OMILIA XXVII

din “Omilii la Epistola catre Romani”

[Creştinii trebuie să-şi iubească până şi duşmanii]

„Iar celui ce poate să vă întărească după Evanghelia mea şi după propovăduirea lui Iisus Hristos, potrivit cu descoperirea tainei celei ascunse din timpuri veşnice. Iar acum arătată prin Scripturile proorocilor, după porunca veşnicului Dumnezeu şi cunoscută la toate neamurile spre ascultarea credinţei, unuia înţeleptului Dumnezeu, prin Iisus Hristos, fie slava în vecii vecilor. Amin!” (Romani 14, 25-27)
Obiceiul lui Pavel este ca sfaturile sale să le încheie totdeauna cu rugăciuni ÅŸi doxologu, căci cunoÅŸtea el foarte bine că nu puÅ£ină importanţă aveau acestea. ObiÅŸnuia de a face aÅŸa din pricina iubirii lui celei părinteÅŸti pe care o avea către discipoli ÅŸi din marea lui evlavie. Pentru că, într-adevăr, dascălul cel iubitor de copii ÅŸi iubitor de Dumnezeu nu se mărgineÅŸte numai de a învăţa cuvântul, ci ÅŸi prin rugăciunile sale el aduce în sprijinul discipolilor puternicul ajutor al lui Dumnezeu. Iată legătura ÅŸi continuitatea ideii dintre aceste trei versete: „Iar celui ce poate să vă întărească după Evanghelia mea… slavă în vecii vecilor. Amin!”.
Iarăşi se interesează de cei slabi şi către ei îndreaptă cuvântul său. Când îi certa, o făcea către toţi, acum însă, când se roagă, rugăciunea o face pentru aceştia anume. Zicând: „să vă întărească”, el adaugă şi modul după care să-i întărească: „după Evanghelia mea”. Această expresie arată că ei încă nu erau destul de întăriţi în credinţă; primiseră credinţa, însă încă se mai clătinau. Apoi, ca să poată face cuvântul mai demn de credinţă, a adăugat: „şi propovăduirea lui Iisus Hristos”, adică: Hristos a propovăduit, El e adevăratul Propovăduitor. „Deci dacă El a propovăduit, apoi dogmele nu sunt ale noastre, ci sunt legi aşezate de El”.
Filosofând la sfârşit şi despre propovăduire, arată că darul acesta este rezultatul unei mari binefaceri şi al unei cinste deosebite. Aceasta el o arată mai întâi cu cel ce a vestit acea taină necunoscută până atunci, după aceea şi cu cele vestite în auzul tuturor, căci erau veşti bune (Evanghelii), iar la sfârşit o arată şi cu aceea că n-a fost cunoscută de nimeni mai înainte de noi. Aceasta a lăsat să se înţeleagă prin expresia: „după descoperirea tainei”, ceea ce este o dovadă de mare dragoste, ca să ne facă părtaşi ai acestei taine, şi pe nimeni înainte de noi. „Care din vecii vecilor era ascunsă, iar acum s-a descoperit”. A fost proorocită din vechime, însă acum s-a arătat.
Şi cum s-a arătat? „Prin Scripturile Proorocilor”, zice. Aici iarăşi slăbeşte frica celui nedesăvârşit, căci pare că-i zice: „De ce te-ai înspăimântat? Nu cumva te vei depărta de Lege? Dar tocmai aceasta o voieşte şi Legea, aceasta s-a proorocit dintru început. Dacă însă voieşti a cerceta de ce s-a arătat acum şi nu în alt timp, atunci nu faci un lucru lipsit de greutate, căci voieşti a şti tainele lui Dumnezeu, şi pretinzi ca să ţi se dea seamă, de ce aşa şi nu altfel. Dar asemenea lucruri noi nu trebuie a le cerne, ci numai a-L iubi, pentru că a găsit cale să facă aşa”. De aceea tocmai şi înfruntându-le o astfel de părere, s-a grăbit a adăuga: „După porunca veşnicului Dumnezeu”. Credinţa are nevoie de supunere şi de ascultare, iar nu de vorbă multă; şi când Dumnezeu porunceşte, tu trebuie să te supui, şi să-L asculţi, iar nu să cerni faptele Lui. Apoi îi încurajează pe ei şi din altă parte, zicând: „cunoscută la toate neamurile (taina)”. „Nu numai tu singur – zice –, ci întreaga lume crede aşa: întreaga lume a primit ca dascăl nu un om obişnuit, ci pe Dumnezeu”. De aceea a şi adăugat: „Prin Iisus Hristos”. Nu numai că s-a cunoscut, dar s-a şi adeverit, aşa că amândouă acestea sunt lucrurile Lui. De aceea, aceste pasaje, în continuitatea ideii, e bine să se citească astfel: „Iar celui ce poate să vă întărească pe voi prin Iisus Hristos”, căci, după cum am spus, amândouă acestea Lui I se atribuie, sau, mai bine zis, nu numai acestea amândouă, ci şi slava cea îndreptată către Tatăl.
De aceea şi zice Apostolul: „Căruia este slava în veci. Amin”. Slăveşte Apostolul pe Dumnezeu, fiindcă este uimit de nepriceperea acestor taine. Nici chiar acum când s-a arătat, şi încă nu este cu putinţă de a o pricepe prin raţionamente omeneşti, ci pentru a o şti, trebuie numai credinţa, căci altfel nu este cu putinţă. Bine a zis el: „Unuia înţeleptului Dumnezeu”, căci atunci când vei cugeta, cum el a introdus şi neamurile în creştinism, şi le-a amestecat cu cei din Legea veche care au săvârşit fapte plăcute; cum a mântuit pe cei deznădăjduiţi, cum i-a ridicat la ceruri pe cei ce nu erau vrednici nici de pământ, cum le-a oferit viaţa veşnică şi negrăită celor căzuţi şi din viaţa prezentă, şi cum pe cei ce erau călcaţi în picioare de demoni el i-a făcut deopotrivă cu îngerii, le-a deschis raiul, relele cele vechi pe toate le-a dezlegat, şi cum toate acestea le-a făcut într-un timp scurt, pe calea cea mai uşoară – când, zic, vei cugeta la toate acestea, atunci vei cunoaşte înţelepciunea lui Dumnezeu; când vei vedea că ceea ce n-au ştiut nici îngerii, nici Arhanghelii, aceasta fără de veste le-a fost dat să afle celor dintre neamuri învăţaţi prin Iisus; atunci vei cunoaşte înţelepciunea lui Dumnezeu.
De aceea trebuie a ne minuna de înţelepciunea Lui şi a-L slăvi pentru această înţelepciune. Dar tu te învârţi împrejurul unor lucruri mici şi dăinuieşti încă în umbră, fapt care nu este al unuia care Îl slăveşte. Cel ce nu nădăjduieşte în Dumnezeu, şi nici nu este întărit în credinţă, acela nu mărturiseşte mărimea faptelor petrecute. Dar Apostolul a înălţat slavă lui Dumnezeu şi pentru unii ca aceştia, ca astfel să-i atragă şi pe ei spre acelaşi zel al credinţei mântuitoare. Când îl auzi zicând: „Unuia înţeleptului Dumnezeu”, să nu-ţi închipui că vorbeşte aici despre vreo înjosire a Fiului; că toate acestea, prin care înţelepciunea Lui se arată, s-au făcut prin Hristos, şi fără de El nimic nu s-a făcut din cele ce s-au făcut. Şi de ce oare a zis aici Apostolul: „unuia” ? Trebuie să înţelegi că spre deosebire de întreaga făptură.
Deci, după ce înalţă lui Dumnezeu doxologii, iarăşi de la rugăciune se întoarce la sfaturi, de astă-dată adresându-se celor mai puternici şi zicând: „Datori suntem noi, cei tari” (15, 1).
Suntem datori – zice. Şi cu ce suntem datori? „Să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi”. Ai văzut cum i-a înălţat cu laude, numindu-i nu numai tari, ci şi punându-i în acelaşi rând cu el? Şi nu numai atât, ci îi şi atrage spre ceva mai bun şi folositor, şi fără nici o greutate. „Tu – zice el – eşti mai tare, mai puternic decât acela, aşa că dacă tu te vei pogorî la el, cu nimic nu eşti lezat, pe când dacă tu nu-l vei ajuta, el va trece prin cea mai mare primejdie”. Şi nu zice „pe cei slabi şi neputincioşi”, ci „slăbiciunile celor neputincioşi”, atrăgându-i şi mişcându-i spre milă către aceia, după cum zice şi în alt loc: „Voi cei duhovniceşti îndreptaţi-l pe unul ca acesta cu duhul blândeţii” (Galateni 6, 1). „Eşti tare? Atunci dă lui Dumnezeu, care te-a făcut aşa, răsplata cuvenită; şi Îi vei da atunci, când vei îndrepta slăbiciunea celui neputincios”. Şi noi am fost slabi şi neputincioşi, însă prin harul lui Dumnezeu am devenit tari şi puternici. Aceasta nu numai aici trebuie a o face, ci şi cu toţi ceilalţi neputincioşi, ca de pildă: dacă cineva este iute la mânie, dacă este batjocoritor, sau dacă are şi vreun alt cusur de felul acestora, pe toţi aceştia poartă-i în spate , adică suferă din necazurile şi lipsurile lor. Şi despre cum s-ar putea face aceasta, ascultă ce zice cele ce urmează.
„Şi să nu căutăm plăcerea noastră. Ci fiecare dintre noi să caute să placă aproapelui său, la ce este bine, spre zidire” (15, 2).
Ceea ce el spune aici, astfel se explică: „Eşti tare şi puternic? Apoi atunci cel slab şi neputincios să face dovada puterii tale, el să cunoască puterea ta, lui să-i faci spre plăcere”. Şi n-a zis simplu „lui să-i faci plăcere”, ci a adăugat imediat: „la ce este bine”, şi nici spre bine oricum, ca să nu zică cel desăvârşit: „Iată că îl trag cu sila spre bine”, ci a adăugat încă: „spre zidire”. Aşadar, chiar de ai fi bogat; chiar de ai fi sub o stăpânire înaltă, tu să nu îţi faci ţie pe plac, ci fă plăcere săracului şi celui neputincios, căci numai aşa te vei bucura de adevărata slavă, şi vei aduce mare folos. În cele pământeşti slava zboară iute de la noi, pe când în cele duhovniceşti rămâne pentru totdeauna, dacă ceea ce faci, faci spre zidire. De aceea Apostolul pretinde aceasta de la toţi fără deosebire; nu cutare sau cutare, ci „fiecare din noi”. Apoi fiindcă a poruncit ceva mare, de vreme ce a îndemnat pe cel tare de a uita chiar de desăvîrşirea lui, numai şi numai să poată îndrepta slăbiciunea celui neputincios, de aceea iarăşi pune la mijloc pe Hristos, zicând: „Că şi Hristos n-a căutat plăcerea Sa” (15, 3).
Aceasta o face Apostolul pretutindeni, căci de pildă când vorbea despre milostenie, tot pe Hristos Îl punea la mijloc, zicând: „Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Iisus Hristos, că El, bogat fiind, pentru voi a sărăcit” (II Corinteni 8, 9), cum şi atunci când îi îndemna spre dragoste, tot pe El Îl ia drept pildă şi zice: „după cum şi Hristos a iubit Biserica” (Efeseni 5, 25), ca şi acolo unde îi sfătuia de a suferi ruşinea şi primejdiile, când tot pe El Îl pune înainte, zicând: „Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei” (Evrei 12, 2). Tot aşa şi aici Îl arată pe Hristos făcând spre plăcerea altora, şi nu spre plăcerea Sa; ba încă aminteşte şi de pasajul în care proorocul David mai înainte a strigat: „Că pentru Tine am suferit ocară, acoperit-a batjocura obrazul meu” (Psalmi 68, 9).
Dar ce înseamnă „nu a căutat plăcerea Sa”? Adică: era cu putinţă ca să nu fie ocărât, era cu putinţă ca să nu pătimească ceea ce a pătimit, dacă ar fi voit să se gândească la ale Sale; însă El n-a voit aşa, ci fiindcă s-a gândit numai la ale noastre, de aceea a lăsat la o parte pe ale Sale. Şi de ce oare n-a spus, că S-a deşertat pe Sine, adică S-a făcut om? Fiindcă n-a voit să spună şi să arate numai aceasta, că el S-a făcut om, ci şi că a fost ocărât, Şi-a căpătat un renume rău din partea multora, fiind crezut de ei ca slab şi neputincios. „Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să Se mântuiască! Dacă este regele lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, şi vom crede în El” (Matei 27, 42). De aceea Apostolul a amintit aici numai de faptul acela, care îi era folositor în cazul de faţă, şi arată mai mult încă decât a făgăduit, căci el nu numai pe Hristos Îl arată ca ocărât, ci şi pe Tatăl. „Ocările celor ce te ocărăsc, zice, au căzut asupra mea”. Ceea ce spune el aici aceasta înseamnă: „Nimic nu s-a întâmplat nou, nimic străin, căci aceia care se îndeletniceau de a-L ocărî şi în Legea veche, tot aceia s-au sculat şi acum ca turbaţi şi asupra Fiului”. Aceasta s-a scris pentru ca şi noi să imităm pe Hristos. Deci Apostolul, plecând de la această idee, mai departe îi încurajează şi-i îndeamnă la răbdare în ispite.
„Căci toate câte s-au scris mai înainte, s-au scris spre învăţătura noastră, ca prin răbdarea şi mângâierea, care vin din Scripturi, să avem nădejde”(15, 4), adică, să nu cădem, căci luptele noastre sunt multe şi variate: sunt lupte lăuntrice, sunt şi lupte din afară; însă noi întărindu-ne şi mângâindu-ne din Scripturi, dăm dovadă de răbdare; şi când vieţuim în răbdare, atunci stăm în nădejde. Amândouă acestea – răbdarea şi nădejdea – se sprijină una pe alta şi la un loc vin din Scripturi.
Apoi iarăşi vorbeşte despre rugăciune, zicând: „Iar Dumnezeul răbdării şi al mângâierii să vă dea vouă a gândi la fel unii pentru alţii, după Iisus Hristos” (15, 5).
Fiindcă mai sus a spus despre cele ale lui Hristos, aducându-L drept exemplu, a adăugat apoi şi mărturia din Scripturi, arătând că împreună cu Scripturile tot Hristos este iarăşi Care dă şi răbdarea. De aceea a şi zis: „Iar Dumnezeul răbdării şi al mângâierii să vă dea aceeaşi să gândiţi între voi, despre Hristos”, căci aceasta este adevărata dragoste, că ceea ce gândeşte sau cugetă cineva de El, aceeaşi să gândească şi de altul. Apoi, arătând că el nu cere dragostea oricum, a adăugat: „După Hristos Iisus”, ceea ce în tot locul face, fiindcă este şi altă dragoste, care nu e după Hristos. Şi care este, în chip mai desluşit, câştigul celor spuse aici?
„Pentru ca toţi laolaltă şi cu o singură gură să slăviţi pe Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos”(15, 6). Nu zice simplu „cu o singură gură”, ci încă porunceşte a o face aceasta şi cu un suflet. Ai văzut cum a unit trupul întreg la un loc, şi cum a încheiat vorba iarăşi cu doxologie, ceea ce mai cu seamă îi împinge la unire şi armonie? Şi mai departe iarăşi îi sfătuieşte tot cu acelaşi exemplu, zicând: „De aceea, primiţi-vă unii pe alţii, precum şi Hristos v-a primit pe voi, spre slava lui Dumnezeu” (15, 7).
Tot exemplul de mai sus este şi aici, iar câştigul negrăit, căci pe Dumnezeu mai cu seamă aceasta Îl slăveşte, ca noi să ne îngrădim unii pe alţii cu dragoste. Astfel, deci, când tu eşti învrăjbit cu fratele tău, chiar dacă te-a mâhnit cu ceva, şi dacă în sine-ţi cugeti că alungând mânia, tu prin aceasta slăveşti pe Stăpânul nostru, apoi atunci te vei împăca blând cu El; şi dacă nu o faci aceasta pentru fratele tău, fă-o cel puţin pentru Dumnezeu, sau, mai bine zis, pentru El să o faci mai întâi, căci şi Hristos a făcut totul pentru unirea şi buna înţelegere dintre noi, iar când vorbea cu Tatăl zicea: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17, 21).
Să ascultăm deci, şi să ne unim unii cu alţii, căci la aceasta Apostolul, sau mai drept vorbind Hristos, nu deşteaptă numai pe cei slabi şi neputincioşi, ci pe toţi, fără deosebire.
Chiar de ar voi cineva să te sfâşie, totuşi tu să nu-l sfâşii, şi nici să rosteşti acea vorbă aspră: „Dacă mă iubeşte, îl iubesc şi eu, iar dacă nu mă iubeşte pe mine ochiul cel drept, atunci îl scot pe el”, căci asemenea vorbe sunt ale lui Satan, vrednice de vameşi şi de micimea de suflet a celor ce necredincioşi. Tu însă, care eşti chemat spre o viaţă mai înaltă, şi care eşti înscris în ceruri, eşti răspunzător şi de legi mai înalte. Deci nu vorbi de acestea, ci chiar când el n-ar voi să te iubească, tu să-i arăţi mai mare dragoste, ca astfel să-l poţi atrage spre tine. Căci şi el este un mădular al trupului tău, iar când un mădular al trupului nostru se rupe prin vreo împrejurare oarecare, atunci noi facem tot ce ne stă în putinţă de a-l uni iarăşi cu restul trupului, şi atunci mai multă îngrijire avem de el. Chiar şi plata ne va fi mai mare, dacă nevoind el a ne iubi, noi îl vom atrage spre noi, fiindcă dacă Hristos ne porunceşte de a chema la ospăţ pe cei ce nu pot să ne răsplătească, ca astfel să se mărească răsplata, apoi cu atât mai mult trebuie a face aceasta fiind vorba de dragoste. Dacă cel iubit de tine te iubeşte şi el, atunci el singur ţi-a întors plata, pe când dacă nu te iubeşte, el a făcut prin aceasta pe Dumnezeu datornic către tine. Şi afară de aceasta, când el te iubeşte, nici nu are nevoie de vreo mare grabă sau de vreo mare favoare din partea ta, pe când dacă nu te iubeşte, atunci tocmai are nevoie de ajutorul tău. Deci cauza ajutorului nu o schimbă în cauza trândăviei tale, şi nici nu zice: „Deoarece este într-o stare rea, de aceea nu mă interesez de el”, fiindcă starea lui cea rea nu este nimic altceva decât răcirea dragostei. Tu, însă, încălzeşte pe cel răcit!
„Dar dacă el nu se încălzeşte?”, zici tu. Ei bine, atunci tu stăruie în a-ţi face datoria ta. „Dar dacă el – zici – se strică şi mai mult?”. Iată că şi atunci el îţi pricinuieşte o mai mare răsplată, şi tu dai o vie dovadă ca eşti adevărat urmaş al lui Hristos. Căci dacă semnul de distincţie al ucenicilor Lui este de a se iubi unii pe alţii, după cum zice: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenici ai Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13, 35), apoi a iubi până şi pe cei ce ne urăsc, poţi înţelege cât de mare virtute este. Şi stăpânul tău se ruga şi iubea pe cei ce-l urau, şi cu cât erau mai slabi şi neputincioşi, cu atât şi el se îngrijea de dânşii, şi strigă zicând: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi” (Matei 9, 12), şi primea cu mulţumire de a sta la ospăţ cu vameşii şi cu păcătoşii, şi pe cât de mare necinste i-a făcut adunarea iudeilor, tot pe atât de mare cinste şi îngrijire a arătat el către ei, sau mai drept vorbind, chiar mai mult.
Pe El, deci, imită-l şi tu. A-L imita pe El nu este un lucru mic şi nebăgat în seamă, căci fără de aceasta nu poate plăcea lui Dumnezeu nici chiar cel ce-L mărturiseşte pe El, după cum zice şi Pavel. Să nu zici că „Sunt urât, şi de aceea nici eu nu iubesc”, căci tocmai pentru aceasta eşti îndatorat a iubi. De altfel, nici nu este cu putinţă ca iubind pe cineva, să fii urât numaidecât de acela, ci chiar de ar fi cineva fiară sălbatică, tot iubeşte pe cei ce-l iubesc pe el. „Aceasta, zice, o fac şi păgânii şi vameşii” (Matei 5, 46). Deci dacă fiecare iubeşte pe cei ce-l iubesc, dar încă cel ce este iubit chiar şi după ce el a urât pe altul, cum să nu iubească? Aceasta deci arat-o, şi să nu încetezi niciodată de a zice aceste cuvinte: „Cu cât tu mă vei urî mai mult, cu atâta eu am să te iubesc mai mult!”, şi atunci ai potolit orice ceartă şi ai împrăştiat orice răceala. Boala aceasta vine sau de la mândrie, sau de la răceală; însă puterea dragostei pe amândouă acestea le încălzeşte şi le vindecă. Nu vezi pe cei amorezaţi cum sunt pălmuiţi, scuipaţi, ocărâţi şi mii de alte rele pătimind de la acele femei de moravuri uşoare? Dar ce? Oare batjocorile acelea au slăbit amorul lor? Nicidecum, ci încă mai mult l-au aprins. Deşi poate acele femei de moravuri uşoare sunt dintr-un neam prost şi de dispreţuit, pe când cei ce pătimesc batjocori din partea lor sunt poate din părinţi buni, străluciţi şi cu multă cinste în lume, totuşi nimic din acestea nu-i poate slăbi în dragostea lor, nici nu-i poate depărta de amantele lor. Oare nu trebuie să ne fie ruşine, că noi nu putem arăta nici măcar atâta dragoste aproapelui nostru, pe cât o arată cei amorezaţi către acele femei pierdute? Dragostea cea după Dumnezeu nu are la noi oare nici atâta putere, pe cât are imorul acela drăcesc? Şi nu înţelegi tu, că dragostea cea după Dumnezeu este cea mai puternică armă, contra diavolului? Nu vezi că demonul acela a stat de faţă, că a atras spre sine pe cel urât de tine şi că voieşte a-l dobândi de partea sa? Şi tu treci pe lângă el trădând premiul luptei? Căci fratele tău stă atunci în mijloc ca premiu, şi dacă tu sari în ajutorul lui, atunci ai câştigat cununa, iar dacă te-ai lenevit, atunci ai plecat neîncununat.
Aşadar, încetează de a mai spune acea vorbă satanică: „Dacă ochiul mă urăşte (adică, dacă cel mai de aproape al meu mă urăşte), nici eu nu pot să-l văd”. Nimic nu este mai urâcios ca această vorbă, deşi cei mai mulţi o ţin aceasta drept dovadă a unui suflet nobil; nimic nu este nai dobitocesc, nimic mai prostesc, nimic mai nebunesc. De ceea tocmai eu jelesc, căci cele ale răutăţii se cred ca virtute; că a fi înfumurat şi a dispreţui pe aproapele, se crede a fi ceva strălucit şi cinstit, ceea ce este cursa cea mai mare a diavolului, căci, atunci răutatea este îmbrăcată în haine de sărbătoare, şi de aceea cu greu dispare. Pe mulţi am auzit chiar eu lăudându-se şi fălindu-se că ei nici nu se apropie măcar de cei ce i-au dispreţuit odată, deşi Stăpânul nostru se şi mândreşte pentru aceasta. De câte ori oamenii nu L-au batjocorit? De câte ori nu L-au dispreţuit? Şi cu toate acestea, El n-a încetat de a alerga în ajutorul lor. Aşadar nu spune că „Nu pot vedea în ochi pe cei ce mă urăsc”, ci zi mai bine: „Nu pot să dispreţuiesc pe cei ce mă dispreţuiesc”.Acest cuvânt este al ucenicului lui Hristos, iar celălalt este al diavolului. Acest cuvânt face pe oameni străluciţi şi slăviţi, pe când acela îi face spurcaţi şi neruşinaţi. De aceea admirăm noi pe Moise, căci Dumnezeu i-a zis: „Lasă-Mă dar acum să se aprindă mânia Mea asupra lor, să-i pierd”, totuşi el n-a putut să-i dispreţuiască, deşi de multe ori îl dispreţuiseră, ci a răspuns lui Dumnezeu, zicând: „Rogu-mă acum, de vrei să le ierţi păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, şterge-mă şi pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris” (Ieşirea 32, 10, 32), căci el era prieten al lui Dumnezeu şi urmaş – adică imitator – al Său.
Deci să nu ne mândrim de cele de care trebuie tocmai să ne acoperim obrazul de ruşine, şi nici să vorbim vorbe de-ale destrăbălaţilor şi oamenilor josnici: „Ştiu eu cum să dispreţuiesc mii ca el!”; ci chiar de ar vorbi cineva aşa, noi să facem haz de el şi să-i astupăm gura, fiindcă el se mândreşte de cele de care ar trebui să se ruşineze. Şi ce spui tu? Răspunde-mi: batjocoreşti şi dispreţuieşti pe un om credincios, pe care Hristos nu l-a dispreţuit? Şi ce zic eu că nu l-a dispreţuit? Când El nu numai că l-a iubit, deşi îi era duşman, şi spurcat, ci chiar a şi murit pentru el! Hristos l-a iubit pe acela, cu toate răutăţile lui, şi a făcut atâtea pentru el, şi tu acum, când el a devenit frumos şi admirat, îl dispreţuieşti? Acum, când el este mădularul lui Hristos? Nu înţelegi ce spune aici? Nu simţi îndrăzneala cea mare ce o ai? El are cap pe Hristos; Hristos este pentru acesta şi masă, şi haină, şi viaţă, şi lumină, şi mire, şi totul. Şi tu îndrăzneşti a zice că îl dispreţuieşti? Ba încă zici că pe lângă acesta dispreţuieşti şi pe alţii?
Opreşte-te, omule, şi încetează cu această nebunie! Cinsteşte pe fratele tău şi află că vorbele acestea sunt ale unui smintit şi nebun. Tu să spui dimpotrivă: „De m-ar dispreţui el de mii de ori, eu totuşi nu mă voi depărta de el”. Cu chipul acesta vei câştiga şi pe fratele tău, iar în acelaşi timp şi în slava lui Dumnezeu vei vieţui, şi de bunurile vieţii viitoare te vei învrednici. Cărora fie ca noi cu toţii să ne învrednicim, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.