PREDICA a IX-a despre statui

din „Predicile despre statui”

PREDICA a IX-a

LAUDA CUVENITÄ‚ CELOR CE S’AU LÄ‚SAT DE NÄ‚RAVUL DE A JURA; APOI CÄ‚ NU TREBUiE CINEVA SÄ‚ CREADÄ‚ CÄ‚ DUPÄ‚ MASÄ‚ NU SE CADE SÄ‚ ASCULÅ¢I CUVÂNTÄ‚RI DUHOVNICEÅžTI; DE CE S’AU DAT SCRIPTURILE DUPÄ‚ MULTÄ‚ VREME; DESLUÅžIREA VORBELOR: „CERURILE SPUN SLAVA LUI DUMNEZEU”. ICOANA LUMII, ÅžI LA SFÂRÅžIT DATORIA DE A NE FERI DE JURÄ‚MINTE

Ţinută la ziua de 15 Martie
1. Åži mai deunăzi v’am spus, ÅŸi acum vă spun: O de aÅŸ fi totdeauna cu voi! Ba, sunt totdeauna cu voi, dacă nu cu trupul, cel puÅ£in prin puterea dragostei; căci vieaÅ£a pentru mine nu e altceva decât voi ÅŸi grija mântuirii voastre. Åži după cum plugarul nu se gândeÅŸte la altceva decât la seminÅ£e ÅŸi la ogoarele lui, iar corăbierul, la port ÅŸi la valuri; tot astfel ÅŸi acel care vorbeÅŸte, se gândeÅŸte la ascultători ÅŸi la propăşirea lor, precum ÅŸi eu acuma. De aceea vă ÅŸi port pe voi toÅ£i în inima mea, ÅŸi nu numai aici, ci ÅŸi acasă. Căci măcar că norodul e mult, iar măsura inimii mele e mică, dragostea mea e însă largă, ÅŸi (II Corint. 6, 12): „în inima noastră voi nu vă aflaÅ£i la strâmtoare” ; nu voiu adăoga ÅŸi cele ce urmează, căci ÅŸi despre voi eu nu am nici o teamă.

De unde se vede aceasta? Cunosc pe mulÅ£i cari spun: Am făcut ce ne-ai poruncit, punându-ne noi înÅŸine regulă, ÅŸt hotărînd pedepse pentru cei ce o calcă, — pedeapsă potrivită fireÅŸte cu voi, ceea ce e semnul celei mai mari dragoste. Nu mi-e ruÅŸine să vă descos despre asemenea lucruri, pentru că în asta nu e nici o iscodire, ci e o grijă a dragostei mele. Căci dacă pentru doftor nu e o ruÅŸine să întrebe despre bolnav, nici pentru mine nu e o vină să cercetez mereu despre sănătatea voastră. Astfel, aflând ce  aÅ£i isprăvit ÅŸi ce a mai rămas nefăcut, după această cuvenită ÅŸtire vă voiu da celelalte leacuri. Am aflat acestea iscodind cu luare aminte, ÅŸi i-am mulÅ£umit lui Dumnezeu că n’am semănat pe piatră, nici n-am aruncat sămânÅ£a  între spini ÅŸi nici n’am avut nevoie de mult răstimp ca să secerăm lanurile. De aceea vă port mereu în inimă, de aceea nu simt oboseala de a vă vorbi, fiind înviorat de câştigul ascultătorilor. Această răsplată ne poate întrema, întraripa ÅŸi întări, înduplecându-ne să răbdăm orice osteneală pentru voi.

Pentru că aÅ£i dat multe   dovezi de recunoÅŸtinţă, hai să ne plătim ÅŸi noi datoria pe care o făgăduisem, deÅŸi nu văd aici pe toÅ£i  acei care erau de faţă când vă făcusem făgăduiala. Care  poate să fie pricina? Ce i-a îndepărtat de la masa  noastră? Cel care ÅŸi-a luat masa trupească, a socotit, pasă-mi-te, că e nevrednic să vie să asculte cuvântările dumnezeieÅŸti după hrănirea trupească. Dar n’au dreptate să judece astfel; căci dacă acest lucru ar fi fără rost, Hristos n’ar fi Å£inut acele numeroase ÅŸi lungi cuvântări după cina cea de taină; ÅŸi dacă acest lucru nu s’ar fi căzut, El nu ar fi ÅŸi împărtăşit din cuvântările sale mulÅ£imea, după ce adesea o hrănise în pustiu. Dacă mi-e îngăduit să spun o vorbă să vă  miraÅ£i, apoi aÅŸ spune că tocmai atunci e pentru noi cel mai mare folos să ascultăm cuvântările dumnezeieÅŸti. Căci dacă te-ai încredinÅ£at că după mâncare ÅŸi băutură trebue să vii ÅŸi la adunarea religioasă, fără voie ai să păzeÅŸti cumpătarea ÅŸi n’o să aluneci niciodată  nici spre beÅ£ie nici spre lăcomie; grija ÅŸi aÅŸteptarea de a te aduna  în  biserică te învaţă  să   guÅŸti cu o măsură  cinstită din mâncare ÅŸi băutură, ca  nu cumva  intrând-ÅŸi amestecându-te   cu  fraÅ£ii, ÅŸi apoi  mirosind a vin ÅŸi râgâind fără sfială, să n’ajungi de râsul tuturor celor de faţă.  Acestea vi le spun nu vouă   celor de faţă, ci celor ce lipsesc, ca să le afle de la voi. Nu mâncarea ne împiedică de a asculta (cuvântările duhovniceÅŸti), ci lenea; ci tu, socotind că e un păcat să nu posteÅŸti, cazi  într’un alt păcat mult mai mare ÅŸi mai greu, fiindcă nu iei parte la această masă sfântă ÅŸi pentru că, hrănindu-Å£i trupul, laÅŸi sufletul să moară de foame. Åži ce îndreptăţire vet avea când e vorba să scapi de post, poÅ£i să aduci ca temeiu slăbiciunea trupului; dar ce vei putea spune, când e vorba să vii să asculÅ£i? Căci nevolnicia trupului nu te împiedică să iei parte la cuvântările dumnezeieÅŸti. Dacă aÅŸ zice: Nimeni să nu vie la adunare, nimeni să nu asculte (predicile) după masă, ai fi avut poate un temeiu; dar acum când vă tragem ÅŸi vă târim ÅŸi vă chemăm încoace la noi, ce îndreptăţire aveÅ£i să vă daÅ£i înapoi? Căci ascultător nepotrivit ar fi, nu acel care a băut ÅŸi a mâncat, ci acel care nu ia seama la cuvintele (noastre), ci rătăceÅŸte.cu mintea aiurea; acesta, chiar dacă posteÅŸte, nu e de niciun folos ca ascultător; cel deÅŸtept însă ÅŸi treaz, chiar de-ar fi mâncat ÅŸi ar fi băut, va fi pentru noi cel mai bun auditor. La judecătoriile ÅŸi sfaturile păgânilor a căpătat putere această lege; căci ei nu mănâncă spre a se hrăni, ci ca să plesnească, ÅŸi deseori beau chiar peste saÅ£iul lor; de aceea, făcându-se nedestoinici pentru rânduirea trebilor, închid judecătoriile ÅŸi;sfaturile după amiazi ÅŸi seara. Dar la noi nu e aÅŸa ceva, Doamne, fereÅŸte! Cel care mănâncă, prin smerenia sufletului său va fi deopotrivă cu cel ce posteÅŸte; căci el nu mănâncă ÅŸi bea ca să-i plesnească burta sau să-ÅŸi întunece mintea, ci ca să-ÅŸi întremeze trupul slăbit.

2. Dar destulă povaţă; e vremea să trecem la subiectul (vorbirii noastre), măcar că cugetul meu se dă îndărăt ÅŸi nu vrea să dea această învăţătură din pricina acelor ce n’au venit. Åži după cum o mamă iubitoare, când pune masa, plânge ÅŸi se îndurerează când nu sunt de faţă toÅ£i copiii; acelaÅŸi lucru păţesc ÅŸi eu acum, iar când mă gândesc la lipsa fraÅ£ilor noÅŸtri, mă dau înapoi de la plata celor făgăduite; dar voi puteÅ£i alunga această pregetare. Căci dacă voi îmi făgăduiÅ£i că o să le spuneÅ£i cu de-amănuntul tot, vă vom plăti totul cu tragere de inimă; astfel pentru aceia învăţătura dragostei noastre va fi o mângâiere pentru lipsirea lor (de aici), iar voi mă veÅ£i asculta cu mai multă luare aminte, ÅŸtiind că o să trebuiÅ£i să spuneÅ£i ÅŸi altora. Åži ca să fie mai limpede cuvântarea noastră, vom vorbi luând-o de mai sus.

Ne întrebam aÅŸadar nu de mult, de ce Scriptura s’a dat după atâţia ani: căci cartea asta n’a fost dată nici în timpul lui Adam, nici al lui Noe, nici al lui Abraam, ci în timpul lui Moise; ÅŸi aud pe mulÅ£i spunând, că dacă ea era folositoare, trebuia să se dea de la început; iar dacă era nefolositoare, nu trebuia să fie dată nici după aceea.
                                 
Dar e greÅŸită această judecată; căci nu orice lucru care e folositor, trebuie dat de la început, ÅŸi nu orice lucru ce s’a dat de la început, trebue prin aceasta să rămâe mereu ÅŸi după aceea. Fiindcă ÅŸi laptele e folositor, dar nu ni se dă întotdeauna, ci numai cât suntem copii; ÅŸi mâncarea tare e folositoare, dar nimeni nu ne-o dă de la început, ci după ce am trecut de vârsta copilăriei. AÅŸijderea, vara e folositoare, dar nu Å£ine întruna; ÅŸi iarna e trebuitoare, dar trece ÅŸi ea. Cum adică? ne va întreba cineva: Scriptura nu este folositoare? Foarte folositoare, fără îndoială ÅŸi foarte trebuincioasă. Åži dacă este folositoare, de ce nu ni s’a dat de la început? Pentru că Dumnezeu voia să înveÅ£e firea omenească nu prin slove ci prin lucruri. Dar ce înseamnă acest: prin lucruri? Prin însăşi făptura. Căci Apostolul, dând de acest capitol, ÅŸi Å£intind spre păgânii cari ziceau: N’am învăţat dela început cunoaÅŸterea din  Scripturi ia uită-te cum răspunde: Când a zis (Rom. 1, 18): „Se   destăinue  din cer mânia lui Dumnezeu asupra a toată necredinÅ£a  ÅŸi  nelegiuirea  oamenilor   acelora,   cari opresc adevărul lui Dumnezeu întru nedreptate”, ÅŸi a văzut că are să i se facă o întâmpinare ÅŸi că mulÅ£i o să să-l întrebe de unde cunoÅŸteau păgânii adevărul lui Dumnezeu, a adăogat zicând: „Pentru că ceea ce se poate cunoaÅŸte despre Dumnezeu, e cunoscut între dânÅŸii” (Rom. 1, 19). Åži cum e cunoscut între dânÅŸii? Cum puteau să cunoască pe Dumnezeu? Cine li L~a arătat? Ia spune-mi. — „Dumnezeu l-a arătat”, zice. —În ce fel? Trimeţând ce proroc, ce evanghelist, ce învăţat, dacă nu erau încă Scripturile? — „Cele nevăzute ale lui, puterea Lui veÅŸnică ÅŸi Dumnezeirea Lui, se văd de la facerea lumii, când te uiÅ£i cu luare aminte la făpturile lui”. (Rom. 1, 20).

Iată ce vrea să spună: A pus lumea la mijloc în faÅ£a ochilor tuturor, ca din făpturi ei să poată să-ÅŸi dea seama despre ziditor; ceea ce spunea ÅŸi un altul (ÃŽnÅ£elepciunea lui Solomon 13, 5): „Din mărimea ÅŸi frumuseÅ£ea făpturilor, potrivit cu ele se vede ÅŸi ziditorul lor.” Ai văzut mărimea? Atunci uită-te pătruns de mirare la puterea ziditorului. Ai văzut frumuseÅ£ea? UimeÅŸte-te de înÅ£elepciunea celui ce le-a împodobit-o; lucru pe care îl arată ÅŸi proorocul zicând: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu” (Psalm 18, 1), Cum spun, rogu-te? N’au glas, n’au căpătat gură, nici limbă nu e într-însele. Atunci cum spun? Prin însăşi înfăţiÅŸare. Căci când vezi că frumuseÅ£ea, mărimea, înălÅ£imea, aÅŸezarea ÅŸi chipul lor dăinuesc de atâta vreme, te închini la cel ce a făcut un trup aÅŸa de frumos ÅŸi de minunat, ca ÅŸi cum i-ai auzi glasul, ca ÅŸi cum l-ai afla după înfăţiÅŸare. Cerul tace, dar înfăţiÅŸarea lui dă un glas mai limpede decât trâmbiÅ£a, dându-ne de veste prin ochi, nu prin urechi; căci simÅ£ul acesta, prin firea lui e mai lămurit ÅŸi mai credincios decât acela. Dacă ne-ar fi învăţat prin cărÅ£i ÅŸi slove, cunoscătorul de slove ar fi cunoscut cele scrise, neÅŸtiutorul însă ar fi plecat fără să folosească nimic, dacă n’ar fi adus pe altul (să-l lămurească); apoi bogatul ar fi cumpărat cartea, săracul n’ar fi putut s’o cumpere; aÅŸiÅŸderea, cel care ar fi ÅŸtiut glasul acela însemnat prin slove, ar fi ÃŽnÅ£eles cele cuprinse într’însul iar schitul ÅŸi barbarul, Indianul ÅŸi Egipteanul, ar fi plecat fără să folosească nimic. Dar despre cer nu se poate spune aceasta, ci ÅŸi Schitul ÅŸi barbarul, ÅŸi Indianul, ÅŸi Egipteanul ÅŸi tot omul ce păşeÅŸte pe pământ, va auzi acest glas, căci vine în cugetul nostru nu prin urechi, ci prin ochi. Dar înÅ£elegerea celor văzute e una ÅŸi aceeaÅŸi, nu deosebită ca a limbilor: în această carte se poate uita deopotrivă ÅŸi omul simplu ÅŸi înÅ£eleptul ÅŸi bogatul ÅŸi săracul, ÅŸi oriunde ar ajunge cineva, uitându-se la cer, va căpăta destulă învăţătură din înfăţiÅŸarea lui. Lucru la care se gândea ÅŸi prorocul, arătând că făptura scoate un glas uÅŸor de înÅ£eles ÅŸi pentru Greci, ÅŸi pentru toÅ£i îndeobÅŸte, când zicea (Ps. 18, 3)! „Nu sunt graiuri nici cuvinte ale căror glasuri să nu se audă”. Uite ce vrea el să zică: Nu e neam sau limbă care să nu înÅ£eleagă acest glas; ci glasul lor e aÅŸa că poate fi auzit de toÅ£i oamenii, ÅŸi nu numai al cerului, ci ÅŸi al zilei, ÅŸi al nopÅ£ii. Åži cum al zilei ÅŸi al nopÅ£ii? Căci acela (cerul) ÅŸi prin frumuseÅ£ea, ÅŸi prin mărimea lui ÅŸi prin toate celelalte pătrunde pe privitori, făcându-i să se minuneze de Ziditor, dar ziua ÅŸi noaptea ce lucru asemănător ne poate arăta? AÅŸa ceva nu, dar alte lucruri nu mai prejos decât acestea: rânduiala, potrivirea păzită cu toată luarea aminte. Căci când te gândeÅŸti, cum au împărÅ£it între sine tot anul, ÅŸi cum au împărÅ£it lungimea întregului răstimp, ca ÅŸi cu balanţă ÅŸi cu terezie, te vei minuna de acel care l-a orânduit. Ca ÅŸi niÅŸte surori, care cu multă dragoste au împărÅ£it între sine o moÅŸtenire părintească, fără să se clevetească între ele nicidecum, tot astfel ziua ÅŸi noaptea împart anul între sine cu atâta băgare de seamă în părÅ£i deopotrivă, ÅŸi păzeÅŸte fiecare hotarele ei, fără să se împingă una pe alta. Niciodată în timpul iernei ziua n’a fost lungă, după cum iarăşi niciodată noaptea n’a fost lungă vara, deÅŸi au trecut atâtea rânduri de oameni, ci într’un aÅŸa mare răstimp, una n’a avut mai mult ca cealaltă nici cât de puÅ£in: nici o jumătate de ceas, nici cât o clipire din ochi. De aceea ÅŸi psalmistul, minunându-se de rânduiala lor, striga zicând (Ps. 18. 2): „O noapte vesteÅŸte celeilalte ÅŸtiinţă”. Dacă ai ÅŸti să cugeÅ£i la acestea, te-ai minuna de acela care de la început a pus hotare aÅŸa de nemiÅŸcate. Să audă acestea cei hrăpăreÅ£i ÅŸi doritori de bunuri străine, ÅŸi să ia drept pildă potrivita rânduiala a lor. Să audă cei îngâmfaÅ£i ÅŸi trufaÅŸi, cari nu voiesc să dea întâietate altora. Ziua se dă la o parte în faÅ£a nopÅ£ii, ÅŸi nu năvăleÅŸte pe loc străin; iar tu, înfruptându-te mereu din ranguri ÅŸi cinste, nu te înduri să le împărÅ£i cu fratele tău.

3. Åži uite-te la înÅ£elepciunea legiuitorului. A poruncit ca să fie ziua lungă iarna, când seminÅ£ele sunt mai plăpânde ÅŸi au nevoie mai mult de frig, neputând răbda raza prea caldă; iar după ce au crescut, odată cu ele creÅŸte ÅŸi ziua, când rodul a început să fie în putere. Åži aceasta e prielnic nu numai pentru seminÅ£e, ci ÅŸi pentru trupuri. Pentru că iarna corăbierul, cârmaciul ÅŸi călătorul, ostaÅŸul ÅŸi plugarul stau mai mult acasă, siliÅ£i de ger, ÅŸi timpul odihnei e iarna, Dumnezeu a hotărît ca să se întrebuinÅ£eze mai mult timp pentru nopÅ£i ca lungimea zilei să nu fie prea mare când oamenii nu pot să facă nimic. Åži ce s’ar putea spune despre rânduiala timpurilor anului, cum ÅŸi ele, ca niÅŸte fecioare sărind în horă, vin cu multă chibzuială unele după altele, ÅŸi încetul cu încetul mijlocind fără sgomot, nu încetează de a ne duce la protivnicele lor? De aceea vara nu ne ia in primire îndată după iarnă, ci la mijloc între ele e pusă primăvara astfel ca, primind pe nebăgate în seamă, ÅŸi puÅ£in câte puÅ£in trupurile noastre învârtoÅŸate, să le aducă verii fără mâhnire; fiindcă schimbările neaÅŸteptate înspre partea potrivnică, aduc vătămare ÅŸi boală foarte grea, Dumnezeu a hotărît ca primăvara să ne primească după iarnă, iar după primăvară, vara, ÅŸi după vară toamna, ÅŸi numai atunci să ne dea iernii; ÅŸi astfel schimbările nevătămătoare ÅŸi încetul cu încetul ale anotimpurilor ne vin nouă prin o (necurmată) mijlocire. Atunci cine e aÅŸa de ticălos ÅŸi nenorocit, încât văzând cerul, văzând marea ÅŸi pământul ÅŸi amestecul aÅŸa de bine orânduit al anotimpurilor, ÅŸi rânduiala neclintită a zilei ÅŸi a nopÅ£ii, să socotească cum că acestea se întâmplă de la sine, ÅŸi să nu se închine la acel care a orânduit toate acestea cu o înÅ£elepciune  potrivită?

Åži pot spune mai mult: nu numai mărimea ÅŸi frumusuÅ£ea, ci chiar felul facerii arată pe Dumnezeu care rândueÅŸte ÅŸi cuprinde toate. Pentru că noi nu eram de faţă de la început când El zidea ÅŸi făcea totul, ÅŸi chiar dacă am fi fost de faţă nu puteam ÅŸti cum se făcea (lumea), deoarece însăşi puterea nevăzută pregătea totul, Dumnezeu întocmind toate cele ce se făcea, cu o potriveală peste fire a făcut ca însuÅŸi felul facerii să ne fie nouă cel mai bun dascăl Poate că nu e destul de desluÅŸit ceea ce am spus: de aceea trebue să vă spun iarăşi mai lămurit. ToÅ£i mărturisesc că în fire   este o   potriveală, că, de pildă, apa e peste pământ, ÅŸi nu pământul peste apă. Căci pământul fiind vârtos, tare, des ÅŸi trainic, uÅŸor poate să Å£ie firea apelor; apa însă fiind moale ÅŸi lichidă, gingaşă ÅŸi curgătoare, dându-se la o parte din  faÅ£a tuturor  ce-i ies in cale, nu poate să Å£ie  nici un  lucru, cât ar fi de uÅŸor; căci adesea  chiar  când cade o pietricică, ea se dă înapoi ÅŸi fuge, lăsând-o să cadă la fund. De aceea, când vezi că nu o pietricică, ci tot pământul e  purtat pe  ape ÅŸi că nu  se  cufundă, minunează-te de puterea peste fire care face aceste  minuni. Dar de unde ÅŸtim noi că pământul  pluteÅŸte deasupra apelor? Proorocul ne-o spune prin cuvintele (Ps. 23. 2)  : „El l-a întemeiat pe ape, ÅŸi peste râuri l-a gătit”; ÅŸi iarăşi (Ps. 135, 6): „Cel care a întemeiat pământul peste ape”. Ce zici? Apa  nu  poate Å£ine la faÅ£a ei o pietricică, ÅŸi poartă totuÅŸi pământul atât de mare, cu munÅ£ii,  dealurile, oraÅŸele, plantele cu oamenii si dobitoacele, ÅŸi nu se cufundă? Åži ce zic: mi se  cufundă?  Cum,  când îi stă în jur mai jos de el atâta apă, cum  de nu s’a topit ÅŸi nu s’a prefăcut totul în nămol ? Dacă lemnele stând numai puÅ£in în  apă, se strică ÅŸi putrezesc; dar ce zic, lemnele? Ce poate fi mai tare ca fierul? Dar adesea ÅŸi acesta se iroseÅŸte când stă mai multă vreme în apă. Åži cu drept cuvânt; căci ÅŸi el îşi are fiinÅ£a lui din pământ. De aceea mulÅ£i robi fugiÅ£i, după ce au fugit cu lanÅ£urile  ÅŸi  cătuÅŸele  lor, venind  la  malurile apelor ÅŸi băgând în apă picioarele încătuÅŸate, ÅŸi astfel făcând fierul mai moale, îl frâng uÅŸor izbindu-l cu o piatră. AÅŸadar fierul se iroseÅŸte, lemnele putrezesc ÅŸi pietrele se strică de pe urma apei; iar namila de pământ atât de mare, stând atâta vreme în apă, nici nu s’a cufundat, nici nu s’a fărâmiÅ£at, nici nu s’a prăpădit.

4. Åži cine să nu se uimească ÅŸi să nu fie cuprins de nespusă mirare, sau să nu spuie cu încredere, că astea nu sunt fapte de ale firii, ci de ale Proniei care întrece firea? De aceea spune cineva (Iov 26, 7): „Care a spânzurat pământul pe nimic”. Åži iarăşi altul: „În mâinile lui sunt hotarele pământului” (Psalm. 94, 4). AÅŸijderea: „Pe mări l-a întemeiat” (Psalm. 23, 2). Åži toate acestea parcă hse bat cap în cap deÅŸi sânt potrivite între sine. Căci cel care a zis: „Pe mări l-a  întemeiat” (a spus acelaÅŸi lucru ca ÅŸi cel ce a zis  că a spânzurat pământul pe nimic: căci a sta pe apă e tot una cu a sta pe  nimic. Atunci unde a fost aÅŸezat ÅŸi atârnat? Auzi-l pe acelaÅŸi zicând: „În mâinile lui sunt hotarele pământului” nu că Dumnezeu ar avea mâini, dar ca să înveÅ£i tu, că puterea Lui se  gândeÅŸte  la  toate ÅŸi că ea e aceea care stăpâneÅŸte ÅŸi poartă trupul pământului. Poate că nu crezi vorbele mele? Crede în ceea ce vezi, căci această minunată lucrare o poÅ£i găsi ÅŸi în altă stihie. Focul, din firea  lui, cată spre locurile  înalte ÅŸi se  sue mereu spre înălÅ£imi ÅŸi are de la fire darul de a se sui; ÅŸi orice l-ar sili ÅŸi l-ar înteÅ£i, el nu rabdă să meargă în jos.  Căci uneori, luând o făclie aprinsă ÅŸi Å£inând-o cu capul în jos, silim vlaga tocului să o ia în jos, dar ÅŸi aÅŸa el aleargă în sus ÅŸi de jos se zoreÅŸte spre înălÅ£ime; cu soarele, Dumnezeu face tocmai dimpotrivă, căci întoarce razele spre pământ ÅŸi face lumina să pornească în jos, ca ÅŸi cum i-ar spune: Cată în jos ÅŸi luminează oamenilor, căci pentru ei ai fost făcut. Ci lumina  candelii nu rabdă acest lucru, iar o stea aÅŸa de mare ÅŸi minunată cată în jos ÅŸi priveÅŸte spre pământ — împotriva firii luminii — din pricina aceluia care i-a poruncit. Vrei o altă pildă asemănătoare? Spatele acestui cer pe care îi vedem sunt cuprinse din toate părÅ£ile de ape care nici nu curg, nici nu trag înapoi, deÅŸi nu aceasta e firea lor, ci uÅŸor se strâng în locuri scobite,  iar când dau de un corp rotund curg de pe el în toate părÅ£ile ÅŸi nici o mică părticică din ele nu poate sta pe un astfel de loc. Ci uite, această minune s’a făcut cu cerurile ÅŸi la aceasta se gândea iarăşi proorocul când zicea: „LăudaÅ£i pe Domnul, ape care sunteÅ£i deasupra cerurilor” (Psalm. 148, 4). ÅžL nici apa n’a stins soarele, ÅŸi nici soarele mergând atâta timp dedesupt, n’a uscat apa. Vrei să te aducem iar pe pământ ÅŸi să-Å£i arătăm un lucru de mirare? Nu vezi această mare plină de talazuri ÅŸi vânturi turbate? Dar această mare întinsă ÅŸi mare ÅŸi năvalnică e Å£inută pe loc de ÅŸubredul nisip, ca de un zid. Åži cugetă la înÅ£elepciunea lui Dumnezeu; n’a îngăduit să fie liniÅŸtită nici domoală, ci ea, rămânând în zăgazurile sale, urlă, se înfurie, răsună năpraznic ÅŸi înalţă talazuri la nespusă înălÅ£ime, dar când a ajuns la ţărm, la nisip, se întoarce îndărăt frântă, prin amândouă aceste lucruri învăţându-te că nu firea o Å£ine în propriile ei hotare, ci puterea lui Dumnezeu o înfrânează. De aceea a făcut acest zid ÅŸubred de nisip ÅŸi n’a pus in jurul ţărmurilor lemne, pietre, nici munÅ£i, ca nu cumva să crezi tu  că acestea Å£in în frâu marea. Tocmai cu aceasta îi ocăra odată pe Iudei, zicându-le: „Nu vă veÅ£i teme de mine, care am pus nisipul ca hotar mării, ÅŸi nu-l va trece?” (Ierem. 5, 22) ÅŸi nu numai aceasta e vrednic de mirare, că a făcut lumea mare ÅŸi minunată, ÅŸi că a întocmit-o cu o potriveală peste fire, ci că a alcătuit-o din lucruri protivnice, cald ÅŸi rece, umed ÅŸi uscat, foc ÅŸi apă, aer ÅŸi pământ: ÅŸi aceste stihii protivnice, din care a alcătuit întregul, măcar că se războesc între ele, nu se mistuesc una pe alta: nu vine focul ÅŸi aprinde toate, nici apa nu vine să înnece pământul. Dar acelaÅŸi lucru se întâmplă ÅŸi în trupurile noastre: când sporeÅŸte fierea,  se nasc frigurile,  ce vatămă toată fiinÅ£a:  ÅŸi  când  se face prea mult suc, se ivesc  o mulÅ£ime  de boli ce prăpădesc fiinÅ£a; însă în lume nu se întâmplă nimic asemănător, ci fiecare lucru stă la locul lui, ca Å£inut de lanÅ£ sau de un frâu, păzind hotarele proprii prin mila Ziditorului, ÅŸi lupta lor se face pentru pacea întregii lumii* Oare nu e limpede ÅŸi pentru un orb, ÅŸi lesne de înÅ£eles chiar pentru un nerod că acestea sunt făcute ÅŸi stăpânite de o pronie? Căci cine e aÅŸa de nebun ÅŸi de nesimÅ£itor, încât, văzând această namilă de trupuri, atâta frumuseÅ£e ÅŸi o asemenea alcătuire, o astfel de luptă necurmată, împotrivire ÅŸi  trăinicie a stihiilor,  să nu cugete în sine ÅŸi să zică: Dacă n’ar fi o pronie să înfrâneze năpraznicele trupuri, să împiedice întregul de a cădea, ele nici n’ar dăinui, nici n’ar fiinÅ£a? Această mare rânduială a timpurilor anului, această minunată potrivire a zilei ÅŸi a nopÅ£ii, aceste multe neamuri de dobitoace fără judecată, de plante, de seminÅ£e ÅŸi ierburi merg pe drumul lor, ÅŸi până In ziua de azi nimic n’a căzut, nici nu s’a mistuit de tot.

5. Åži s’ar putea spune nu numai atât, ci ÅŸi alte multe lucruri mai adânci, ÅŸi s’ar putea vorbi chiar despre facere; ci amânându-le pe mâine, să ne dăm osteneală să Å£inem minte cele spuse ÅŸi să le aducem ÅŸi altora la cunoÅŸtinţă. Åži ÅŸtiu că urechile voastre nu sunt deprinse cu gânduri adânci, dar dacă ne vom desmeteci puÅ£in ÅŸi ne vom obiÅŸnui cu ele, lesne vom putea fi învăţători ÅŸi pentru alÅ£ii. Până atunci trebue să spun dragostei voastre un lucru: După cum Dumnezeu ne-a proslăvit pe noi prin o astfel de făptuire, astfel să-I proslăvim ÅŸi noi pe El prin o vieaţă curată. „Cerurile spun mărirea lui Dumnezeu” (Ps.18, 1) numai arătându-se; aÅŸiÅŸderea să povestim ÅŸi noi mărirea lui Dumnezeu nu numai cu vorba, ci ÅŸi tăcând ÅŸi făcându-i pe toÅ£i să se mire de strălucirea vieÅ£ii noastre; „AÅŸa să lumineze”, zice Domnul (Matei 5,16) „lumina voastră în faÅ£a oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, ÅŸi să proslăvească pe Tatăl vostru din ceruri”. Căci când necredinciosul te va vedea pe tine, credinciosul, că eÅŸti aÅŸezat, smerit ÅŸi cuviincios, se va mira ÅŸi va zice: cu adevărat mare e Dumnezeul creÅŸtinilor; ce oameni a făcut ÅŸi din ce I-a schimbat din oameni în îngeri, Dacă cineva îi batjocoreÅŸte, ei nu-l ocărăsc; dacă-i loveÅŸte, nu se supără; dacă le face vreo nedreptate,  se roagă pentru aceia cari i-au vătămat; nu poartă duÅŸmănie pe nimeni, nu pot păstra mânia, nu ÅŸtiu să vorbească în vânt, n’au învăţat să mintă, nu pot să-ÅŸi calce jurământul, ba nici nu jură, ci mai de grabă se lasă să li se taie limba decât să scoată din gura lor vreun jurământ. Să le dăm prilej să vorbească astfel de noi, ÅŸi să ne lăsăm de urîtul  nărav al jurămintelor;  ÅŸi  să-i  dăm lui Dumnezeu cel puÅ£in atâta cinste câtă  dăm ÅŸi veÅŸmintelor noastre mai  preÅ£ioase. Căci  cum, n’ar fi o neghiobie, să nu voim a ne sluji prea des de  un veÅŸmânt mai  bun decât celelalte, iar numele lui Dumnezeu să-l târîm fără rost in noroiu peste tot? De aceea vă rog ÅŸi vă cer, ca să nu nesocotim într’atâta mântuirea noastră, ci râvna pe care am arătat-o de la început pentru această poruncă, s’o ducem la capăt. De aceea vă dau mereu sfaturi privitor la jurăminte, nu că aÅŸ osândi nepăsarea voastră, ci pentru că văd că cea mai mare parte din voi s’a îndreptat; ÅŸi mă silesc ÅŸi zoresc, ca toate îndemnurile mele să fie urmate de toÅ£i ÅŸi să-ÅŸi ajungă astfel scopuL AÅŸa fac ÅŸi privitorii, care îndeamnă ÅŸi mai tare pe cei ce sunt mai aproape de Å£intă.

Drept aceea să nu ne lăsăm abătuÅ£i; căci suntem aproape de sfârÅŸitul pocăinÅ£ei, ÅŸi greutatea era la început. Åži după ce partea cea mai mare din nărav a fost înlăturată ÅŸi mai rămâne doar puÅ£in, nu mai e nevoie de nici o  osteneală, ci de puÅ£ină băgare de seamă ÅŸi scurtă râvnă, ca, îndreptându-ne pe noi, să putem fi învăţători ÅŸi altora, ÅŸi să vedem cu încredere PaÅŸtele, ÅŸi să ne înfruptăm din el cu o bucurie de două sau trei ori mai mare decât cea obiÅŸnuită.  Căci pentru noi nu e atâta plăcere să ne  vedem  scăpaÅ£i de  ostenelele  ÅŸi sudoarea postului, cât e să putem merge în întâmpinarea acelei sărbători cu o vieaţă îndreptată ÅŸi o cunună strălucitoare, o coroană ce nu se ofileÅŸte niciodată. Åži, ca pocăinÅ£a să se facă ÅŸi mai repede, fă ceea ce îţi spun eu: ZugrăveÅŸte pe peretele casei tale ÅŸi pe peretele inimii tale acea seceră sburătoare (Zah. 5, 1—3) ÅŸi gândeÅŸte-te că ea sboară la cel ce jură strâmb; gândeÅŸte-te mereu la ea, iar când vezi pe altul jurând împiedică-l, opreÅŸte-l ÅŸi poartă  grijă  de slugile tale. Căci dacă ne gândim, nu numai cum să ne purtăm noi bine, ci cum să-i facem ÅŸi pe alÅ£ii să se poarte bine, vom ajunge degrabă la sfârÅŸitul pocăinÅ£ii. Căci începând să îndreptăm pe alÅ£ii, ne vom ruÅŸina ÅŸi ne vom roÅŸi să arătăm că noi nu facem ceea ce îi sfătuim pe alÅ£ii. Nu mai am nevoie să vă mai vorbesc mult despre aceasta; v’am vorbit destul mai înainte, ÅŸi acestea vi le-am spus  acum  doar ca să vă împrospătez aducerea aminte. Iar Dumnezeu care poartă de grijă sufletelor noastre mai mult decât noi, să ne facă desăvârÅŸiÅ£i în această privinţă ÅŸi în orice lucru bun, pentru ca, dobândind tot rodul dreptăţii, să fim socotiÅ£i vrednici de împărăţia cerurilor, prin harul Tatălui, al Fiului ÅŸi at Sfântului Duh. Amin.