PREDICA a V-a despre statui

din „Predicile despre statui”

PREDICA a V-a
    
TOT UN ÃŽNDEMN CÄ‚TRE POPOR SÄ‚ RABDE CU BÄ‚RBÄ‚Å¢IE RELELE CE ÃŽI AMENINŢĂ, DEOARECE AU DESTULE PILDE DE LA CELE CE S’AU ÃŽNTÂMPLAT LUI IOV ÅžI NINIVIÅ¢ILOR; CÄ‚CI NU TREBUIE SÄ‚ NE TEMEM DE MOARTE CI DE PÄ‚CAT; CE ÃŽNSEAMNÄ‚ A MURI RÄ‚U; ÅžI DESPRE JURÄ‚MINTE DE CARE TREBUIE SÄ‚ NE FERIM DIN RÄ‚SPUTERI; ÅžI DESPRE CUTREMURUL DE PÄ‚MÂNT

Ţinută în ziua de 9 Martie

1. Povestea despre cei trei băieÅ£i ÅŸi despre cuptor, pare-se, a mângâiat ieri dragostea noastră, ÅŸi pe deasupra ÅŸi pilda despre Iov, ÅŸi rănile celui drept ÅŸi gunoiul mai vrednic de cinste decât orice tron regesc. Căci priveliÅŸtea tronului regesc nu aduce privitorilor nici un câştig, ci numai o desfătare trecătoare, nedând nici un folos; însă din priveliÅŸtea gunoiului lui Iov, oricine va avea mult folos ÅŸi multă învăţătură ÅŸi îndemn spre rostul răbdării. De aceea acum mulÅ£i încearcă de la  capătul pământului  călătoria lungă peste mare, pentru ca sosind în Arabia să vadă acel gunoiu, ÅŸi, după ce-l văd, să sărute pământul care a primit luptele acelui biruitor ÅŸi sângele lui mai preÅ£ios decât orice aur. Căci nici o porfiră nu străluceÅŸte cât strălucea trupul lui atunci,  văpsit nu cu  sânge străin, ci cu al său propriu. Iar rănile lui erau mai scumpe decât toate pietrele preÅ£ioase. Căci mărgăritarele nu slujesc întru nimic vieÅ£ii noastre, ÅŸi nici nu dă nici un folos trebuincios celor cari le stăpânesc; însă rănile acelea sunt mângâierea oricărei mâhniri. Åži ca să vezi că aceasta e adevărat, dacă cineva îşi pierde fiul prea iubit ÅŸi singur născut, arată-i oricâte, pietre preÅ£ioase vrei, ÅŸi nu îi vei alina  durerea, nici nu-i vei potoli suferinÅ£a; dacă însă îţi chemi în minte rănile lui Iov, uÅŸor vei putea să-l vindeci, zicând astfel; „De ce plângi, omule? Tu ai pierdut un singur fiu; iar fericitul acela, după ce i-a fost răpită ceata fiilor lui, a primit rana chiar în carnea lui, ÅŸi a ÅŸezut gol pe băligar, cu puroiul   curgându-i   din  toate părÅ£ile,  pe   când carnea lui se mistuia încetul cu încetul; dreptul acela, iubitor de adevăr, credincios faţă de Dumnezeu, ferindu-se de orice rău, avea pe Dumnezeu ca martor al virtuÅ£ii lui”. Dacă vei spune astfel de vorbe, ai stins toată mâhnirea celui care plângea, ÅŸi i-ai luat toată durerea; ÅŸi astfel rănile dreptului sunt mai folositoare ca mărgăritarele. ÃŽnchipuiÅ£i-vă ÅŸi voi pe acel luptător, ÅŸi socotiÅ£i că vedeÅ£i acel gunoiu, ÅŸi pe Iov ÅŸezând în mijlocul bălegarului: statuie aurită, împodobită cu pietre preÅ£ioase, aÅŸa cum nu ÅŸtiu să-i mai zic; căci nu pot găsi un lucru aÅŸa de preÅ£ios ca să  poată  fi asemănat cu  acel trup însângerat. Cu  atât  era mai  vrednică de cinste firea cărnii aceluia, decât orice  lucru cât de preÅ£ios, ÅŸi rănile lui mai strălucitoare ca razele soarelui; căci acestea luminează ochii trupului iar acelea dau lumină ochilor minÅ£ii noastre, ÅŸi au orbit cu totul pe diavol; de aceea vicleanul acela, după această plagă, a fugit ÅŸi nu s’a mai arătat. Iar tu, iubitule, învaţă ÅŸi de aci, cât de mare e câştigul obidei. Căci când Iov era bogat ÅŸi se bucura de odihna lui, acela a avut prilej să-l învinovăţească, în chip mincinos, e drept,   dar  oricum, a avut pricină  să  spuie: „Nu degeaba Å£i se închină Iov” (Iov 1, 9). ÃŽnsă după  ce l-a jefuit ÅŸi l-a lăsat sărac, n’a mai îndrăsnit nici să zică cârc; ÅŸi când Iov era bogat,  diavolul  se  pregătea să lupte cu el ÅŸi să-l răpună;  după ce însă l-a sărăcit ÅŸi i-a luat totul, aruncându-l în cea mai mare durere, atunci a fugit; ÅŸi când trupul lui era sănătos, punea mâinile împotriva lui; iar când i-a umplut cu răni  carnea lui, atunci a fugit biruit. Vezi cu cât sărăcia e mai folositoare ÅŸi mai bună  pentru  cei  ce veghează, decât bogăţia; boala  decât  sănătatea, ispita decât liniÅŸtea, ÅŸi cu cât face mai vestiÅ£i ÅŸi mai renumiÅ£i pe cei ce luptă? Cine a văzut, cine a auzit lupte aÅŸa de minunate? ÃŽn luptele celelalte, luptătorii cu pumnul, după ce au rănit capetele protivnicilor, se socotesc biruitori ÅŸi sunt încununaÅ£i; aici   însă, diavolul,  după ce a rănit  trupul dreptului ÅŸi l-a umplut cu tot felul de răni, a fost biruit ÅŸi s’a dat înapoi; ÅŸi după ce a izbit din toate părÅ£ile coastele lui Iov, el n’a tras nici un folos; căci nu i-a luat comoara ascunsă, ci ai l-a făcut fi mai luminos, ÅŸi prin acea străpungere a făcut ca toÅ£i să vedem pe acel om dinăuntru,  ca toÅ£i să înveÅ£e care erau bogăţiile acelui drept; ÅŸi, când nădăjduia să biruie, atunci a dat îndărăt cu ruÅŸine, ÅŸi n’a mai spus nimic. Ce s’a întâmplat, diavole? De ce fugi? Nu s’a făcut tot ce ai vrut tu? N’ai ucis turmele lui de oi, cirezile de vite, hergheliile de cai ÅŸi de catâri? N’ai prăpădit ceata fiilor lui, ÅŸi i-ai rănit toată carnea? De ce ai dat  îndărăt? „Pentru că, zice el, s’a făcut tot ce am voit, însă nu s’a făcut ceea ce doream eu mai mult să se facă ÅŸi pentru care am făcut toate celelalte; căci el n’a hulit; am făcut toate astea, spune el, ca să se întâmple acel lucru. Dar deoarece  nu s’a făcut aceasta, eu n’am nici un câştig de pe urma pierderii banilor lui, ÅŸi a morÅ£ii fiilor, ÅŸi a bolii trupului, ci s’a întâmplat tocmai de-a’ndoaselea de cum voiam, căci am făcut pe duÅŸman mai vestit,  ÅŸi pe vrăşmaÅŸ mai strălucit l-am făcut”. Acuma vezi cât de mare e folosul obidei, prea scumpule?’ Trupul lui fusese frumos ÅŸi nevătămat,  însă acum, după ce a fost bântuit de  acele bube, s’a făcut mult mai vrednic de cinste; căci ÅŸi lâna e frumoasă ÅŸi înainte de  a fi vopsită; însă după ce s’a boit cu purpură, capătă o frumuseÅ£e nespusă ÅŸi o mare mândreÅ£e. Dacă nu l-ar fi jefuiÅ£i n’am  fi cunoscut firea cea bună a biruitorului; dacă n’ar fi găurit cu răni trupul lui, razele n’ar fi strălucit  dinăuntrul lui;  dacă nu l-ar fi  pus în gunoiu,  n’am fi cunoscut bogăţiile lui. Căci nici un rege pe tronul lui nu era aÅŸa de strălucitor ca el când ÅŸedea pe gunoiu; căci după tronul regesc vine moartea, însă după gunoiul acela vine împărăţia cerurilor.

2. Cugetând la toate acestea, să ne ridicăm din mâhnirea care ne apasă. Åži vă pun înainte aceste povestiri nu ca să-mi lăudaÅ£i cuvintele, ci ca să luaÅ£i ÅŸi voi ca o pildă virtutea ÅŸi răbdarea  acestor oameni  plini de bărbăţie; ca prin   tainele  lor să învăţaÅ£i  că  dintre  relele omeneÅŸti nu e greu decât păcatul, nu sărăcia, nici obida, nici batjocura, nici ocara, nici moartea  însăşi,  care  pare a fi cel mai mare rău. Pentru cei ce cugetă, acestea toate sunt doar vorbe, nume de nenorociri, lipsite de ceva aievea; însă adevărata nenorocire e să superi pe Dumnezeu ÅŸi să faci ceva neplăcut lui. Căci, vă întreb: ce rău are moartea în sine? Oare pentru că te duce mai repede la port liniÅŸtit ÅŸi la acea vieaţă tihnită? Căci, dacă nu te ucide vreun om, nu vine însăşi legea firii ca să desfacă trupul de suflet? Åži chiar dacă nu se întâmplă acum, va veni puÅ£in mai pe urmă lucrul de care ne temem acum. Åži spun acestea, nu fiindcă aÅŸtept  ceva   cumplit sau trist. Oh, nu! Ci fiindcă mi-e ruÅŸine din  pricina  celor cari se tem de  moarte.  Când  aÅŸtepÅ£i atâtea bunuri, pe care nici ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit, ÅŸi care nici nu s’au sărit în inima omului (I Cor. 2, 9), ia spune-mi, când e vorba să porneÅŸti, de ce tărăgăneÅŸti, zăboveÅŸti ÅŸi te codeÅŸti atâta? Åži nu numai că te codeÅŸti, dar Å£i-e teamă ÅŸi frică? Åži cum să nu fie ruÅŸinos  acest  lucru?  Tu te plângi din   pricina morÅ£ii, pe când Pavel a gemut  din   pricina vieÅ£ii de faţă, ÅŸi a spus scriind Romanilor (Rom. 8, 22—23): „Şi făptura suspină, ÅŸi noi, cari am primit pârga duhului, suspinăm”. Åži  spunea   acestea,   nu osândind cele de faţă, ci dorind cele viitoare. Am  gustat   harul, spune el, ÅŸi nu mai  rabd zăbava; am pârga duhului, ÅŸi mă zoresc spre ospăţul  cel  deplin;   m’am   suit  în cel  de-al treilea cer, am văzut acea slavă nespusă, am văzut palatul strălucind ÅŸi am aflat de ce bunuri sunt lipsit, când zăbovesc aici; de aceea suspin. Ia spune-mi, de te-ar duce   cineva în palatul  regesc, ÅŸi Å£i-ar arăta  aurul lucind pe pereÅ£i ÅŸi toate celelalte podoabe, ÅŸi apoi te-ar duce în  casa  săracului, iar  apoi  după puÅ£in timp te-ar aduce iar la acel palat, ÅŸi Å£i-ar făgădui că o să rămâi în el pe vecie; oare n’ar trebui să fii cuprins de dorinţă, ÅŸi să rabzi cu greu   chiar  acele   puÅ£ine   zile?  Tot astfel să cugeti ÅŸi despre cer ÅŸi pământ, ÅŸi suspină împreună cu Pavel, nu  din pricina  morÅ£ii, ci a vieÅ£ii de faţă.   Ci, îmi vei spune tu, fă să fiu la fel cu Pavel ÅŸi nu mă voiu  mai   teme   de moarte. Åži ce te împiedică să ajungi la fel cu Pavel, omule? Nu era el un om sărac? Nu era cusător de corturi? Nu era un om  fără nici un rang? Căci dacă ar fi fost bogat ÅŸi de neam, săracii  chemaÅ£i să ia pildă de la el ar fi avut poate prilej să pună înainte sărăcia lor, dar acum nu poÅ£i spune aÅŸa ceva; căci era un om lucrător, ÅŸi se hrănea cu munca  lui de  toate zilele. Iar tu ai primit de la început evlavia de la părinÅ£ii tăi, ÅŸi din vârsta cea mai fragedă ai fost adăpat cu învăţătura sfântă; pe când acela a fost ÅŸi hulitor, ÅŸi prigonitor, ÅŸi batjocoritor, ÅŸi a prădat Biserica, dar totuÅŸi s’a schimbat dintr’odată astfel, că i-a întrecut pe toÅ£i prin zelul ÅŸi căldura lui, ÅŸi striga zicând: „LuaÅ£i-vă după mine, precum m’am luat ÅŸi eu după Hristos” (I Cor. 11, 1). El s’a luat după Domnul, iar tu nu te iei după tovarăşul tău de robie, tu, care de la început ai fost crescut în credinţă, după cel care, după schimbarea din sine, a trecut la credinţă? Nu ÅŸtii că cei ce trăiesc în păcate sunt morÅ£i, deÅŸi sunt vii? Iar cei ce trăiesc întru dreptate, sunt vii, măcar că-s morÅ£i? Åži asta nu e părerea mea, ci a lui Hristos care spunea Martei „Oricine crede în mine, chiar de ar fi mort, va trăi”. Oare credinÅ£ele noastre sunt închipuiri? Dacă eÅŸti creÅŸtin, crede în Hristos; dacă crezi în Hristos, arată-mi aceasta prin fapte. Dar cum îţi vei dovedi credinÅ£a prin fapte? DispreÅ£uind moartea. Căci ÅŸi în aceasta ne deosebim de necredincioÅŸi. Ei pe drept se tem de moarte, fiindcă n’au nădejde în înviere; tu însă, mergând pe un drum mai bun, ÅŸi ÅŸtiind ÅŸi cugeÅ£i asupra nădejdii în cele viitoare, de ce iertare eÅŸti vrednic, dacă, încrezându-te în înviere, te temi de moarte la fel cu aceia care nu cred în înviere? Dar, va zice el, nu de moarte mă tem, sau că am să mor; ci că voiu muri de moarte rea, tăindu-mi-se capul.

Zi, Ioan a murit rău? Căci i s’a tăiat capul. Atunci Åžtefan a murit rău? Căci a fost ucis cu pietre; ÅŸi după părerea noastră au murit rău toÅ£i mucenicii, fiindcă ÅŸi-au sfârÅŸit vieaÅ£a prin foc sau fier; ÅŸi unii au murit aruncaÅ£i fiind în mare, alÅ£ii în prăpăstii, alÅ£ii în gura fiarelor?! Dar, omule, a muri rău nu înseamnă a muri de moarte năpraznică, ci a muri în păcate. Auzi-l pe proorocul, ce cugetă ÅŸi spune despre aceasta: „Cea mai rea moarte e a păcătoÅŸilor” (Ps. 33, 22), N’a spus: „Cea mai rea moarte e cea năprasnică”. Åži cu drept cuvânt; căci după ce au pornit de aici, au dat de pedepse cumplite, de chinuri veÅŸnice, de viermi otrăvitori, de foc nestins, de întunerecul cel din afară, de lanÅ£urile ce nu se desleagă, de scrâşnirea dinÅ£ilor, de obidă, de strâmtorare ÅŸi de osânda veÅŸnică.

3, Când deci astfel de rele îi aÅŸteaptă pe cei păcătoÅŸi, care poate fi folosul, dacă îşi sfârÅŸesc vieaÅ£a acasă, sau în patul lor ? Precum dimpotrivă pentru cei drepÅ£i nu poate fi nici o pagubă dacă îşi încheie vieaÅ£a fie prin sabie, fie prin foc, de vreme ce ei au să porneassă spre bunurile cele veÅŸnice* „Cu adevărat moartea păcătoÅŸilor e cea mai rea”. Astfel fu moartea acelui bogat, care a nesocotit pe Lazăr, căci deÅŸi era la el acasă, în patul lui, împrejurat de rude, ÅŸi a murit de moarte bună, totuÅŸi plecând acolo fu dat pradă focului, neputând să găsească acolo nici cea mai mică mângâiere, de pe urma huzurului din vieaÅ£a aceasta.

Dar nu tot astfel Lazăr; ci întins jos, pe podea, înconjurat de câinii ce îi lingeau rănile, a suferit moartea  năpraznică (căci ce poate aduce chinuri mai mari ca foamea) ÅŸi pornind de aci, a avut acolo parte de bunurile cele veÅŸnice, bucurându-se în sânul lui Avram. Åži întrucât l-a vătămat pe el moartea năpraznică? Ce i-a slujit bogatului că a murit de moarte bună? Dar, zice cineva, nu ne temem de moarte năpraznică, ci de moartea pe nedrept; ÅŸi pentru că n’am îndrăsnit nimic din acelea pentru care suntem bănuiÅ£i, suntem pedepsiÅ£i deopotrivă cu cei vinovaÅ£i. Åži ce zici, rogu-te? Te temi să mori pe nedrept? Au ai vrea să mori cu bună dreptate? Dar cine poate fi aÅŸa de nenorocit ÅŸi nefericit, încât, când e ameninÅ£at să moară pe nedrept, să prefere a muri pe bună  dreptate? Căci dacă se cade să ne temem de moarte, trebuie să ne temem de moartea meritată, fiindcă cel ce moare pe nedrept, prin aceasta însăşi se pune laolaltă cu sfinÅ£ii. La Dumnezeu cei mai mulÅ£i dintre oamenii vestiÅ£i ÅŸi vrednici de cinste sunt cei ce au suferit moartea pe nedrept, ÅŸi în primul rând Abel, căci el a fost măcelărit, fără să păcătuiască împotriva fratelui său, ÅŸi fără să vatăme întru ceva pe Cain, ci fiindcă  cinstea pe Dumnezeu. Åži Dumnezeu a îngăduit aceasta oare din dragoste sau din ură pentru el? FireÅŸte că din dragoste, ca să-i facă o cunună ÅŸi mai strălucită din această moarte cu totul nedreaptă. Vezi că nu trebuie să te temi nici de moartea năprasnică, nici de cea nedreaptă, ci de moartea întru păcat? Abel a murit pe nedrept, Cain a trăit gemând ÅŸi tremurând; ia spune-mi,  care a fost mai fericit: cel care s’a săvârÅŸit în dreptate, sau cel care trăia în păcate? Cel care a murit pe nedrept sau cel ce era pedepsit pe drept? VreÅ£i să vă spun, dragii mei, de unde vine teama de moarte? Nu ne-a pătruns dragostea împărăţiei (cereÅŸti), nici nu ne-a încins iubirea  de  cele  viitoare; altfel, am  nesocoti toate cele de faţă, ca fericitul Pavel. Pe lângă acestea nu ne  temem de  gheenă, de aceea ne temem de moarte; nu cunoaÅŸtem grozăvia nespusă a pedepsii aceleia, de aceea în loc de păcat, ne  temem de moarte; pentru că  dacă teama aceea ar fi cuprins sufletul nostru, această din  urmă   teamă nu s’ar fi furiÅŸat în noi. Åži voiu căuta să dovedesc acest lucru, nu cu dovezi  luate de departe, ci cu cele de lângă noi, care ni s’au întâmplat în toate zilele. Căci după ce s’a trimes de către împărat acea scrisoare   care   poruncea să plătim această dare, ce va părea vouă de nesuferit, toÅ£i se certau, se supărau, se mâniau, ÅŸi întâlnindu-se unul cu altul, spuneau: Această vieaţă nu mai e de trăit, cetatea aceasta e năruită, nimeni nu va putea duce greutatea acestei dări; ÅŸi toÅ£i erau îngrijoraÅ£i, ca ÅŸi cum erau să ajungă în prada celei mai mari nenorociri. Åži îndată ce s’au săvârÅŸit cele întâmplate (RevoluÅ£ia), iar unii nelegiuiÅ£i ÅŸi făcători de rele, călcând legile în picioare, au dărâmat statuile, ÅŸi au făcut să atârne asupra tuturor primejdia morÅ£ii, pe când noi ne temem chiar pentru vieaÅ£a noastră,  pentru că   am  scos  pe  împărat  din răbdări;  nu ne mai roade pierderea  banilor, ci în loc de aceasta pe toÅ£i îi aud spunând altora: să ne ia împăratul toată averea, de bunăvoie ne vom   lipsi ÅŸi de ogoare ÅŸi de case, numai să ne dea cineva chezăşie că trupul va rămâne nevătămat. Åži precum mai înainte de a ne  ameninÅ£a  primejdia  morÅ£ii, ne  chinuia grija pierderii averii, iar după ce s’au săvârÅŸit nelegiuirile, ivindu-se frica de moarte, a alungat durerea de   pe  urma  pierderii (banilor); tot astfel, dacă ÅŸi teama de gheenna  ne-ar fi cuprins sufletele, nu ne-ar fi bântuit  frica de moarte; ci, precum în trupuri, când ne apasă deodată două dureri, cea mai mare de obiceiu întunecă pe cea mai slabă, tot aÅŸa s-a întâmplat ÅŸi acum: dacă ar fi rămas în sufletul nostru teama pedepsei celei viitoare, ar fi întunecat toată temerea omenească. Åži astfel, dacă cineva îşi dă osteneala  să-ÅŸi aducă necurmat aminte de gheenna, îşi va râde de moarte, ÅŸi nu numai că va scăpa din  agonia de faţă, ci se va smulge ÅŸi din acea flacără (veÅŸnică a Iadului). Căci  cel ce fără  încetare se  teme de gheenna, nu  va cădea  niciodată în focul gheennei, păzit fiind de această frică neîncetată. Acum daÅ£i-mi voie să vă spun la timp nemerit: „FraÅ£ilor, nu vă faceÅ£i mintea de copii, ci fiÅ£i ca pruncii în răutate” (I Corint. 14, 20). Căci e copilărească temerea  noastră când ne temem  de   moarte,   netemându-ne   de   păcat. Copiii cei mici se tem de stafii, ÅŸi nu se tem de foc; ci dacă se întâmplă să fie duÅŸi lângă o candelă cu focul aprins, în nechibzuirea lor bagă mâna în flacăra candelii, ÅŸi în timp ce se tem zadarnic de stafie, nu se tem de focul de care într’adevăr trebue să se teamă; tot astfel ne   temem ÅŸi  noi de   moarte, care e o stafie vrednică de dispreÅ£, ÅŸi nu ne temem de păcat, care într’adevăr trebue temut, fiindcă ne mistue cugetul ca un foc. Åži aceasta nu ni se întâmplă prin firea lucrurilor, ci din pricina neÅŸtiinÅ£ei noastre; căci dacă am cugeta ce e moartea, nu ne-am teme nicidecum de ea. Căci la urma urmei ce e moartea? E tot una cu a se desbrăca de veÅŸmânt. Căci trupul e ca un veÅŸmânt ce încunjură sufletul, ÅŸi lepădându-l pe acesta pentru scurt timp prin moarte, îl vom căpăta iarăşi mult mai strălucitor. Ce e la urma urmei moartea? O călătorie nemerită, un somn mai lung decât cel obiÅŸnuit. Atunci dacă te temi de moarte, teme-te ÅŸi de somn: dacă eÅŸti îngrijorat pentru cei ce mor, fii îngrijat ÅŸi pentru cei ce mănâncă sau bea; căci precum aceasta e firesc, tot aÅŸa ÅŸi aceea. Să nu te mâhnească lucrurile fireÅŸti, să te întristeze mai degrabă ceea ce isvorăşte din reaua voinţă; ÅŸi nu plânge pe cel ce moare, ci plânge pe cel ce trăeÅŸte în păcate.

4. VreÅ£i să vă spun ÅŸi altă pricină pentru care ne temem de moarte? Nu trăim cu osârdie, nu avem un cuget curat; căci dacă l-am avea, moartea nu ne-ar fi înspăimântat de loc, nici foametea, nici pierderea banilor, nici altceva asemănător, căci pe cel ce trăieÅŸte în virtute nu-l poate vătăma niciunul din aceste lucruri, nici să-l lipsească de desfătarea cea dinăuntru; căci pe cel hrănit cu bună nădejde, nimic nu-l poate face să cadă în mâhnire. Căci ce-ar putea face cineva, ca să aducă la mâhnire pe un om plin de bărbăţie? ÃŽi va răpi bogăţiile? Dar el va surghiuni din patrie? Dar  va  trimite în cetatea veÅŸnică. ÃŽI va pune în lanÅ£uri? Dar are cugetul deslegat ÅŸi nu simte lanÅ£ul cel din afară. Dar îi va ucide trupul? ÃŽnsă va învia din nou: ÅŸi după cum cel ce se luptă cu o umbră ÅŸi isbeÅŸte în vânt, nu va putea lovi pe  nimeni; tot astfel ÅŸi cei ce se luptă cu omul drept, se luptă numai cu o umbră, ÅŸi-ÅŸi istoveÅŸte puterile, neputând să-i dea nici o lovitură. De aceea fă-mă să am credinţă în împărăţia cerurilor, ÅŸi de vrei, poÅ£i să mă ucizi chiar azi; îţi voiu mulÅ£umi pentru ucidere,  pentru că  mă  trimeÅ£i  grabnic la acele bunuri. Dar acesta e lucrul de căpetenie, tocmai aceasta e  lucru de care  ne plângem noi, va zice cineva, fiindcă, împiedicaÅ£i fiind de mulÅ£imea păcatelor,  nu  vom  dobândi  acea împărăţie. Atunci nu te mai plânge de moarte, ci plângeÅ£i păcatele, ca astfel să le speli. Căci de aceea a fost  făcută  mâhnirea, nu  pentru pierderea banilor, nici  pentru moarte, ÅŸi nici  ca să ne plângem pentru vreun lucru de acest fel, ci ca să ne slujim de ea pentru a ne ÅŸterge păcatele; ÅŸi cum că aceasta e adevărat, am să v’o dovedesc îndată printr’o pildă. Leacurile doftoriceÅŸti au fost făcute numai pentru acele boli pe care le pot vindeca, nu pentru  aceea, la care nu sunt de nici un folos. De pildă (căci vreau să vă desluÅŸesc cuvântarea mea ÅŸi mai bine): despre un leac care poate să ajute numai ochii, ÅŸi nici o altă boală, cineva ar putea zice că a fost făcut numai pentru boala de ochi, nu pentru stomac, nici pentru mâini, nici pentru vreun alt mădular. Să  cercetăm acum  cuvântarea noastră faţă cu mâhnirea, ÅŸi dacă vom găsi, că ea nu ne ajută în niciunul   din acele  rele ce ni se întâmplă, ci poate să îndrepte numai păcatul, va fi limpede că ea ne-a fost hărăzită doar pentru a ne scăpa de păcat. Să luăm pe rând toate relele care ne bântue, ÅŸi să le punem faţă în faţă cu mâhnirea, să vedem de ce folos ne este ea pentru fiecare din ele. A fost cineva osândit să plătească gloabă? S’a întristat, dar de gloabă n’a scăpat prin aceasta. A pierdut un fiu? S’a îndurerat, dar pe mort nu l-a ÃŽnviat, ÅŸi nici nu i-a folosit cu  ceva răposatului. A fost  cineva biciuit, pălmuit, batjocorit? S’a îndurerat, dar n’a dres batjocura. S’a îmbolnăvit cineva de o boală foarte grea? E obidit, dar boala  nu poate s’o alunge prin asta, ba încă o face ÅŸi mai grea. Vezi că mâhnirea nu-i foloseÅŸte nici unuia din aceÅŸtia? — A păcătuit  cineva? S’a întristat, a ÅŸters păcatul, ÅŸi-a stins datoria. De unde se vede aceasta? Din părerea Domnului; căci vorbind de unul care păcătuise, zicea: „Din pricina păcatului, l-am întristat puÅ£in, ÅŸi am văzut că s’a întristat, ÅŸi că merge mâhnit, ÅŸi i-am îndreptat drumurile lui” (Isaia 57, 17—18). De aceea zice ÅŸi Pavel: „Mâhnirea întru Domnul  aduce pocăinţă spre mântuirea cea nestrămutată” (II Corint. 7, 10). AÅŸadar, după ce cuvântarea a dovedit limpede, că mâhnirea nu poate să dreagă nici pierderea banilor, nici batjocura, nici bârfirea, nici loviturile  de biciu, nici boala, nici moartea, nici altceva asemănător, ci doar poate să ÅŸteargă păcatul ÅŸi că e bună  ca să-l prăpădească, e hotărît că ea pentru aceasta a fost lăsată omului. De ce să ne mai văităm de pierderea banilor, ci să ne mâhnim doar când păcătuim; căci de data asta mare e folosul pe care ni-l aduce mâhnirea. Ai fost pus la gloabă? Să nu te întristezi; nu-Å£i va sluji la nimic. Ai păcătuit? ÃŽntristează-te, căci îţi va fi de folos; ÅŸi gândeÅŸte-te la chibzuinţă ÅŸi înÅ£elepciunea lui Dumnezeu. Păcatul ne-a născut nouă două lucruri: tristeÅ£ea ÅŸi moartea: „În oricare zi vei mânca, vei muri de moarte”, zice (Genes. 2, 17), iar către femeie (Genes. 3, 16): „În dureri vei naÅŸte fii ÅŸi prin acestea amândouă a luat păcatul ÅŸi a grijit ca (păcatul) mamei să fie ÅŸters de către copii. Cum că moartea cu întristare stinge păcatul, se vede limpede ÅŸi din vieaÅ£a mucenicilor; e limpede ÅŸi din vorbele spuse de către Pavel celor păcătoÅŸi, când a zis: „De aceea mulÅ£i printre voi sunt slabi ÅŸi neputincioÅŸi, ÅŸi mulÅ£i dorm”, (I Corint. 11, 30) fiindcă păcătuiÅ£i. MuriÅ£i, zice el, pentru ca prin moarte să vi se deslege păcatele. A adăogat apoi zicând: „Dacă ne-am judeca noi pe noi înÅŸine, nu ne-am osândi; când însă suntem judecaÅ£i de Domnul, suntem mustraÅ£i, ca să nu fim osândiÅ£i împreună cu lumea”(I Cor. 11, 31. 32). Åži precum naÅŸte viermele din lemn, ÅŸi îl roade, iar molia roade lâna, deÅŸi din ea se trage, tot astfel tristeÅ£ea ÅŸi moartea, deÅŸi sunt născute din păcat, rod ÅŸi mistue păcatul.

Deci să nu ne temem de moarte, ci numai de păcat, şi din pricina lui să ne îndurerăm. Şi spun acestea, nu aşteptându-mă la ceva cumplit. Oh, nu! Ci ca atunci când voi vă temeţi, să fiţi totdeauna cuprinşi de această simţire, şi să   împliniţi  prin   fapte   legea  lui Hristos.
               
„Dacă cineva nu-ÅŸi ia crucea lui ÅŸi nu mă urmează, nu e vrednic de mine (Matei 10, 38). Åži spunea aceasta nu ca să purtăm lemnul pe umeri, ci ca să avem întotdeauna moartea în faÅ£a ochilor, precum ÅŸi Pavel murea în fiecare zi (I Corint, 15, 31), ÅŸi îşi râdea de moarte, nesocotind vieaÅ£a cea de faţă. Căci tu eÅŸti un ostaÅŸ, mereu în linie de luptă; iar un ostaÅŸ care se teme de moarte, nu se va purta vitejeÅŸte: tot astfel ÅŸi creÅŸtinul care se teme de primejdie nu va putea să facă vreo ispravă mare, ba încă lesne se va lăsa bătut; pe când dimpotrivă, fiind aprig, ÅŸi bărbătos, va fi nebiruit ÅŸi nebătut. Astfel cei trei tineri au scăpat de foc, pentrucă nu s’au temut de el; tot astfel ÅŸi noi, dacă nu ne vom teme de moarte, vom scăpa de moarte. Ei nu s’au temut câtuÅŸi de puÅ£in de foc ; căci nu e o vină să fii ars; ci s’au temut de păcat, căci e o vină să te iei după necredinţă. Pe aceÅŸtia să-i luăm ÅŸi noi ca pildă ÅŸi pe toÅ£i cei ce sunt asemenea cu ei ÅŸi nu se tem de primejdii: AÅŸa vom scăpa ÅŸi noi de primejdii.

5. „Eu nu sunt proroc, nici fiu de proroc” (Amos 7, 14), însă ÅŸtiu bine că va fi, ÅŸi o spun cu glas mare, că dacă ne schimbăm ÅŸi avem cât de cât grijă de sufletul nostru, ÅŸi ne lepădăm de răutate, nu o să ne întâmpine nici o obidă, nici o mâhnire, ÅŸi aceasta o ÅŸtim noi bine din îndurarea lui Dumnezeu, ÅŸi după cele ce a făcut faţă de bărbaÅ£i ÅŸi cetăţi ÅŸi neamuri ÅŸi popoare întregi. Căci a ameninÅ£at cetatea   NiniviÅ£ilor ÅŸi le-a   spus:   „Încă trei  zile, ÅŸi Ninive  se va nărui” (IoNa 3, 4). Ei, ce s-a întâmplat? I-a  spune-mi. Ninive a fost prăpădită ÅŸi oraÅŸul năruit? Ba s’a întâmplat tocmai  dimpotrivă, ÅŸi cetatea s’a înălÅ£at, ÅŸi a ajuns ÅŸi mai  strălucită, ÅŸi într’atâta timpul trecut n’a întunecat starea ei, încât chiar ÅŸi acum toÅ£i o slăvim ÅŸi o admirăm pentru că tuturor  celor care  au păcătuit  atunci, li s’a ivit un vad foarte bun, care  nu le-a îngăduit să ajungă la desnădăjduire, ci i-a chemat pe toÅ£i la pocăinţă, încredinţându-i ÅŸi prin aceea ce a făcut,  ÅŸi prin  acelea prin care a întors către ei pronia lui Dumnezeu, că omul nu trebuie să desnădăjduiască niciodată de mântuire, ci ducând o vieaţă   curată ÅŸi punându-ÅŸi înainte nădejdea cea mai bună, să aibă încredere că sfârÅŸitul va fi cu totul  bun. Cine, chiar dacă ar fi oricât de nătâng,   nu se va trezi auzind pilda acelora? Dumnezeu a vrut mai degrabă să nu  se  împlinească  profeÅ£ia  lui, decât să prăpădească cetăţile; ba încă nici prorocia na rămas neîmplinită. Căci dacă oamenii ar fi stăruit în aceeaÅŸi  răutate, ÅŸi hotărîrea lui Dumnezeu nu s’ar fi împlinit, ar putea cineva să se lege de acele vorbe; dar, de vreme ce ei s’au schimbat ÅŸi s’au lăsat de răutăţi, ÅŸi Dumnezeu s’a lepădat de mânia lui, ÅŸi atunci cine ar putea să mai dojenească prorocia ÅŸi să scoată ca mincinoase vorbele ei? Căci Dumnezeu ÅŸi atunci a păzit  legea pe care  de la  început a dat-o tuturor oamenilor, vorbind prin prorocul său. Care lege anume? „Voiu vorbi pentru cea din urmă oară, zice (Ier. 18, 7. 8} către neam ÅŸi împărăţie, ca să-i desrădăcinez, să-i fac una  cu pământul ÅŸi să-i pierd; ÅŸi dacă ei se vor pocăi de răutăţile lor, ÅŸi Eu mă voiu căi de mânia mea, pe care am spus că o voiu purta acelora”. Păzind deci această lege, a mântuit pe cei pocăiÅ£i, ÅŸi i-a scăpat de mânia Sa pe cei cari s’au lepădat de răutate.

CunoÅŸtea virtutea barbarilor, ÅŸi de aceea înteÅ£ea pe proroc; tot astfel se frământa ÅŸi atunci cetatea la auzul glasului prorocesc, dar n’a fost întru nimic vătămată, ba încă teama i-a fost de ajutor. Căci teama aceea a dat naÅŸtere la mântuire, ameninÅ£area i-a scăpat de primejdie; prin căderea hotăririi Sale, Dumnezeu a împiedicat căderea cetăţii. O, lucru nou ÅŸi minunat! Vorba care ameninţă cu moartea, a născut vieaţă; hotârîrea a rămas neîmplinită, după ce s’a dat, de-a’ndoasele de cum se întâmplă la judecătorii lumeÅŸti, căci la aceÅŸtia hotarîrea capătă putere, când e vestită în faÅ£a tuturor; la Dumnezeu dimpotrivă, hotărîrea pronunÅ£ată îşi pierde puterea ei; căci dacă n’ar fi fost vestită, păcătuitorii n’ar fi auzit-o, ÅŸi dacă n’ar fi auzit-o, nu s’ar fi pocăit; dacă nu s’ar fi pocăit, n’ar fi scăpat de pedeapsă, ÅŸi nici n’ar fi avut parte de acea minunată mântuire. Åži cum să nu fie de mirare, când judecătorul dă hotărîrea,. iar vinovaÅ£ii o fac neputincioasă prin pocăinÅ£a lor? Căci ei n’au fugit din cetate ca noi acum, ci, rămânând în ea, au întărit-o, măcar că se clătina. Era o mreajă, ÅŸi au făcut din ea un meterez; era o prăpastie ÅŸi un hău, ÅŸi au făcut din ea un turn de apărare.
 
Au auzit că clădirile se vor nărui, ÅŸi n’au fugit de ele, ci au fugit de păcate;   nu s’a depărtat fiecare din casa lui, ca noi acuma, ci s’a depărtat fiecare de vieaÅ£a lui cea rea. Nu cumva, ziceau ei, zidurile au stârnit mânia? Noi suntem pricinuitorii rănii, noi să-i găsim leacul. De aceea ÅŸi-au căutat mântuirea nu în schimbarea locului,  ci în schimbarea moravurilor.

6. AÅŸa au făcut barbarii; ÅŸi noi nu ne ruÅŸinăm ÅŸi nu ne acoperim faÅ£a, când ei îşi schimbă moravurile, pe când noi schimbăm locurile ÅŸi ne ascundem averea noastră, făcând faptă de oameni beÅ£i? Dumnezeu se mâniază pe noi, ÅŸi noi, în loc să-i potolim mânia, purtăm cu noi din loc în loc lucrurile din casă, ÅŸi colindăm întrebând, unde să ne punem averea, când ar trebui să ne întrebăm, unde să ne punem sufletul; ba încă nu mai e nevoie să ne întrebăm, ci prin virtute ÅŸi prin îndreptarea vieÅ£ii noastre să-i dăm un adăpost nebântuit. Căci nici noi, dacă am fi mâniaÅ£i ÅŸi supăraÅ£i pe sclavul nostru, iar el, neîncercând să se desvinovăţească faţă de noi, s’ar scoborî în chilia lui, ÅŸi strângându-ÅŸi toate veÅŸmintele ÅŸi făcându-ÅŸi legăturile, s’ar gândi să fugă, n’am răbda cu uÅŸurinţă să ne nesocotească în astfel. Să ne lăsăm deci de această nepotrivită grabă, ÅŸi să zicem fiecare către Domnul (Ps. 138, 6) „Unde mă voiu duce de la duhul tău, ÅŸi încotro voiu fugi dinaintea feÅ£ii tale?”. Să ne luăm după înÅ£elepciunea barbarilor; ei, în împrejurări nelămurite, s’au pocăit, căci hotărîrea nu spunea: „Dacă vă schimbaÅ£i ÅŸt veÅ£i face pocăinţă, voiu întări cetatea”, ci doar atât: „Încă trei zile, ÅŸi Ninive se va nărui”. Ce au făcut ei atunci? „Cine ÅŸtie dacă Domnul se va căi de nenorocirea pe care a spus că o va trimite asupra noastră?” (Iona 3, 4). Cine a ÅŸtiut? Nu ÅŸtiu, ÅŸi totuÅŸi nu nesocotesc pocăinÅ£a; nu ÅŸtiu obiceiul lui Dumnezeu de a se îndura, ÅŸi, măcar că lucrul nu era lămurit, ei se schimbă; căci nici n’aveau alÅ£i NiniviÅ£i pe care să-i vadă că au fost mântuiÅ£i după ce s’au pocăit, nici nu citiseră pe proroci, nici nu auziseră pe patriarhi, n’au avut nici un sfat, n’au căpătat nici un îndemn, ÅŸi nici nu erau deloc încredinÅ£aÅ£i, că Dumnezeu se poate împăca prin pocăinţă ; căci nici acest lucru nu se cuprindea în ameninÅ£are; ci se îndoiau ÅŸi nu ÅŸtiau de acest lucru, ÅŸi totuÅŸi au făcut pocăinÅ£a cu toată râvna. Ce iertare vom avea noi, când îi vedem pe aceia, care nici nu aveau vreun prilej să fie lămuriÅ£i asupra sfârÅŸitului, arătând o schimbare aÅŸa de mare; iar tu, care poÅ£i să ai încredere în bunătatea dumnezeiască, ÅŸi care ai primit atât de des chezăşia grijii Lui pentru tine, ÅŸi ai auzit pe proroci ÅŸi pe apostoli, ÅŸi ai căpătat învăţătură de la înseÅŸi lucrurile, să nu năzueÅŸti măcar să ajungi la acea natură a virtuÅ£ii la care au ajuns ÅŸi ei? AÅŸadar mare a fost virtutea acestor oameni dar cu mult mai mare îndurarea lui Dumnezeu, ÅŸi asta se poate vedea chiar din grozăvia ameninţărilor (cu care au fost ameninÅ£aÅ£i). Căci de aceea n’a adăogat la hotărîrea Lui  „Dacă vă veÅ£i pocăi, vă cruÅ£” pentru ca dându-le o hotărîre nedesluÅŸită, să le mărească spaima ÅŸi astfel mai degrabă să-i mâne la  pocăinţă.

Åži prorocul se ruÅŸinează, că ÅŸtie viitorul, gândindu-se că vorbele vor rămâne  neîmplinite; Dumnezeu însă nu se ruÅŸinează, ci caută doar un singur lucru, mântuirea oamenilor, ca să îndrepte pe robul său. Căci după ce acela s’a suit în corabie, îndată a stârnit marea, ca să înveÅ£i tu, că unde e păcat, acolo e ÅŸi furtună, ÅŸi unde e nesupunere, acolo e frământare de valuri; ÅŸi se clatină cetatea din pricina păcatelor Ninivitenilor, ÅŸi se clatină ÅŸi corabia din pricina nesupunerii prorocului. Atunci  aceia au aruncat pe Iona în  mare, ÅŸi  corabia  s’a oprit; iar noi să cufundăm păcatele ÅŸi atunci cetatea va sta.

De aceea fuga nu ne va fi de nici un folos, după cum nici aceluia fuga nu i-a ajutat la nimic, ci l-a vătămat mai degrabă. Căci fugea de uscat, dar nu fugea de mânia lui Dumnezeu; fugea de uscat, ÅŸi a adus furtuna pe mare; ÅŸi nu numai că nu s’a ales cu nici un bine din fuga lui, dar a vârît în cea mai mare primejdie ÅŸi pe aceia care l-au primit, ÅŸi câtă vreme ÅŸedea în corabie plutind, ÅŸi erau de faţă ÅŸi marinarii ÅŸi cârmacii ÅŸi toate uneltele marinăreÅŸti, el se găsea în cea mai mare primejdie; după ce însă s’a aruncat în mare, lepădându-se de păcat prin pedeapsă, a fost dus într’o corabie fără lest, adică într’un pântece de chit, ÅŸi acolo avea toată libertatea, ca să înveÅ£i tu de aici, că precum celui ce trăieÅŸte în păcate, nu-i slujeÅŸte la nimic nici corabia, tot astfel, pe cel desbrăcat de păcate nu-l poate prăpădi nici marea, ÅŸi nici fiarele nu pot să-l mănânce. Căci valurile l-au primit dar l-au păstrat tot viu; chitul l-a  primit, dar nu l-a ucis; ci ÅŸi lighioana ÅŸi stihia au dat comoara îndărăt lui Dumnezeu, neatinsă; ÅŸi din toate acestea prorocul învăţa să fie blajin ÅŸi omenos, ÅŸi să nu fie mai crud nici decât marinarii fără minte, nici decât talazurile  sălbatice, nici decât fiarele. Căci ÅŸi marinarii nu l-au  lăsat în părăsire de la început, ci numai după multă ÅŸi mare nevoie; iar marea ÅŸi lighioana l-au păstrat cu multă bunăvoinţă, pentru că aÅŸa a rânduit Dumnezeu. S’a întors aÅŸa dar, a propovăduit, i-a  ameninÅ£at, i-a înduplecat, i-a înspăimântat ÅŸi i-a îndreptat, ÅŸi a întărit  oraÅŸul  prin singura ÅŸi cea  dintâi a lui  propovăduire;  căci n’a avut nevoie de multe  zile, nici de sfat  necurmat, ci vorbind acele vorbe curate, i-a adus pe toÅ£i la pocăire. De aceea ÅŸi Dumnezeu nu l-a dus îndată din corabie în oraÅŸ, ci marinarii l-au dat mării, marea l-a dat chitului, chitul l-a dat lui Dumnezeu, iar Dumnezeu Ninivitenilor, ÅŸi după mult colind a dat înapoi pe fugar, ca toÅ£i să înveÅ£e că e peste putinţă să scapi din mâinile lui Dumnezeu,  Căci  oriunde ar pleca  cineva, târînd cu sine păcatul, va suferi nenumărate neajunsuri ; ÅŸi dacă nu e nici un om să-l împiedice, i se va împotrivi din toate părÅ£ile însăşi făptura cu cea mai mare îndărătnicie. Deci să nu ne căutăm scăparea în fugă, ci în schimbarea moravurilor. Oare Dumnezeu se mânie că rămâi în cetate, ÅŸi de aceea fugi? Nu, ci se supără fiindcă ai păcătuit. De aceea lasă-te de păcat, ÅŸi unde e pricina  rănii, acolo  astupă izvorul răului; căci doctorii poruncesc să se vindece boalele prin antidoturi. Ai căpătat friguri de pe urma necumpătării? Ei vindecă boala prin post. Cineva e bolnav din pricina mâhnirii? Ei spun că leacul potrivit pentru el e veselia. AÅŸa trebuie să facem ÅŸi cu boalele sufletului. Lenea a stârnit mânia? S’o alungăm prin hărnicie, ÅŸi să ne  schimbăm cu  totul. Avem postul, cel mai mare ajutor ÅŸi camarad, ÅŸi pe lângă post, agonia ce ne apasă ÅŸi teama de primejdie. Deci acum la vreme potrivită să ne vedem de suflet cu stăruinţă; căci o să-l putem îndupleca uÅŸor la tot ce vrem. Când el e cuprins de frică ÅŸi tremur,  lipsit de  orice  desfătare, ÅŸi trăind în mijlocul temerii, uÅŸor poate să cugete înÅ£elepÅ£eÅŸte ÅŸi să primească cu voie bună  seminÅ£ele virtuÅ£ii.

7. De aceea  să-l înduplecăm  mai întâi să înceapă   schimbarea   spre   bine fugind de jurăminte; căci deÅŸi v’am vorbit ÅŸi ieri ÅŸi alaltăieri despre acest subiect, nu voiu înceta de a vă sfătui la fel ÅŸi azi, ÅŸi mâine, ÅŸi poimâine. Åži ce zic, ziua de mâine sau poimâine? Nu mă voiu lăsa, până ce nu voiu vedea că v’aÅ£i îndreptat.  Căci dacă cei ce calcă legea, nu roÅŸesc, cu atât mai mult nu se cade să roÅŸim pentru îndemnul nostru stăruitor noi care vă sfătuim să nu o călcaÅ£i. Căci vina de a da mereu acelaÅŸi sfat, nu e a celui care vorbeÅŸte, ci a celor cari ascultă, ÅŸi care In niÅŸte lucruri aÅŸa de simple ÅŸi uÅŸoare, au nevoie de o îndelungă învăţătură. Căci ce e mai uÅŸor decât să nu juri? E nevoie numai de obiÅŸnuinţă; nu e o muncă trupească, nici nu cere cheltuială de bani. Vrei să afli în ce chip poÅ£i birui năravul?Cum poÅ£i să te scapi de un obiceiu rău? Eu am să te învăţ un chip, pe care dacă îl vei păzi, vei ieÅŸi de tot biruitor. Când te vezi sau pe tine, sau pe altul dintre slugile sau copiii tăi sau pe soÅ£ia ta, molipsiÅ£i de acest rău, ÅŸi, cu toate că-i dojeneÅŸti mereu, totuÅŸi nu se îndreaptă, porunceÅŸte-le să se culce nemâncaÅ£i, ÅŸi supune-te pe tine  ÅŸi pe ei la această pedeapsă, pedeapsă care nu aduce pagubă, ci câştig. Căci aÅŸa sunt cele  duhovniceÅŸti: aduc ÅŸi câştig,  ÅŸi îndreptare foarte  grabnică.  Căci limba fiind  chinuită neîncetat,  chiar dacă nu o dojeneÅŸte  nimeni,  capătă dojana îndestulătoare, când e căsnită de  sete ÅŸi asuprită de foame;  ÅŸi oricât am fi de neghiobi,  aducându-ne aminte toată ziua de mărimea acestui chin, nu vom mai avea nevoie de alt îndemn ÅŸi de alt sfat.  AÅ£i lăudat vorbele mele, dar arătaÅ£i-vă lauda ÅŸi prin fapte. Căci altfel, care ar fi câştigul acestei întruniri a noastre? Dacă băiatul merge în  fiecare zi la ÅŸcoală, ÅŸi  nu învaţă acolo  nimic,  oare  ar fi desvinovăţire îndeajuns pentru noi, faptul că el  merge în toate zilele la ÅŸcoală? Nu vom socoti tocmai aceasta ca vina cea mai mare, că anume deÅŸi se duce acolo în toate zilele, se duce degeaba? AÅŸa să cugetăm ÅŸi despre noi, ÅŸi să ne spunem în noi înÅŸine: Dacă venind atâta timp la biserică, ÅŸi luând parte la un sobor atât de mare, plini de un fior adânc care cuprinde în sine mult folos, ÅŸi ne întoarcem acasă tot aÅŸa cum am venit, neîndreptându-ne niciunul din cusururile noastre, care va fi atunci folosul venirii noastre aici? Căci multe lucruri nu se fac pentru ele însele ci pentru ceea ce izvorăşte din ele. Ce să spun? Cel care seamănă, nu seamănă doar ca  să  semene, ci ca să ÅŸi culeagă; căci dacă  n ar fi aÅŸa,  ar  suferi ÅŸi pagubă de pe urma seminÅ£elor, care ar putrezi de-a-surda. Neguţătorul nu  merge cu corabia, numai ca să călătorească în  corabie,  ci  pentru  ca  să-ÅŸi sporească averea  călătorind:  căci  dacă n’ar avea acest câştig, s’ar supune  ÅŸi la cea mai mare pagubă, iar călătoria neguţătorilor ar fi vătămătoare.  AÅŸa să cugetăm ÅŸi despre noi căci ÅŸi noi ne-am adunat la biserică, nu numai ca să zăbovim aci, dar ca să plecăm alegându-ne cu un mare folos duhovnicesc. De aceea, dacă plecăm cu mâinile goale, fără să fi dobândit nimic, râvna aceasta va fi pentru noi o osândire.  Åži ca să nu se întâmple aceasta (ceea ce pentru noi ar fi paguba cea mai mare) plecând de aci, gândiÅ£i-vă voi între voi, prieteni cu prieteni, părinÅ£ii cu copiii, stăpânii cu slugile, ÅŸi osteniÅ£i-vă să aduceÅ£i la împlinire porunca, pentru ca, atunci când vă veÅ£i fi întors iarăşi ÅŸi ne veÅ£i auzi dându-vă acelaÅŸi îndemn, să nu fiÅ£i cuprinÅŸi de ruÅŸine, cu inima plină de remuÅŸcare,  ci să vă  bucuraÅ£i ÅŸi să vă veseliÅ£i, văzând că aÅ£i urmat în cea mai mare parte sfatul meu. Să cugetăm la acestea nu numai aici, căci această  povaţă   vremelnică  nu e în stare să desrădăcineze tot  răul, ci ÅŸi acasă   bărbatul să audă de la  femeia lui aceste lucruri, ÅŸi soÅ£ia de la   soÅ£ul său;   ÅŸi toÅ£i să  se întreacă în împlinirea  acestei  legi, iar cel care va fi împlinit-o   mai întâi, să dojenească pe cel ce a rămas pe urmă, ca prin batjocură  să îl stârnească ÅŸi mai mult; cel care a rămas pe urmă, ÅŸi încă n’a îndeplinit legea, să se uite la cel ce i-a luat înainte, ÅŸi să năzuiască să-l ajungă în grabă. Dacă ne vom gândi la aceasta, dacă ne va fi gândul la aceasta, în curând ÅŸi alte treburi de-ale noastre vor fi puse pe calea cea dreaptă. Tu gândeÅŸte la cele ce sunt ale Domnului, ÅŸi el însuÅŸi va avea grijă de tine. Åži să nu-mi spui: Dar ce să facem, dacă cineva ne sileÅŸte să jurăm? Dar dacă nu vrea să creadă? Ba dimpotrivă, când se calcă legea, nu trebuie să ne aducem aminte de nevoie. E o singură ÅŸi nedespărÅ£ită nevoie: să nu mânii pe Dumnezeu. ÃŽnsă eu aceea spun: până atunci, lasă-te de jurămintele de  prisos,   făcute  acasă,   fără nevoie ÅŸi fără rost,  cu prietenii,   cu  slugile : dacă te vei  lepăda de acestea, în acelea n’o să mai ai nevoie  de mine căci  gura  însăşi deprinsă ca  să se teamă ÅŸi să fugă de jurămintele prea dese, nu va mai putea să cadă în acest nărav, chiar dacă   cineva ar sili-o ÅŸi de o mie de ori. Ci după cum acuma cu multă muncă ÅŸi nesfârÅŸit îndemn, înspăimântându-vă, ameninţându-vă, sfătuindu-vă, povăţuindu-vă, abia am putut să vă strămutăm spre alt obiceiu; tot astfel ÅŸi atunci, chiar dacă cineva, v’ar sili cu tot dinadinsul, nu va putea să vă înduplece ca să călcaÅ£i această lege; căci după cum cineva nu ar vrea să bea venin, chiar dacă l-ar sili nevoia, tot astfel nu va vrea să facă jurăminte. Åži dacă acest lucru se va face cum trebuie, va fi pentru voi o mângâiere ÅŸi un îndemn ca să atingeÅ£i ÅŸi celelalte virtuÅ£i. Căci cel ce n’a isprăvit nimic,  se leneveÅŸte ÅŸi îndată  se lasă abătut; dar cel ce vede că a împlinit măcar una din porunci, învăţând din aceasta să aibă bună nădejde, va păşi spre celelalte cu mai mare râvnă; apoi dobândind una, repede va merge la alta, ÅŸi nu se va lăsa până nu va ajunge la culme. Căci precum când e vorba de bani, cu cât cineva are mai mulÅ£i, cu atât ar dori mai mulÅ£i să aibă; tot astfel poÅ£i vedea că lucrul acesta se întâmplă ÅŸi mai vârtos în treburile cele duhovniceÅŸti. De aceea vă zoresc ÅŸi vă înteÅ£esc, ca lucrul să ia un început, ÅŸi să puneÅ£i în sufletele voastre temelia virtuÅ£ii, ÅŸi ne rugăm ÅŸi vă cerem, ca să vă aduceÅ£i aminte de aceste cuvinte nu numai în ceasul de faţă, ci ÅŸi acasă, ÅŸi în târg, ÅŸi oriunde veÅ£i zăbovi. O, de aÅŸ avea putinÅ£a să fiu împreună cu voi, n’aÅŸ fi avut nevoie de această cuvântare aÅŸa de lungă. Acuma însă, fiindcă nu mi-e îngăduit acest lucru, când eu sunt departe de voi, aduceÅ£i-vă aminte de vorbele mele, ÅŸi când ÅŸedeÅ£i la masă gândiÅ£i-vă că viu ÅŸi stau lângă voi, ÅŸi că vă răsună în urechi tot ce vă spun eu aici: ÅŸi oriunde veÅ£i aduce vorba de mine, mai înainte de orice aduceÅ£i-vă aminte de această poruncă, ÅŸi aceasta să-mi fie răsplata dragostei mele pentru voi. Dacă voiu vedea că o urmaÅ£i, am primit de la voi tot (ce doream), am căpătat răsplata vrednică de ostenelile mele. Deci pentru ca să ne faceÅ£i ÅŸi pe noi mai cu tragere de inimă, ÅŸi ca să vă umpleÅ£i ÅŸi pe voi de bună nădejde, să pregătiÅ£i ÅŸi mai multă uÅŸurinţă pentru celelalte porunci, cu multă osârdie păziÅ£i legea aceasta în sufletele voastre, ÅŸi atunci veÅ£i cunoaÅŸte folosul poveÅ£ii mele. Căci dacă ÅŸi veÅŸmântul de aur, măcar că e frumos prin sine însuÅŸi, ni se pare mult mai frumos când e pus pe trupul nostru; tot astfel ÅŸi poruncile lui Dumnezeu, sunt frumoase într’adevăr, când sunt lăudate, însă sunt cu mult mai frumoase, când sunt aduse ÅŸi la îndeplinire. Acum, într’o scurtă clipită, voi lăudaÅ£i cuvintele noastre; dacă însă îndepliniÅ£i ÅŸi lucrul, ne veÅ£i lăuda ÅŸi pe noi ÅŸi pe voi înÅŸivă, în toată ziua ÅŸi în tot timpul. Åži nu aceasta are însemnătate, că noi ne lăudăm unii pe alÅ£ii, ci că Dumnezeu ne va primi la Dânsul; ÅŸi nu numai că ne va primi, dar ne va răsplăti cu acele mari ÅŸi nespuse bunuri, de care fie ca să avem cu toÅ£ii parte, prin harul Tatălui, Fiului ÅŸi Duhului Sfânt. Amin.