OMILIA XXVI

din “Omilii la Epistola catre Romani”

[Simplitatea şi neştiinţa nu ne împiedică să cunoaştem adevărul]

„Ştiu şi sunt încredinţat în Domnul Iisus că nimic nu este întinat prin sine, decât numai pentru cel care gândeşte că este ceva întinat; pentru acela întinat este” (Romani 14, 14).
După ce mai întâi a certat pe cel ce judecă pe fratele său, şi prin această certare l-a făcut să se depărteze de asemenea abatere, la urmă se pronunţă şi asupra învăţăturii în sine, şi, povăţuind pe cel mai slab, arată şi aici o mare blândeţe. Căci el nu zice că cel ce judecă pe altul asupra mâncării, va da seamă, sau că va pătimi altceva de acest fel, ci numai că slăbeşte frica de pricina mâncării, ca astfel mai uşor să-l convingă de cele grăite de el, şi zice: „Ştiu şi sunt încredinţat”. Şi ca să nu zică cineva dintre necredincioşi: „Şi ce ne priveşte pe noi dacă tu eşti încredinţat? Nici nu eşti tu destoinic de a înlocui o Lege atât de veche şi proorociile cele venite de sus”, iată ce adaugă el imediat: „în Domnul Iisus”, adică de la El şi nu din altă parte am aflat eu aceasta, şi prin urmare ceea ce spun aici nu este o hotărâre a cugetării omeneşti. Dar ce anume ştii şi eşti încredinţat? „Că nimic nu este întinat prin sine”, zice; adică prin firea sa nimic nu este întinat, ci aceasta vine din intenţia celui ce se apropie de acel lucru; numai aceluia i se pare că este întinat, nu însă şi tuturor celorlalţi.
Atunci de ce nu-l îndreptezi pe fratele tău, ca să nu mai socotească acel lucru întinat? De ce nu-l depărtezi de la acest obicei şi de la această credinţă, cu toată sârguinţa ta, ca astfel să nu facă acel lucru întinat? „Mă tem – zici tu – ca nu cumva să-l supăr”. Ei bine, tocmai de aceea a şi adăugat Apostolul: „Dar dacă, pentru mâncare, fratele tău se mâhneşte, nu mai umbli potrivit iubirii” (14, 15).
Ai văzut cum şi l-a apropiat pe cel slab, arătând că el a făcut atâta vorbă de acela nu numai pentru ca să nu fie mâhnit, dar nici să nu îndrăznească cineva de a-i porunci în privinţa celor ce-i sunt lui de trebuinţă, ci dacă se poate să-l atragă mai mult cu îngăduinţa, sau, mai bine zis, cu iertarea şi cu dragostea. Şi nici după ce i-a liniştit frica, Apostolul nu-l trage cu sila, ci-l lasă a fi stăpân pe el însuşi, pentru că nu e totuna a sili pe cineva să mănânce şi a-l mâhni prin asemenea siluire. Ai văzut câtă sârguinţă pune el pentru dragoste? Fiindcă numai ea este în stare de a reuşi în toate. De aceea el le pretinde aici încă şi ceva mai mult, căci nu zice numai că nu trebuie a-i trage cu de-a sila de la mâncăruri, ci că dacă trebuie de a consimţi la aceasta, apoi nici atunci să nu zăbovească a o face. De aceea a şi adăugat, zicând: „Nu pierde, cu mâncarea ta, pe acela pentru care a murit Hristos”, adică: „Nici într-atâta nu crezi vrednic pe fratele tău, ca măcar prin depărtarea de bucate să ajuţi la mântuirii lui? Hristos nu S-a dat înlături pentru el nici de a se face rob, şi nici chiar de a muri pentru el; şi tu nu dispreţuieşti nici măcar mâncarea, pentru ca să-l păstrezi în credinţă? Deşi nu era ca Hristos să-i câştige deodată pe toţi, cu toate acestea El pentru toţi a murit, împlinindu-şi lucrul Său. Tu însă, ştiind că prin mâncăruri îl sminteşti în cele mai mari, încă te cerţi cu el? Pe cel iubit de Hristos şi atât de important înaintea Lui, tu îl crezi atât de dispreţuit? Pe cel pe care El l-a iubit, tu îl dispreţuieşti? Hristos a murit nu numai pentru cel slab, ci şi pentru duşmani; dar tu nu te depărtezi nici de bucate pentru cel slab? Hristos a dat dovadă de săvârşirea lucrului celui mai mare, şi tu nu dai dovadă nici de cel mai mic, deşi Hristos este stăpânul nostru, al tuturor, iar tu eşti frate cu acela pe care-l cerţi?”. Aceste cuvinte sunt de ajuns spre a atinge pe unul ca acesta, căci îl arată că este mic de suflet, că s-a bucurat de bunuri mari din partea lui Dumnezeu, şi cu toate acestea el nu-I înapoiază nici pe cele mici.
„Nu lăsaţi ca bunul vostru să fie defăimat. Căci împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură” (14, 16, 17).
„Lucrul cel bun” numeşte el aici sau credinţa, sau nădejdea izbânzii în „lupta cea bună”, sau evlavia desăvârşită. „Nu numai că pe fratele tău – zice – nu-l foloseşti cu nimic prin asemenea dispute, ci faci încă de a se huli însăşi credinţa şi harul lui Dumnezeu. Căci este luptă când tu te cerţi cu altul, când îl mâhneşti, când dezbini Biserica, când iei în bătaie de joc pe fratele tău, şi eşti de nesuferit lui; atunci şi cei dinafară hulesc, aşa că nu numai că n-ai câştigat de aici nimic, ci chiar ai pierdut totul. Bunul vostru este dragostea, iubirea de fraţi, unirea, legătura dintre voi, vieţuirea cu pace şi blândeţe”.
Apoi iarăşi, domolind frica unuia şi disputa celuilalt, zice: „Căci împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură”. Nu cumva prin acestea vom deveni noi lăudaţi şi cinstiţi? Ceea ce spune şi în altă parte zicând: „Nici dacă vom mânca, nu ne prisoseşte, nici dacă nu vom mânca, nu ne lipseşte” (I Corinteni 8, 8). Şi nici nu mai are nevoie de altă argumentaţie, ci se mărgineşte numai în hotărârea dată. Ceea ce el spune aici, aceasta înseamnă: „Nu cumva oare dacă mănânci, apoi aceasta are a te băga în împărăţia cerurilor?”. De aceea îi şi înfruntă pe ei, ca unii ce cugetau lucruri mari, căci nu spune numai de mâncare, ci şi de băutură. Deci care sunt acelea ce ne bagă în împărăţia cerurilor? „Dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt”, adică viaţa virtuoasă, pace către frate, pe când cearta este aceea ce se împotriveşte tuturor acestora. Acestea Apostolul nu le spune numai unuia, ci amândurora, fiindcă a avut timpul de a vorbi şi către fiecare în parte.
Apoi, fiindcă a vorbit de pace şi bucurie, şi fiindcă atât pacea cât şi bucuria pot fi şi în lucruri rele, de aceea a adăugat imediat: „în Duhul Sfânt”. Astfel, deci, cel ce pierde pe fratele său, în acelaşi timp a răsturnat şi pacea, şi bucuria a nedreptăţit-o, ba încă a făcut mai mult decât cel ce jefuieşte banii cuiva. Dar ceea ce este mai rău, că altul a mântuit pe acela, pe când tu îl nedreptăţeşti şi îl pierzi.
După aceea, fiindcă din cauza slavei celei deşarte s-a întâmplat ca acela să mustre pe fratele său, adaugă: „Iar cel ce slujeşte lui Hristos, în aceasta este plăcut lui Dumnezeu şi cinstit de oameni” (14, 18), adică: nu atât te vor admira oamenii pentru perfecţiunea ta, cât te vor admira cu toţii pentru pace şi bună-înţelegere, fiindcă de bunul acesta toţi se vor bucura, pe când de celălalt – nici unul.
„Drept aceea să urmărim cele ale păcii şi cele ale zidirii unuia de către altul” (14, 19). Întâi se adresează aceluia sfătuindu-l ca să fie paşnic, iar al doilea acestuia ca să nu surpe pe fratele său; cu toate acestea le-a făcut pe amândouă comune prin expresia „unuia de către altul”, arătând că fără pace nu este uşor de a zidi.
„Nu strica, pentru mâncare, lucrul lui Dumnezeu” (14, 20). Prin expresia „lucrul lui Dumnezeu” el numeşte mântuirea fratelui, cu care ocazie apostolul mai mult întinde frica, arătând că unul ca acesta face cu totul din contra de ceea ce voieşte să facă. „Nu numai că nu zideşti – zice – ceea ce crezi că zideşti, dar încă dărâmi, şi nu o zidire omenească, ci una a lui Dumnezeu, şi nu pentru vreun lucru mare, ci pentru ceva cu totul nebăgat în seamă şi de dispreţuit: „Pentru mâncare”, zice.
După aceea, ca nu cumva asemenea concesii să întărească pe cel mai slab în ideea lui cea rea, din nou teologhiseşte despre aceasta, zicând: „Toate sunt curate, dar rău este pentru omul care mănâncă spre poticnire”, adică celui ce mănâncă cu cuget rău. Astfel că, chiar de l-ai sili să mănânce, de aici nu ai nici un folos, căci nu a mânca face pe cineva necurat, ci numai părerea cu care mănâncă. Dacă pe aceea n-ai îndreptat-o, totul ai făcut în zadar, ba încă ai şi vătămat; căci nu este totuna a crede ceva necurat şi apoi a gusta cu această credinţă din acel lucru necurat. Deci în cazul de faţă ai păcătuit îndoit: întâi că ai întins prejudiciul aceluia prin ceartă, iar al doilea că l-ai făcut de a gusta dintr-un lucru necurat. Aşadar, până ce nu-l vei convinge, să nu-l sileşti.
„Bine este să nu mănânci carne, nici să bei vin, nici să faci ceva de care fratele tău se poticneşte, se sminteşte sau slăbeşte (în credinţă)” (14, 21).
Aici el iarăşi cere ceea ce este mai mult, adică nu numai de a nu-l sili, ci chiar de a-i face concesii, căci şi Apostolul a făcut aşa de multe ori, ca de pildă atunci când a tăiat împrejur pe Timotei, când şi-a ras capul, când jertfea jertfa acea iudaică. Şi nu zice „să nu mănânci carne”, ca să nu facă pe cel slab mai trândav, ci spune mai degrabă ca pe o părere de-a sa: „Bine este să nu mănânci carne”. „Şi ce spun eu de carne?”, zice; „chiar şi de vin, şi de orice altceva în măsură să scandalizeze pe altul, depărtează-te, căci nimic nu este egal cu mântuirea fratelui tău”. Aceasta ne-a dovedit-o şi Hristos, Care S-a pogorât din cer şi a suferit totul pentru noi.
Deci, nu-l sili pe acela, ci încă şi tu depărtează-te pentru dânsul de mâncare, nu ca de un lucru necurat, ci numai fiindcă acela se scandalizează, şi atunci el mai mult te va iubi. Astfel a poruncit şi Pavel, zicând: „Bine este să nu mănânci carne”, nu pentru că ar fi carnea un lucru necurat, ci pentru că fratele se scandalizează şi se slăbeşte.
„Credinţa pe care o ai, s-o ai pentru tine însuţi” (14, 22). Aici mi se pare că pe nesimţite face aluzie şi la slava cea deşartă a celui pretins desăvârşit. E ca şi cum ar fi zis: „Voieşti să-mi arăţi că eşti desăvârşit şi cu totul perfect? Aceasta să nu mi-o arăţi mie, ci fie-ţi de ajuns cugetul tău”. Prin vorba „credinţă” de aici, Apostolul nu înţelege credinţa despre dogme, ci credinţa despre subiectul ce ne stă în discuţie, adică despre mâncăruri. Despre credinţa în dogme el zice: „cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Romani 10, 10), iar Hristos zice: „Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul Omului se va ruşina” (Luca 9, 26). Acea credinţă, dacă nu se mărturiseşte, pierde pe om, pe când credinţa despre care este vorba aici, dacă se mărturiseşte, este fără scop.
„Fericit este cel ce nu se judecă pe sine în ceea ce aprobă”.
Aici iarăşi mustră pe cel mai slab şi-i dă lui o cunună îndeajuns, adică pe aceea a cugetului său. Chiar de nu te-ar vedea vreun om, totuşi îţi este de ajuns cugetul tău ca să fii fericit. Fiindcă a zis: „întru tine însuţi să o ai”, apoi, ca să nu creadă că acest tribunal este mic şi nebăgat în seamă, zice că acest tribunal este mai bun decât lumea întreagă. „Chiar dacă toţi te-ar învinovăţi – zice –, iar tu în tine însuţi nu te condamni, nici cugetul nu te mustră, atunci fericit eşti”. Dar Apostolul n-a zis vorbele de mai sus la întâmplare, şi nici pentru toate acţiunile omeneşti în genere, fiindcă sunt mulţi în lumea aceasta care nu se judecă pe sine, şi cu toate acestea păcătuiesc grozav, ba sunt chiar sunt mai ticăloşi decât toţi.
„Iar cel ce se îndoieşte, dacă va mânca, se osândeşte” (14, 23).
Şi aceasta o supune tot către cel desăvârşit, îndemnându-l de a cruţa pe cel mai slab. „Ce folos este dacă el, mâncând, se îndoieşte cu gândul şi se osândeşte pe sine singur? Eu –zice – pe acela îl primesc care şi mănâncă, şi nu se îndoieşte în acelaşi timp”. Ai văzut cum îl sfătuieşte nu numai a mânca, ci încă a mânca cu cugetul curat? Mai departe spune şi cauza pentru care se osândeşte, zicând: „fiindcă n-a fost din credinţă”, nu pentru că este necurat, ci pentru că nu este din credinţă; nu a crezut că este curat, şi s-a atins ca de un lucru necurat. Prin toate acestea Apostolul le arată şi vătămarea ce o pricinuiesc acelora, căci în loc să-i convingă a se atinge de cele ce erau socotite de ei ca necurate, ei îi sileau, pe când el îi sfătuieşte de a nu-i mai certa pe viitor.
„Şi tot ce nu este din credinţă, zice, este păcat”.
„Dacă el nu are curaj – zice – şi nici nu crede că este curat, apoi cum n-a păcătuit dacă a mâncat?”. Şi aceste vorbe sunt zise de Pavel tot cu privire la chestiunea în discuţie, iar nu pentru toate acţiunile omeneşti. Dar tu gândeşte-te aici câtă îngrijire pune Apostolul în a nu-i poticni pe alţii. Mai sus zicea: „Dar dacă, pentru mâncare, fratele tău se mâhneşte, nu mai umbli potrivit iubirii”, aşa că dacă nu trebuie a-l mâhni, apoi cu atât mai mult nu trebuie a-i da pricină de poticnire. Şi iarăşi zice: „Nu strica, pentru mâncare, lucrul lui Dumnezeu”, căci dacă a surpa biserica este un fapt mişelesc şi necuvios, apoi cu atât mai mult încă de a surpa un templu duhovnicesc, fiindcă omul este cu mult mai însemnat şi mai preţuit decât biserica. Hristos n-a murit pentru zidurile bisericii, ci pentru aceste temple duhovniceşti, pentru oameni.
Deci, iubiţilor, din toate părţile să ne păzim pe noi înşine şi nimănui să nu dăm pricină de nemulţumire contra noastră. Viaţa prezentă este loc de luptă, şi de aceea trebuie a avea mii de ochi în toate părţile. Să nu credem că pentru îndreptarea noastră ne va fi de ajuns neştiinţa, fiindcă vom da răspuns şi de neştiinţă, când acea neştiinţă este neiertată. Nici iudeii n-au ştiut, însă neştiinţa lor n-a fost vrednică de iertare. Nici elinii n-au ştiut, şi cu toate acestea n-au avut nici o îndreptare. Când tu eşti în neştiinţă de cele ce nu sunt cu putinţă a le şti, nici o învinovăţire nu ţi se va aduce; dar când îţi sunt cu putinţă, şi încă cu multă uşurinţă, de a le şti, atunci vei fi pedepsit cu pedeapsa cea mai grea. De altfel, dacă noi nu vom sta în lâncezeală, ci vom face tot ceea ce atârnă de noi, atunci şi Dumnezeu ne va da mână de ajutor, chiar şi în cele ce nu le ştim, după cum şi Pavel zice filipenilor: „Şi dacă gândiţi ceva în alt fel, Dumnezeu vă va descoperi şi aceea” (Filipeni 3, 15). Când noi chiar în acele unde suntem stăpâni nu voim a izbuti, apoi atunci nici în celelalte nu vom avea nici un ajutor, după cum s-a întâmplat cu iudeii. „De aceea, zice, le vorbesc lor în pilde, că, văzând, nu văd” (Matei 13, 13). Şi cum oare văzând nu vedeau? Vedeau pe demoni alungaţi de Hristos, şi totuşi ziceau că el are demon. Vedeau pe morţi înviaţi de el, şi totuşi nu numai că nu i se închinau, ba încă căutau să-l ucidă. Nu tot aşa însă a fost şi Corneliu sutaşul, fiindcă de vreme ce el a făcut cu multă sârguinţă tot ceea ce atârna de el, apoi la urmă i-a adăugat şi Dumnezeu ceea ce-i lipsea.
Deci nu-mi spune: „Apoi cum pe cutare, care a fost simplu şi om bun, Dumnezeu l-a trecut cu vederea, fiindcă a fost elin?”. Mai întâi, că el a fost om simplu şi fără răutate nu le este cu putinţă oamenilor de a şti lămurit, ci numai Celui ce l-a plăsmuit pe acela, şi Care ştie inimile tuturor în parte; al doilea, se mai poate zice şi aceasta: că de multe ori acela nu s-a îngrijit, nu s-a îndeletnicit îndeajuns să afle adevărul. „Şi cum putea să facă aceasta, zici tu, pe câtă vreme a fost om simplu?”. Aşadar tocmai pe acest om simplu îl vom lua de exemplu. Ei bine, iată că acest om simplu, în cele lumeşti a arătat o mare exactitate, pe care dacă ar fi voit să o arate şi în cele duhovniceşti desigur că n-ar fi fost trecut cu vederea. Căci toate cele ale adevărului sunt mai strălucite decât lumina soarelui, şi în orice parte s-ar întoarce cineva, ar putea cu uşurinţă să priceapă şi să ia cunoştinţă de mântuirea sa, dacă ar voi să fie cu băgare de seamă, şi să nu creadă aceasta ca ceva întâmplător. Nu cumva lucrurile acestea sunt închise numai în Palestina? Nu cumva numai într-un mic colţ al lumii? Nu ai auzit tu pe proorocul care zice: „Că toţi de la sine Mă vor cunoaşte, de la mic până la mare” (Ieremia 31, 34)? Nu vezi cum lucrurile s-au adeverit? Dar atunci cum vor avea aceştia iertare, văzând credinţa adevărului întinzându-se, iar dânşii nici interesându-se de aceasta, şi nici îngrijindu-se de a afla? „Şi acestea – zici tu – le pretinzi de la omul neştiutor şi barbar?”.

Nu numai de la cel neştiutor şi barbar, ci chiar şi de la cel ce ar fi mai barbar decât cei de acum. De ce? Spune-mi: acela în afaceri lumeşti se pricepe a se împotrivi când este nedreptăţit, se pricepe a se împotrivi când este siluit de cineva, şi în fine se pricepe de a face totul, aşa ca niciodată să nu mai fie supărat cât de puţin, iar în afaceri duhovniceşti nu mai face tot aşa? De ce şi aici nu întrebuinţează tot aceeaşi agerime, tot aceeaşi înţelepciune? Când el se închină pietrelor pe care le crede Dumnezeu, şi ţine sărbători în cinstea pietrelor; când el cheltuieşte şi bani, şi arată o mare frică de ele, atunci nu se face nici o vorbă de simplitatea lui; iar când trebuie ca el să caute pe Dumnezeul cel adevărat, atunci tu îmi pomeneşti de simplitatea lui! Nu se poate aceasta, nu se poate! Nu simplitatea, ci trândăvia lui este de vină.
Pe cine crezi tu mai simpli şi mai sălbatici între oameni? Pe cei de pe timpul lui Avraam, sau pe cei de acum? Desigur că pe cei din timpul lui Avraam. În ce timp s-ar putea găsi evlavia mai cu uşurinţă? Atunci sau acum? Desigur că acum. Căci acum numele lui Dumnezeu este invocat de toţi; şi proorocii l-au vestit, şi faptele s-au desfăşurat, şi cele ale elinilor au fost înfruntate, pe când atunci cei mai mulţi erau neînvăţaţi, păcatul stăpânea în lume; pe atunci nu era nici Lege care să-i înveţe, nici prooroci, nici minuni, nici învăţătură, nu era nici mulţimea aceea a învăţaţilor, şi nici altceva de acest fel, şi totuşi iată că în acel întuneric adânc, iată că în acea noapte furtunoasă şi fără lună, lucrurile toate mergeau bine! Acel bărbat vrednic şi minunat, iată că deşi a avut atâtea piedici înaintea lui, el totuşi a cunoscut pe Dumnezeu, a lucrat virtutea, ba încă pe mulţi i-a adus în acelaşi zel ca şi dânsul. Şi toate acestea le-a făcut el deşi nu era deloc adăpat cu înţelepciunea din afară, căci cum ar fi putut fi în acel timp pe când nici măcar scrieri nu se găseau? Cu toate acestea fiindcă toate cele ce se cuveneau lui să le facă, le-a făcut, de aceea la urmă şi Dumnezeu a adăugat cele ale Sale. Nu poţi zice nici măcar că Avraam a moştenit evlavia de la părinţi, fiindcă tatăl său era idolatru. Cu toate acestea deşi a avut nişte astfel de părinţi, deşi a fost crescut ca barbar în mijlocul barbarilor, şi prin urmare n-a avut pe nimeni de dascăl al evlaviei, totuşi el a cunoscut pe Dumnezeu, ba chiar a fost mai lăudat şi decât toţi nepoţii şi urmaşii săi, care s-au bucurat şi de Lege, şi de prooroci, şi încă atât de mult că nici nu se poate spune. Şi de ce oare toate acestea? Pentru că el nu se îngrijea atât de mult de cele pământeşti, pe când de cele duhovniceşti se preocupa cu o voinţă nestrămutată.
Dar Melhisedec? Oare nu şi acesta a strălucit tot pe acele timpuri, şi a devenit atât de însemnat, încât a fost şi preot al lui Dumnezeu? Căci este cu neputinţă ca Dumnezeu să treacă cu vederea vreodată pe cel ce vieţuieşte aici cu băgare de seamă. Acestea însă, să nu vă tulbure pe voi, ci ştiind bine că pretutindeni stăpâneşte numai puterea voinţei şi a intenţiei noastre, să pândim cu băgare de seamă toate mişcările noastre, pentru ca să ne facem mai buni. Să nu învinovăţim pe Dumnezeu, şi nici să cercetăm de ce pe cutare l-a lăsat la o parte, iar pe celălalt l-a chemat, fiindcă atunci facem acelaşi lucru pe care îl face sluga cea rea şi leneşă dată afara de stăpân, care în loc să caute a se îndrepta, ea spionează afacerile stăpânului. Nenorocitule şi netrebnicule! Tu trebuie să te îngrijeşti de vinovăţia ta, şi cum ai putea să împaci pe stăpân, iar nicidecum să ceri socoteală de lucruri de acelea care nu stau în mâna ta, şi să laşi la o parte faptele tale, pentru care ai a da seamă înaintea stăpânului.
„Şi ce aş putea – zici tu – să răspund elinului?”. Aceste spuse; însă te gândeşte nu numai să le spui elinului, ci în acelaşi timp şi cum să te îndreptezi tu însuţi. Când elinul îţi cercetează viaţa ta, şi se scandalizează de aici, atunci îngrijeşte-te ce ai să-i răspunzi. Dacă el se poticneşte pentru altul, tu nu ai a da socoteală, dar când el se poticneşte şi se vatămă prin viaţa ta, atunci te găseşti în cea mai mare primejdie. Când tu îi vorbeşti de împărăţia cerurilor, însă eşti ca smintit după cele prezente; când te aude vorbindu-i de gheena, iar tu tremuri până şi de relele ce ţi-ar putea veni aici pe pământ, apoi atunci îngrijeşte-te ce ai să-i răspunzi! Când el vede toate acestea, te acuză şi-ţi zice: „Dacă iubeşti atât de mult împărăţia cerurilor, de ce nu dispreţuieşti cele prezente? Dacă aştepţi acel tribunal înfricoşat, de ce nu dispreţuieşti relele şi necazurile de aici? Dacă nădăjduieşti în nemurirea sufletului, de ce nu-ţi baţi joc de moarte?”. Când îţi va zice acestea, atunci îngrijeşte-te ce să răspunzi şi cum ai a te îndreptăţi! Când te vede tremurând pentru pierderea banilor – pe tine, care aştepţi împărăţia cerurilor! –sau când te vede vesel şi încântat pentru un singur obol, când îţi vede sufletul abătut pentru puţin argint pierdut, atunci îngrijeşte-te ce vei răspunde, căci acestea sunt care îl scandalizează pe elin. Aşadar, dacă tu te îngrijeşti de mântuirea ta, în acelaşi timp şi de a lui, justifică-te de toate acestea, nu prin vorbe, ci prin fapte! Pentru vorbe nimeni n-a defăimat pe Dumnezeu vreodată, pe când pentru o viaţă rea şi desfrânată mii de blasfemii I se adresează.
Aşadar viaţa să ţi-o îndrepţi, căci dacă de pildă îţi va zice elinul: „Şi de unde aş putea să ştiu că Dumnezeu a poruncit lucruri cu putinţă de a le face omul, când tu, care eşti creştin din strămoşi, şi care ai crescut în această frumoasă religie, nu faci nimic din ceea ce ar trebui să faci?”, atunci ce vei răspunde? Desigur că-i vei arăta pe alţii care fac aşa, pe monahii care stau prin pustietăţi. Apoi nu te ruşinezi tu, care mărturiseşti că eşti creştin, şi cu toate acestea îl trimiţi la alţii, căci tu nu poţi a-i dovedi că îndeplineşti cele creştineşti? Dar apoi şi acela ţi-ar putea răspunde îndată: „Şi ce nevoie am de a călători prin munţi şi prin pustietăţi? Că dacă nu este cu putinţă de a găsi în mijlocul oraşelor un creştin cu fapte bune şi încununat, apoi mare este vinovăţia unei astfel de vieţi, dacă urmează ca noi să părăsim oraşele şi să alergăm în munţi şi prin pustietăţi. Tu, însă, arată-mi un om cu femeie şi copii, şi cu casa lui, care să aibă o astfel de viaţă!”. Şi ce vei răspunde la aceste vorbe? Oare nu vei fi silit a-ţi pleca în jos capul şi a te ruşina?
Însă Hristos n-a poruncit aşa, ci iată ce ne-a spus: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). „Înaintea oamenilor”, zice, iar nu în munţi, nici în pustietăţi sau în locuri necălcate de picior de om. Acestea le zic nu hulind pe cei ce vieţuiesc prin munţi, ci jelind pe cei ce locuiesc prin oraşe, fiindcă au alungat virtutea din mijlocul lor.
De aceea, vă rog ca înţelepciunea celor de prin munţi să o introducem şi aici, ca astfel oraşele să devină adevărate oraşe. Numai o viaţa sfântă şi neprihănită poate îndrepta pe elin; numai o astfel de viaţă ne poate scăpa de o mulţime de scandaluri. Dacă voieşti ca şi acela să fie izbăvit de poticniri, iar în acelaşi timp şi tu să te bucuri de plată multă, atunci îndreptează-ţi viaţa şi fă în aşa fel ca din toate părţile să lumineze, „aşa încât (oamenii) să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”. Numai aşa ne vom putea bucura de acea slavă mare şi negrăită, de care fie a ne învrednici cu toţii, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.