din “Omilii la Epistola catre Romaniâ€
[Despre dragostea desăvârşită]
„Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri†(Romani 13, 1).
Despre această problemă vorbeşte mult Apostolul şi în alte epistole ale sale, supunând pe cei cârmuiţi cârmuitorilor, după cum supune şi pe slugi stăpânilor. Aceasta o face ca să arate că Hristos a introdus legile Sale nu cu scopul de a răsturna ordinea obştească a statului, ci în scop de mai bună îndreptare, şi totodată ne învaţă să nu ne implicăm în lupte prosteşti şi prisositoare. Sunt de ajuns intrigile şi certurile ce sunt pricinuite de adevăr şi dreptate, şi prin urmare nu trebuie să ne adăugăm singuri ispite şi tulburări. Dar acum ia seama cum Apostolul a vorbit despre acestea tocmai la timpul potrivit. Într-adevăr, că după ce mai înainte ne-a cerut o mare cugetare, şi după ce ne-a pregătit de a fi folositori şi duşmanilor, ca şi prietenilor, şi celor ce sunt în strâmtorare, ca şi celor ce se găsesc în îmbelşugare, şi celor ce au nevoie, ca şi celor ce nu au, şi cu un cuvânt ne-a făcut de a fi folositori tuturor fără excepţie; după ce în fine ne-a îndrumat spre acea viaţă pe măsura îngerilor, căci ne-a depărtat de mânie şi a înfrânat uşurătatea şi prostia care ne pasc adeseori, iar prin toate acestea ne-a limpezit cugetul, iată că la urmă vine şi introduce şi acest sfat prielnic şi folositor. Dacă cei nedreptăţiţi trebuie a răsplăti cu bine pe împilătorii lor, apoi cu atât mai mult e demn de a se supune celor ce le fac bine.
ÃŽnsă aceasta Apostolul o pune cam pe la sfârÅŸitul sfatului pe care-l dă; acum el nu ne pune înainte astfel de raÅ£ionamente, ci numai datoria pe care o avem de a face acestea. El arată că porunca aceasta este dată tuturor fără excepÅ£ie, ÅŸi preoÅ£ilor, ÅŸi monahilor, iar nu numai celor din lume, ÅŸi de aceea chiar de la început a proclamat acest principiu, zicând: „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniriâ€, adică chiar de ar fi Apostol, sau Evanghelist, sau profet, sau orice, căci o astfel de supunere nu jigneÅŸte întru nimic evlavia. Åži nu zice pur ÅŸi simplu „să asculteâ€, ci „să se supunăâ€. Dreptul principal al unei astfel de legiuiri este al lui Dumnezeu; de aceea ÅŸi pune înaintea credincioÅŸilor acest raÅ£ionament drept, că aceasta este poruncită de Dumnezeu: „Că nu este stăpânire, zice, fără numai de la Dumnezeuâ€. Dar ce spui? AÅŸadar orice stăpânitor este hirotonisit ÅŸi aÅŸezat de Dumnezeu în slujba de stăpânitor? „Nu am spus aceasta – zice – ÅŸi nici că este vorba de fiecare dintre stăpânitori; ci deocamdată eu vorbesc de faptul în sine. A fi stăpâniri, ÅŸi unii să stăpânească, iar alÅ£ii să fie stăpâniÅ£i, toate acestea nu se petrec în lume la voia întâmplării, nu se perpetuează printre popoare ca niÅŸte valuri de mare purtate de vânt încoace ÅŸi încolo, ci toate sunt lucrarea lui Dumnezeu ÅŸi a tainicei Lui înÅ£elepciuniâ€.
De aceea nici n-a zis că „nu este stăpânitor, decât numai de la Dumnezeuâ€, ci vorbeÅŸte de lucrul de sine, zicând: „că nu este stăpânire, fără numai de la Dumnezeu, ÅŸi stăpânirile care sunt rânduiteâ€. AÅŸadar, ca ÅŸi acolo unde zice un înÅ£elept că: „De la Dumnezeu se dă bărbatului femeie†(Proverbe 19, 14) tot acela zice că ÅŸi nunta a făcut-o Dumnezeu ÅŸi că El este Cel ce uneÅŸte bărbat cu femeie, deÅŸi vedem pe mulÅ£i care se unesc unii cu alÅ£ii în rău, ÅŸi nu în puterea Tainei NunÅ£ii, ÅŸi acest fapt noi nu-l atribuim lui Dumnezeu. Dar după cum a zis Hristos: „N-aÅ£i citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat ÅŸi femeie? Åži a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său ÅŸi pe mama sa, ÅŸi se va lipi de femeia sa, ÅŸi vor fi amândoi un trup†(Matei 19, 4-5), tot aÅŸa ÅŸi acel înÅ£elept, explicând, zicea că de la Domnul i se dă bărbatului femeie. Dar fiindcă egalitatea în cinste de multe ori atrage după sine sfadă ÅŸi luptă, de aceea Dumnezeu a făcut multe stăpâniri ÅŸi multe supuneri în acelaÅŸi timp: ca de pildă între bărbat ÅŸi femeie, între fiu ÅŸi părinte, între cel bătrân ÅŸi cel tânăr, între rob ÅŸi slobod, între dascăl ÅŸi ucenic, între stăpânitor ÅŸi stăpâniÅ£i. Åži de ce să te minunezi că aÅŸa se petrece cu comunităţile omeneÅŸti, când vedem că acelaÅŸi lucru l-a făcut ÅŸi cu trupul nostru? Fiindcă nici aici El n-a făcut deopotrivă în cinste toate mădularele, ci pe unele le-a făcut superioare, iar pe altele inferioare; pe unele ca să stăpânească pe celelalte, iar pe altele ca să fie stăpânite. Acest fapt l-ar putea vedea cineva ÅŸi printre animalele necuvântătoare, ca de pildă printre albine, printre cocori, printre turmele de oi sălbatice. Dar nici chiar marea nu este lipsită de aceasta ordine înÅ£eleaptă, căci ÅŸi acolo multe specii de peÅŸti se pun în subordinea unuia dintre ei, ÅŸi sunt astfel comandate încât fac călătorii foarte întinse, în cea mai perfectă ordine. Anarhia pretutindeni este un mare rău ÅŸi pricină a tuturor tulburărilor.
AÅŸadar, după ce a spus de unde este stăpânirea, a adăugat imediat: „Pentru aceea, cel ce se împotriveÅŸte stăpânirii, se împotriveÅŸte rânduielii lui Dumnezeu†(13, 2). Ai văzut unde a ridicat această problemă, cum i-a înfricoÅŸat pe ascultători ÅŸi cum a arătat că îndeplinirea acestei porunci este din datorie? Ca să nu zică credincioÅŸii că „ne înjoseÅŸti ÅŸi ne faci vrednici de dispreÅ£uit, ca noi, care avem făgăduinÅ£a a ne bucura de bunurile împărăţiei celei cereÅŸti, să fim supuÅŸi stăpânitorilor lumii acesteiaâ€, iată că Apostolul arată că făcând aceasta ei se supun nu stăpânitorilor vremelnici, ci lui Dumnezeu ÃŽnsuÅŸi. ÃŽnsă Apostolul nu zice chiar aÅŸa, ci cu ideea contrară îşi înfricoÅŸează ascultătorii, ÅŸi face lucrurile înÅ£elese, zicând că cel ce se împotriveÅŸte stăpânitorului se luptă cu Dumnezeu, Care a legiuit toate acestea.
Prin toate mijloacele el încearcă a arăta ascultătorilor, că noi dăm această supunere stăpânitorilor nu dintr-un capriciu sau pentru mulţumirea lor, ci din datoria pe care o avem de a ne supune. Cu chipul acesta, chiar şi stăpânitorii cei necredincioşi puteau fi atraşi la evlavie şi la credinţa creştină, în acelaşi timp şi credincioşii se supuneau stăpânirilor fără murmur.
Se clevetea mult în vremurile acelea, ÅŸi Apostolii erau defăimaÅ£i ca aducători de inovaÅ£ii ÅŸi de împotrivire, ÅŸi erau acuzaÅ£i că nu numai vorbeau, ci ÅŸi făceau totul pentru răsturnarea legilor obÅŸteÅŸti. „Deci – zice – când tu vei arăta pe Stăpânul nostru, al tuturor, Care ne sfătuieÅŸte a face aÅŸa, atunci vei astupa ÅŸi gurile celor ce ne defăimau că introducem inovaÅ£ii, iar în acelaÅŸi timp vei putea vorbi cu mult curaj ÅŸi despre dogmele credinÅ£ei ÅŸi ale adevărului. Deci să nu te ruÅŸinezi de o astfel de supunere, căci Dumnezeu le-a legiuit toate acestea, ÅŸi tot El este grozav răzbunător al celor ce-L dispreÅ£uiesc. El nu-Å£i va aplica o pedeapsă oarecare, ci pe cea mai mare, ÅŸi nimic nu te va putea scăpa de acea pedeapsă, oricât te-ai împotrivi, ci vei suferi cea mai cruntă osândă – ÅŸi din partea oamenilor, căci nimeni nu-Å£i va veni în ajutor, dar ÅŸi din partea lui Dumnezeu, pe Care ÃŽl mânii contra taâ€.
Toate acestea lăsându-le a se înÅ£elege, zice: „Iar cei ce se împotrivesc îşi vor lua osândăâ€. Apoi arătând ÅŸi câştigul ce-l vor avea după această frică, îi convinge ÅŸi prin argumente raÅ£ionale să se supună, zicând astfel: „Căci dregătorii nu sunt frică pentru fapta bună, ci pentru cea rea†(13, 3).
Fiindcă prin vorbele dinainte el i-a rănit adânc ÅŸi i-a înfricoÅŸat, apoi iarăşi îi ridică, ÅŸi, ca ÅŸi un doctor înÅ£elept, le aplică doctorii plăcute, ÅŸi-i mângâie zicând: „De ce te-ai spăimântat? De ce tremuri? Nu cumva dregătorul ceartă pe cel ce face bine? Nu cumva el este înfricoşător celor ce se îndeletnicesc cu faptele cele bune?â€. De aceea ÅŸi spune: „VoieÅŸti, deci, să nu îţi fie frică de stăpânire? Fă binele ÅŸi vei avea laudă de la eaâ€. Vezi cum îi împrieteneÅŸte cu stăpânitorul, pe care îl arată chiar lăudător al lor? Ai văzut cum le-a alungat neîncrederea în el?
„Căci ea este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tău†(13, 4).
„Atât de departe este el – zice – de a te înspăimânta, încât te ÅŸi laudă; ÅŸi atât de departe este de a te împiedica în fapta bună, încât chiar el însuÅŸi conlucrează cu tine în săvârÅŸirea ei. Deci când tu îl ai ÅŸi lăudător, ÅŸi ajutător, de ce să nu te supui? Căci el ÅŸi în alt mod contribuie la uÅŸurinÅ£a faptei bune, deoarece pe cei răi îi pedepseÅŸte, pe când pe cei buni îi răsplăteÅŸte ÅŸi-i cinsteÅŸte, ÅŸi cu un cuvânt el conlucrează la îndeplinirea voii lui Dumnezeuâ€. De aceea l-a ÅŸi numit slujitor al lui Dumnezeu.
Gândeşte-te bine: eu, de pildă, sfătuiesc pe fiecare să fie prudent, dar şi dregătorul acelaşi lucru îl spune prin legile pe care le aplică; îndemn pe fiecare să nu fie lacom şi nici să nu răpească dreptul altuia, dar şi dregătorul pentru asemenea fapte este pus să judece. Aşa că el este conlucrător nouă şi ajutător, şi pentru aceasta a fost trimis de Dumnezeu. Deci din amândouă părţile el este de respectat: şi pentru că a fost trimis de Dumnezeu, şi pentru că îndeplineşte astfel de slujbă.
„Iar dacă faci rău, teme-teâ€. AÅŸadar nu dregătorul este cel care ne pricinuieÅŸte teamă, ci răutatea noastră. „Că nu în zădar poartă sabiaâ€. Ai văzut cum l-a înarmat ca pe un soldat înspăimântător ÅŸi cum l-a pus înaintea celor ce greÅŸesc? „Că ea este slujitoare a lui Dumnezeu ÅŸi răzbunătoare a mâniei Lui, asupra celui ce săvârÅŸeÅŸte răulâ€. Ca nu cumva auzind iarăşi de osândă ÅŸi pedeapsă, de sabie ÅŸi de răzbunare, să fugi de el în chip neînÅ£elept, adaugă din nou că el îndeplineÅŸte legea lui Dumnezeu.
Şi ce este dacă nici el nu ştie, şi poate de multe ori greşeşte? Dar Dumnezeu a aşezat lucrurile în acest mod. Deci, dacă şi pedepsind, şi cinstind, el slujitor al lui Dumnezeu este, săvârşind fapta bună şi alungând răul, ceea ce voieşte şi Dumnezeu, de ce să te cerţi cu El, care ne aduce atâtea bunuri şi ne înlesneşte în toate ale noastre?!
Mulţi la început îndeletnicindu-se cu fapta bună de frica dregătorilor, după aceea fac aşa şi pentru frica de Dumnezeu. Pe oamenii proşti nu-i pot înfricoşa atât cele viitoare, pe cât cele prezente. Cel ce pregăteşte mai dinainte sufletele celor mai mulţi cu frica şi cu cinstea, ca astfel să devină mai pricepuţi în învăţătura cuvântului lui Dumnezeu, unul ca acesta este numit după dreptate slujitorul lui Dumnezeu.
„De aceea este nevoie să vă supuneÅ£i, nu numai pentru mânie ci ÅŸi pentru conÅŸtiinţăâ€(13, 5).
Dar ce vrea să zică „nu numai pentru mânie� „Nu numai că nesupunându-te tu te împotriveşti lui Dumnezeu, şi nu numai că prin aceasta îţi cauzezi singur mari rele, şi din partea lui Dumnezeu şi din partea stăpânitorilor, dar şi pentru aceea, că stăpânitorul devine binefăcătorul tău în cele mai mari nevoi, căci el este cel ce promovează pacea şi protectorul instituţiilor civile. Cele mai multe bunuri prin aceste stăpâniri se acordă cetăţilor, şi dacă vei desfiinţa aceste stăpâniri, toate vor pieri, şi nu numai cetatea, nici numai ţara, sau casa ori târgul, ci nimic nu va putea sta; totul se va răsturna pe dos, şi cei mai tari vor înghiţi pe cei mai slabi. Aşa că de nu ar urmări pe cel nesupus şi neascultător cineva, chiar şi atunci tu trebuie a te supune, ca să nu te arăţi că eşti lipsit de cuget şi nerecunoscător către binefăcătorul tău.
„Că pentru aceasta plătiţi şi dări. Căci (dregătorii) sunt slujitorii lui Dumnezeu, stăruind în această slujire neîncetat†(13, 6).
Lăsând la o parte enumerarea tuturor binefacerilor aduse de dregători cetăţilor, ca de pildă buna ordine, pacea ÅŸi celelalte slujbe, precum cele cu privire la armată ÅŸi la cei ce săvârÅŸesc treburile publice, iată că Apostolul, printr-un singur argument, pe toate le arată „Cum că dregătorul îţi face bine, zice, însuÅ£i tu mărturiseÅŸti plătindu-i leafaâ€. Bagă de seamă înÅ£elepciunea lui Pavel, căci tocmai ceea ce le părea tuturora a fi mai grea dintre toate cerinÅ£ele, tocmai pe aceea o dă ca exemplu de îngrijirea dregătorilor. De ce – zice – plăteÅŸti tu darea către împărat? Nu oare pentru că el se îngrijeÅŸte? Nu oare pentru că el este întâiul promotor al îngrijirii publice îi plătim noi leafa? Noi n-am fi plătit, dacă am fi ÅŸtiut de la început că nu vom câştiga din această purtare de grijă a lui. Dar tocmai pentru aceasta, încă dintru început, după consimţământul obÅŸtesc, toÅ£i au crezut de cuviinţă ca stăpânitorii să fie întreÅ£inuÅ£i de noi, căci ei, neglijând afacerile lor, se îngrijesc de treburile obÅŸteÅŸti, ÅŸi în acest scop ei îşi cheltuiesc toată vremea ÅŸi energia lor, iar ale noastre toate sunt astfel în siguranţă.
Deci, după ce spune de chestiunile de dinafară, iarăşi se întoarce la cele spuse mai înainte, căci pe credincios aceasta mai cu seamă îl atrage la supunere, ÅŸi arată că aÅŸa voieÅŸte Dumnezeu, pentru care ÅŸi încheie cu sfatul: „Că slujitori ai lui Dumnezeu suntâ€. Apoi arătând ÅŸi ostenelile dregătorilor ÅŸi necazul lor cel mare, a adăugat: „stăruind în această slujire neîncetatâ€, adică aceasta le este viaÅ£a ÅŸi ocupaÅ£ia lor, pentru ca tu să te bucuri de pace. De aceea ÅŸi într-o altă epistolă porunceÅŸte nu numai de a se supune, ci ÅŸi de a se ruga pentru ei, arătând ÅŸi folosul ce-l au dacă vor face aceasta: „Ca să petrecem viaţă paÅŸnică ÅŸi liniÅŸtită, întru toată cuvioÅŸia ÅŸi bună-cuviinÅ£a†(I Timotei 2, 2).
Nu puţin contribuie ei la starea vieţii prezente de a ne înarma, de a respinge pe duşmani, de a împiedica pe cei ce se răscoală prin cetăţi şi de a împrăştia toate neînţelegerile. Să nu-mi spui că acela, bunăoară, îşi întrebuinţează în rău slujba; uită-te numai la buna podoabă a acestei rânduieli, şi atunci vei vedea şi aici marea înţelepciune a Celui ce a rânduit aceasta dintru început.
„Daţi deci tuturor cele ce sunteţi datori: celui cu darea, darea; celui cu vama, vamă; celui cu teamă, teama; celui cu cinstea, cinste. Nimănui cu nimic nu fiţi datori decât cu iubirea unuia faţă de altul; că cel ce iubeşte pe aproapele a împlinit legea†(13, 7-8).
AÅŸadar Apostolul, interesându-se de viaÅ£a lor, le porunceÅŸte să plătească nu numai dajdie, ci ÅŸi cinste, ÅŸi frică. Dar cum tot el mai sus zicea: „VoieÅŸti, deci, să nu îţi fie frică de stăpânire? Fă binele!â€, acum zice: „DaÅ£i celui cu teama, teamăâ€. El vorbeÅŸte aici de cinstea cea mare pe care o datorăm dregătorilor, iar nu de frica unei conÅŸtiinÅ£e rele, de care a dat a se înÅ£elege mai sus. Åži nici n-a întrebuinÅ£at în cuvintele sale verbul obiÅŸnuit daÅ£i , ci daÅ£i ceea ce datoraÅ£i , după care imediat a ÅŸi adăugat acele datorii. Cel ce le îndeplineÅŸte este dator să facă aÅŸa, fiindcă faptul este din datorie, iar nu din plăcere, ÅŸi dacă nu face aÅŸa, va fi pedepsit ca nerecunoscătorii. AÅŸadar, să nu crezi că te înjoseÅŸti ÅŸi Å£i se va vătăma întru ceva demnitatea înÅ£elepciunii tale dacă, dregătorul fiind prezent prin preajmă, tu te ridici în picioare, sau dacă îţi descoperi capul înaintea lui.
Fiindcă dacă chiar neamurile au legiuit aceasta faţă de dregători, apoi cu atât mai mult trebuie a face aceasta credincioşii.
Dar dacă spui că ţie ţi s-au încredinţat lucruri mai mari, apoi află că nu este acum timpul tău, căci aici tu eşti străin şi trecător. Va veni timpul când tu te vei arăta ca fiind mai strălucit decât toţi; acum însă „viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu; iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă†(Coloseni 3, 3-4). Aşadar, nu căuta răsplată în viaţa aceasta trecătoare, ci chiar de ar trebui să stai înaintea dregătorului cu frică, totuşi să nu crezi că aceasta este nedemn de nobleţea ta. Dumnezeu voieşte aşa, ca dregătorul care este rânduit de El să aibă puterea Sa. Când, chiar cel ce nu ştie nimic rău de el, şi încă se prezintă cu frică înaintea judecătorului, apoi cu atât mai mult se va teme cel ce face rele. Dar apoi dând cinstea cuvenită dregătorului, chiar tu vei fi cel mai strălucit, fiindcă din a cinsti pe cineva nu poate să rezulte a fi tu dispreţuit, ci numai din a-l necinsti. Atunci şi dregătorul te va admira mult, şi dacă ar fi chiar necredincios, totuşi prin acest fapt el va slăvi pe Stăpânul tău.
„Nimănui cu nimic nu fiÅ£i datori, decât cu iubirea unuia faţă de altulâ€. Iarăşi aleargă la mama tuturor bunurilor, iarăşi se întoarce către dascălul ÅŸi obârÅŸia oricărei fapte bune, ÅŸi arată că ÅŸi aceasta este o datorie, ba încă nu de aceeaÅŸi valoare cu darea ÅŸi dijma, ci cu mult mai mare, fiindcă ni se cere de-a o avea încontinuu. El voieÅŸte ca niciodată să nu fim datori cu dragostea, sau mai bine zis să fim pururea datori, să nu o plătim de tot, ci într-una să fim datori. Astfel este această datorie, ca noi să o plătim într-una, ÅŸi pururea să fim datori. Deci spunând că noi trebuie a iubi pururea, la urmă adaugă ÅŸi folosul ce-l avem de aici, zicând: „Că cel ce iubeÅŸte pe aproapele, legea a împlinitâ€. Să nu-Å£i închipui, deci, că a iubi este dintr-o favoare, căci aceasta încă este o datorie. Tu datorezi dragoste fratelui tău pentru înrudirea duhovnicească ce o ai cu el; ÅŸi nu numai pentru aceasta, ci pentru că suntem mădulare unul altuia, ÅŸi dacă ea lipseÅŸte, atunci totul s-a nimicit. Deci iubeÅŸte pe fratele tău, fiindcă dacă din această iubire câştigi atâtea, că ai împlinit întreaga lege, apoi ca unul ce vei fi recompensat pentru aceasta, tu ai datoria să-l iubeÅŸti.
„Pentru că (poruncile): Să nu săvârÅŸeÅŸti adulter; să nu ucizi; să nu furi; să nu mărturiseÅŸti strâmb; să nu pofteÅŸti… ÅŸi orice altă poruncă ar mai fi, se cuprind în acest cuvânt: Să iubeÅŸti pe aproapele tău ca pe tine însuÅ£i†(13, 9).
El nu zice simplu „să împlineÅŸtiâ€, ci „se cuprindâ€, adică arată că în dragoste se recapitulează pe scurt toate faptele prevăzute de lege. Căci începutul ÅŸi sfârÅŸitul virtuÅ£ii este dragostea, ÅŸi orice virtute pe ea o are ca rădăcină, ÅŸi scop, ÅŸi vârf al tuturor bunurilor. Åži dacă ea este ÅŸi începutul ÅŸi sfârÅŸitul bunurilor, apoi ce poate fi deopotrivă cu ea? Dar bagă tu de seamă că Apostolul nu cere o dragoste oarecare, ci o dragoste mare, căci n-a zis simplu „iubeÅŸte pe aproapele tăuâ€, ci „ca pe tine însuÅ£iâ€. De aceea ÅŸi Hristos zicea că în dragoste se încheie toată Legea ÅŸi proorocii. Åži arătând cele două feluri de dragoste, priveÅŸte unde a ridicat-o pe cea de-a doua: „Cea dintâi poruncă este să iubeÅŸti pe Domnul Dumnezeul tăuâ€, după care adaugă ÅŸi pe a doua, zicând: „iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeÅŸti pe aproapele tău ca pe tine însuÅ£i†(Matei 22, 29). Ce ar putea fi egal cu această iubire de oameni? Ce ar putea fi comparat cu această blândeÅ£e? Când noi necontenit ne depărtăm de El prin faptele noastre, iată că pune dragostea noastră alăturea de cea către El, ÅŸi o numeÅŸte deopotrivă cu aceea. Åži tocmai pentru aceasta punând ÅŸi măsură egală între amândouă felurile de dragoste, pentru cea dintâi zice: „din toată inima ta, ÅŸi din tot sufletul tăuâ€, iar pentru dragostea cea către aproapele: „ca pe tine însuÅ£iâ€. Pavel însă vorbeÅŸte numai de dragostea cea de-a doua, dragostea către aproapele, care dacă lipseÅŸte, apoi cu nimic nu ne va folosi cea dintâi. După cum noi când iubim pe cineva zicem: „Dacă iubeÅŸti pe acela, pe mine mă iubeÅŸtiâ€, tot aÅŸa ÅŸi Hristos, arătând aceasta, zice: „la fel ca aceasta esteâ€, ÅŸi tot de aceea zicea ÅŸi lui Petru: „De Mă iubeÅŸti, paÅŸte oile Mele†(Ioan 21, 16).
„Iubirea nu face rău aproapelui; iubirea este deci împlinirea legii†(13, 10).
Ai văzut cum dragostea către aproapele are amândouă însuÅŸirile în sine? Pe de o parte depărtarea de rele, căci zice: „nu face răuâ€, iar pe de altă parte lucrează faptele bune, căci zice: „iubirea este deci împlinirea legiiâ€, adică, nu ne inspiră numai învăţătura pe scurt a celor ce trebuie a face, ci ÅŸi îndeplinirea faptelor bune tot dragostea este care o face mai cu uÅŸurinţă. Căci dragostea nu se încearcă numai ca să ne înveÅ£e a afla cele ce ne sunt de folos, ceea ce este de datoria legii, ci ne ajută chiar ÅŸi în săvârÅŸirea acelora, ÅŸi cu un cuvânt ea ne pune în poziÅ£ie de a îndeplini fapta bună în totalitatea ei, iar nu numai în parte.
Să ne iubim, deci, unii pe alÅ£ii, căci prin aceasta dăm dovadă că iubim pe Dumnezeu, Care ne iubeÅŸte pe noi. Printre oameni se întâmplă, că dacă iubeÅŸti pe cel iubit ÅŸi de altul, se răscoală acesta, pe când aici, el ne cere ca să luăm ÅŸi noi parte la această dragoste, iar pe cel ce nu ia parte îl urăşte. Dragostea omenească este plină de invidie ÅŸi zavistie, pe când cea dumnezeiască este scutită de orice patimă, ÅŸi de aceea caută tovarăşi în iubire, căci zice: „IubeÅŸte ÅŸi tu împreună cu Mine, ÅŸi atunci te voi iubi ÅŸi Eu mai multâ€.
Ai auzit cuvintele acestui înflăcărat iubitor? „Dacă vei iubi – zice – pe cei ce-i iubesc Eu, atunci voi crede că ÅŸi Eu sunt iubit de tine cu înflăcărareâ€. El doreÅŸte cu tărie mântuirea noastră, iar aceasta a arătat-o dintru început, căci ascultă ce a zis când a făcut pe om: „Să facem om după chipul ÅŸi după asemănarea Noastrăâ€, ÅŸi iarăşi: „să-i facem ajutor potrivit pentru el†(Facerea 1, 26; 2, 18), iar când ei au păcătuit, priveÅŸte iarăşi cu câtă blândeÅ£e i-a certat, căci n-a zis: „O! Netrebnicule ÅŸi cu totul pângăritule; tu care ai luat de la mine atâtea binefaceri, după toate acestea te-ai încrezut diavolului, ÅŸi lăsând la o parte pe binefăcătorul tău, ai dat ascultare diavolului?!â€, ci iată ce-i spune: „Cine Å£i-a spus că eÅŸti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care Å£i-am poruncit să nu mănânci†(Facerea 3, 11). Este întocmai după cum procedează ÅŸi tatăl cu copilul său, căruia poruncindu-i să nu se atingă de cuÅ£it, el nu ascultă, însă după ce se răneÅŸte, îi zice: „Şi pentru ce te-ai rănit? Desigur, fiindcă nu m-ai ascultatâ€.
Ai auzit cuvinte ieÅŸite din gura prietenului, ÅŸi nicidecum din a stăpânului? Din gura prietenului dispreÅ£uit, ÅŸi nici aÅŸa depărtat de cel ce l-a dispreÅ£uit? Deci pe El să-L imităm, ÅŸi când certăm pe cineva, să păstrăm aceeaÅŸi blândeÅ£e. Åži pe Eva tot cu aceeaÅŸi blândeÅ£e o ceartă, ÅŸi mai drept vorbind nu a fost certare, ci toate cele ce i-a zis au fost numai spre povăţuire ÅŸi îndreptare, ÅŸi spre siguranţă în viitor. Dar către ÅŸarpe n-a zis nimic, căci el a fost urzitorul tuturor relelor, ÅŸi prin urmare nu avea pe cine să arunce ÅŸi el vinovăţia, pentru care l-a ÅŸi pedepsit foarte greu. Åži nu s-a oprit numai aici, ci a poruncit ca ÅŸi pământul să se împărtăşească de blestem. Dar dacă i-a scos din rai, ÅŸi i-a pedepsit să trăiască în osteneli, apoi tocmai pentru, aceasta trebuie a ne închina Lui ÅŸi a-L slăvi. Fiindcă desfătarea îi adusese la trândăvie, El a tăiat veselia lor, îngrădindu-le trândăvia cu supărare ÅŸi tristeÅ£e, ca astfel noi să ne reîntoarcem către dragostea Lui. Ce a făcut ÅŸi cu Cain? Oare nu ÅŸi către el a arătat aceeaÅŸi blândeÅ£e? Căci fiind batjocorit ÅŸi de acela, El totuÅŸi nu l-a batjocorit, ci l-a mângâiat ÅŸi i-a zis: „Pentru ce te-ai întristat ÅŸi pentru ce te-ai posomorât?†(Facerea 4, 6) – deÅŸi fapta lui era lipsită de orice iertare, fiindcă îl pizmuia pe fratele său cel mai mic. ÃŽnsă el nici aÅŸa nu-l ceartă, ci îi zice: „De ai fi adus drept, ÅŸi ai fi împărÅ£it drept, n-ai fi păcătuit. Taci (liniÅŸteÅŸte-te), la tine se va întoarce, ÅŸi tu-l vei stăpâni pre acela†(Facerea 4, 7). „Dacă te-ai speriat – zice – ca nu cumva pentru jertfa aceasta să-Å£i iau dreptul de întâietatea de întâi născut, ei bine, îndrăzneÅŸte ÅŸi te încurajează, fiindcă toată stăpânirea asupra lui o pun în mâinile tale, numai cât să te faci mai bun, ÅŸi iubeÅŸte pe cel ce nu te-a nedreptăţit cu nimic. Fiindcă Eu de amândoi mă îngrijesc, ÅŸi de aceasta mai cu seamă mă veselesc, ca voi să nu vă sculaÅ£i unul contra altuiaâ€. Ca ÅŸi o mamă duioasă, aÅŸa ÅŸi Dumnezeu totul face, totul plănuieÅŸte, ca să nu se dezbine fraÅ£ii între ei.
Dar pentru ca aceasta să o fac mai înÅ£eleasă prin exemple, tu gândeÅŸte-te la Rebeca cât era de tulburată, ÅŸi cum alerga în toate părÅ£ile, când fiul cel mai mare se duÅŸmănea cu cel mai mic, căci dacă ea iubea pe Iacov, în acelaÅŸi timp nici pe Isav nu-l ura, nici nu-l dispreÅ£uia, pentru care ÅŸi zicea: „Pentru ce să rămân eu într-o singură zi fără de voi amândoi?†(Facerea 27, 45). De aceea ÅŸi Dumnezeu zice lui Cain: „Ai păcătuit, liniÅŸteÅŸte-te; la tine se va întoarce, ÅŸi tu îl vei stăpâni pe elâ€, voind a împiedica omorul ÅŸi căutând a aduce pacea între ei. După ce l-a ucis, nici atunci nu a depărtat de la Cain pronia Sa, ci tot cu blândeÅ£e îl întreabă pe ucigaÅŸ: „Unde este Abel, fratele tău?â€, ca măcar cu chipul acesta el să-ÅŸi mărturisească vina; acela, însă, se zbuciumă cu îndărătnicie, ca ÅŸi mai înainte, răspunzând fără ruÅŸine vorbe de ocară. Dar Dumnezeu nici aÅŸa nu Se depărtează de el, ci iarăşi îi grăieÅŸte cuvinte blânde, ieÅŸite din gura unui înflăcărat iubitor, necinstit ÅŸi dispreÅ£uit de cel iubit, ÅŸi îi zice: „Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine†(Facerea 4, 10), după care iarăşi se atinge de pământ, blestemându-l cu ucigaÅŸul: „Blestemat să fie pământul, care a deschis gura sa, să primească sângele fratelui tău din mâna ta†. Tot aÅŸa a făcut ÅŸi David faţă de Saul cel omorât pe munÅ£ii Ghelboa, căci ÅŸi el a blestemat acei munÅ£i care au primit în sânul lor acel omor, zicând: „MunÅ£i din Ghelboa, să nu mai cadă pe voi nici rouă, nici ploaie … căci acolo a fost doborât scutul celor războinici†(II Regi 1, 21). Tot aÅŸa ÅŸi Dumnezeu, întocmai ca ÅŸi cel ce cântă singur , zice: „Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ. Åži acum eÅŸti blestemat de pământul care ÅŸi-a deschis gura sa, ca să primească sângele fratelui tău din mâna ta†(Facere 4, 10-11). Acestea le zicea ca să domolească mânia lui cea înflăcărată, ÅŸi să-l convingă de a iubi pe fratele său chiar dacă a ÅŸi murit: „i-ai stins viaÅ£aâ€, zice; „acum deci de ce nu stingi ÅŸi duÅŸmănia?â€. El iubea ÅŸi pe acesta ca ÅŸi pe acela, căci pe amândoi El i-a plăsmuit. Dar ce? Oare El a lăsat nepedepsit pe ucigaÅŸ? Dar atunci acela ar fi devenit mai rău. AÅŸadar l-a pedepsit? ÃŽnsă Dumnezeu este mai duios decât orice tată. PriveÅŸte, deci, cum El ÅŸi pedepseÅŸte, ÅŸi în acelaÅŸi timp ÅŸi iubirea Åži-o arată chiar prin acea pedeapsă, căci nu l-a omorât, ci l-a încătuÅŸat cu frica ÅŸi tremurul, ca să se descarce de crimă, ca măcar aÅŸa să se întoarcă către iubirea Lui cea părintească, ca măcar atunci să se împrietenească cu fratele său cel omorât. El nu voia să plece Cain de la faÅ£a Lui ca duÅŸman al celui omorât.
Astfel sunt cei ce iubesc: când chiar făcând binele şi nu sunt iubiţi, ei totuşi merg mai departe cu iubirea, devin înflăcăraţi şi chiar ameninţă nu că voiesc aceasta, ci sunt mişcaţi de dragostea lor, ca măcar cu chipul acesta să poată atrage către ei pe cei ce-i dispreţuiesc. Deşi o astfel de dragoste este din silă, cu toate acestea ei se mângâie de fapt, fiindcă iubesc înflăcărat, aşa că şi pedeapsa pe care o aplică, tot din dragoste o aplică. Cei ce nu simt nimic, şi nici nu se scârbesc când sunt urâţi, desigur că nici nu se vor încerca să îl pedepsească. Priveşte cum şi Pavel vorbeşte de aceasta corintenilor: „Căci dacă eu vă întristez, cine este cel care să mă înveselească, dacă nu cel întristat de mine†(II Corinteni 2, 2). Aşadar, când întinde tare pedeapsa, atunci arată dragostea lui cea înflăcărată. Tot aşa şi egipteanca aceea a pedepsit grozav pe Iosif, fiindcă îl şi iubea grozav. Dar aceea a pedepsit în rău, fiindcă şi dragostea ei cea neînfrânată era îndreptată spre rău, pe când pedeapsa lui Dumnezeu este spre bine, fiindcă dragostea Lui este vrednică de cel care iubeşte. De aceea nu se dă în lături chiar de la vorbele cele mai josnice, şi nu consideră ca înjosire de a-i atribui nume dintre patimile omeneşti, numindu-se pe sine gelos: „Că Dumnezeu zelos (gelos) sunt Eu†(Ieşirea 20, 5), zice, ca de aici tu să afli întinderea dragostei Lui.
Deci, iubiÅ£ilor, să-L iubim pe El, după cum voieÅŸte, căci aceasta El o consideră ca un lucru de mare preÅ£. Chiar dacă noi ÃŽl dispreÅ£uim, El totuÅŸi rămâne iubindu-ne ÅŸi chemându-ne la El, ÅŸi chiar de nu ne întoarcem la El, totuÅŸi pentru cine iubeÅŸte îl pedepseÅŸte din dragoste numai, ÅŸi nicidecum nu caută în tot chipul a ne pedepsi. Iată ce spune la proorocul Iezechiel despre cetatea cea iubită de El, dar care-L dispreÅ£uia: „Iată, Eu voi aţâţa împotriva ta pe amanÅ£ii tăi de care s-a dezgustat sufletul tău ÅŸi-i voi aduce împotriva ta din toate părÅ£ile…†(Iezechiel 23, 22 ÅŸi urm). Ce ar putea zice mai mult un iubit înflăcărat dispreÅ£uit de iubita sa, ÅŸi după aceasta iarăşi arzând de dorul ei? Căci Dumnezeu totul face ca să fie iubit de noi, ÅŸi de aceea n-a cruÅ£at nici chiar pe Fiul Său. Noi, însă, suntem cruzi ÅŸi sălbatici. Să devenim, deci, odată blânzi, să iubim pe Dumnezeu după cum se cuvine a-L iubi, ca astfel să ne bucurăm cu plăcere de această cinste. Dacă cineva având femeie iubită, ÅŸi încă nu simte nici unul din necazurile zilnice, dar încă cel ce are o astfel de dragoste sfântă ÅŸi dumnezeiască? Cugetă singur, de câtă plăcere se va bucura unul ca acesta. Aceasta este ÅŸi împărăţia cerurilor, aceasta este dobândirea tuturor bunurilor, aceasta este adevărată mulÅ£umire, adevărată bucurie ÅŸi fericire, sau, mai bine zis, oriÅŸice aÅŸ spune eu, niciodată nu voi putea să reprezint după cum se cuvine această virtute, ci numai experienÅ£a singură poate să ne arate acest bun nepreÅ£uit.
De aceea ÅŸi proorocul zicea: „Desfată-te întru Domnulâ€; ÅŸi în alt loc: „GustaÅ£i ÅŸi vedeÅ£i că bun este Domnul†(Psalmi 36, 4; 33, 9).
Aşadar, să ne convingem şi să ne desfătăm cu dragostea Lui, căci numai aşa vom vedea împărăţia cerurilor şi vom trăi viaţă îngerească. Numai aşa vieţuind aici, pe pământ, întru nimic nu vom fi mai prejos de cei ce vieţuiesc în ceruri, iar după mutarea noastră de aici ne vom prezenta înaintea tronului lui Hristos mai străluciţi decât toţi, şi ne vom bucura de slava Lui cea negrăită. Căreia fie cu toţii a ne învrednici, prin harul şi iubirea Sa de oameni, că a Lui este slava în vecii vecilor. Amin.