: „ori proorocie, după măsura (analogia) credinţei”, adică, deşi este dar al lui Dumnezeu, totuşi nu se varsă asupra oamenilor oricum, ci în raport cu măsura credinţei celor ce-l primesc. Cu alte cuvinte, acel dar se varsă într-atât cât îl va găsi vas al credinţei pe acesta.
„Dacă avem slujbă, să stăruim în slujbă” (12, 7).
Aici el vorbeşte în general, fiindcă şi apostolatul este slujbă, precum în general şi orice acţiune duhovnicească slujbă se numeşte. Denumirea aceasta se acordă de multe ori şi vreunei iconomii proprii, aici însă se spune în mod general. „Dacă unul învaţă, să se sărguiască în învăţătură”. Priveşte cu câtă indiferenţă vorbeşte el aici darurile; pe cel mic îl trece întâi, iar pe cel mare după aceea, cu care ocazie acelaşi lucru ne învaţă: a nu ne lăuda, a nu ne îngâmfa.
„Dacă îndeamnă, să fie la îndemnare” (12, 8).
Şi aceasta este tot un fel de învăţătură. „Bărbaţi fraţi, dacă aveţi vreun cuvânt de mângâiere către popor, vorbiţi” (Faptele Apostolilor 13, 15), zicea tot acest fericit, credincioşilor din Antiohia Pisidiei. Apoi arătând că nu este un lucru mare de a exercita fapta bună, dacă nu se va face după Legea cerută, adaugă: „dacă împarte altora, să împartă cu firească nevinovăţie”, căci nu-i de ajuns de a da, ci trebuie de a da cu îmbelşugare. Prin „nevinovăţie” aceasta o înţelege Apostolul în tot locul, fiindcă şi fecioarele acelea aveau untdelemn, însă pentru că nu aveau îndeajuns, au căzut cu totul. „Dacă stă în frunte, să fie cu tragere de inimă” zice; fiindcă nu este de ajuns numai ca cineva să cârmuiască, ci trebuie să aibă şi tragere de inimă în a cârmui. „Dacă miluieşte, să miluiască cu voie bună” fiindcă nu-i de ajuns numai a milui, ci trebuie a face aceasta cu mult sârg şi cuget nesupărat, sau mai bine spus, nu numai fără supărare să miluiască cineva, ci chiar să fie vesel şi mulţumit sufleteşte de asemenea fapt. Tot despre aceasta scriind şi corintenilor, le-a prezentat problema cu multă băgare de seamă, căci aţintindu-i spre milostenie nemăsurată le zicea: „Cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va şi secera, iar cel ce seamănă, cu dărnicie va şi secera” (II Corinteni 9, 6), după care căutând a-i îndrepta părerea sau intenţia celui ce face milostenia adaugă: „nu cu părere de rău, sau de silă” (II Corinteni 9, 7).
Amândouă acestea – îmbelşugarea şi mulţumirea în milostenie – trebuie a întovărăşi pe cel milostiv. De ce tu plângi, sau te scârbeşti dând milostenie? De ce te întristezi miluind pe cel sărac, şi astfel trădezi fructul succesului unei asemenea fapte bune? Dacă te scârbeşti apoi nu miluieşti, ci şi cu această ocazie te arăţi crud şi neomenos. Dacă tu te scârbeşti atunci, cum vei putea ridica pe acela ce se găseşte în scârbă din cauza sărăciei lui? Când dai milostenie cu bucurie, acela nu vede nimic rău, şi nici nu bănuieşte măcar aşa ceva ci totul vede în bine. Fiindcă nimic nu se pare oamenilor mai urâcios ca a primi ceva de la alţii, de aceea dacă nu vei nimici această bănuială cu cea mai mare veselie atunci când faci milostenie, arătând prin aceasta că tu eşti cel ce ai luat mai mult decât ai dat, apoi mai mult ai umilit pe cel ce a primit milostenia ta, decât l-ai ridicat. De aceea zice: „Cel ce miluieşte, să miluiască cu voie bună”, adică cu mulţumire sufletească să facă aceasta. Căci cine primind împărăţia este posomorât? Cine luând iertarea păcatelor, rămâne întristat? Deci nu te uita la cheltuiala banilor, ci la folosul ce-l ai prin acea cheltuială. Căci dacă cel ce seamănă pământul se bucură, deşi seamănă pentru nişte foloase nesigure şi trecătoare, apoi cu atât mai mult trebuie a se bucura cel ce cultivă cerul.
Astfel făcând milostenia, chiar de a-i da puţin, tu ai dat mult, după cum şi cel ce dă mult cu supărare şi fiind posomorât, a transformat cele multe în puţine. Astfel, văduva din Evanghelie, cu doi bani a covârşit talanţii cei mulţi, fiindcă i-a fost îmbelşugată intenţia ei. „Şi cum se poate – zici tu – ca vieţuind cineva în cea mai neagră sărăcie, să facă aceasta cu bunăvoinţă?”, întreabă pe văduvă, şi de la ea vei auzi modul cum se poate; vei afla apoi că nu sărăcia aduce pe cineva în strâmtorare şi nemulţumire, ci intenţia omului este care face şi pe aceea, ca şi pe aceasta. Este cu putinţă, ca fiind cineva în cea mai mare sărăcie, să fie şi mărinimos, după cum şi cel ce trăieşte în bogăţie să fie avar şi meschin. De aceea Apostolul cere ca tot cel ce dăruieşte ceva, să facă aceasta cu nevicleşug, cel ce miluieşte – să fie întru bunăvoinţă, cel ce cârmuieşte – să fie cu osârdie, căci el nu voieşte ca noi să ajutăm pe cei nevoiaşi numai cu bani, ci şi prin cuvinte, şi prin fapte, şi cu trupurile, şi cu toate celelalte.
După ce a spus de cârmuirea cea prin învăţătură şi prin mângâiere – cea de a doua fiind mai importantă, întrucât este hrana sufletului –, la urmă a vorbit şi de cârmuirea sau îngrijirea cu bani a celor nevoiaşi şi despre celelalte de trebuinţă.
Arătând cum s-ar putea face toate acestea, introduce pe mama tuturor acestora, adică dragostea, şi zice: „Dragostea să fie nefăţarnică” (12, 9).
Dacă o ai pe aceasta, nu vei simţi risipa banilor, nici oboseala trupului, nici greutatea cuvintelor, nici sudoarea slujbei, ci toate le vei purta cu bărbăţie, fie că ar trebui să ajuţi pe cineva cu trupul, sau cu banii, sau prin cuvântul, sau cu altceva. După cum el nu cere numai dăruire simplă, ci acea dăruire să fie cu nevicleşug făcută, nici ocârmuire sau îngrijire simplă, ci să fie făcută cu sârguinţă, şi nici milostenie făcută superficial, ci cu bunăvoinţă, adică cu toată mulţumirea sufletească, tot astfel cere ca şi dragostea să nu fie oricum, ci nefăţarnică, fiindcă numai aceasta este adevărata dragoste, şi când aceasta este, apoi toate celelalte vin de la sine. Cel ce miluieşte având dragoste nefăţarnică, miluieşte cu bunăvoinţă, căci el ştie că milostenia lui şi-o dă; cel ce cârmuieşte, cu sârguinţă cârmuieşte, căci ştie că pe el se cârmuieşte; cel ce dăruieşte, face aceasta cu îmbelşugare, căci ştie că lui îşi dăruieşte.
Apoi, fiindcă dragostea poate fi de multe ori chiar şi în faptele cele rele, precum de pildă este dragostea celor corupţi, dragostea celor ce sunt de acord în răpiri şi furtişaguri de averi străine, dragostea celor de prin ospeţe şi beţii, de aceea Apostolul scoţând dragostea adevărată din rândul celor de mai sus, zice: „Urâţi răul, alipiţi-vă de bine”.
El nu zice: „depărtându-vă de rău”, ci urându-l cu desăvârşire, fiindcă chiar verbul pe care îl întrebuinţează aici  de cele mai multe ori semnifică mărimea sau tensiunea acţiunii. Fiindcă sunt mulţi care deşi nefacând rele, au cu toate acestea în sufletul lor poftă de asemenea rele, de aceea a întrebuinţat această expresie, căci voieşte ca noi să curăţim bine cugetul nostru, şi să avem ură, duşmănie şi război neîncetat împotriva răului.
„Dacă am spus – zice – să vă iubiţi unul pe altul, să nu credeţi că această iubire trebuie a o întinde până acolo încât să conlucreze chiar şi în faptele cele rele, ci cu totul din contră hotărăsc eu: nu numai să fie străină de săvârşirea răului, ci să fie străină chiar şi de intenţia de a face răul; şi încă nu numai străină de această intenţie, ci să dispreţuiască răul şi să-l urască cât de mult”. Şi fiţi cu băgare de seamă căci el nu se mulţumeşte numai cu ura înverşunată ce trebuie să o avem contra răului, ci introduce şi acţiunea virtuţii zicând: „alipiţi-vă de bine”. Nu spune: „urând răul şi făcând binele”, ci stând necontenit în bine, căci aceasta o arată prin expresia „alipiţi-vă de bine”. Tot aşa şi Dumnezeu, unind pe bărbat cu femeie, a zis: „Se va lipi bărbatul de femeia sa” (Facere 2, 24).
Mai departe arată şi cauzele pentru care noi suntem datori a ne iubi unii pe alţii: „În iubire frăţească, unii pe alţii iubiţi-vă” (12, 10), fiindcă sunteţi fraţi, şi din aceleaşi nenorociri şi dureri aţi fost dezrobiţi; deci şi pentru aceasta este drept de a vă iubi unul pe altul.
Aceasta o zisese şi Moise celor care se războiau în Egipt: „Pentru ce baţi pe aproapele tău?”. Când el vorbeşte despre cei din afară [afară de creştinism], atunci zice: „Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii” (Romani 12, 18); iar despre cei de o credinţă, zice: „în iubire frăţească, unii pe alţii iubiţi-vă”. Acolo cere numai ca să nu ne luptăm, nici să urâm sau să dispreţuim, ci să fim în pace; aici cere însă de a ne şi iubi, şi încă cu dragoste frăţească să ne iubim. „Dragostea să fie nefăţarnică, caldă, îndoită, sporită în cel mai înalt grad, cu alte cuvinte dragoste fierbinte. Ce folos dacă tu iubeşti fără vicleşug, însă nu iubeşti cu căldură?”. De aceea şi zice: „Cu dragoste frăţească unul pe altul iubind”, adică, „iubeşte; însă cu căldură, să iubeşti. Nu aştepta ca să fii iubit de altul, ci tu aleargă spre acela, apucă tu mai înainte decât el, căci astfel vei culege tu mai întâi rodul dragostei aceluia”. După ce spune cauza pentru care avem datoria de a ne iubi unii pe alţii, mai departe spune şi cum ar rămânea nemişcate cele ale dragostei; pentru care şi adaugă: „Cu cinstea unul pe altul mai mare făcând”. Numai astfel vine prietenia şi dragostea, şi odată venită în acest mod, rămâne pentru totdeauna. Nimic nu face prietenia mai uşoară, ca a căuta cineva să biruiască cu cinstea pe aproapele său. De aici se naşte nu numai dragostea, ci şi o cinste mai mare. Cele vorbite mai înainte vin din dragoste, însă dragostea vine din cinstea şi valoarea acordată aproapelui, precum şi cinstea vine din dragoste.
După aceea el nu pretinde numai ca să cinstim pe alţii, ci şi ceva mai mult, zicând: „La sârguinţă, nu pregetaţi” (12, 11), căci şi aceasta naşte dragostea, când o dată cu cinstea vom arăta şi îngrijire, fiindcă nimic nu face să fie cineva iubit mai mult decât cinstea şi îngrijirea pe care le arată către alţii.
Nici nu este de ajuns numai de a iubi; ci trebuie de a arăta şi cinste celor iubiţi, precum şi a avea grijă de ei, sau mai bine zis, tot din iubire vin şi acestea, după cum şi iubirea se înfierbântă prin cinste şi îngrijire, aşa că sunt edificatoare una alteia. Căci sunt mulţi care în gândul lor iubesc, însă când este nevoie, nu dau mână de ajutor. De aceea Apostolul din toate părţile clădeşte dragostea. Şi cum am putea fî sârguincioşi?
„Cu duhul fiţi fierbinţi”, zice. Priveşte, cum el pretutindeni cere silinţă, căci n-a zis numai „să dăruiţi”, ci a adăugat: „întru nevicleşug”, adică cu îmbelşugare, nici numai „să cârmuiţi”, ci „întru osârdie”, nici numai „să miluiţi”, ci a adăugat: „întru bunăvoinţă”; nu numai „să cinstiţi”, ci să aveţi voi întâietatea în a cinsti; nu numai „să iubiţi”, ci fără făţărnicie; n-a zis numai „fugind de rău”, ci „urând răul”, nici numai „să faceţi binele”, ci „lipindu-vă voi de tot lucrul bun”, nici „fiţi osârduitori”, ci a adăugat imediat „cu sârguinţă”, şi nici „să aveţi duh”, ci să fiţi „cu duhul fiţi fierbinţi”, adică să fiţi fierbinţi şi mereu treji.
Dacă vei avea toate cele spuse mai înainte, vei atrage duhul; şi când el va rămâne pe lângă tine, te va face destoinic spre acelea, şi toate care purced de la duhul şi de la dragoste vor fi uşoare, căci din toate părţile tu eşti înfierbântat. Nu vezi taurii care poartă pe spate semnul fierului roşu cu care au fost însemnaţi, cât sunt de grozavi şi de nesuferiţi pentru toţi? Tot aşa şi tu vei deveni nesuferit diavolului, dacă din toate părţile vei avea cu tine văpaia duhului şi a dragostei.
„Domnului slujiţi”. Prin toate cele arătate până acum, noi vom putea sluji Domnului. Câte ai face fratelui tău, asupra stăpânului se răsfrâng; şi întrucât acela a avut binefaceri de la tine, pe aceiaşi măsură ţi se va socoti răsplata.
Ei bine, ai văzut unde a înălţat el cugetul celui ce face acestea?
Mai departe, arătând cum s-ar putea aprinde văpaia duhului, zice: „Bucuraţi-vă în nădejde; în suferinţă fiţi răbdători; la rugăciune stăruiţi” (12, 12).
Toate acestea sunt elemente ce contribuie la aţâţarea focului aceluia. Fiindcă mai înainte el a cerut risipa banilor în milostenii, osteneala trupurilor, îngrijire, sârguinţă şi învăţătură, şi toate celelalte grele şi cu anevoie de purtat, de aceea aici el mângâie, iarăşi pe cel ce luptă, cu dragostea, cu duhul, cu speranţa, fiindcă nimic nu poate face sufletul omenesc atât de curajos şi de dârz, ca o speranţă bună. Dar chiar mai înainte de bunurile nădăjduite, el dă şi un alt premiu. Fiindcă speranţa era pentru cele viitoare, zice: „în suferinţă fiţi voi răbdători”. Şi într-adevăr, că mai înainte de cele viitoare, adică chiar în viaţa prezentă, omul îşi agoniseşte un mare bun din scârbe şi necazuri, căci devine încercat şi răbdător în încercările vieţii. După aceasta şi un alt ajutor ne procură, zicând: „la rugăciune stăruiţi”.
Când şi dragostea face lucrul uşor, şi duhul ajută, şi speranţa uşurează, când necazul te face mai încercat şi mai destoinic de a suferi totul cu bărbăţie, şi când împreună cu acestea mai ai şi o altă armă, adică rugăciunea şi ajutorul căpătat prin ea, ce ar mai putea fi greu de îndeplinit din cele poruncite? Nimic. Ai văzut cum din toate părţile el a înţepenit bine pe luptător, şi cum a arătat că toate cele poruncite sunt foarte uşor de îndeplinit? Apoi gândeşte-te cum se vorbeşte despre milostenie, sau mai drept vorbind, nu despre milostenia simplă, ci de milostenia dată sfinţilor.

Mai sus spunând: „Cel ce miluieşte, întru bunăvoinţă”, prin aceasta a deschis mâna tuturor; iar aici el vorbeşte de credincioşi. Pentru aceea şi adaugă, zicând: „Faceţi-vă părtaşi la trebuinţele sfinţilor” (12, 13).
Nu spune: „Procuraţi-le cele de trebuinţă”, ci „Faceţi-vă părtaşi la trebuinţele sfinţilor”, arătând prin aceasta că ei mai mult iau decât dau, şi că faptul acesta este un fel de negoţ, căci a fi părtaş înseamnă a lua parte la câştig. Contribui tu cu bani? Dar şi aceia contribuie prin curajul şi prin rugăciunile lor către Dumnezeu pentru tine. „Iubirea de străini urmând”. N-a zis „făcând, sau lucrând”, ci „urmând”, învăţându-ne pe noi de a nu aştepta ca să vină la noi cei ce au nevoie de ajutorul nostru, ci noi să alergăm după ei şi să-i urmărim în nevoile lor.
Aşa a făcut Lot, aşa a făcut Avraam, căci acesta din urmă în acest scop şi-a petrecut o zi întreagă aşteptând un asemenea vânat preţios, iar când l-a văzut, a şi alergat întru întâmpinarea lui, şi după ce i s-a închinat până la pământ, a zis: „Doamne, de am aflat har înaintea ta, să nu treci pe lângă sluga ta” (Facere 18, 3). El nu a făcut după cum facem noi, văzând un străin sau un sărac, încruntând sprâncenele, necrezându-i vrednici nici măcar de a le răspunde la complimentele ce ni le fac, şi chiar dacă după nenumărate rugăminţi ne înduplecăm a le da ceva, apoi poruncim slugii de a le da un ban şi cu aceasta credem că am făcut totul. Nu aşa însă a făcut acela, ci el mai întâi şi-a luat rolul de rugător şi slugă, deşi nici nu cunoştea pe cine urmează să primească în cortul său. Noi, deşi ştim bine că vom primi pe Hristos, totuşi nici aşa nu ne facem mai blânzi, căci iată acela se roagă şi se închină înaintea noastră, iar noi batjocorim pe cel ce se apropie de noi. Acela a îngrijit de oaspeţi, şi împreună cu femeia sa a făcut totul pentru primirea lor, pe când noi nu facem aceasta nici măcar prin slugile noastre.

Dacă poate ai voi să vezi şi masa ce a întins-o oaspeţilor lui, ai vedea şi aici multă osârdie din partea lui; iar osârdia aceasta nu era atât prisosinţa bucatelor puse înaintea lor, pe cât era bogăţia intenţiei lui. Câţi bogaţi erau în acel timp? Şi totuşi nici unul n-a făcut ca Avraam. Câte văduve erau în Israel pe timpul lui Ilie? Şi totuşi nici una n-a ospătat pe Ilie. Câţi bogaţi iarăşi erau pe timpul lui Elisei? Şi cu toate acestea singură sunamiteanca a cules rodul ospitalităţii, după cum şi Avraam atunci, care pentru dărnicia şi bunăvoinţa ce a arătat este vrednic de admirat, mai ales că nici nu ştia cine erau cei ce veniseră la el, şi totuşi el a fost gazdă acelor străini. Deci nici tu să nu descoşi pe cel ce vine la tine, căci îl primeşti pentru Hristos.

Dacă veşnic vei cerceta pe cel ce-ţi cere ospitalitate, de multe ori vei trece cu vederea chiar şi pe cel vrednic de îngrijire, şi din această cauză vei pierde plata. Deşi chiar cel ce primeşte pe unul care poate nu este bun, şi totuşi pentru aceasta nu este acuzat, ci are încă şi plată. „Cine primeşte prooroc în nume de prooroc plată de prooroc va lua” (Matei 10, 41), zice, pe când cel ce cercetează zadarnic va trece cu vederea chiar pe bărbatul vrednic şi minunat, şi va da seamă de aceasta. Deci nu cercetează viaţa şi faptele celui ce are nevoie de ajutorul tău, căci este cea mai de pe urmă mojicie, ca pentru o pâine ce-i dai să-i cercetezi întreaga lui viaţă. Dacă el este ucigaş de oameni, dacă este tâlhar sau altul asemenea, oare nu ţi se pare vrednic de o bucată de pâine sau de câţiva bănuţi? Dar iată că Stăpânul tău face ca soarele să răsară pentru el; şi tu îl crezi nevrednic chiar de hrana de toate zilele?!
Dar eu pe lângă acestea voi mai adăuga şi altceva: chiar dacă ai şti foarte bine că omul acela este încărcat de mii de rele, şi nici atunci nu vei avea vreo îndreptare, lipsindu-l de hrana zilnică. Într-adevăr că şi tu eşti rob al celui ce zice: „Nu ştiţi, oare, fiii cărui duh sunteţi” (Luca, 9, 55)? Eşti şi tu rob, zic, al Celui ce slujea pe cei ce aruncau cu pietre asupra Sa, şi Care mai ales S-a şi răstignit pentru ei. Să nu-mi spui că săracul care îţi cere milostenie a ucis pe un altul, căci chiar de ar urma ca să te omoare şi pe tine, totuşi nici atunci nu eşti îndreptăţit de a-l trece cu vederea. Fiindcă şi tu eşti ucenic al Celui ce S-a răstignit şi a pătimit, al Celui ce dorea mântuirea celor ce-L răstigniseră, al Celui ce zicea chiar când se găsea răstignit pe cruce: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca, 23, 34). Eşti robul Aceluia Care S-a purtat cu blândeţe către cel ce-L lovise, a Aceluia Care a încununat pe cel ce-L batjocorise pe cruce. Şi ce ar putea fi deopotrivă cu această bunătate? Fiindcă la început amândoi tâlharii Îl batjocoreau, El cu toate acestea unuia dintre ei i-a deschis raiul. Şi lăcrimează pentru cei ce urmau a-L ucide, şi se tulbura şi neliniştea văzând pe cel ce urma să-L vândă, nu pentru că urma a fi răstignit, ci pentru că acela se pierdea. Se tulbură, deci, pentru că ştia mai dinainte că acela se va spânzura, şi se neliniştea de osânda lui după spânzurare. Şi deşi cunoştea răutatea şi viclenia lui, totuşi până în ceasul cel de pe urmă l-a răbdat, şi nu numai că nu l-a respins, ci încă l-a şi sărutat pe el, trădătorul.

Stăpânul tău sărută pe trădător şi primeşte cu veselie pe buze pe cel ce urma a-i vărsa imediat cinstitul Său sânge, şi tu nu învredniceşti pe sărac nici cu o pâine? Şi nu te îngrijeşti de legea pe care a aşezat-o Hristos? Prin acestea El a arătat că nu numai pe cei săraci, dar chiar şi pe cei ce ne duc la moarte nu trebuie a-i dispreţui. Să nu-mi spui că „cutare mi-a pricinuit rele”, ci gândeşte-te ce a făcut Hristos cu Iuda înainte de a fi răstignit, prin sărutarea prin care urma să fie vândut, voind prin aceasta a îndrepta pe vânzător. Şi priveşte cu câtă modestie îi vorbeşte: „Iudo, cu sărutare pe Fiul Omului vinzi?” (Luca 22, 48). Pe cine nu ar fi mişcat, pe cine nu ar fi înduioşat acest glas? Pe care fiară sălbatică nu ar fi îmblânzit? Pe care diamant nu l-ar fi sfărâmat asemenea voce? Dar pe ticălosul acela nu l-a mişcat deloc. Să nu-mi spui că „cutare a omorât pe cutare, şi de aceea eu îl dispreţuiesc”, căci de ar urma să înfigă chiar în tine cuţitul, şi să-şi mânjească dreapta sa în grumazul tău, tu totuşi sărută acea mână dreaptă, fiindcă şi Hristos a sărutat gura aceea care a uneltit sfâşierea Lui.

De aceea nici tu nu urî pe cel ce te duşmăneşte, ci lăcrimează şi fie-ţi milă de el, căci într-adevăr un astfel de om este vrednic de a fi plâns de noi. Noi suntem slugile Aceluia care a şi sărutat pe vânzător. Nu vreau a înceta deloc de a vă vorbi de aceasta necontenit, şi a vă spune cuvintele acelea, mai blajine decât sărutarea Celui ce le-a grăit. El n-a zis: „O, nebunule şi plinule de răutate! O, vânzătorule! Această răsplată îmi dai pentru atâtea binefaceri?”. Însă cum? „Iudo”, punând aici numele lui principal, ceea ce este faptul unuia care jeleşte, care deşteaptă pe altul, iar nu faptul unuia ce este mâniat. Şi nu zice: „vinzi cu sărutare pe dascălul tău şi pe Stăpânul tău, şi pe binefăcătorul tău”, ci „pe Fiul Omului”? Chiar dacă n-ar fi fost dascălul şi Stăpânul tău, totuşi pe Cel ce se poartă cu tine cu atâta blândeţe, pe Cel ce se arată către tine atât de sincer, încât te-a sărutat chiar în timpul vânzării Lui, când tu prin sărutare dăduseşi semnul vânzării, pe Acesta Îl vinzi? Binecuvântat eşti, Doamne! Căci câte exemple nu ne-ai dat Tu nouă de smerenie şi de neviclenie! Către Iuda aşa s-a arătat, însă nu tot aşa oare şi către cei ce veniseră înarmaţi cu săbii, ciomege şi cu făclii?

Şi ce ar putea fi mai blajin şi mai blând decât cuvintele grăite de El acelora? Căci deşi ar fi putut să facă lesne ca toţi aceia să dispară deodată dintre cei vii, cu toate acestea nimic n-a făcut, ci cu multă bunătate şi blândeţe vorbeşte cu ei, zicându-le: „Ca la un tâlhar aţi ieşit, cu săbii şi cu ciomege, ca să Mă prindeţi” (Matei 26, 55). Şi aruncându-i oarecum la pământ, fiindcă rămăseseră toţi în nesimţire, El de bună voie S-a predat, şi a răbdat văzând pe cei ce-I legau sfintele Lui mâini, deşi putea ca deodată să zguduie totul şi să arunce jos. Dar tu, chiar şi după toate aceste exemple, te porţi cu sălbăticie către sărac, care deşi poate este vinovat de mii de rele, totuşi foamea şi goliciunea lui ar fi de ajuns a mişca chiar sufletul cel mai împietrit. Tu stai faţă de cel sărac ca o fiară sălbatică, imitând furia leilor; şi deşi leii niciodată n-ar gusta din trupurile moarte, tu însă văzând mutilat de multe rele trupul lui, te arunci asupra lui zăcând jos la pământ, şi-l sfâşii prin batjocuri, şi adaugi necazuri peste necazuri, şi pe cel ce s-a refugiat la liman tu îl împingi şi-l izbeşti în stâncă, şi-i pregăteşti un naufragiu mai grozav decât celor de pe mare. Şi cum vei mai zice lui Dumnezeu: „Miluieşte-mă”? Cum vei mai cere iertarea păcatelor batjocorind pe cel ce cu nimic nu ţi-a greşit ţie, şi-i ceri socoteală de sărăcia şi de lipsa lui, întrecând fiarele cu sălbăticia ta? Acelea cel puţin, când sunt silite de pântece, se ating de hrana legiuită lor, pe când tu, deşi nimic nu te împinge şi nici nu te sileşte, sfâşii pe fratele tău, muşcându-l şi scuipându-l, deşi nu cu dinţii, ci cu cuvintele, care de multe ori sunt mai groaznice decât toate muşcăturile.
Cum, deci, vei mai primi tu Sfânta Jertfă, când îţi mânjeşti limba cu sânge omenesc? Cum vei întâmpina pe altul cu „Pace ţie!”, când gura îţi este încărcată de război asupra lui? Cum te vei bucura de hrana simţită, când gura îţi este plină de atâta venin? Nu voieşti a alina sărăcia; de ce atunci o mai înjoseşti? Nu voieşti a ridica pe cel căzut; de ce atunci să-l mai dobori? Nu voieşti să împrăştii scârba; de ce încă să o mai întinzi? Nu voieşti să dai câţiva bani; de ce atunci să mai şi batjocoreşti cu cuvinte proaste? Nu ai auzit ce pedeapsă vor lua cei ce nu hrănesc pe săraci, la ce osândă sunt condamnaţi? „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41). Deci, dacă cei ce nu hrănesc pe săraci vor fi pedepsiţi atât de mult, dar încă cei ce pe lângă faptul că nu-i hrănesc îi mai şi batjocoresc? Ce osândă nu vor suferi, ce pedeapsă a gheenei nu vor simţi atunci?
Deci, iubiţilor, pentru ca nu cumva să aprindem asupra noastră atâtea rele, să îndreptăm această boală urâcioasă, pe cât timp suntem stăpâni pe noi înşine, şi să punem frâu limbii, ca nu numai să nu mai batjocorim pe cel sărac, ci încă să-l mângâiem şi cu vorbele, şi cu faptele, ca astfel să ne putem agonisi şi noi milă mare din partea lui Dumnezeu şi să putem nădăjdui la bunătăţile cele făgăduite. Cărora fie ca toţi să ne învrednicim, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care se cuvine a aduce împreună-slăvire Tatălui şi Duhului Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.