OMILIA XXV

din “Omilii la Epistola catre Romani”

[Dovadă despre existenţa iadului]

„Primiţi-l pe cel slab în credinţă fără să-i judecaţi gândurile. Unul crede să mănânce de toate; cel slab însă mănâncă legume” (Romani 14, 1-2).
Ştiu că mulţi oameni afirmă despre acest pasaj că ar fi dificil. De aceea mai întâi este necesar de a spune întregul scop al acest pasaj, de ce scrie Apostolul acestea şi ce voieşte el să îndrepte. Erau mulţi dintre iudei care crezuseră în Hristos, dar care ţineau încă şi interdicţiile alimentare ale Legii iudaice, neîndrăznind a se îndepărta pe faţă de aceasta. Apoi, ca nu cumva să fie descoperiţi că se abţin numai de la mâncarea cărnurilor de porc, ei se abţineau de la mâncarea tuturor cărnurilor, şi mâncau numai verdeţuri, ca astfel lucrul acesta să se considere ca post, şi nicidecum ca o respectare a Legii. Alţii, fiind oarecum mai desăvârşiţi, nu ţineau seamă de nimic din toate acestea, şi astfel erau de nesuferit celor ce păzeau atent cele ale Legii. Deci temându-se fericitul Pavel ca nu cumva aceştia din urmă, voind să facă ceva mic şi nebăgat în seamă, să nu răstoarne totul invers de cum ar fi dorit şi să-i aducă pe cei dintâi la indiferenţă faţă de Lege în ceea ce priveşte mâncarea, ca nu cumva, din nepricepere, să se smintească unii pe alţii în mărturisirea credinţei lui Hristos, iată câtă înţelepciune pune în cuvintele sale şi cum se îngrijeşte pentru amândouă părţile. „Nu faceţi nici rău”, le zice el celor care-i mustrau pe ceilalţi, ca nu cumva să-i dezamăgească în zelul lor, dar nici „nu faceţi nici bine ceea ce faceţi”, ca astfel să nu-i facă mai grozavi acuzatori ai acelora; ci iată că certarea le-o face cumpătată şi cu băgare de seamă. S-ar părea, la prima vedere, că Apostolul îi mustră pe cei mai tari în credinţă, însă în vorba lui către ei totul este îndreptat contra celor slabi. Aceasta este adevărată îndreptare şi nesupărătoare pentru nimeni, când îndreptându-ţi vorba către unul, tu în realitate mustri pe un altul. În acest fel, cel certat nu se poate supăra, deoarece nu te-ai adresat direct lui, dar în acelaşi timp, subtil, el va primi doctoria îndreptării, pe care i-ai aplicat-o.
Priveşte acum, deci, cu câtă înţelepciune face el aceasta, şi la timpul potrivit, într-adevăr, după ce zice: „şi purtarea de grijă a trupului să nu o faceţi spre pofte”, de îndată se referă la aceasta, ca să nu se pară că vorbeşte aici de cei care-i mustrau pe ceilalţi şi socoteau mai potrivit să mănânce orice. Partea cea slabă şi bolnavă totdeauna are nevoie de o mai mare îngrijire, şi de aceea Apostolul deodată se adresează către cel mai tare, zicând astfel: „iar pe cel slab întru credinţă”. Iată, deci, întâia rană pe care i-o pricinuieşte spre îndreptare celui slab, zicând: „pe cel slab”, şi arătând prin aceasta că acela este ca şi un bolnav. Apoi îi aplică şi a doua lovitură, zicând: „primiţi-l”, spre a arăta prin aceasta că el are nevoie de o mare îngrijire, ceea ce este semn că la mijloc se află o boală ce se cere degrabă şi cu tot dinadinsul tămăduită. „Fără să-i judecaţi gândurile”, zice. Iată aici şi a treia rănire pe care i-o aduce, căci arată astfel că păcatul aceluia este atât de greu, încât chiar şi cei ce nu au păcătuit la fel, nici n-au avut vreo împărtăşire cu el, afară de prietenie, şi aceştia, zic, sunt siliţi să primească a se ocupa cu îndreptarea aceluia, fără a sta la îndoială. Vezi, deci, cum el, vorbind cu unii, în realitate îi mustră subtil tocmai pe ceilalţi, fără a se arăta, cu toate acestea, greu de înţeles?
Apoi, punându-i pe unii şi pe alţii în paralel, zice aşa: „Unul crede să mănânce de toate” (14, 2), lăudându-l şi facându-l cunoscut tuturor pentru credinţa lui, pe când „cel slab însă mănâncă legume”, cu asemenea vorbe dojenindu-l indirect pe al doilea pentru slăbiciunea lui. După aceea, fiindcă i-a aplicat acestuia cea de pe urmă rană, iarăşi îl mângâie, zicând: „Cel ce mănâncă să nu dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă” (14, 3).
Nu a zis: „să-l lase în pace”, nici: „să nu-l învinovăţească”, nici: „să nu-l îndrepte”, ci „să nu-l dispreţuiască”, arătând prin aceasta că ceea ce făceau aceia era mai degrabă vrednic de râs. Dar nu tot aşa zice şi de ceilalţi, ci „iar cel ce nu mănâncă, pe cel ce mănâncă să nu-l osândească”.
După cum cei mai desăvârşiţi îi defăimau pe ceilalţi ca slabi în credinţă, vicleni şi făţarnici, pentru că ar menţine cele ale iudeilor, deşi se dădeau drept creştini, tot aşa şi aceştia, la rândul lor, osândeau pe cei dintâi ca fiind călcători ai Legii, sau ca pe unii ce slujeau pântecelui, dintre care erau mulţi şi printre neamuri. De aceea a şi spus Apostolul: „fiindcă Dumnezeu l-a primit pe el”. Când a fost vorba însă de cei slabi, el n-a zis aşa – deşi a fi defăimat de cel ce mănâncă este fapta unui rob al pântecelui, pe când a fi osândit de cel ce nu mănâncă este fapta unui puţin credincios –, ci le-a pus pe una în locul celeilalte, arătând că a fi defăimat nu numai că nu este demn şi cuviincios, dar că încă e cu putinţă ca şi cel ce defaimă să fie la rândul lui defăimat. „Dar – zice – oare şi eu osândesc pe unul ca acela? Nicidecum”. De aceea a şi adăugat celor spuse: „fiindcă Dumnezeu l-a primit”. Deci de ce vorbeşte aici despre Lege, ca şi cum ar fi călcat-o? „Fiindcă Dumnezeu l-a primit”, adică Dumnezeu a arătat harul Său cel negrăit către el şi, prin urmare, l-a scăpat de orice învinovăţire.
Apoi iarăşi se adresează celui tare în credinţă: „Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia?” (13, 4). De unde se vede că aceia osândeau de-a dreptul, iar nu numai defăimau. „Pentru stăpânul său stă sau cade”, zice. Iată aici şi o altă lovitură aplicată pe ocolite celui slab în credinţă. Şi s-ar părea, la prima vedere, că revolta Apostolului este îndreptată asupra celui tare în credinţă, pe când, dacă băgăm de seamă mai îndeaproape, el se atinge şi aici tot de cel slab, căci zicând: „dar va sta”, arată prin aceasta că acela s-a clătinat deja în credinţă, că are nevoie de o mai mare atenţie şi îngrijire, încât este nevoie de a chema în ajutor pe Dumnezeu. „Căci Domnul are putere ca să-l facă să stea” – ceea ce noi obişnuim să spunem numai despre cei foarte bolnavi şi foarte descurajaţi în acelaşi timp.
Ca să nu se deznădăjduiască acela, bagă de seamă cum Apostolul îl numeşte slugă, deşi este slab în credinţă, zicând: „Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia?”. Dar iată că şi aici se atinge cu subtilitate tot de cel slab, părând a zice: „Eu n-am poruncit de a nu osândi numai pentru că a osândi nu este cuviincios, ci şi pentru aceea că el este slugă străină, adică nu a ta, ci a lui Dumnezeu”. După aceea, mângâindu-l din nou, el n-a zis: „va cădea”. Dar ce? „Pentru stăpânul său stă sau cade”, adică, fie una, fie alta, dar amândouă în interesul Stăpânului, căci şi paguba acolo se îndreaptă (dacă „va cădea”), ca şi câştigul (dacă „va sta”).
Toate acestea, dacă noi nu le vom cerceta cu cea mai mare exactitate, şi dacă nu vom ţine seama de scopul pe care îl urmăreşte Pavel, care voia de a nu-i mustra pe aceia mai înainte de timpul potrivit, ar trebui să ne facă a crede că erau foarte nedemne de îngrijirea cuvenită creştinilor. Însă, după cum spun întotdeauna, noi trebuie a cerceta scopul cu care au fost zise toate cele de mai sus, subiectul despre care vorbeşte, şi unde vrea vorbitorul să ajungă spunând acestea. Căci aceste vorbe el nu le-a rostit la întâmplare: „Dacă Dumnezeu – zice –, Care suferă paguba, nu face nimic până acum, apoi cum nu vei trece tu drept necuviincios şi curios peste măsură dacă îl necăjeşti pe acela şi-l spurci cu vorbele tale?”.
„Căci unul deosebeşte o zi de alta, iar altul judecă toate zilele la fel” (14, 5).
Aici mi se pare că, într-un mod foarte blând, face aluzie şi la post. Căci era natural ca dintre cei ce posteau să judece şi să critice încontinuu pe cei ce nu posteau, precum de asemenea era iarăşi natural ca în observaţiile lor unii să se depărteze de mâncăruri în anumite zile, şi iarăşi în anumite zile să se îndulcească din ele. De aceea şi zice: „fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui”, aşa că prin aceste cuvinte el a împrăştiat şi frica celor ce păzeau şi făceau deosebire între zilele de post şi cele slobode, căci spune că faptul este indiferent, iar în acelaşi timp doboară şi iubirea de ceartă a celor ce se aruncau cu furie asupra lor, căci le arată că nu este un fapt important de a necăji pe aceia întruna asupra unor astfel de lucruri, nu pentru că faptul în sine n-ar fi fost de condamnat, ci pentru că nu era timpul potrivit, fiind aceia de curând veniţi la credinţă. Fiindcă iată, de pildă, cu câtă grabă le scrie el colosenilor asupra acestei chestiuni, poruncindu-le: „Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofla şi cu deşartă înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos” (Coloseni 2, 8), şi: „Nimeni deci sa nu vă judece pentru mâncare sau băutură” (Coloseni 2, 16), şi: „Nimeni să nu vă smulgă biruinţa printr-o prefăcută smerenie” (Coloseni 2, 18).

De asemenea, şi galatenilor scriindu-le, cere de la ei, cu multă scumpătate, înţelepciune şi desăvârşire în privinţa aceasta. Aici, însă, el nu întrebuinţează tot acelaşi ton, întrucât credinţa de-abia era sădită printre aceia.
Aşadar, nu în toate şi peste tot locul noi trebuie să interpretăm în favoarea noastră pasajul „fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui”, căutând a ne apăra cu el când e vorba de dogme; ascultă-l tot pe Pavel ce spune: „Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema!” (Galateni 1, 9), şi: „Mă tem ca nu cumva, precum şarpele a amăgit pe Eva în viclenia lui, tot aşa să se abată şi gândurile voastre” (II Corinteni 11, 3); iar filipenilor le zicea: „Păziţi-vă de câini! Păziţi-vă de lucrătorii cei răi! Păziţi-vă de tăierea împrejur” (Filipeni 3, 2). Dar romanilor, fiindcă nu era încă timpul de a îndrepta astfel de lucruri, le zice: „Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui”. Pentru că fiind vorba de post, el zicea acestea pe de o parte spulberând mândria acelora, iar pe de altă parte slăbind frica acestora.
„Cel ce ţine ziua, o ţine pentru Domnul; şi cel ce nu ţine ziua, nu o ţine pentru Domnul. Şi cel ce mănâncă pentru Domnul mănâncă, căci mulţumeşte lui Dumnezeu; şi cel ce nu mănâncă pentru Domnul nu mănâncă, şi mulţumeşte lui Dumnezeu” (14, 6).
Ceea ce el spune aici, astfel s-ar explica: „Faptul acesta nu este dintre cele de căpătâi, căci ceea ce se caută este dacă şi cel ce mănâncă, şi cel ce nu mănâncă fac aceasta pentru Dumnezeu; ceea ce se caută este a se şti dacă amândoi sfârşesc prin a mulţumi lui Dumnezeu. Şi dacă amândoi mulţumesc, apoi nu este vreo deosebire mare între ei”. Dar tu bagă de seamă cum şi aici Apostolul loveşte subtil în cei ce simpatizau cu iudeii, adică încercau a introduce obiceiuri iudaice în creştinism. „Dacă ceea ce se caută – zice – aceasta este, adică de a mulţumi lui Dumnezeu, apoi atunci cel ce mănâncă, acesta este care mulţumeşte lui Dumnezeu, iar nu cel ce nu mănâncă. Căci cum poate mulţumi lui Dumnezeu acesta, continuând a păzi Legea veche în litera ei?”. În acest sens le spunea galatenilor: „Cei ce voiţi să vă îndreptaţi prin Lege, v-aţi îndepărtat de Hristos, aţi căzut din har” (Galateni 5, 4). Aici, însă, deşi lasă a se înţelege acest lucru, totuşi nu-l scoate pe faţă tocmai aşa, că încă nu era timpul potrivit, ci rabdă; iar prin pasajul următor le deschide câte puţin uşa, spre a putea vedea aceasta:
„Căci nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim” (14, 7-8), cu care ocazie mai explicit a arătat aceasta. „Cel ce trăieşte în Lege – zice –, adică cel ce trăieşte după prescripţiile Legii, cum poate fi viu în Hristos?”. Şi nu numai aceasta o pregăteşte el prin pasajele de mai sus, ci încă şi stăpâneşte pe cel ce s-ar fi grăbit la îndreptarea acelora, şi îl convinge de a îngădui încă, arătând că este cu neputinţă ca Dumnezeu să-i dispreţuiască, şi că la timpul potrivit se vor îndrepta.
Dar ce înseamnă: „Că nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine”? Adică nu suntem slobozi la orice, că avem pe Stăpânul, Care voieşte ca noi să trăim, iar nu să murim, şi că întru El acestea amândouă ne sunt spre folos. Prin acestea ne arată că El mult se îngrijeşte de noi şi că viaţa noastră el o consideră ca pe o bogăţie a Sa, iar moartea ca pe o pagubă. Noi nu murim nouă numai, ci şi Stăpânului, dacă murim. Sub numele de „moarte” Apostolul înţelege aici nu moartea trupească, ci moartea duhovnicească, moartea cea din credinţă.
Era de ajuns şi aceasta ca să ne convingă că Hristos se îngrijeşte de noi, că dacă noi trăim, Lui trăim, şi dacă murim, tot Lui murim, însă Apostolul nu se mulţumeşte numai cu atât, ci mai adaugă şi altceva. Într-adevăr, după ce zice: „Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim”, şi după ce trece de la acea moarte la moartea naturală, ca nu cumva cele spuse să pară aspre, Apostolul ne dă şi o altă dovadă de îngrijirea cea mare a lui Hristos pentru noi. Şi care e acea dovadă?
„Căci pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos, ca să stăpânească şi peste morţi, şi peste vii” (14, 9).
Aşa că şi aceasta poate te va convinge, că El se îngrijeşte de mântuirea şi îndreptarea noastră. Dacă nu ar fi avut o astfel de purtare de grijă, apoi care era nevoia întrupării şi a iconomiei Lui? Deci Cel ce a pus atâta sârguinţă ca noi să devenim ai Lui, astfel încât a luat până şi chip de rob, ba a şi murit pentru noi, oare El să ne dispreţuiască după ce am devenit ai Lui?! Nu este cu putinţă, căci altminteri n-ar fi pătimit El atâtea în zadar, iar lucrul său să rămână fără scop.
„Căci pentru aceasta a murit”, ca şi cum ar zice cineva: „Nimeni nu ar putea să dispreţuiască pe slugă că se îngrijeşte de punga sa”. Şi încă nu iubim noi banii atât de mult pe cât de mult ne iubeşte El pe noi şi se îngrijeşte de mântuirea noastră. Deci nu bani, ci sângele Său l-a dat pentru noi, şi de aceea nu ar suferi ca să fim dispreţuiţi noi, pentru care a vărsat sângele Său şi a pregătit atâta cinste. Priveşte apoi şi puterea Lui, cât de mare şi negrăită este, după cum arată Apostolul: „Că pentru aceasta, zice, a murit şi a înviat, ca să stăpânească şi peste morţi, şi peste vii”, iar mai sus: „Sau de trăim, sau de murim, ai Domnului suntem”.
Ai văzut stăpânire nemărginită? Ai văzut putere nebiruită? Ai văzut îngrijire desăvârşită? „Să nu-mi spui – zice – de cei ce vieţuiesc, căci el se îngrijeşte şi de cei morţi; iar dacă se îngrijeşte de cei morţi, apoi se vede că se îngrijeşte şi de cei vii”. Deci nimic n-a trecut cu vederea despre această stăpânire a sa; El Şi-a rezervat Sieşi şi drepturi mai mari decât au oamenii, şi pe lângă toate celelalte, se şi îngrijeşte mai înainte de noi. Într-adevăr, că un om oarecare dă bani, iar pentru aceasta foarte mult rabdă pe slugă, dar El prin moartea Sa a omorât moartea, şi desigur că nu ar suferi ca în vreun fel cel răscumpărat cu un asemenea preţ, şi a cărui stăpânire a câştigat-o cu atâta sârguinţă şi îngrijire, să fie dispreţuit, sau mântuirea lui să fie nesocotită. Acestea le zice Apostolul ca să ruşineze pe cel iudaizant, adică pe cel ce ţinea încă la obiceiurile iudaice, şi să-l facă de a-şi aminti de măreţia binefacerii câştigate, căci a înviat fiind mort, şi fiindcă de la Lege n-a câştigat nimic, ar fi cea mai de pe urmă nerecunoştinţă să se întoarcă iarăşi la Lege, părăsind pe Cel ce a arătat atâta dragoste pentru el.
Deci după ce l-a certat îndeajuns, iarăşi îl înalţă, zicând: „Dar tu, de ce judeci pe fratele tău? Sau şi tu, de ce dispreţuieşti pe fratele tău?” (14, 10). Şi s-ar părea că prin aceste vorbe el îi pune oarecum pe picior de egalitate, însă din cele vorbite mai la sus arată că este o mare deosebire între ei. Mai întâi, prin denumirea de „frate” doboară cearta, iar după aceea şi prin amintirea acelei zile înfricoşate, căci după ce zice: „sau de ce dispreţuieşti pe fratele tău?”, a adăugă imediat: „Că toţi vom sta înaintea judecăţii lui Hristos”. Şi aici s-ar părea că, zicând acestea, ceartă pe cel mai desăvârşit; în realitate, însă, el zguduie cugetul iudaizantului, nu numai ruşinându-l cu binefacerile câştigate, ci şi înfricoşându-l pe el cu pedeapsa viitoare.
„Căci toţi ne vom înfăţişa dinaintea judecăţii lui Dumnezeu. Căci scris este: «Viu sunt Eu» – zice Domnul. Tot genunchiul să Mi se plece şi toată limba să dea slavă lui Dumnezeu” (14, 11), şi mai departe: „Deci, dar, fiecare din noi va da seama despre sine lui Dumnezeu” (14, 12).
Ai văzut cum iarăşi zguduie cugetul celui iudaizant, deşi se părea că-l mustră pe celălalt? Căci el aici aceasta lasă a se înţelege, ca şi cum pare că ar fi zis: „Şi ce-ţi pasă ţie de el? Nu cumva poate vei fi tu pedepsit pentru el?”. Dar nu a spus aşa, ci cu blândeţe: „Căci toţi ne vom înfăţişa dinaintea judecăţii lui Dumnezeu” şi „Fiecare dintre noi va da seamă despre sine lui Dumnezeu”. El ia martor aici şi pe proorocul care mărturiseşte despre supunerea tuturor lui Dumnezeu, şi încă o supunere nemărginită; pomeneşte, de asemenea, şi pe cei din Legea veche, şi cu un cuvânt pe toţi oamenii, fără deosebire. El n-a spus pur şi simplu: „Fiecare se va închina Lui”, ci „va da seamă despre sine”. Aşadar fii cu frică văzând pe Stăpânul tuturor stând pe scaun la judecată, şi nu sfâşia şi împărţi Biserica şi harul, alergând la Lege, căci şi Legea este a Lui. Şi ce spun eu de Lege, când şi cei de sub Lege, ca şi cei de dinainte de Lege, sunt tot ai Lui. Şi nu numai Legea te va face răspunzător, ci şi Hristos te va face pe tine răspunzător, laolaltă cu întreaga sutlare omenească. Ai văzut cum a înmuiat frica de Lege? Apoi, ca să nu se pară că el intenţionat înfricoşează spunând acestea, ci că mai mult din dorinţa continuării ideii a ajuns aici, iarăşi se agaţă de acelaşi subiect, zicând:
„Deci, să nu ne mai judecăm unii pe alţii, ci mai degrabă judecaţi aceasta: Să nu daţi fratelui prilej de poticnire sau de sminteală” (14, 13).
Dar aceste vorbe nu se pot atribui mai mult unuia decât celuilalt, şi de aceea se pot atribui amândurora, şi celui desăvârşit revoltat la deosebirea mâncărurilor, şi celui nedesăvârşit, care dă motiv de nemulţumire şi îşi atrage astfel grele mustrări.
Tu acum gândeşte-te câtă pedeapsă vom primi noi, care supărăm pe alţii fără nici un motiv. Dacă chiar acolo, unde faptul săvârşit era ceva nelegiuit, şi totuşi Apostolul a împiedicat de a face aceasta – pentru că nu era încă timpul favorabil de a-i certa – ca astfel să nu se supere fratele şi să nu se poticnească în credinţa lui, dar încă atunci când noi supărăm pe alţii fără scop de îndreptare, apoi de ce pedeapsă nu vom fi vrednici oare? Dacă a nu mântui pe un altul este o crimă – iar aceasta ne-o arată cel ce a ascuns în pământ talantul încredinţat lui –, dar încă a şi supăra? „Dar ce?”, zici tu. „Dar dacă el, fiind slab, se poticneşte de la sine?”. Apoi tocmai pentru aceasta, dacă tu ai fi drept, ai suferi. Dacă el ar fi tare, nu ar avea nevoie de o astfel de îngrijire; dar acum, când este şi nedesăvârşit, are nevoie de o mare şi înţelegătoare îngrijire din partea ta.
Deci de o astfel de îngrijire să facem parte fratelui nostru şi să-i suferim lipsurile lui. Noi nu vom da seamă numai de propriile noastre rele, ci şi de acelea prin care i-am poticnit pe alţii. Prin urmare, dacă răspunderea de faptele noastre proprii este destul de grea, dar încă atunci când se vor mai adăuga şi acestea, cum ne vom mântui? Să nu credem că dacă am găsi tovarăşi la păcate, vom avea vreo îndreptare; aceasta tocmai ne va fi ca un adaos la pedeapsă, căci şi şarpele a fost pedepsit mai mult decât femeia, precum şi femeia mai mult decât bărbatul. Tot aşa şi Izabela a fost mai greu pedepsită decât bărbatul ei Ahab, care răpise via văduvei, fiindcă ea momise acea răpire şi viclenise pe împărat. Deci şi tu, când te faci pricină pierderii altora, mai grozav vei suferi decât acei împiedicaţi şi smintiţi de tine. A păcătui tu singur nu e totuna cu a face şi pe alţii să păcătuiască şi să se piardă, pentru care şi zice Apostolul: „nu numai că fac ei aceasta, ci le şi încuviinţează celor care le fac” (Romani 1, 32). Aşa că, atunci când vedem pe alţii păcătuind, noi nu numai că să nu-i împingem spre păcat, ci chiar să-i tragem din prăpastia răutăţii, ca nu cumva cu pierderea lor să suferim şi noi pedeapsă. Să ne aducem aminte necontenit de judecata cea înfricoşată, de râul cel de foc, de legăturile cele nedezlegate, de întunericul cel mai dinafară, de scrâşnirea dinţilor, de viermele cel neadormit.
„Dar – zici tu – Dumnezeu este iubitor de oameni”. Însă acestea sunt vorbe, iar dacă ar fi după părerea ta, atunci nici bogatul acela care a trecut cu vederea pe Lazăr nu este pedepsit; nici fecioarele cele nebune nu sunt scoase din cămara de nuntă; nici cei ce nu hrănesc pe Hristos nu se duc în focul cel pregătit diavolului; nici cel îmbrăcat în haine necuviincioase nu se pierde, legat de mâni şi de picioare; nici cel ce a pretins de la datornicul său o sută de dinari nu va fi predat muncilor; atunci nu este adevărat nici ceea ce zice pentru preacurvari: „Unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge” (Marcu 9, 44), ci toate acestea sunt numai simple ameninţări. „Da!”, zici tu. Şi cum de îndrăzneşti de a pronunţa astfel de vorbă, şi de la sine îţi dai o aşa hotărâre? Eu, atât din cele spuse de Hristos, cât şi din cele ce a făcut, voi putea să-ţi dovedesc că este cu totul din contră. Dacă tu nu crezi în cele viitoare, cel puţin crede din cele petrecute, căci cele petrecute deja şi îndeplinite nu mai sunt vorbe şi ameninţări. Cine a trimis peste întreaga lume potopul şi a făcut înecarea aceea înfricoşată? Cine a adus prăpădirea aceea grozavă a întregului neam omenesc? Cine după aceasta a slobozit din cer fulgerele şi trăsnetele acelea asupra pământului Sodomei? Cine a cufundat în mare întreaga armată egipteană? Cine a nimicit în pustiu cele şase sute de mii? Cine a ars de tot adunarea lui Abiram? Cine a poruncit pământului să-şi deschidă gura şi să înghită de vii pe cei ai lui Core şi Datan? Cine, pe timpul lui David, a nimicit cât ai clipi din ochi şaptezeci de mii de oameni? Să mai spun oare şi de cei pedepsiţi în parte? Ce veţi zice de Cain, care a fost predat unei pedepse neîncetate? Dar de Harmi (fiul lui) cel lapidat cu tot neamul lui? Dar de cel ce a pătimit tot aceasta, pentru că adunase lemne în ziua Sâmbetei? Să mai spun şi de cei patruzeci de copii sfâşiaţi de fiarele sălbatice, şi care nu s-au bucurat de iertare, deşi erau prunci fără de minte?
Dacă poate ai vrea să le vezi pe acestea petrecându-se ÅŸi după har, gândeÅŸte-te, bunăoară, la cele ce au pătimit iudeii: cum femeile lor îşi mâncau copiii, unele frigîndu-i ÅŸi altele înfulecându-i; cum iudeii fiind lăsaÅ£i pradă foametei cumplite, ÅŸi unor grele războaie, toate tragediile lor din urmă fuseseră covârÅŸite de nenorocirile în care căzuseră de data aceea. Cum toate acestea le-a adus asupra lor Hristos, ascultă-L pe El cum le-a proorocit mai înainte ÅŸi cum le-a desluÅŸit prin parabole, iar de multe ori chiar de-a dreptul ÅŸi cu toată limpezimea. Prin parabole spunându-le aceasta, le-a dat pildă acolo unde zice: „Iar pe acei vrăjmaÅŸi ai mei, care n-au voit să domnesc peste ei, aduceÅ£i-i aici ÅŸi tăiaÅ£i-i în faÅ£a mea” (Luca 19, 27), iar în alt loc prin parabola viei ÅŸi a căsătoriei. Lămurit le vorbeÅŸte în multe locuri, ca de pildă acolo unde zice: „Şi vor cădea de ascuÅ£iÅŸul săbiei ÅŸi vor fi duÅŸi robi la toate neamurile,…,iar pe pământ spaimă întru neamuri ÅŸi nedumerire din pricina vuietului mării ÅŸi al valurilor, iar oamenii vor muri de frică” (Luca 21, 24-26), sau acolo unde zice: „Că va fi atunci strâmtorare mare, care n-a fost de la începutul lumii până acum ÅŸi nici nu va fi” (Matei 24, 21).

Ştiţi apoi cu toţii ce pedeapsă au primit Anania şi Safira, pentru că au ascuns din banii rezultaţi prin vânzarea ogorului lor. Dar încă nenorocirile zilnice nu le vezi? Nu vezi pe cei ce se topesc şi acum de foame? Nu vezi pe cei ce sunt cuceriţi de lepră şi de schimonosirea trupului? Pe cei ce încontinuu trăiesc în sărăcie, şi pe cei ce pătimesc mii de rele? Şi cum s-ar putea, sau mai bine zis, ce raţiune ar fi ca unii să fie pedepsiţi, iar alţii să nu fie? Dacă Dumnezeu nu este nedrept – după cum nu este –, apoi nu mai încape vorbă că şi tu vei da seamă păcatele tale; iar dacă El nu pedepseşte fiindcă este iubitor de oameni – după cum zici tu –, apoi atunci nici pe aceştia nu trebuia să-i pedepsească. Acum însă, tocmai pentru nişte astfel de cuvinte pe care voi le rostiţi, Dumnezeu pedepseşte chiar şi aici pe mulţi, pentru ca atunci când voi nu veţi crede cuvintele ameninţătoare, cel puţin prin pedepsirea faptelor imediat să credeţi. Şi fiindcă nu credeţi şi nici nu vă înspăimântă atât de mult cele petrecute în Legea veche, cel puţin cele petrecute cu generaţiile ce se succed în timp vor putea îndrepta pe cei trândavi.
„Dar – zici tu – de ce oare El nu pedepseşte aici pe fiecare?”. Pentru că le acordă un termen de pocăinţă. De ce nu sunt toţi pedepsiţi aici? Pentru ca nu cumva cei mai mulţi să se îndoiască de pronia Lui. Câţi tâlhari au fost aici pe pământ? Dintre ei numai unii au fost prinşi şi pedepsiţi, pe când cei mai mulţi s-au dus de aici fără să dea seamă de faptele lor. Dar dacă aceştia rămân nepedepsiţi, apoi unde este iubirea de oameni a lui Dumnezeu? Mie mi se pare a te întreba acum pe tine: dacă nimeni nu ar fi fost pedepsit, ai fi avut atunci un cuvânt de îndreptare; dar când unii sunt pedepsiţi, iar alţii nu, deşi poate au păcătuit mai mult, apoi unde este raţiunea şi dreptatea, că fiind vinovaţi de aceleaşi păcate, să nu aibă şi aceeaşi pedeapsă ? Cum nu s-ar crede atunci că cei pedepsiţi au fost nedreptăţiţi? De ce nu sunt pedepsiţi toţi aici pe pământ? Ascultă chiar pe Hristos ce spune despre acei optsprezece care au fost ucişi sub dărâmăturile turnului din Siloam, şi de care se mirau cei de pe lângă El: „Oare ei au fost mai păcătoşi decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu! Zic vouă: dar de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel” (Luca 13, 4-5), sfătuindu-ne prin aceasta de a nu ne amăgi că, în timp ce alţii sunt pedepsiţi, noi, deşi am păcătuit mult, totuşi vom scăpa fără pedeapsă. Dacă nu ne vom schimba, desigur că vom fi pedepsiţi.
„Dar cum vom fi pedepsiţi acolo pentru vecie”, zici tu, „când noi aici pe pământ am păcătuit pe un timp scurt? Cum se poate ca un om care a săvârşit un omor cât ai clipi din ochi, să fie pedepsit la osândă veşnică? Dar Dumnezeu nu face aceasta!”, zici tu. Însă pe paraliticul acela cum de l-a ţinut treizeci şi opt de ani într-o aşa osândă grea? Cum că l-a pedepsit pentru păcatele lui, ascultă ce-i zice Hristos: „Iată te-ai făcut sănătos, dar de acum să nu mai greşeşti” (Ioan 5, 14).

„Dar – zici tu – a luat dezlegare”. Da, însă acolo nu se vor petrece tot aşa lucrurile; şi cum acolo pedeapsa nu va avea sfârşit niciodată, ascultă-L ce zice: „Unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge” (Marcu 9, 44), şi iarăşi: „Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică” (Matei 25, 46). Deci, dacă este viaţă veşnică, este în acelaşi timp şi osândă veşnică. Nu vezi cu câte a ameninţat pe iudei? Şi oare s-au îndeplinit toate acele ameninţări, sau au rămas numai vorbe goale? „Nu va rămâne, zice El, piatră pe piatră”, şi oare a rămas ceva? „Căci va fi atunci strâmtorare mare, cum nu a fost de la începutul lumii” (Matei 24, 21), şi oare n-a fost acel necaz? Citeşte istoria lui Iosif, şi atunci nu vei putea nici să mai răsufli auzind câte nenorociri au îndurat iudeii!
Acestea le spun nu ca să vă întristez, ci ca să vă pun în siguranţă; le spun ca nu cumva amăgindu-vă cu cele zadarnice, să vă fac de a suferi pedepsele cele mai grele. De ce nu crezi tu că e drept de a fi pedepsit după ce ai păcătuit? Nu ţi-a spus el mai înainte toate? Nu te-a ameninţat? Nu te-a ajutat? Nu a făcut pentru mântuirea ta mii de fapte? Nu ţi-a dăruit baia renaşterii, şi toate cele mai dinainte ţi le-a iertat? Dar şi după botez oare nu ţi-a dat ajutor de a te întoarce la El iarăşi prin pocăinţă? Oare chiar şi după aceasta nu ţi-a făcut destul de uşoară calea iertării păcatelor? Ascultă-L ce a poruncit: „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc” (Matei 6, 14). Ce greutate vedeţi în acest fapt? „Învăţaţi să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă! Veniţi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face” (Isaia 1, 17-18). Ce greutate este de a face aşa? „Spune tu fărădelegile tale întâi, ca apoi să te îndrepţi” (Isaia 43, 26). Aceasta ce greutate de îndeplinit are? „Păcatele tale cu milostenie le răscumpără” (Daniel 4, 24).

Ce oboseală poate fi aici? Vameşul acela din Evanghelie a zis: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului” (Luca 18, 13) şi s-a pogorât de la templu îndreptat. Ce oboseală mare vom avea imitând pe acest vameş?
Dacă şi după toate acestea, poate că nu voieşti a te convinge că este pedeapsă şi osândă, apoi atunci nici diavolul nu va fi pedepsit. „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui!” (Matei 25, 41). Dacă nu este gheena, apoi nici diavolul nu va fi pedepsit, iar dacă el este pedepsit, apoi este arătat faptul că şi noi vom fi pedepsiţi, fiindcă şi noi am călcat poruncile lui Dumnezeu, deşi nu la fel ca diavolul. Şi cum nu te sfieşti grăind cu atâta îndrăzneală? Căci tu zici că el nu pedepseşte pentru că este iubitor de oameni, laşi a se înţelege, că dacă pedepseşte nu mai este iubitor de oameni. Vedeţi ce fel de cuvinte vă pune în gură diavolul? Dar ce? Oare monahii, care vieţuiesc prin munţi şi dau dovadă de o nevoinţă grea, se vor duce acolo neîncununaţi? Dacă cei răi nu vor fi pedepsiţi, şi nici nu va fi vreo răsplată, ar putea să zică cineva cu drept cuvânt, că nici cei buni nu vor fi încununaţi. „Da! zici tu; aceasta este demn de Dumnezeu, ca să fie numai împărăţia cerurilor, şi nicidecum gheena”. Aşadar, după părerea ta, şi cel ce curveşte, şi cel preacurvar, şi cel ce a făcut mii de rele, se vor bucura tot de aceleaşi bunuri ca şi cei ce au arătat o viaţă neprihănită şi sfântă; atunci Pavel şi cu Nero vor sta alături, sau mai bine zis, şi diavolul va sta alături cu Pavel. Dacă nu este gheena, iar înviere este, apoi atunci şi cei răi se vor bucură de aceleaşi bunuri ca şi cei buni. Dar cine ar putea să spună grozăviile acestea, fie chiar dintre cei mai smintiţi oameni? Mai mult încă: cine chiar dintre demoni ar putea să spună aşa?

Căci şi demonii mărturisesc că este gheenă, pentru care şi strigau zicând: „Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti” (Matei 8, 29). Apoi, dacă şi demonii mărturisesc acest lucru, cum de tu nu te temi şi nu tremuri tăgăduind? Cum de nu vezi aici pe dascălul tuturor acestor rele credinţe? Căci diavolul, care a înşelat pe om dintru început şi cu speranţa de bunuri mai mari i-a luat bunurile pe care deja le avea în mână, tot el este care îndeamnă pe om şi acum de a grăi şi a cugeta de-acestea, şi astfel îi aţâţă pe unii să se arate dispreţuitori şi să spună că nu este gheena, ca tocmai aşa să-i bage în gheenă. Dar Dumnezeu face cu totul din contră; El a pregătit gheena, şi ne-a ameninţat cu ea, ca astfel să ne ferească de a cădea în ea. Dacă fiind gheena şi diavolul te amăgeşte, apoi nefiind, cum ar fi mărturisit de existenţa ei demonii, al căror interes este tocmai de a lucra ca noi nici să nu bănuim aşa ceva, ca astfel să devenim mai leneşi în fapta bună şi să cădem cu ei în focul cel nestins? „Dar cum de au mărturisit atunci existenţa gheenei?”, zici tu. Pentru că silirea la care erau supuşi atunci era pentru ei foarte grea.
Deci, înţelegând toate acestea, să înceteze cei ce vorbesc aşa, de a se amăgi şi pe ei, şi pe alţii, fiindcă vor da seamă şi de aceste cuvinte, atrăgându-şi asupra lor acele grozăvii, deoarece se încearcă de a corupe pe mulţi, şi nu imită măcar pe barbarii aceia (ninivitenii). Căci barbarii aceia deşi erau mai nepricepuţi decât toţi oamenii, totuşi imediat ce au auzit că cetatea lor se va nimici, nu numai că nu s-au arătat neîncrezători, ci au şi început a ofta şi văita, şi a se îmbrăca în sac, şi a-şi pune cenuşă pe cap, şi nici că au încetat de a face totul, până ce nu au domolit mânia lui Dumnezeu. Dar tu, care ai luat atâta experienţă din fapte şi din vorbe, încă dispreţuieşti cele vorbite? Ei bine, vei pătimi cu totul altfel decât au pătimit ninivitenii, căci aceia înfricoşându-se de vorbe numai, nu au suferit pedeapsa din fapte, pe când tu, dispreţuind ameninţarea prin vorbe, vei suferi pedeapsa prin fapte. Dacă acum ţi se pare ca un mit acele vorbe, nu ţi se va părea tot aşa şi când vei suferi în realitate. Nu ai văzut ce a făcut Hristos şi aici? Cum din cei doi tâlhari ce erau cu El pe cruce, numai pe unul l-a băgat în împărăţia cerurilor, pe când pe celalalt l-a trimis în gheena? Şi ce vorbesc eu de tâlharii şi de ucigaşii de oameni, când El n-a cruţat nici chiar pe Apostolul Său care devenise vânzător, ci văzându-l alergând singur în cursă, văzându-l cum se ducea singur la spânzurătoare, l-a lăsat de şi-a luat singur răsplata vânzării, căci s-a spânzurat şi a crăpat în două, iar măruntaiele lui au ieşit toate afară. Toate acestea prevăzându-le dintru început Hristos, l-a lăsat pe nefericitul trădător să pătimească totul după cum stă scris, şi aceasta ca să te încredinţeze pe tine din cele prezente despre cele viitoare.
Deci nu vă mai amăgiţi pe voi înşivă, încrezându-vă diavolului, căci toate cugetările acestea ale lui sunt. Gândeşte-te tu, care te vrei iscoditor, dacă şi judecătorii, şi stăpânii, şi dascălii, şi barbarii, deopotrivă şi dintotdeauna, cinstesc pe cei buni şi pedepsesc pe cei răi, atunci cum s-ar putea cu Dumnezeu să se petreacă tocmai dimpotrivă şi dinaintea Lui să se învrednicească aceloraşi bunuri şi cei răi ca şi cei buni?!
Dar atunci cei răi când oare se vor izbăvi de rele? Astăzi, când dânşii aşteaptă pedeapsă, când se găsesc printre atâtea primejdii, ca de pildă frica de judecători şi de legi, şi cu toate acestea încă nu se depărtează de rele, dar încă ducându-se de aici fără de această frică, şi cu credinţă că nu numai nu vor cădea în gheena, ci chiar se vor învrednici de împărăţia cerurilor deopotrivă cu cei buni? Aşadar, când oare vor conteni aceştia de a face rele? Aceasta, spune-mi, este iubire de oameni, să stăruie cineva în rele, să pună premiu pe săvârşirea răului, să pretindă ca şi cel ce se îngrijeşte de o viaţă curată să se bucure de aceleaşi bunuri ca şi cel ce trăieşte în desfrânare, iar cel credincios să stea pe-o treaptă cu cel necredincios, Pavel la fel cu diavolul?!
Dar oare până când vom tot vorbi de acestea? De aceea vă rog, iubiţilor, ca izbăvindu-vă voi de această nebunie şi venindu-vă deplin în simţiri, să înduplecaţi sufletul vostru de a se sfii şi a se cutremura, pentru ca astfel să vă izbăviţi şi de gheena viitoare, vieţuind aici cu toată grijă, iar în acelaşi timp să vă învredniciţi şi de nădăjduitele bunuri făgăduite nouă din belşugul iubirii dumnezeieşti. De care fie cu toţii să ne învrednicim cu toţii, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care se cuvine slava Tatălui şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.