OMILIA XXII

din “Omilii la Epistola catre Romani”

[Nu trebuie a răsplăti răului cu răul]

„Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc, binecuvântaţi-i şi nu-i blestemaţi” (Romani 12, 14).
După ce i-a învăţat cum trebuie a se purta unii cu alţii, şi după ce a legat unificator mădularele trupului, la urmă îi aşează ca în linie de luptă faţa de cei de dinafară, cu care ocazie arată cât de uşoară este lupta. Precum cineva, care nu poate face nici o faptă organizată pentru ai săi, cu greu va putea să facă ceva pentru alţii, sau să organizeze cele ale străinilor, tot aşa şi cel ce are o bună experienţă în acestea, cu multă uşurinţă le va face faţă de străini. De aceea şi Pavel, păşind înainte pe calea aleasă, după toate cele spuse până aici adaugă şi aceasta: „Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc”. N-a zis: „să nu vă purtaţi cu răutate, sau să vă răzbunaţi”, ci a cerut mai mult decât acestea. A nu fi cu răutate, sau a nu căuta răzbunare asupra altuia, este desigur actul unui filosof. Însă a binecuvânta pe cei ce ne prigonesc este faptul unui înger. Şi după ce spune:

„binecuvântaţi”, adaugă imediat: „şi nu blestemaţi”, adică să nu facem şi noi precum ei; să nu facem aceasta din urmă, ci numai pe cea dintâi, fiindcă cei ce ne alungă pe noi sunt pricinuitori ai plăţii ce ni se va da. Dacă tu privighezi, pe lângă plata ce o vei avea, îţi vei procura şi o altă plată. Acela îţi va procura plată prin faptul că te persecută, iar tu îţi vei procura plată sie-ţi pentru binecuvântarea lui, în loc de blestem; căci prin aceasta tu ai dat dovada cea mai mare de dragoste către Hristos. După cum cel ce blestemă pe persecutor arată că nu se bucură mult suferind persecuţiile pentru Hristos, tot aşa şi cel ce binecuvintează pe cel ce-l prigoneşte dă dovadă de o mare dragoste faţă de Hristos. Deci, tu să nu-l defaimi, ca nu cumva tocmai el, persecutorul tău, să culeagă plata cea mai mare. Mai mult încă, şi pe el îl vei învăţa că faptul acesta este al bunăvoinţei tale, iar nu silit; că este fapt de sărbătoare şi veselie, iar nicidecum de întristare. De aceea şi Hristos zicea: „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea” (Matei 5, 11). De aceea şi apostolii se întorceau bucurându-se, nu numai deoarece au auzit rele, ci pentru că au fost şi bătuţi. Dar împreună cu acestea tu vei mai câştiga şi altceva nu mic, anume aceea că îi vei uimi pe persecutorii tăi, şi prin fapte îi vei învăţa şi pe dânşii că tu călătoreşti spre o altă viaţă. Când ei te vor vedea bucurându-te şi săltând pentru că suferi rele, vor cunoaşte lămurit prin fapte că tu ai mai mari speranţe decât cele prezente; pe când dacă nu faci aşa, ci plângi şi te tânguieşti, de unde vor putea ei cunoaşte că tu aştepţi o altă viaţă? Pe lângă aceasta, vei mai reuşi şi în altceva; anume că dacă te vor vedea că tu nu te întristezi de persecuţiile şi batjocorile lor, ba încă îi şi binecuvintezi, atunci vor înceta de a te mai alunga.
Priveşte, deci, câte bunuri se nasc de aici: şi tu ai o plată mai mare, dar şi ispita este mai mică; şi acela va renunţa de a te mai prigoni, şi Dumnezeu Se va proslăvi, iar înţelepciunea ta va fi o învăţătură către evlavie pentru cel rătăcit. De aceea El ne-a poruncit a răsplăti cu binele, nu numai pe cei ce ne batjocoresc, ci şi pe cei ce ne prigonesc, şi prin fapte ne oprimă. Aici El ne-a poruncit a binecuvânta; mai departe însă, suntem sfătuiţi de a le face bine chiar şi prin fapte.
„Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng” (12, 15).
Fiindcă se poate ca cineva să binecuvinteze şi să nu blesteme, şi cu toate acestea asemenea fapte să nu fie făcute din dragoste, de aceea el voieşte să fie aprins în noi focul dragostei. De aceea a adăugat şi aceasta, ca nu numai să binecuvântăm, ci să şi compătimim cu dânşii, dacă i-am vedea vreodată căzuţi în nenorocire. „Aşa este”, zici tu; „a se întrista cineva şi a plânge cu cei ce plâng este drept, şi cu drept cuvânt a poruncit a face aceasta; însă pe cealaltă de ce a mai poruncit-o, câtă vreme nu este vreun lucru mare?”. Dar tocmai faptul de a te bucura cu cei ce se bucură necesită un suflet mai înalt decât de a plânge cu cei ce plâng. Aceasta o face însăşi firea, şi nimeni nu este atât de împietrit ca să nu plângă pe cel ce este în nenorociri; pe când tocmai aceia au nevoie de un suflet bărbătos, adică nu numai de a nu invidia pe cel ce prosperă în afacerile sale, ci încă de a se şi bucura. De aceea şi Apostolul acest fapt l-a arătat mai întâi, fiindcă nimic altceva nu întăreşte dragostea dintre oameni atât de mult ca faptul de a ne împărtăşi bucuriile şi supărările unii altora.
Deci dacă tu te găseşti departe de rele şi necazuri, aceasta să nu te facă să rămâi fără simpatie şi fără compătimire faţă de cel necăjit. Căci aproapelui tău, suferind rele, tu îi eşti dator a împărtăşi nenorocirea lui. Aşadar, împărtăşeşte-te de lacrimile lui, ca să-i uşurezi greaua tristeţe; împărtăşeşte-te de bucuria lui, ca să-i înrădăcinezi veselia în sufletul lui mâhnit şi ca să-i întăreşti puternic dragostea alinătoare. Mai înainte de el, ţie însuţi îţi eşti de folos, căci prin lacrimi tu te vei face mai milostiv, iar prin faptul că te bucuri împreună cu el atunci când se bucură, adică atunci când prosperă în ale sale, tu te cureţi de orice invidie şi ură.
Acum tu gândeşte-te şi la blândeţea şi uşurinţa cuvintelor lui Pavel. El n-a zis: „împrăştie sau alungă nenorocirea lui”, ca nu cumva să răspunzi de multe ori că este peste putinţă, ci a poruncit ceea ce este mai uşor de făcut, şi în care tu singur eşti stăpân. Dacă tu nu poţi să alungi relele, cel puţin contribuie cu lacrimi, şi atunci ai alungat o mare parte din ele. Daca nu poţi să sporeşti bunăstarea aproapelui, cel puţin contribuie cu bucuria, şi atunci ai adăugat mult la bunăstarea lui. De aceea, el ne îndeamnă nu numai de a nu invidia pe altul, ci încă mai mult, anume de a ne şi bucura, ceea ce e mai mult decât a nu invidia.
„Cugetaţi acelaşi lucru unii pentru alţii; nu cugetaţi la cele înalte, ci lăsaţi-vă duşi spre cele smerite” (12, 16).
Şi de astă-dată pune multă silinţă în recomandarea umilinţei, cu care şi-a început cuvântul. Fiindcă era natural ca ei să fie îngâmfaţi şi înfumuraţi, atât prin valoarea cetăţii în care se găseau, cât şi din multe alte împrejurări, de aceea şi Apostolul necontenit critică aceasta boală şi moderează îngâmfarea. Nimic nu poate sfâşia trupul Bisericii atât de mult ca mândria. Dar ce înseamnă „Cugetaţi acelaşi lucru unii pentru alţii”? Ţi-a intrat un sărac în casă? Îndreaptă-te spre el cu cugetul; nu te îngâmfa şi nici nu adopta un aer de superioritate pentru bogăţia ta, căci în Hristos nu există bogat şi sărac, ci toţi deopotrivă. Să nu te ruşinezi pentru haina lui cea de dinafară, ci primeşte-l pentru credinţa lui cea dinlăuntru; şi nici dacă-l vezi mâhnit şi întristat, să crezi că ar fi nevrednic de tine a-l mângâia; şi iarăşi, nici dacă-l vezi prosperând, să roşeşti de a lua parte la plăcerea şi bucuria lui, ci, ceea ce cugeti pentru tine însuţi, cugetă şi pentru acela, după cum şi zice: „Cugetaţi acelaşi lucru unii pentru alţii”. De pildă: te consideri pe tine a fi mare? Tot aşa consideră-l şi pe acela, îl consideri pe acela a fi mic şi umilit? O asemenea hotărâre dă şi pentru tine însuţi, şi atunci ai îndepărtat orice anomalie. „Dar cum ar fi aceasta cu putinţă?”, zici tu. Dacă vei alunga din tine uşurinţa şi prostia. De aceea a şi adăugat: „nu cugetaţi la cele înalte, ci lăsaţi-vă duşi spre cele smerite”, adică: coboară-te la nimicnicia aceluia, conformează-te cu slăbiciunile lui, pleacă-te şi nu te arăta neplăcut. Nu te smeri cu cugetul doar de formă, ci şi ajută, întinde-i şi mâna, iar aceasta nu pentru acela, ci pentru tine însuţi, precum un tată purtând de grijă fiului, precum capul purtând de grijă trupului, după cum zice şi în altă parte: „Aduceţi-vă aminte de cei închişi, ca şi cum aţi fi închişi cu ei” (Evrei 13, 3).

Sub numirea de „smeriţi”, de aici, el înţelege nu pe cei smeriţi într-un mod oarecare, ci pe cei cu adevărat smeriţi, pe cei nebăgaţi în seamă.
„Nu vă socotiţi voi înşivă înţelepţi”. Adică, să nu vă credeţi a fi întru totul destoinici, că nu aţi mai avea nici o lipsă. De altfel, tot Scriptura zice în altă parte: „Vai de cei care sunt înţelepţi în ochii lor şi pricepuţi după gândurile lor!” (Isaia 5, 21). Deci, şi prin aceste vorbe iarăşi surpă nesocotinţa lor, şi le înfrânează îngâmfarea şi mândria. Într-adevăr, nimic nu înfumurează şi nimic nu desparte pe cineva de alţii, ca ideea prostească de a se crede că el este desăvârşit şi nu are nevoie de nimeni. Însă Dumnezeu a ordonat ca noi să avem nevoie unii de alţii. Chiar de ai fi înţelept, tu ai nevoie şi de altul; iar de cumva crezi că nu ai nevoie, atunci singur te-ai făcut mai nesăbuit şi mai nedestoinic decât toţi oamenii. Un astfel de om singur s-a izolat de ceilalţi oameni; este lipsit de orice ajutor, şi în toate faptele lui păcătuieşte, fără să se bucure de vreo îndreptare sau iertare din partea cuiva. Prin necugetarea sa el a întărâtat şi pe Dumnezeu împotriva sa, şi de aceea multe greşeli va face.

Este cu putinţă, de multe ori, ca chiar cel înţelept să nu prevadă ceea ce trebuie, şi, din contră, ca acela mai simplu şi mai naiv să prevadă ceva din cele necesare, după cum de pildă s-a petrecut cu Moise şi cu socrul său, cu Saul şi cu sluga sa, cu Isaac şi cu Rebeca. Să nu crezi că te înjoseşti având nevoie de altul, ci, dimpotrivă, faptul acesta te înalţă şi te face mai puternic, te face mai strălucit şi mai în siguranţă.
„Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău” (12, 17). Dacă tu defaimi pe altul care dă dovadă de zavistie, oare prin aceasta nu te-ai făcut singur răspunzător de aceeaşi vinovăţie? Dacă el a făcut rău, de ce tu nu fugi de acel rău? Şi priveşte cum Apostolul n-a făcut aici nici o deosebire între oameni, ci a stabilit o lege comună. El n-a zis: „să nu răsplăteşti cu rău pe cel credincios”, ci „nimănui”, adică nici elinului, nici celui păgân şi întinat, cu un cuvânt nimănui, oricine ar fi acela.
„Purtaţi grijă de cele bune înaintea tuturor oamenilor. Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii” (12, 17, 18).
Aceasta este ceea ce şi Hristos zice: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor” (Matei 5, 16), nu ca să vieţuim pentru slavă deşartă, ci pentru ca să nu oferim altora nici un motiv de nemulţumire împotriva noastră. De aceea şi zice Apostolul în altă parte: „Nu fiţi piatră de poticnire nici iudeilor, nici elinilor, nici Bisericii lui Dumnezeu” (I Corinteni 10, 32). Bine a făcut Apostolul când a zis „dacă se poate”, căci sunt şi anumite împrejurări când nu este cu putinţă, ca de pildă atunci când este vorba de evlavie, când lupta este pentru cei nedreptăţiţi.

Şi ce te miră dacă Apostolul a dat această libertate faţă de ceilalţi oameni, când o asemenea libertate a dat chiar şi bărbatului sau şi femeii, zicând: „Dacă însă cel necredincios se desparte, să se despartă” (I Corinteni 7, 15)? Ceea ce el zice, deci, prin pasajul de faţă, înseamnă: „cât depinde de tine, fă aşa încât nimănui să nu dai pricină de război şi luptă, nici iudeului, nici elinului; însă, dacă ai vedea undeva că evlavia este vătămată, atunci tu nu prefera înţelegerea înaintea adevărului, ci adoptă o atitudine de curaj chiar până la moarte. Şi nici aşa să nu te afli în război cu sufletul adversarului, şi nici să nu dispreţuieşti credinţa lui, ci luptă-te numai cu faptele lui”. Aceasta este ceea ce el zice: „pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii”. Chiar de nu ar fi acela iubitor de pace, totuşi tu nu-i umple sufletul de zbucium şi amărăciune, ci fii prietenul lui de bună voie, după cum am zis; însă adevărul niciodată să nu-l trădezi.
„Nu vă răzbunaţi singuri vouă, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: «A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul»” (12, 19).
Cărei mânii să lase loc? Mâniei lui Dumnezeu. Fiindcă cel nedreptăţit mai cu seamă aceasta doreşte să vadă cu ochii: răzbunarea nedreptăţii lui. Doreşte, cu alte cuvinte, să se vadă răzbunat; atunci tocmai aceasta i se dă din belşug. „Dacă tu nu te răzbuni singur, zice, Dumnezeu va fi Acela care te va răzbuna, El va pedepsi după cum trebuie. Dă-i voie, deci, Lui, să vină în apărarea ta”; căci aceasta înseamnă: „ci lăsaţi loc mâniei”.
Apoi, fiindcă a îndemnat îndeajuns, la urmă adaugă şi mărturia extrasă din Sfânta Scriptură, în puterea căreia atrăgând mai mult pe auditori, le cere totodată şi o mai înaltă filozofie, zicând: „Deci, dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând aceasta, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui” (12, 20). Iar după acestea imediat adaugă: „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele” (12, 21).
„Şi ce spun eu – zice – că trebuie a păstra pacea? Iată că poruncesc încă mai mult: poruncesc chiar de a face bine vrăjmaşului. Hrăneşte-l, zic, şi adapă-l”. Apoi, fiindcă a poruncit un lucru foarte mare şi greu de îndeplinit, a adăugat: „căci, făcând aceasta, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui”. Aceasta o zice Apostolul pentru ca şi pe acela să-l înfrâneze cu groaza, şi pe aceasta să-l facă mai binevoitor în fapta bună, prin nădejdea răsplăţii ce o va avea. Când cel nedreptăţit este slab cu duhul, nu se gândeşte atât de mult la propriile sale bunuri, pe cât se gândeşte la pedeapsa celui ce l-a îndurerat pe el; iar pentru el nimic nu este atât de plăcut, ca a vedea pe duşmanul său pedepsit. Deci, ceea ce el doreşte, aceasta îi şi oferă de la început.

Iar după ce crede că furia l-a părăsit, îl îndeamnă spre lucruri mai înalte, zicând: „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele”. Ştia bine Apostolul că de ar fi duşmanul chiar fiară sălbatică, nu va mai rămâne în duşmănie când vede că i se dă pâine fiind flămând; în acelaşi timp şi cel nedreptăţit, chiar de ar fi de mii de ori nesăbuit şi mic la suflet, totuşi hrănind şi potolind setea duşmanului, la urmă el însuşi nu va mai dori pedeapsa aceluia. De aceea la urmă încurajându-se, nu mai ameninţă pur şi simplu, ci vorbeşte de pedeapsa cea mai mare pe care o va lua acela; căci n-a zis: „îl vei pedepsi”, ci „vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui”. Apoi, lăudându-l pentru acest fapt, zice: „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele”, dându-ne de înţeles că nu trebuie a fi stăpâniţi de ideea răzbunării, fiindcă a ţine minte răul înseamnă a fi biruiţi de rău.

Dar Apostolul nu a spus aceasta de la început, căci nu avea nici prilejul. Acum însă, după ce cel nedreptăţit şi-a deşertat toata mânia, adaugă zicând: „biruieşte răul cu binele”, fiindcă şi aceasta este o biruinţă. Şi cel ce se luptă fizic, atunci mai cu seamă biruieşte, când nu se aruncă asupra adversarului, spre a căpăta răni, ci când apărându-se îşi face adversarul să-şi consume puterile în aer. Şi astfel nici el nu va fi rănit în acea luptă, totodată şi puterea adversarului va fi cu totul doborâtă. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu insultele. Când tu ai răspuns cu batjocură la batjocură, ai fost biruit, nu de oameni, ci, ceea ce este mai ruşinos, ai fost biruit de patima mâniei, care stăpâneşte pe omul lipsit de libertate; iar dacă ai tăcut, atunci, pe lângă faptul că ai biruit, ai câştigat şi trofeul fără nici o osteneală, şi în acelaşi timp vei avea pe cei mulţi de partea ta, care te vor încununa şi vor cunoaşte clar neadevărul şi nedreptatea batjocorii suferite.

Cel ce răspunde batjocorii, este de toţi considerat că răspunde ca unul ce este atins acolo unde-l doare, şi deci singur lasă a se înţelege bănuiala că are cunoştinţă de cele ce se vorbesc despre el, pe când dacă el râde de cele ce i se atribuie, prin râs a doborât părerea ce îi era contrară. Dar dacă voieşti să ai o dovadă evidentă a celor pe care le spun, întreabă chiar pe adversar: când este el mai mult supărat? Când, fiind înfierbântat de mânie, tu îi răspunzi cu batjocuri, sau atunci când el batjocorindu-te, tu râzi de dânsul? Desigur că atunci când nu iei în considerare insultele lui. Nu atât este el mulţumit şi încântat că nu i s-a răspuns la aceste insulte, pe cât este de mâhnit că nu poate să se atingă de tine. Nu vedeţi voi pe cei înfuriaţi de mânie cum nu fac atâta caz de rănile lor şi cum se aruncă cu cea mai mare furie asupra adversarului, căutând în tot felul, mai rău ca porcii sălbatici, să-l rănească, şi cum mai mult aceasta urmăresc, decât să se apere pentru a nu pătimi ceva? Deci, când tu îl vei lipsi de aceea ce el doreşte în special, atunci l-ai lipsit de totul, l-ai dispreţuit cu desăvârşire, l-ai arătat că este vrednic de dispreţ, că este mai mult un copil decât un bărbat destoinic.

Tu atunci vei căpăta aprobarea tuturor, precum un filosof, iar pe acela îl vei arăta lumii ca o fiară sălbatică. Aceasta să o facem şi când suntem loviţi, anume când vrem să lovim pe adversar şi să-i dăm lovitura cea mai grea; să-i întoarcem, zic, şi obrazul celălalt, şi atunci i-am provocat mii de răni. Căci cei ce pe tine te aplaudă atunci şi te admiră, pentru el sunt mai groaznici decât cei ce l-ar bate cu pietre. Înaintea acelora şi cugetul lui îl va mustra, şi-l va tortura grozav, şi, ca şi cum ar fi suferit cea mai mare ruşine, el va pleca abătut şi ruşinat. Dacă poate aştepţi şi slava celor mulţi, atunci şi de aceasta te vei bucura. De altfel, noi cu toţii avem simpatie faţă de cei ce pătimesc pe nedrept; dar dacă vedem că ei nici măcar nu se apără, ba chiar se şi expun loviturilor, atunci nu numai că simţim milă faţă de ei, ci încă îi şi admirăm.
De aceea mi-a venit acum, iubiţilor, a plânge, căci noi, care putem să ne apărăm de acest păcat, dacă am da ascultare legilor lui Hristos, noi, care am putea să fim liniştiţi şi în această viaţă, iar în cea viitoare să ne bucurăm de bunurile făgăduite nouă, cădem totuşi din amândouă, neascultând de cele spuse de Hristos, şi bătându-ne capul cu cele de prisos. Căci Hristos, ceea ce a legiuit, în folosul nostru a legiuit, învăţându-ne care anume fapte ne fac slăviţi, şi care iarăşi ne fac necinstiţi. Dacă faptul acesta ar fi fost înjositor şi i-ar fi făcut de râs pe ucenicii Lui, nu ar fi poruncit aşa ceva; însă, fiindcă tocmai aceasta ne face mai străluciţi decât toţi, anume că auzind că suntem vorbiţi de rău, nu vorbim şi noi rău, că făcându-ni-se rău de către alţii, nu le facem şi noi rău, – de aceea a poruncit astfel. Deci, dacă a nu răsplăti răul cu rău este o mare virtute, cu atât mai mare este a vorbi de bine pe cei ce ne defaimă, a lăuda fiind batjocoriţi, a face bine celor ce ne urăsc. De aceea, El a orânduit şi acestea.

El cruţă pe ucenicii Săi şi ştie bine ce anume poate face pe cineva mare sau mic. Deci, dacă El şi cruţă, şi ştie în acelaşi timp, de ce atunci te cerţi cu Dânsul, voind a păşi pe altă cale? Căci a birui prin faptul că ai făcut rău, aceasta este una din legile diavoleşti. De aceea în luptele olimpice, ce sunt consfinţite diavolului, astfel biruiesc toţi cei ce se luptă. Însă nu la fel se întâmplă în competiţia lui Hristos; nu aceasta este legea cununilor acordate, ci cu totul din contră, căci Hristos a legiuit să fie încununat nu cel ce loveşte, ci cel lovit, nu cel ce atacă, ci cel atacat. Astfel este competiţia lui Hristos; aici totul este rânduit invers, aşa că nu numai în biruinţa propriu-zisă, ci şi în modul biruinţei minunea se arată mai mare. Când armele biruinţei sunt venite din altă parte, atunci se învederează că în acea parte este cauza biruinţei. Aceasta este puterea lui Dumnezeu, acesta este competiţia cerului, aceasta este priveliştea îngerilor.
Ştiu bine, iubiţilor, că acum după aceste vorbe v-aţi încălzit, şi v-aţi înmuiat mai mult decât ceara, însă plecând de aici, veţi da totul uitării, veţi lepăda totul. De aceea sunt mâhnit, fiindcă nu arătăm prin fapte ceea ce ni se spune în Sfintele Scripturi, deşi prin aceasta noi vom câştiga bunurile cele mai mari. Dacă noi am fi blânzi şi îngăduitori, am putea fi neînvinşi de nimeni, şi nici un om, fie mare sau mic, n-ar putea să ne vatăme vreodată. Dacă cineva te-ar vorbi de rău, pe tine nu te vatămă întru nimic, în timp ce prin acest fapt pe sine însuşi s-a vătămat; dacă te-ar nedreptăţi, iarăşi vătămarea cade asupra lui. Nu vezi tu oare şi în tribunale, cum cei nedreptăţiţi sunt luminoşi la faţă şi vorbesc în toată libertatea, cu mult zel şi curaj, pe când cei ce au nedreptăţit stau de regulă cu ochii în pământ şi sunt cuprinşi în inima lor de ruşine şi de frică?
Şi ce spun eu de acuzare şi nedreptate? Chiar de ar ridica cuţitul asupra ta, chiar de l-ar înfige în gâtul tău şi şi-ar mânji mâna lui dreaptă, totuşi pe tine cu nimic nu te va vătăma, ci pe el însuşi se sfâşie. Pentru aceasta ar putea mărturisi cel care a fost dintâi ucis de mână frăţească. Acela s-a dus către limanul cel liniştit şi a câştigat slava nemuritoare, pe când fratele său, Cain, a trăit o viaţă mai ticăloasă decât orice moarte, gemând şi tremurând întruna, şi purtând în trupul lui vinovăţia faptului săvârşit.
Deci să nu râvnim viaţa acestuia, ci pe a aceluia. Cel ce pătimeşte rău din partea altuia, acel rău nu are loc să stea întru el, fiindcă nu el l-a născut, ci, primindu-l din altă parte, el a făcut binele prin răbdarea avută, pe când cel ce a făcut răul are în sine izvorul răului. Oare nu era Iosif în temniţă, iar desfrânata aceea, care-l dorea trupeşte, nu stătea ea în casă strălucită şi vestită? Deci cine ai fi voit tu să fii, dintre aceştia doi? Şi să nu-mi spui de răsplată, ci cercetează faptele prin sine, şi atunci desigur că ai prefera să stai în temniţă cu Iosif decât în casa cea strălucită a acelei desfrânate. Dacă ai voi să te uiţi drept în sufletul amândurora, ai putea vedea atunci sufletul aceluia în toată libertatea şi plin de curaj, pe când pe al egiptencei l-ai vedea în mare strâmtorare, în frică şi nelinişte, ruşinat şi umilit, căci deşi părea că ea biruise, totuşi aceea numai biruinţă nu fusese.
Ştiind acestea, iubiţilor, să ne pregătim de a pătimi rele, pentru ca astfel să scăpăm de a pătimi rele, şi să ne învrednicim de bunurile viitoare, cărora fie a ne învrednici cu toţii prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care se cade slava Tatălui şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.