PREDICA a IV-a despre statui

din „Predicile despre statui”

PREDICA a IV-a  
   
ÎNDEMN CĂTRE NOROD, DESPRE RĂBDARE ŞI STĂRUINŢĂ, DUPĂ PILDELE LUI IOV ŞI ALE CELOR TREI BĂIEŢI ŞI DESPRE LEPĂDAREA DE JURĂMINTE

Ţinută in ziua de 8 Martie

Binecuvântat e Dumnezeu, care a mângâiat sufletele noastre îndurerate ÅŸi a întărit cugetul nostru ÅŸovăitor; iar că aÅ£i primit o mângâiere potrivită, dovediÅ£i prin râvna ÅŸi osârdia voastră în ascultare. Căci nu e lesne pentru sufletul îndurerat ÅŸi apăsat de norul mâhnirii să asculte cu tragere de inimă: pe voi însă vă văd luând seama cu multă bunăvoinţă ÅŸi zel aprig la cuvintele mele, scuturând toată tristeÅ£ea, ÅŸi alungând, din dorinÅ£a de a mă asculta, gândul de la strâmtorarea de faţă. De aceea îi mulÅ£umesc lui Dumnezeu împreună cu voi; pentru că nenorocirea n’a înfrânt înÅ£elepciunea voastră, ÅŸi teama n’a ÅŸtirbit vlaga voastră, iar suferinÅ£a n’a stins râvna voastră, nici mărimea primejdiei n’a slăbit vrednicia voastră, nici teama de oameni n’a biruit dragostea voastră de Dumnezeu, ÅŸi nici greutatea vremii n’a răpus osârdia voastră; nu numai că n’a răpus-o, dar a întărit-o; nu numai n’a slăbit-o, dar a încordat-o; nu numai că n’a stins-o, dar chiar a aprins-o ÅŸi mai mult. PiaÅ£a s’a golit, dar biserica s’a umplut; aceea a fost pricină de jale, aceasta e prilej de bucurie ÅŸi veselie sufletească. AÅŸadar, când te duci în piaţă, iubitule, ÅŸi gemi văzând pustiul de acolo, aleargă la mama (Biserica) ta, ÅŸi îndată te va mângâia prin mulÅ£imea fiilor ei, ÅŸi-Å£i va arăta ceata desăvârÅŸită a fraÅ£ilor, ÅŸi va îndepărta de la tine orice mâhnire. Åži precum când marea se învârtejeÅŸte năprasnică, bântuită de multă furtună, pe toÅ£i îi sileÅŸte teama să alerge la liman; tot astfel ÅŸi acum furtuna târgului ÅŸi vremuiala din cetate îi mână pe toÅ£i de pretutindeni spre biserică, ÅŸi strânge laolaltă mădularele prin legătura dragostei. De aceea să-i mulÅ£umim lui Dumnezeu pentru aceasta, pentru că de pe urma unei aÅŸa mari obijduiri ne-am ales cu o răsplată, că de pe urma încercării am câştigat un aÅŸa de mare folos. Cunună fără încercare nu se poate; nici răsplată fără luptă; nici răgaz fără de oropsire, ÅŸi nici vară fără iarnă. Åži aceasta se poate vedea nu numai la oameni, ci ÅŸi la seminÅ£e. Căci ÅŸi la acestea, dacă e vorba ca spicul să se înalÅ£e ÅŸi să se îmbrace, are nevoie de multă ploaie, ÅŸi izbire de nori ÅŸi de mult frig; căci când e timpul semănăturii, e ÅŸi timpul ploii. Åži pentru că ÅŸi acum a venit iarna, iarna sufletelor, nu a văzduhului, să semănăm ÅŸi noi în timpul acestei ierni, ca să culegem la vară; să semănăm lacrimi, ca să culegem săltare de bucurie. Åži vorba  aceasta nu e a mea, ci e vestire prorocească (Ps. 125, 5): „Cei ce vor semăna în lacrimi, vor culege în săltare de bucurie”. Ploaia căzând de sus, nu face seminÅ£ele să încolÅ£ească ÅŸi să crească aÅŸa de bine, cum face ploaia, ce cade din lacrimi, să crească ÅŸi să se îmbrace sămânÅ£a cucerniciei; ea ÅŸterge sufletul, stropeÅŸte cugetul, ÅŸi în grabă face să încolÅ£ească vlăstarul înÅ£elepciunii; de aceea ÅŸi e nevoie ca să tragem brazdă adâncă;  căci ÅŸi despre asta ne-a îndemnat prorocul, zicând astfel: „AraÅ£i bine Å£elinele voastre, ÅŸi nu semănaÅ£i prin spini”. (Ierem. 4, 3). Deci precum cel care mână plugul răscoleÅŸte pământul de jos, pregătind o pază bună pentru seminÅ£e, ca să nu rămâie deasupra după ce au fost aruncate, ci să fie ascunse în însuÅŸi sânul pământului, ÅŸi să prindă rădăcini trainice; tot astfel trebuie să facem ÅŸi noi, ÅŸi slujindu-ne de obijduire ca de un plug, să scormonim adâncurile inimii; căci aceasta ne vesteÅŸte ÅŸi un alt proroc,  zicând:   „SfâşiaÅ£i  inimile  voastre,   nu veÅŸmintele  voastre”.   (Ioil 2, 13). AÅŸadar să ne scormonim inimile, pentru că, dacă e în noi vreo buruiană rea sau vreo îndoială vicleană, să o smulgem  din rădăcină, ÅŸi să facem Å£arinile curate pentru seminÅ£ele evlaviei. Căci dacă nu desÅ£elenim acuma, dacă nu semănăm acuma, dacă nu vărsăm lacrămi acum, când ne apasă obijduirea ÅŸi postul, atunci  când vom ajunge la pocăinţă? Oare când ne vom găsi în mijlocul huzurului ÅŸi desfătărilor?! Dar asta nu se poate căci de obiceiu huzurul ÅŸi desfătările ne duc la trândăvie, precum oropsirea ne trezeÅŸte râvna, ÅŸi întoarce spre sine cugetul care se îndeletniceÅŸte  ÅŸi rătăceÅŸte în jurul  celor  din afară de noi.

Deci să nu ne plângem de această mâhnire, ci să-i mulţumim lui Dumnezeu; căci mult câştig   avem   de   pe   urma   obijduirii.   Precum plugarul care a semănat seminţele strânse cu multă trudă, doreşte să vie iarna; iar un om neştiutor, văzând toate cele ce se întâmplă, se va minuna poate şi va zice în sinea sa: „Dar ce face omul ăsta? Risipeşte ceea ce a strâns, şi nu numai că le risipeşte, dar le şi amestecă cu multă grijă, cu pământul, că nici nu se mai pot cu uşurinţă strânge iarăşi; şi nu numai că le amestecă cu pământul, dar încă doreşte din răsputeri ploaie, ca toate cele aruncate să putrezească şi să se facă una cu lutul. Şi el se turbură văzând că izbucnesc fulgere şi cad trăsnete; dar nu tot astfel şi plugarul;  ci acesta se veseleşte şi se bucură văzând furtuna, căci nu se gândeşte la timpul de faţă, ci la viitor; nu se uită la clipa de acum, ci socoteşte stogurile ; nici la seminţele ce putrezesc, ci la spicele stufoase; nu la ploaia grea, ci la atât de mult iubita pulbere de pe arie.

Tot astfel ÅŸi noi să nu ne uităm la obijduirea, sau la mâhnirea de acum, ci la folosul ce va izvorî dintr-însa, la rodul ce va da; să aÅŸteptăm stogurile de pe arie; căci dacă vom fi cu luare aminte, multă roadă o să strângem de pe urma acestei furtuni, ÅŸi vom putea umple cămările cugetului nostru; dacă vom veghea, nu numai că n’o să suferim nici un rău mare de pe urma acestei năpăsti, dar vom dobândi chiar nenumărate bucurii; dacă însă vom sta în toropeală, răgazul ne va pierde. Căci pe cel ce nu ia seama, amândouă acestea îl vatămă, iar celui care trăieÅŸte in hărnicie, amândouă îi sunt de folos. Åži precum aurul, chiar când stă cufundat în apă, nu-ÅŸi pierde strălucirea lui, iar când cade în topilă, iarăşi apare mai strălucitor; pe câtă vreme fânul ÅŸi lutul, când cad în apă, amestecându-se cu ea, unul putrezeÅŸte ÅŸi celălalt se fărâmiÅ£eÅŸte; iar de cad în foc, unul arde ÅŸi celălalt se aprinde; tot aÅŸa cu dreptul ÅŸi cu păcătosul: cel dintâiu, chiar dacă are parte de răgaz, rămâne ÅŸi mai strălucitor, ca ÅŸi aurul cufundat în apă; fie că e supus încercării, se face mai lucios, ca ÅŸi aurul cercetat prin foc; pe când păcătosul fie că dobândeÅŸte răgaz, putrezeÅŸte ÅŸi se topeÅŸte, ca fânul sau lutul ce stau în apă; fie că e supus ispitei, se aprinde ÅŸi arde, cum arde ÅŸi se  aprinde în foc fânul ÅŸi lutul.

2. Deci să nu ne lăsăm abătuÅ£i de nenorocirile de faţă: căci dacă ai păcate, ele se ÅŸterg ÅŸi ard uÅŸor prin obijduire; dacă eÅŸti virtuos, ajungi vestit ÅŸi străluceÅŸti prin ea (obijduire); căci dacă veghezi ÅŸi eÅŸti mereu treaz, vei birui orice pagubă, căci nu felul ispitelor, ci nepăsarea celor ispitiÅ£i, aduce cu sine căderea. AÅŸadar dacă vrei să te bucuri ÅŸi să ai parte de răgaz ÅŸi desfătare, să nu cauÅ£i nici răgazul, nici desfătarea (Ibsen, ÃŽmpărat ÅŸi Galilean:  „Nu meriÅ£i, spune poetul undeva, decât lucrurile la care te-ai învăţat sa renunÅ£i”) ci caută un suflet plin de răbdare care ÅŸtie să îngăduie; căci dacă nu ai un astfel de suflet, nu numai că încercarea te va birui, dar ÅŸi iertarea te va pierde cu atât mai mult. Åži cum că nu năpustirea nenorocirilor grele, ci nepăsarea cugetului nostru ne răpeÅŸte mântuirea, auzi ce spune Hristos: „Oricine aude aceste vorbe ale mele ÅŸi le săvârÅŸeÅŸte, va fi asemenea cu omul înÅ£elept, care ÅŸi-a clădit casa lui pe piatră; ÅŸi a căzut ploaia, ÅŸi au venit râurile, ÅŸi au suflat vânturile, ÅŸi s’au năpustit asupra casei aceleia, ÅŸi ea nu s’a prăbuÅŸit:” ÅŸi iarăşi „oricine aude aceste vorbe ale mele ÅŸi nu le împlineÅŸte, va fi asemenea cu omul cel nebun, care ÅŸi-a clădit casa pe nisip ÅŸi a dat ploaia, ÅŸi au venit ÅŸuvoaele, ÅŸi au suflat vânturile, ÅŸi s’au năpustit asupra casei aceleia, ÅŸi ea s’a prăbuÅŸit, ÅŸi mare a fost prăbuÅŸirea” (Matei, 7,24—27). Vezi că nu furia încercărilor a adus prăbuÅŸirea, ci sminteala clădirilor? Căci ÅŸi acolo ploaie, ÅŸi aici ploaie; ÅŸi acolo ÅŸuvoaie, ÅŸi aici ÅŸuvoaie; ÅŸi acolo năvală de vânturi ÅŸi aici de asemenea; ÅŸi acela a clădit, ÅŸi acesta a clădit: acelaÅŸi fel de clădire ÅŸi aceleaÅŸi încercări: dar sfârÅŸitul n’a fost acelaÅŸi, pentru că nici temelia n’a fost aceeaÅŸi; căci nu felul încercărilor, ci nechibzuinÅ£a clăditorului a adus prăbuÅŸirea; altfel ar fi trebuit să se năruie ÅŸi casa zidită pe stâncă, dar cu ea nu s’a întâmplat deloc aÅŸa ceva. Dar să nu vă închipuiÅ£i că acestea despre casă au fost spuse; ci e vorba de suflet, care prin fapta lui dovedeÅŸte că a ascultat sau n’a ascultat de cuvintele dumnezeeÅŸti. Astfel ÅŸi-a clădit Iov sufletul său (Iov 1, 16—IV); a dat ploaia, a căzut foc din cer, ÅŸi a mistuit toate turmele; au venit ÅŸuvoaiele necurmate, vestitori stăruitori ai nenorocirilor; unul vestind pieirea turmelor, altul a cămilelor, altul a feciorilor: au suflat vânturile, adică vorbele amarnice ale soÅ£iei: „Spune o vorbă rea împotriva Domnului ÅŸi mori” (Iov 2, 9). Åži n’a căzut casa, nici sufletul nu s’a poticnit, nici cel drept n’a hulit, ci a mulÅ£umit Domnului zicând aÅŸa: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat” (Iov 1, 21), Vezi că nu felul ispitelor, ci becisnicia celor ispitiÅ£i aduce de obiceiu prăbuÅŸirea?  Căci obijduirea l-a făcut ÅŸi mai tare pe bărbatul tare. Cine a spus aceasta? Fericitul Pavel, hrănit în  obijduire,  zicând astfel (Rom. 5, 3-4): „Obijduirea pricinueÅŸte răbdarea, răbdarea aduce biruinÅ£a în încercare, ÅŸi biruinÅ£a aduce nădejde”. Åži precum  prigoana vântului, năvălind ÅŸi năpustindu-se  din  toate părÅ£ile, nu smulge  copacii cei  tari, ci îi face mai trainici ÅŸi mai dârzi împotriva acestor prigoane: tot astfel prigoana ispitelor ÅŸi necazurilor nu răpune sufletul sfânt care trăieÅŸte în cucernicie, ci dimpotrivă îl face să  fie ÅŸi mai răbdător; precum ÅŸi pe Iov l-au făcut mai strălucit ÅŸi mai vrednic de cinstire. Căci acuma e adevărat că un om e mâniat pe noi, ÅŸi un om supus aceloraÅŸi patimi ca ÅŸi noi, înzestrat cu acelaÅŸi suflet, iar noi ne temem; dar atunci pe Iov era mâniat un demon rău ÅŸi cumplit, ÅŸi nu numai că era mâniat, dar punea totul în  miÅŸcare ÅŸi se slujea de toată ÅŸiretenia lui, ÅŸi totuÅŸi nici aÅŸa n’a biruit bărbăţia acelui om drept. Åži acesta (împăratul) fiind om, acum se mânie, acum se îmbunează, ÅŸi totuÅŸi suntem ca ÅŸi morÅ£i de frică; dar atunci diavolul însuÅŸi luptă împotriva lui (Iov), diavolul care nu se împacă niciodată cu firea omenească, ci a pornit împotriva neamului nostru un războiu neîmpăcat, ÅŸi o luptă fără răgaz; ÅŸi totuÅŸi dreptul îşi râde de săgeÅ£ile lui. Ce iertare sau ce îndreptăţire putem noi să găsim, nerăbdând ispita omenească, noi cari trăim în aÅŸa de mare har (al legii creÅŸtine), când acela a răbdat războiul acela de nerăbdat, înainte de acest har, trăind sub legea cea veche.

AÅŸa să stăm noi de vorbă laolaltă, iubiÅ£ilor, ÅŸi prin astfel de cuvântări să ne îndemnăm unul pe altul. Căci sunteÅ£i martori voi ÅŸi conÅŸtiinÅ£a voastră, cu cât folos ne alegem de pe urma acestei încercări. Desfrânatul s’a smerit acum, cumplitul s’a  îmblânzit, cel leneÅŸ harnic  s’a făcut; cei cari nu văzuseră niciodată biserica, ÅŸi erau nelipsiÅ£i de la teatre, acuma stau la biserică  toată   ziua. Oare de aceea te  plângi că Dumnezeu prin teamă te-a făcut om de treabă? Că prin obijduire te-a dus la înÅ£elegerea mântuirii tale? Dar e chinuit cugetul tău? E plină de durere mintea ta  aÅŸteptând în  fiecare zi moartea ÅŸi prăpădul cel mai grozav ? Dar chiar de pe urma acestui lucru, propăşirea voastră spre virtute va fi mai mare, pentru că în strâmtorare creÅŸte evlavia. Căci Dumnezeu poate să ne scutească de toate aceste nenorociri; dar el nu face să înceteze  asuprirea, până ce nu ne vede curăţaÅ£i, schimbaÅ£i ÅŸi pocăiÅ£i temeinic ÅŸi nesdruncinat. Căci aurarul nu scoate, aurul din topilă, până ce nu a văzut că s’a curăţat de tot; tot astfel ÅŸi Dumnezeu nu risipeÅŸte acest nor până ce nu ne va fi îndreptat cu totul. Căci cel ce a îngăduit încercarea, tot el ÅŸtie ÅŸi timpul când trebuie să facă să înceteze ispita. Åži precum harpistul nu întinde coarda prea mult ca să n’o rupă, nici n’o slăbeÅŸte, ca să nu strice sunetul armoniei, aÅŸa face ÅŸi Dumnezeu; nu dă sufletului nostru nici iertare necurmată, nici oropsire prea lungă, făcând ÅŸi una ÅŸi alta după înÅ£elepciunea lui; căci nici nu ne lasă să ne înfruptăm din o iertare neîntreruptă, ca să nu ajungem prea nepăsători; ÅŸi nici nu ne lasă de-a pururi în năpaste, ca să nu  ne  lăsăm  abătuÅ£i,  sau  să  desnădăjduim.

3. Deci să lăsăm în seama lui să hotărască timpul restriÅŸtei, iar noi până atunci să ne rugăm  ÅŸi să trăim în sfinÅ£enie. Datoria noastră e să ne schimbăm în oameni virtuoÅŸi, iar datoria lui Dumnezeu este să punem capăt relelor ce ne înteÅ£esc. Căci el vrea mai mult decât tine să stingă acest foc, dar aÅŸteaptă mântuirea ta. Åži precum din iertare s’a făcut obijduire, tot astfel se cade după restriÅŸte să aÅŸteptăm iertarea. Căci nu e nici iarnă veÅŸnic, nici vară de-a pururi; nu e mereu nici furtună, nici întruna vreme frumoasă; nu e totdeauna noapte, nici totdeauna zi; tot astfel nu Å£ine nici năpastea veÅŸnic, ci va veni ÅŸi răgaz, dacă în timpul oropsirii îi vom mulÅ£umi întruna lui Dumnezeu. Căci trei  tineri au  fost  aruncaÅ£i în cuptor; ÅŸi nici n’au uitat de legea lor, nici nu s’au speriat de flăcări, ci, deÅŸi erau împresuraÅ£i de foc, au continuat să spună acele rugăciuni sfinte, mai cu râvnă decât cei ce ÅŸedeau în odaie ÅŸi nu sufereau nici un rău. Din pricina aceasta focul s’a făcut pentru ei ca un zid, ÅŸi flacăra ca un veÅŸmânt, iar cuptorul ca un izvor; ÅŸi pe cei ce i-a primit legaÅ£i, i-a dat înapoi deslegaÅ£i: a primit niÅŸte trupuri muritoare, ÅŸi le-a lăsat neatinse ca ÅŸi cum ar fi fost nemuritoare; n-a recunoscut firea, dar a cinstit evlavia lor: tiranul a pus în lanÅ£uri pe tineri ÅŸi tinerii au înlănÅ£uit puterea focului. O, lucru minunat! flacăra a deslegat pe cei legaÅ£i, ÅŸi ea însăşi apoi a fost înlănÅ£uită de cei legaÅ£i; căci cucernicia tinerilor a schimbat firea lucrurilor; ba încă n’a schimbat firea, ci, ceea ce e cu mult mai de mirare, a oprit pe loc puterea firii statornice: căci n’a stins focul, ci deÅŸi ardea, l-a făcut să nu mai aibă nici o putere: ÅŸi, lucru de mirare ÅŸi uimitor, acest lucru nu s’a petrecut numai cu trupurile lor, ci ÅŸi cu veÅŸmintele ÅŸi încălţămintea lor; ÅŸi precum în timpul apostolilor, veÅŸmintele lui Pavel, alungau bolile ÅŸi demonii, iar umbra lui Petru punea pe goană moartea; tot astfel ÅŸi încălţămintea acestor tineri a stins puterea focului. Nu ÅŸtiu cum să spun căci minunea întrece orice zugrăvire prin cuvinte. Căci puterea focului era stinsă, ÅŸi totuÅŸi nestinsă; căci când umbla în jurul trupurilor acelor sfinÅ£i, era stinsă, dar când a trebuit să rupă lanÅ£urile, nu era stinsă; a rupt deci lanÅ£urile, dar de călcâiele lor nu s’a atins. Vezi cât de mare a fost apropierea? Nici focul n’a fost înÅŸelat, nici n’a cutezat să meargă dincolo de lanÅ£uri. Tiranul i-a legat, ÅŸi flacăra i-a deslegat, ca să vezi tu cruzimea barbarului, ÅŸi supunerea stihiei. Åži de ce i-a legat înainte de a-i trimete în foc? Åži ca minunea să se facă ÅŸi mai mare, iar ca semnul să se arate ÅŸi mai minunat, să nu socoteÅŸti că cele ce se vedeau, erau datorate vreunei amăgiri a ochilor: căci dacă focul acela n’ar fi fost foc, n’ar fi mistuit lanÅ£urile, ÅŸi, ceea ce e cu mult mai de seamă, n’ar fi cuprins ÅŸi pe ostaÅŸii ce ÅŸedeau afară; aÅŸa însă, faţă de cei din afară s’a arătat năprasnic iar faţă de cei dinăuntru, supus. Åži tu dă-Å£i seama în tot chipul, cum diavolul ÅŸtirbeÅŸte puterea lucrurilor prin care prigoneÅŸte pe robul lui Dumnezeu, tocmai prin aceleaÅŸi lucruri înseÅŸi, nu că ar voi el aÅŸa, dar pentru că înÅ£elepciunea ÅŸi prevederea lui Dumnezeu se slujeÅŸte de armele ÅŸi născocirile lui împotriva capului diavolului; cum s’a întâmplat ÅŸi de data asta. Căci diavolul, vârându-se atunci în mintea tiranului, nu i-a îngăduit nici să taie cu fierul capetele sfinÅ£ilor, nici să-i dea fiarelor, nici să-i pedepsească în vreun alt fel asemănător; ci l-a înduplecat să-i arunce în foc, ca să nu rămână nici o urmă din acei sfinÅ£i, dacă trupurile lor ar fi fost mistuite, iar cenuÅŸa lor amestecată cu cenuÅŸa vreascurilor. Dar Dumnezeu s’a slujit tocmai de aceasta ca să piardă necredinÅ£a lor, în felul în care vă voiu spune numaidecât. La PerÅŸi focul e socotit ca un zeu, ÅŸi pe el îl cinstesc cu multă slujbă barbarii cari locuiesc chiar ÅŸi acum acel Å£inut. Vrând aÅŸadar Dumnezeu ca să le ia din rădăcină prilejul necredinÅ£ei lor a îngăduit acest fel de pedepsire, ca să dea robilor săi cununa biruinÅ£ii, chiar în faÅ£a ochilor acelora cari se închinau focului; vrând prin faptă însăşi să le dovedească, că zeii păgânilor nu se tem numai de Dumnezeu, ci chiar ÅŸi de robii lui.

4. Åži gândeÅŸte-te acum ÅŸi la cununa biruinÅ£ii împletită tocmai prin cele protivnice ei, ÅŸi la înÅŸiÅŸi duÅŸmanii cari au fost făcuÅ£i martori ai trofeului acelor sfinÅ£i. „Căci a trimes”, zice, „regele Nabucodonosor, ca să adune pe toÅ£i dregătorii ÅŸi voievozii, ÅŸi căpitanii, puternicii ÅŸi tiranii, ÅŸi pe cei în slujbe, ÅŸi pe toate căpeteniile Å£inuturilor, ca să vie la târnosirea noului idol; ÅŸi toÅ£i s’au adunat”. (Daniel 3, 2). DuÅŸmanul pregăteÅŸte priveliÅŸtea, strânge pe privitori, orândueÅŸte locul de încercare, chiamă lumea, ÅŸi nu o mulÅ£ime alcătuită din oameni de rând, nu de oameni fără rang, ci din toÅ£i cei cu boierie, ÅŸi toÅ£i dregătorii, pentru ca ÅŸi mărturia să fie vrednică de crezământ în faÅ£a multora. Au venit fiind chemaÅ£i la o altfel de priveliÅŸte, ÅŸi au plecat cu toÅ£ii, văzând cu totul altceva; au venit să se închine idolului ÅŸi ÅŸi-au râs de idol, plecând apoi plini de uimire faţă de puterea Domnului, care a arătat astfel de minuni prin acei tineri. Åži acum ia seama unde a orânduit acest loc de luptă ; nu în oraÅŸ, nici în vreun sat, ci această priveliÅŸte pentru întreaga lume era înconjurată de câmpuri ÅŸese ÅŸi goale; căci el a ridicat idolul în câmpul numit Deira, afară din cetate, iar crainicul trecând striga: „Vouă vi se spune, neamuri, popoare, noroade, limbi, în ceasul în care veÅ£i auzi glasul trâmbiÅ£ei, al naiului, al harpei al lirei, al psaltirionului, ÅŸi al cântului a tot felul de instrumente de muzică, să vă aruncaÅ£i cu faÅ£a la pământ, ÅŸi căzând în faÅ£a chipului de aur, să vă închinaÅ£i ei (ÅŸi cu adevărat însemna să cazi, închinându-te acelui chip): ÅŸi oricine nu va cădea să i se închine, în acelaÅŸi ceas va fi aruncat într’un cuptor aprins”(Daniel 3, 4—6). Vezi ce lupte grele s’au pregătit, ÅŸi câte sunt nevoile mrejii, cât de adânc e puÅ£ul ÅŸi prăpăstiile ÅŸi de o parte ÅŸi de alta? Dar să nu te temi; cu cât duÅŸmanul va spori mai mult uneltirile lui, cu atât mai mult va dovedi tăria tinerilor.

Căci de aceea e atâta îmbinare de cântec, de aceea e cuptorul cel aprins, pentru ca ÅŸi desfătarea ÅŸi teama să împresure sufletele celor de faţă. E vreunul din cei de faţă învârtoÅŸat ÅŸi îndărătnic? Ca să-l sperie ÅŸi să-l înspăimânte prin priveliÅŸtea flăcării. Åži era ÅŸi teamă ÅŸi desfătare, una strecurându-se prin ochi, cealaltă prin urechi. Dar nimic n’a biruit bărbăţia acelor tineri; ci precum, fiind daÅ£i tocului, au biruit flacăra, tot astfel ÅŸi-au râs de toată pofta ÅŸi frica. Căci diavolul pentru ei pregătise toate acestea; căci nu de supuÅŸi se îndoia el, ba mai de grabă era plin de încrederea că nici unul nu o să se împotrivească legii regelui; după ce însă au căzut toÅ£i ÅŸi au fost biruiÅ£i, doar cei trei tineri fură aduÅŸi la mijloc, ca astfel biruinÅ£a să fie ÅŸi mai lămurită, de vreme ce dintr’o aÅŸa de mare mulÅ£ime numai ei biruiră ÅŸi fură vestiÅ£i ca biruitori; căci purtarea lor nicidecum n’ar fi fost aÅŸa de minunată, dacă cu cei dintâi s’ar fi arătat aÅŸa de bărbătoÅŸi, nepoticnindu-se nimeni altul înaintea lor. ÃŽnsă ceea ce-i mai de mirare, e că numărul cel mare al celor cari au căzut nu i-a spăimântat, nici nu i-a făcut să ÅŸovăie, ÅŸi ei nici nu ÅŸi-au spus între sine, ceea ce mulÅ£i adesea au obiceiul să spună: „Dacă noi cei dintâi ne închinăm chipului, e păcat; dacă însă facem acest lucru împreună cu atâtea mii ÅŸi mii, cine nu ne va da iertare? Cine nu ne va socoti vrednici de îndreptare?”

Dar ei n’au spus aÅŸa  ceva, nici n’au  cugetat, văzând prăbuÅŸirea atâtor tirani. Tu însă ia seama ÅŸi la răutatea  defăimătorilor ÅŸi  cât de aprig ÅŸi  viclean i-au  învinovăţit pe aceia* „Sunt, zic ei, (Dan, 3,  12) niÅŸte Iudei  cărora le-ai dat în grijă trebile Å£inutului Babilonului”. Căci  ei   n’au  pomenit numai  neamul, ci ÅŸi rangul  lor, ca să stârnească mânia  regelui, ÅŸi doar, doar că n’au spus: Pe niÅŸte robi, niÅŸte sclavi, fără cetate, i-ai făcut domni peste noi; ei însă îşi bat joc de acest rang aÅŸa de mare, ÅŸi se obrăznicesc faţă de cel care i-a pus într’o asemenea slujbă. De aceea spun: „Iudeii, cărora le-ai dat în grijă treburile Å£inutului Babilonului, nu s’au supus poruncii tale, ÅŸi nu slujesc zeilor tăi. Vina lor e cea mai mare laudă, ÅŸi mustrarea se preface în  merit, ÅŸi mărturia este neîndoielnică  pentru că vine chiar de la duÅŸmani. Ce face  atunci regele?  A poruncit să fie aduÅŸi la mijloc, ca să-i sperie din toate părÅ£ile. Dar pe dânÅŸii nimic nu i-a înspăimântat; nici furia regelui, nici că au fost lăsaÅ£i singuri în mijlocul unei mulÅ£imi aÅŸa de mari, nici priveliÅŸtea focului, nici cântecul trâmbiÅ£elor, nici ochii aprinÅŸi ai tuturor ce îi priveau, ci râzându-ÅŸi de toate acestea, ca ÅŸi cum aveau să fie băgaÅ£i într’o fântână cu apă rece, au intrat în cuptor, strigând acea fericită strigare: „Zeilor tăi nu le slujim, ÅŸi chipului de aur pe care l-ai înălÅ£at, nu ne închinăm” (Dan, 3,18).

Åži nu de surda au scormonit această poveste, ci ca să aflaÅ£i, că chiar de l-ar înteÅ£i ÅŸi mânia regească, ÅŸi mrejile ostaÅŸilor, ÅŸi pisma vrăşmaÅŸilor, ÅŸi robia, ÅŸi singurătatea, ÅŸi focul, ÅŸi cuptorul ÅŸi alte nenumărate primejdii, pe cel drept nimic nu-l va putea birui sau înspăimânta. Căci dacă atunci când regele era necredincios, tinerii nu s’au speriat de furia tiranului, cu atât mai mult trebuie să fim plini de încredere noi, cari avem un împărat omenos ÅŸi blând, ÅŸi să-i aducem mulÅ£umiri lui Dumnezeu pentru această restriÅŸte, ÅŸtiind din cele de mai înainte, că prin suferinÅ£e ne facem mai vestiÅ£i ÅŸi în faÅ£a oamenilor ÅŸi a lui Dumnezeu, dacă ÅŸtim să le răbdăm bărbăteÅŸte. Căci aceÅŸtia, dacă n’ar fi fost făcuÅ£i robi, n’ar fi cunoscut libertatea lor; dacă n’ar fi fost luaÅ£i ca prinÅŸi, n’am fi aflat despre firea aleasă a sufletului lor; dacă nu ÅŸi-ar fi pierdut patria lor, de aici, de jos n’am fi cunoscut virtutea lor în vieaÅ£a de sus; dacă regele pământesc nu s’ar fi mâniat pe ei, n’am fi auzit despre bunăvoinÅ£a, pe care le-o arăta regele ceresc.

5. AÅŸadar ÅŸi tu, dacă îl ai pe acela binevoitor, chiar de ai ajunge în cuptor, să nu desnădăjdueÅŸti; iar dacă se supără, să nu te bizui pe tine, chiar de-ai fi în raiu. Căci ÅŸi Adam era în raiu, ÅŸi fiindcă a fost leneÅŸ, s’a poticnit; Iov ÅŸedea pe bălegar, ÅŸi fiindcă veghea, a biruit. Dar cu cât e mai presus raiul decât bălegarul? Dar bunătatea locului n’a fost de nici un folos pentru cel care sălăşluia în el, după ce el însuÅŸi (Adam) s’a trădat pe sine; după cum nici josnicia locului n’a vătămat pe cel înarmat cu virtute. Deci ÅŸi noi să ne înarmăm sufletul nostru; fie că ne ameninţă o gloabă bănească, fie moartea, dacă nimeni nu ne răpeÅŸte evlavia, suntem mai fericiÅ£i decât toÅ£i. AÅŸa ne-a poruncit Hristos zicând: „FiÅ£i înÅ£elepÅ£i ca ÅŸarpele”(Matei 10, 16). Căci după cum acela îşi pune în primejdie tot trupul, ca să-ÅŸi scape capul, tot astfel ÅŸi tu: dacă trebuie să pierzi, fie averea, fie trupul, fie vieaÅ£a cea de faţă, pentru ca să-Å£i scapi evlavia, nu te mâhni. Căci dacă vei porni de aci având-o cu tine, Dumnezeu îţi va da totul înapoi cu mai multă strălucire, ÅŸi iarăşi îţi va înapoia trupul cu mai multă slavă, ÅŸi în loc de bani, îţi va da bunuri ce nu se pot zugrăvi prin cuvinte. Oare Iov nu ÅŸedea singur pe bălegar ducând o vieaÅ£a mai grea decât o mie de morÅ£i? Dar fiindcă nu ÅŸi-a lepădat evlavia, toate cele dinainte i s’au întors iar cu încă ÅŸi mai mare belÅŸug: sănătatea ÅŸi chipeÅŸia trupului, ceata întreagă a feciorilor, toate averile, ÅŸi, ceea ce-i mai presus ca toate, cununa strălucită a răbdării. Căci precum se întâmplă cu pomii, că măcar de le-ar lua cineva roadă împreună cu frunzele, ÅŸi le-ar tăia toate ramurile, dacă rămâne rădăcina, pomul răsare iar cu mai multă podoabă; tot aÅŸa ÅŸi cu noi; dacă rămâne rădăcina evlaviei, chiar de ni sfar lua bogăţiile, chiar de ni s’ar strica trupul, totuÅŸi ni se vor întoarce iarăşi toate cu mai mare slavă. Alungând deci din suflet toată grija ÅŸi gândul de prisos, să ne întoarcem la noi inÅŸine, să ne împodobim trupul ÅŸi sufletul cu podoaba virtuÅ£ii, făcând din mădularele trupului nostru, arme ale virtuÅ£ii, ÅŸi nu ale păcatului; ÅŸi mai înainte de toate să facem ca limba să ne fie slujitoarea duhovnicească a harului, depărtând din gura noastră tot veninul ÅŸi răutatea ÅŸi gândul cuvintelor ruÅŸinoase. Căci stă în puterea noastră să facem din fiecare mădular al nostru o unealtă de dreptate sau de păcat. Auzi cum unii ÅŸi-au făcut din limba lor armă păcatului, iar alÅ£ii arma virtuÅ£ii. „Limba lor e o sabie ascuÅ£ită”(Ps. 56, 6). Iar altul spune despre limba sa: „Limba mea e ca condeiul scriitorului ce scrie iute”(Psalm. 44, 2). Cea dintâi a făptuit omor, aceasta din urmă scria legea dumnezeiască; de aceea una era o sabie, cealaltă un condeiu, nu după propria lor fire, ci după alegerea celor ce se slujeau de ea. Căci ÅŸi firea limbei unuia, ÅŸi a celuilalt era aceeaÅŸi, dar făptuirea lor nu era la fel. Åži despre gură se poate vedea acelaÅŸi lucru; căci aceÅŸtia aveau gura plină de coptură ÅŸi de răutate; de aceea spunea mustrându-i (Psalm. 13,3): „Gura lor e plină de blestem ÅŸi amărăciune”, a lui însă nu era aÅŸa ci „Gura mea”, zice (Psalm. 48, 4), „va cuvânta înÅ£elepciunea, ÅŸi cugetul inimei mele (va cugeta) cuminÅ£enia”. Iarăşi alÅ£ii aveau mâinile pline de nedreptate, ÅŸi aÅŸijderea mustrându-i ÅŸi pe aceÅŸtia, zicea: „În mâinile lor, nedreptăţile, ÅŸi dreapta lor e plină de daruri” (Psalm, 25, 10). El însă avea mâini care nu erau deprinse să facă altceva decât să se ridice spre cer, de aceea spunea ÅŸi despre ele: „Ridicarea mâinilor mele, jertfă de seară”, (Psalm. 140, 2). Åži despre inimă putem vedea acelaÅŸi lucru; căci inima unora e deÅŸartă, a altora plină de adevăr; de aceea spune despre ei: „Inima lor e deÅŸartă”, (Psalm. 5, 10) iar despre a sa „Inima mea a rostit un cuvânt bun”. Åži despre auz putem să vedem acest lucru: Căci unii aveau auzul crunt ÅŸi nemilos ca al fiarelor, ÅŸi mustrându-i pe ei, prorocul zicea astfel: „Ca al viperii surde ce-ÅŸi ascute urechile”(Ps. 57, 5), iar auzul lui era pâlnia cuvintelor dumnezeeÅŸti, ÅŸi el a arătat acest lucru zicând: „Eu îmi plec urechea la pildele (ce-mi sunt insuflate), ÅŸi-mi încep cântarea în sunetul harfei”. (Ps. 49, 2-3).

6. Åžtiind deci acestea, să ne întărim din toate părÅ£ile cu virtute, ÅŸi astfel vom înlătura mânia lui Dumnezeu; ÅŸi din mădularele trupului nostru să facem arme ale dreptăţii ÅŸi astfel să orânduim ochii, mâinile, gura, picioarele, inima, limba ÅŸi tot trupul nostru, ca să fie folositoare numai virtuÅ£ii. Åži să ne aducem aminte de cele trei porunci, despre care am vorbit dragostei voastre, rugându-vă să nu aveÅ£i pe nimeni duÅŸman, să nu vorbiÅ£i de rău pe vreunul din aceia cari v’au mâhnit, ÅŸi să lepădaÅ£i din gura voastră răul obicei al jurămintelor. Åži despre două din aceste porunci vom sta de vorbă altădată; iar despre jurăminte am să vă vorbesc toată săptămâna aceasta, începând de la porunca cea mai uÅŸoară; căci nu e nici o greutate să biruim obiceiul de a jura, dacă vrem măcar să ne dăm cât de puÅ£ină osteneală, îndemnându-ne unul pe   altul,  dojenindu-ne ÅŸi păzindu-ne,  cerând socoteală ÅŸi pedeapsă  de la  cei cari au uitat. Căci, rogu-vă, ce folos să postim de bucate, dacă nu alungăm relele obiceiuri ale sufletului? Uite, azi am petrecut toată ziua în post, ÅŸi seara vom întinde masa, nu la fel cu cea de ieri, ci schimbată ÅŸi mai cumpătată. Oare poate să zică vreunul din noi că ÅŸi-a schimbat azi vieaÅ£a ca ÅŸi masa? Că ÅŸi-a schimbat răul obiceiu, cum ÅŸi-a schimbat ÅŸi felul  bucatelor? Eu  cred că nu. Atunci la ce îi slujeÅŸte cuiva postul? De aceea vă îndemn, ÅŸi nu voi înceta de a vă îndemna, ca, luând în parte fiecare poruncă, să jertfiÅ£i pentru ea două sau trei zile, ca s’o aduceÅ£i la îndeplinire, ÅŸi precum sunt unii cari, luându-se la întrecere în post ÅŸi dedându-se la această minunată luptă, petrec două  zile întregi postind, iar alÅ£ii abÅ£inându-se nu numai de la vin ÅŸi untdelemn,  ci îndepărtând  de la masa lor orice fel de  bucate, ÅŸi hrănindu-se doar cu pâine ÅŸi cu apă, aÅŸa Å£in toate Păresimile; tot astfel să ne luăm ÅŸi noi la întrecere, ca să îndepărtăm troienele de jurăminte. Căci aceasta e mai folositor ca orice post, e mai rodnic decât orice înăsprire a vieÅ£ii; ÅŸi râvna pe care o arătăm pentru ca să ne ferim de bucate, s’o arătăm ÅŸi când e vorba să ne ferim de jurăminte; căci ne-am face vinovaÅ£i de cea mai mare sminteală, dacă am nesocoti cele oprite, ÅŸi ne-am cheltui toată râvna pentru niÅŸte lucruri fără însemnătate; căci nu e oprit să mănânci, dar e oprit să juri; iar noi ne ferim de cele îngăduite ÅŸi cutezăm cele oprite. De aceea îndemn dragostea voastră, ca să vă schimbaÅ£i cumva, ÅŸi de aici să faceÅ£i începutul. Căci dacă vom trece postul acesta cu atâta osârdie, silindu-ne ca în această săptămână să nu jurăm deloc, iar în cea următoare stingând orice mânie, ÅŸi iarăşi în cea după aceasta smulgând din rădăcini bârfirea, ÅŸi după aceasta îndreptându-ne iar câte un păcat sau altul; astfel, propăşind încetul cu încetul, vom ajunge pe nesimÅ£ite la însăşi culmea virtuÅ£ii, vom scăpa de primejdia de faţă, ÅŸi vom împăca pe Dumnezeu; ÅŸi mulÅ£imea iar se va întoarce în oraÅŸul nostru, ÅŸi pe cei cari au fugit, îi vom învăţa: Să ne punem nădejdile mântuirii noastre, nu în tăria locurilor, nici în fugă sau retragere, ci în evlavia sufletului ÅŸi în virtutea obiceiurilor noastre. Åži aÅŸa se va face ca să dobândim ÅŸi bunurile vieÅ£ii acesteia, ÅŸi ale celei viitoare, de care, fie ca să avem parte noi toÅ£i prin harul Tatălui, al Fiului ÅŸi al Sfântului Duh. Amin.