PREDICA a VI-a despre statui

din „Predicile despre statui”

PREDICA a VI-a

TEAMA DE DREGÄ‚TORI E FOLOSITOARE. POVESTIREA CELOR CE S’AU ÃŽNTÂMPLAT PE DRUM SOLILOR CARE DUCEAU ÃŽMPÄ‚RATULUI VESTEA DESPRE RÄ‚SCOALA; CINE RABDÄ‚ CEVA PE NEDREPT ÅžI MULÅ¢UMEÅžTE LUI DUMNEZEU CARE ÃŽNGADUIE ACEST LUCRU, E DEOPOTRIVÄ‚ CU CEL CE RABDÄ‚ CEVA ASEMÄ‚NÄ‚TOR, PENTRU DUMNEZEU. IARÄ‚ÅžI PILDE DESPRE CEI TREI TINERI ÅžI CUPTORUL BABILONIC; ÅžI DESPRE LEPÄ‚DAREA DE JURÄ‚MINTE

Ţinută în ziua de 10 Martie

1. Multe zile am cheltuit ca să vă mângâi, dragii mei; ÅŸi totuÅŸi nu ne vom lăsa de planul acesta; ci cât timp va dăinui rana mâhnirii, vom pune pe ea leacul mângâierii. Căci dacă doftorii nu pregetă să îngrijească rănile trupului, până ce n’au văzut durerea încetând, se cade cu atât mai vârtos să facem acest lucru, când e vorba de suflet. Fiindcă tristeÅ£ea e rana sufletului, ÅŸi pe ea trebuie s’o alinăm neîncetat cu vorbe blajine; căci nici apa caldă nu poate să potolească buba cărnii atât cât belÅŸugul de cuvinte mângâietoare obiÅŸnuieÅŸte să astâmpere patima sufletului. Aci n’avem nevoie de burete ca doftorii, ci în loc de burete vom întrebuinÅ£a limba; n’avem nevoie de foc cu care să încălzim apele, ci în loc de foc, ne vom sluji de harul Duhului. Haide să facem ÅŸi azi aceasta. Căci dacă noi nu vă vom aduce mângâiere, din ce altă parte o veÅ£i căpăta? Judecătorii vă înfricoÅŸează, deci preoÅ£ii să vă mângâie; dregătorii vă ameninţă, Biserica să vă întremeze. Căci aÅŸa se face cu copiii mici; învăţătorii îi sperie ÅŸi îi bat, ÅŸi îi trimet lăcrămânzi la mamele lor, iar mamele, primindu-i la sânul lor, îi Å£in ÅŸi îi îmbrăţiÅŸează, îi sărută ÅŸtergându-le lacrămile, ÅŸi îmbărbătează sufletul lor îndurerat, încredinţându-i cu vorbele lor, că teama faţă de dascăli e folositoare.

De aceea, fiindcă ÅŸi pe voi v’au înspăimântat dregătorii ÅŸi v’au umplut de grijă,   Biserica, mama obÅŸtească a noastră a  tuturor,  desfăcându-ÅŸi sânul ÅŸi primindu-ne cu braÅ£ele deschisev ne mângâie în fiecare zi, spunându-ne că teama de dregători e folositoare, ÅŸi folositoare e ÅŸi mângâierea ce   purcede  dintr’însa. Căci teama faţă de ei  nu ne lasă să ne lenevim; iar mângâierea ei nu ne îngădue să cădem sub povara obidei; ÅŸi prin acestea amândouă, Dumnezeu rândueÅŸte mântuirea noastră. Căci tot El a înarmat  pe  dregători,  ca să sperie pe cei svăpăiaÅ£i; ÅŸi Ei a ales pe preoÅ£i ca să mângâie pe cei îndureraÅ£i; ÅŸi atât Scriptura cât ÅŸi încercarea însăşi spun cu glas mare aceste două lucruri. Căci dacă, acum, când nu ne lipseau dregătorii, iar ostaÅŸii erau gata sub arme, sminteala câtorva oameni pe cari îi poÅ£i număra pe degete, niÅŸte corcituri ÅŸi venetici, în scurt timp ne-a stârnit atâta amar de foc ÅŸi furtună ÅŸi i-a făcut pe toÅ£i să se teamă de prăpăd, la ce sminteală n’ar fi ajuns ei, dacă n’ar fi fost de loc teama de dregători? N’ar fi dărâmat din temelii această cetate, ÅŸi făcând toate una cu pământul, nu ne-ar fi luat chiar ÅŸi sufletele noastre?

Dacă, deci, desfiinÅ£ezi tribunalele de judecată, strici toată rânduiala vieÅ£ii noastre; ÅŸi după cum, dacă îndepărtezi pe cârmaciu din corabie, o faci să se scufunde; ÅŸi, dacă iei pe căpetenie de la oaste, dai pe ostaÅŸi legaÅ£i în mâna duÅŸmanilor; tot astfel, dacă iei pe dregători din cetate, vom duce o vieaţă mai nechibzuită decât animalele necuvântătoare, muÅŸcându-ne ÅŸi mâncându-ne între noi, cel bogat pe cel sărac, cel puternic pe cel slab, cel îndrăsneÅ£ pe cel de omenie. Dar, slavă Domnului, acum nu e de loc aÅŸa; cei cari trăiesc în evlavie n’au nevoie de o asemenea îndreptare. „Pentru cel drept, zice-se, nu s’a pus lege” (I Timoth. 1, 9). Iar mulÅ£i cari privesc spre răutate, dacă n’ar avea această teamă adevărată deasupra lor, ar umple cetăţile de mii de rele; lucru pe care, pentrucă îl ÅŸtia, l-a spus ÅŸi Pavel, zicând: „Nu e nici o putere, decât de la Dumnezeu; ÅŸi ocârmuirile, care sunt, sunt orânduite de Dumnezeu” (Rom. 13, 1). Rostul, pe care îl împlinesc îmbinările de lemnărie în case, îl îndeplinesc  magistraÅ£ii în cetăţi; ÅŸi precum, dacă le vei lua pe acelea, pereÅ£ii se desfac ÅŸi se năruesc; tot astfel dacă vei lua din lume pe dregători ÅŸi teama de ei, ÅŸi casele ÅŸi cetăţile ÅŸi noroadele se vor nărui între ele cu multă   desfrânare, nefiind nimeni care să le Å£ină pe loc ÅŸi să le respingă, înduplecându-i să se astâmpere de frica pedepsei. Drept aceea, iubiÅ£ilor, să nu ne plângem de teamă  faţă de dregători, ci  să mulÅ£umim lui Dumnezeu, că înfrânează lenevirea  noastră ÅŸi ne face  mai  harnici. Căci,  rogu-vă,  avut-am vreo pagubă de pe urma acestei griji ÅŸi osârdii? Oare fiindcă ne-am făcut mai cu luare aminte ÅŸi mai cuminÅ£i? Pentru că nu mai vedem nici un om beat cântând cântece desfrânate? Pentru că se continuă necurmat lacrămile, rugăciunile ÅŸi închinăciunile? Fiindcă râsul nelalocul lui ÅŸi vorbele  ruÅŸinoase ÅŸi orice desmăţare au fost alungate, iar cetatea  noastră toată se poartă acum ca o femeie cinstită ÅŸi cuviincioasă? De aceea, rogu-te, plângi? Ba mai degrabă trebue să fii  vesel ÅŸi să-i  mulÅ£umeÅŸti  lui Dumnezeu pentru asta, fiindcă o teamă de câteva zile a risipit o desfrânare aÅŸa de mare! „Nu tăgăduesc”, zici tu; „dar dacă primejdia noastră s’ar mărgini numai la teamă, ne-am fi ales cu destul folos: dar acum ne e frică să nu purceadă răul mai departe, ÅŸi să nu ajungem cu toÅ£ii in cel mai grozav pericol Dar ca să nu vă temeÅ£i, Pavel vă mângâie zicând: „Credincios e Dumnezeu, care nu va îngădui să fiÅ£i ÃŽncercaÅ£i peste puterile voastre, ci împreună cu ispita, a pregătit ÅŸi mijlocul să ieÅŸiÅ£i  din ea, ca s’o puteÅ£i răbda” (I Corint. 10, 13). El însuÅŸi a zis (Deut. 31, 6): „Nu te voiu lăsa ÅŸi nu te voiu părăsi”. Căci dacă ar vrea să ne mustre aievea ÅŸi prin ispită, nu ne-ar fi lăsat atâtea zile pradă temerii. Când nu vrea  să pedepsească, înspăimântă, fiindcă   dacă ar vrea  să pedepsească, teama ar fi de prisos, de prisos ar fi ameninţările. Acum însă trăim o vieaţă mai grea decât o mie de morÅ£i, tremurând ÅŸi tresărind de atâtea zile, fiindu-ne frică chiar de umbrele noastre ÅŸi ispăşind pedeapsa acelui Cain ÅŸi de necurmată grijă sărind din mijlocul somnului, astfel că, chiar dacă L-am mâniat pe Dumnezeu, acuma, după ce am suferit o aÅŸa de mare osândă, ni  L-am  făcut  binevoitor. Căci,  deÅŸi n’am căpătat o pedeapsă vrednică de păcatul nostru, ea e deajuns pentru indurarea dumnezeiască.

2. Åži trebue să prindem curaj nu numai din aceasta, ci ÅŸi din multe altele, căci nu puÅ£ine chezăşii de bună nădejde ne-a dat nouă Dumnezeu. Åži cea dintâi e că cei cari au  pornit să ducă vestea cea rea, plecând de aci ca ÅŸi cum ar fi avut aripi, ÅŸi socotind să fi ajuns de mult în tabăra împăratului, ÅŸi acum zăbovesc la jumătatea drumului; atâtea piedici ÅŸi poticneli au avut, că   acuma, dând  drumul cailor merg în care, ceea ce neapărat îi va  face să ajungă mai târziu. Căci după ce Dumnezeu a îndemnat pe episcopul ÅŸi părintele nostru al tuturor (e vorba de episcopul Flavian) să plece de aici, ÅŸi l-a înduplecat să pornească ÅŸi să ia asupra-ÅŸi această însărcinare, deodată i-a oprit în mijlocul drumului, ca nu cumva ajungând înainte să aprindă focul ÅŸi să facă nefolositoare îndreptarea învăţătorului, care ar fi găsit urechile împăratului astupate de focul mâniei. Åži că această piedică nu fără voia lui Dumnezeu s’a întâmplat, e limpede de aci: oamenii cari ÅŸi-au petrecut toată vremea în astfel de călătorii ÅŸi care aveau slujba, de a mâna caii, s’au lăsat de această meserie doborîţi fiind, ÅŸi întâmplările de acum sunt tocmai pe dos de acelea ale lui Iona. Pe acela, nevrând să plece, îl silea Dumnezeu; pe aceÅŸtia, cari se grăbeau să plece, Dumnezeu i-a oprit. O, lucru nou ÅŸi minunat! Acela nu voia să vestească nenorocirea, ÅŸi Dumnezeu l-a pornit fără voia lui; aceÅŸtia degrabă se zoresc să vestească prăpădul, ÅŸi pe ei, iarăşi fără voia lor, i-a oprit. Din ce pricină ? Pentru că de data asta graba aducea pagubă, iar de data aceea câştig; de aceea ÅŸi pe el l-a făcut să se zorească cu ajutorul chitului, ÅŸi pe aceÅŸtia i-a întârziat din pricina cailor. Vezi înÅ£elepciunea lui Dumnezeu? Fiecare din ei a fost împiedicat prin acelea prin care nădăjduia să aducă la îndeplinire lucrul plănuit. Acela a socotit să scape prin călătoria pe mare, ÅŸi corabia a ajuns pentru el un lanÅ£; aceÅŸtia nădăjduiau să ajungă să vadă mai repede pe împărat, cu ajutorul cailor, ÅŸi caii le-au fost piedica; ba, nici caii, nici corabia, ci pronia lui Dumnezeu, care pretutindeni rândueÅŸte toate prin înÅ£elepciunea Lui. Åži acum cugetă ÅŸi la felul proniei, cum i-a înfricoÅŸat ÅŸi i-a mângâiat. Chiar în ziua, în care s’au făptuit toate acele nelegiuiri, îngăduindu-le să plece ca să vestească împăratului toate cele întâmplate, i-a speriat pe toÅ£i prin repeziciunea plecării lor; dar după ce au plecat ÅŸi au făcut două, trei zile pe drum, când socoteam că mergerea episcopului nostru era de prisos, pentru că avea să ajungă prea târziu, atunci a risipit teama ÅŸi ne-a mângâiat, oprindu-i pe aceia, cum am spus, în mijlocul drumului, ÅŸi făcând ca aceia care veneau de acolo la noi, să ne vestească necazurile lor de pe drum, ca să mai răsuflăm niÅ£el; lucru, care s’a ÅŸi întâmplat, făcând ca să scăpăm noi de o mare parte din îngrijorare. Auzind acestea, ne-am închinat lui Dumnezeu, care a făcut aceasta ÅŸi care mai cu dragoste decât orice părinte orândueÅŸte lucrurile noastre ÅŸi acum, oprind pe aceÅŸti răi vestitori, ca ÅŸi cu o putere nevăzută, ÅŸi doar că nu le-a zis; „Ce vă zoriÅ£i, ce vă grăbiÅ£i să scufundaÅ£i o astfel de cetate? Oare aduceÅ£i veÅŸti bune împăratului? RămâneÅ£i aici, până când voiu face pe sluga mea, ca pe un vraciu foarte bun, să vă ia înainte ÅŸi să întreacă goana voastrăI” Åži dacă atunci, când doar a început să se ivească buba fărădelegii, ni s’a  arătat atâta  grijă,  cu  atât mai vârtos vom dobândi  iertare după schimbare, după pocăinţă, după atâta frică, după lacrimi ÅŸi rugăciuni. Căci cu drept cuvânt era îndemnat Iona iarăşi să-i cheme la pocăinţă; voi aÅ£i ÅŸi făcut pocăire ÅŸi mare schimbare, ÅŸi de aceea de acum înainte e nevoie de mângâiere, nu de vestitor care vă  aduce ameninţări. De aceea l-a stârnit pe acest obÅŸtesc părinte (pe episcopul Flavian) să pornească la drum, deÅŸi erau atâtea lucruri ce-i împiedicau; ÅŸi dacă n’ar fi avut grijă de mântuirea noastră, nu l-ar fi înduplecat pe acela, ci l-ar fi împiedicat chiar atunci când vroia să plece.

3. Mai am să vă  spun un al treilea lucru, care să vă dea curaj: sărbătoarea cea apropiată (este vorba de Sf. PaÅŸti) pe care o cinstesc ÅŸi toÅ£i necredincioÅŸii, ÅŸi pe care astfel a respectat-o ÅŸi cinstit-o chiar însuÅŸi împăratul iubitor de  Dumnezeu, încât i-a întrecut pe toÅ£i împăraÅ£ii, care înaintea lui întru evlavie au domnit. Căci în  astfel de zile, prin scrisoarea, pe care o trimesese în cinstea sărbătorii, a slobozit din închisoare  aproape pe toÅ£i cei închiÅŸi. Åži episcopul nostru, când va fi în faÅ£a împăratului, va citi  această  scrisoare ÅŸi îi va aduce aminte de legile date de el însuÅŸi, zicându-i astfel: „Îndeamnă-te tu pe tine însuÅ£i; ia-te pildă pe tine  însuÅ£i; ai în casa ta o pildă de iubire faţă de oameni; n’ai vrut să faci un măcel drept, ÅŸi acum vei putea să făptueÅŸti unul nedrept ? Pe cei prinÅŸi cu vină ÅŸi puÅŸi în lanÅ£uri i-ai iertat din respect pentru sărbătoare, iar pe cei nevinovaÅ£i, cari n’au cutezat nimic, îi vei osândi, mai ales într’o sărbătoare ca aceasta? Oh nu, împărate! Trimeţând această scrisoare tuturor  cetăţilor, tu le spuneai: O, de-aÅŸ putea să înviez  ÅŸi pe cei morÅ£i! De această îndurare avem nevoie acum. Pe regi nu îi face atât de vestiÅ£i biruinÅ£a asupra duÅŸmanilor, cât îi face biruinÅ£a asupra mâniei ÅŸi sufletului lor: acolo isprava e a armelor ÅŸi a ostaÅŸilor, aci planul de biruinţă e numai al tău, ÅŸi nu ai pe nimeni care să împartă cu tine slava înÅ£elepciunii. Ai biruit năvala barbară; învinge ÅŸi mânia regească; să înveÅ£e toÅ£i necredincioÅŸii că teama de Hristos poate înfrâna orice putere. SlăveÅŸte pe Stăpânul tău, iertând tovarăşilor tăi de robie păcatele, ca ÅŸi El mai vârtos să te slăvească ÅŸi să-Å£i arate în ziua judecăţii un ochi binevoitor ÅŸi senin, aducându-Åži aminte de îndurarea ta”.

Astfel va vorbi el, şi vă va smulge cu totul mâniei sale. Şi ajutorul, pe care îl avem noi de la acest post, este foarte mare, nu numai ca să înduplecăm pe împărat, ci chiar ca să putem răbda cu bărbăţie nenorocirile; căci nu o mică mângâiere dobândim de pe urma acestei împrejurări. Căci a ne aduna în toate zilele, a gusta cuvântul Sfintelor Scripturi, a ne privi unii pe alţii, a ne plânge între noi şi a ne duce acasă, după ce ne-am rugat şi am primit binecuvântarea, toate aceste lucruri ne iau foarte mult din durerea noastră.

Deci să nu ne prăbuÅŸim, să nu ne lăsăm abătuÅ£i de îngrijorare, ci să stăruim în aÅŸteptarea celor bune, ÅŸi să luăm aminte la cele ce au să se spună, căci ÅŸi astăzi tot despre dispreÅ£ul morÅ£ii vreau să vă vorbesc. V’am spus ieri că noi ne temem de moarte, nu fiindcă e grozavă, dar fiindcă nu ne-a încins nici dragostea de împărăţia cerurilor, nici nu ne-a cuprins teama de gheena; ÅŸi pe lângă aceasta, pentru că nu avem un cuget curat. Dar să vă pomenesc ÅŸi a patra pricină a acestei îngrijorări, nu mai mică decât cele dintâi, dar mai adevărată? Nu ducem o vieaţă plină de pietate, cum se cuvine creÅŸtinilor, ci umblăm după o vieaţă desfrânată ÅŸi plină de moliciune; ÅŸi de aceea, cum e ÅŸi firesc, ne desfătăm de lucrurile pământeÅŸti. Pentru că dacă ne-am petrece această vieaţă în posturi, în veghi ÅŸi într’un traiu sărăcăcios, ÅŸtirbindu-ne poftele noastre fără rost, îndepărtând plăcerile, răbdând sudorile virtuÅ£ii, pedepsindu-ne trupul, după cum spune Pavel (I Corint, 9, 27) ÅŸi Å£inându-l în robie, neîngăduind cărnii să alunece spre dorinÅ£i ÅŸi mergând pe un drum strâmt ÅŸi greu, în curând am dori cele viitoare, grăbindu-ne să ne scăpăm de   necazurile   de faţă. Åži ca să vedeÅ£i că vorbirea   noastră nu e mincinoasă, suie-te pe culmile munÅ£ilor, ia seama la schimnicii, cari stau acolo îmbrăcaÅ£i! în sac, în lanÅ£uri, în  posturi, închiÅŸi în  întunerec, ÅŸi viei vedea că toÅ£i  doresc  moartea,  numind-o odihnă. Căci după cum cel ce se luptă cu pumnul se zoreÅŸte să iasă din arenă, ca să scape de răni, iar luptătorul doreÅŸte să se ridice spectatorii, ca să fie cruÅ£at de osteneli;   tot astfel cel care trăieÅŸte în virtute un traiu greu ÅŸi aspru, doreÅŸte  sfârÅŸitul, ca să  scape  de  ostenelile de aici ÅŸi cu încredere deplină în  cununile ce îl aÅŸteaptă, va călători spre   vadul liniÅŸtit  ÅŸi va ajunge acolo,   unde nu mai are să se teamă de înec ÅŸi scufundare. De aceea Dumnezeu prin firea lucrurilor ne-a pregătit o vieaţă muncită ÅŸi căsnită, ca mânaÅ£i de obida de acum, să ne agăţăm de dorinÅ£a  celor viitoare. Căci dacă acum, când sunt atâtea mâhnirii primejdii ÅŸi temeri ÅŸi griji, ce ne împresură din toate  părÅ£ile, ÅŸi noi tot zăbovim cu drag în această vieaţă; când am mai dori vreodată cele viitoare, dacă pe lume n’ar fi nici unul din aceste lucruri, iar vieaţă noastră întreagă s’ar scurge fără tristeÅ£e ÅŸi fără restriÅŸti?

4. AÅŸa le-a făcut Dumnezeu ÅŸi Iudeilor. Voind să stârnească în ei dorul de întoarcere ÅŸi să-i facă să urască Egiptul, a îngăduit ca ei să se căsnească cu munca zidărească ÅŸi cu lut, ca să ceară lui Dumnezeu cu glas mare întoarcerea, chinuiÅ£i fiind de mărimea muncilor ÅŸi a robotului aceluia. Căci dacă chiar după ce au ieÅŸit, deÅŸi li s’au întâmplat acestea, ÅŸi-au adus aminte de Egipt ÅŸi de vechea robie ÅŸi tot se zoreau să se întoarcă iar sub jugul vechei stăpâniri, când ar mai fi vrut ei vreodată să părăsească această Å£ară, dacă n’ar fi dat peste asemenea barbari? De aceea, ca să nu ne dăm ÅŸi noi leneviei, Å£intuiÅ£i pământului ÅŸi umblând după cele de faţă, ne-a făcut Dumnezeu o vieaţă aÅŸa de plină de casne. AÅŸadar să nu ne agăţăm de vieaţă aceasta mai mult decât se cade. Ce folos, ce câştig avem noi din dorul prea mare după vieaţă de faţă? Vrei să afli de ce e bună vieaţă de faţă? Fiindcă ea e temeiu ÅŸi prilej pentru vieaţă viitoare, ÅŸi e ca o arenă pentru a câştiga cununile de acolo, căci dacă nu ne-ar hărăzi acest lucru, ea ar fi mai de plâns decât o mie de morÅ£i. Dacă n’avem de gând să trăim spre a plăcea lui Dumnezeu, e mai bine să murim. Căci întrucât e ea mai de seamă, mai deosebită? Nu vedem în fiecare zi acelaÅŸi soare ÅŸi aceeaÅŸi lună? Nu aceeaÅŸi vară? Nu aceeaÅŸi iarnă?  Nu aceleaÅŸi treburi?

 „Ce e ce a fost? Ceea ce va fi. Ce e aceea ce s’a făcut? Tocmai aceea ce se va face” (Ecles. 1, 9). AÅŸadar să nu socotim fericiÅ£i pe cei vii, ÅŸi să nu plângem pe cei morÅ£i, ci să căinăm pe cei ce stau în păcate, fie că-s vii, fie că-s morÅ£i; iar pe cei ce trăiesc în dreptate, oriunde ar fi ei, să-i socotim fericiÅ£i. Tu te temi de o singură moarte, ÅŸi de ea te plângi; iar Pavel, care murea în fiecare zi, nu numai că nu lăcrăma din pricina aceasta, dar se veselea ÅŸi se bucura. O, de-aÅŸ putea să mă primejduesc ÅŸi eu pentru Dumnezeu, ÅŸi nu mi-ar păsa de loc; căci nu numai acela ce sufere pentru Dumnezeu, merită laudă, ci ÅŸi acela care rabdă bărbăteÅŸte o nedreptate ÅŸi mulÅ£umeÅŸte lui Dumnezeu, care îngăduie acest lucru, nu e mai prejos decât cel care sufere pentru Dumnezeu. Fiindcă ÅŸi fericitul Iov a primit acelea multe ÅŸi nesuferite lovituri de la diavolul, care îl ispitea în zadar, fără rost ÅŸi fără pricină; ÅŸi totuÅŸi a răbdat bărbăteÅŸte ÅŸi a mulÅ£umit lui Dumnezeu, care îngăduia acestea, ÅŸi a câştigat cununa întreagă. Deci să nu te mâhneÅŸti din pricina morÅ£ii, căci e un lucru firesc; să te mâhneÅŸti din pricina păcatului, pentru că  el e vina voinÅ£ei. Dacă te mâhneÅŸti pentru cei răposaÅ£i, te vei îndurera ÅŸi pentru cei ce se nasc; căci precum moartea e firească, tot astfel ÅŸi naÅŸterea. Dacă te ameninţă cineva cu moartea,. spune-i: „Am fost învăţat de Hristos să nu mă tem de acei cari îmi omoară trupul, fără ca să-mi poată ucide sufletul” (Mat. 10, 28.). Dacă te ameninţă că ia  averea  ta  pe  seama statului, răspunde-i: „Gol am ieÅŸit din pântecele maicii mele, ÅŸi gol mă voiu întoarce acolo” (Iov 1,21), „N’am adus nimic pe lumea asta; e limpede că nici nu vom putea să plecăm cu ceva din ea” (I Tim. 6, 7)  ÅŸi dacă nu vei lua tu, va veni moartea să ia; ÅŸi dacă nu mă vei ucide tu, legea firii îmi va aduce sfârÅŸitul. Drept aceea să nu ne temem de niciunul din relele, ce ni se aduc de către fire, ci de acelea care izvorăsc din reaua voinţă; căci ele ne nasc pedeapsa. Cu prilejul lucrurilor, ce ne vin pe neaÅŸteptate, să ne gândim mereu, că nu le vom îndrepta căinându-ne, ÅŸi să încetăm de a ne căina; ÅŸi pe lângă aceasta să ne mai gândim că, dacă suferim vreo nedreptate pe lumea aceasta, ne ÅŸtergem multe păcate. De aceea e un mare bine ca să ne ispăşim păcatele aici, nu dincolo; căci ÅŸi bogatul acela n’a întâmpinat nimic rău aici, ÅŸi de aceea era căsnit dincolo. Åži cum că aceasta era pricina, pentru care nu primea acolo nici o mângâiere, auzi ce spune Avram (Luca 16, 25): „Fiule, tu ai căpătat tunurile tale; de aceea eÅŸti căsnit”. Åži cum că lui  Lazăr de  aceea i s’au dat acele  bunuri, fiindcă îndurase aici cu bărbăţie acele nesfârÅŸite restriÅŸti, auzi-l pe patriarh spunând ÅŸi aceasta. Căci  după ce a spus  bogatului:  „Ai căpătat bunurile tale” adaogă: „iar Lazăr cele rele, de aceea primeÅŸte mângâiere”. Căci după cum cei ce trăiesc în virtute ÅŸi în obidă au un îndoit câştig; tot astfel cel ce trăieÅŸte în răutate ÅŸi se bucură de desfătări, va avea îndoită pedeapsă. Åži iarăşi spun, nu ca să învinovăţesc pe cei ce fug (căci „să nu turburi sufletul întristat” zice Eclesiastul, 7, 36); nici voind să-i mustrez (căci bolnavul are nevoie de mângâiere), din dorinÅ£a de a-i îndrepta; să nu ne căutăm mântuirea în fugă, ci să fugim de păcate ÅŸi de drumul rău. Dacă vom fugi de acestea, chiar dacă am fi înconjuraÅ£i de nenumăraÅ£i ostaÅŸi, nimeni nu va putea să ne vatăme; dacă nu vom fugi de acestea, chiar dacă ne vom sui pe vârful munÅ£ilor, ÅŸi acolo vom găsi nenumăraÅ£i duÅŸmani. Să-Å£i aduci iarăşi aminte de cei trei tineri, care  erau in cuptor ÅŸi nu  păţeau nici un rău; ÅŸi de aceea care îi aruncaseră pe ei acolo ÅŸi rămâneau înafara cuptorului, cum toÅ£i cei de jur împrejur au fost mistuiÅ£i. Ce e mai vrednic de mirare ca aceasta?  Focul i-a deslegat pe cei pe care îi cuprindea; ÅŸi i-a înÅŸfăcat pe cei pe care  nu-i   cuprindea; ca să înveÅ£i că nu locul, ci felul moravurilor aduce mântuirea, au scăpat  cei dinăuntru ÅŸi au fost mistuiÅ£i cei din afară. AceleaÅŸi trupuri au avut ÅŸi unii ÅŸi alÅ£ii, dar nu aceleaÅŸi simÅ£uri; de aceea nu şi aceleaÅŸi pătimiri. Căci  fânul  deÅŸi   stă afară, se aprinde repede; precum dimpotrivă aurul, chiar de ar rămânea înăuntru, ÅŸi mai mult străluceÅŸte.

5. Unde sunt acum cei ce spun: „Să ia împăratul toate, ÅŸi numai trupul să ni-l lase slobod?”. Să înveÅ£e acum, ce înseamnă a avea trupul slobod. Căci nu scutirea de pedeapsă face trupul slobod, ci vieaÅ£a necurmată întru dreptate. Trupurile acestor tineri erau slobode chiar băgate în cuptor; căci ei se lepădaseră de mult de robia păcatului. Åži aceasta e singura libertate, nu a fugi de primejdie sau de suferinÅ£e. Ci tu, auzind de cuptor, adu-Å£i aminte de râurile de foc din ziua aceea înfricoşătoare. Căci după cum aici focul i-a înÅŸfăcat pe aceia, iar de aceÅŸtia s’a sfiit, tot aÅŸa va fi ÅŸi cu acele râuri de foc, ÅŸi dacă cineva va avea fân, lemne sau paie, va lua foc; iar dacă cineva are aur ÅŸi argint, se face mai strălucitor. Astfel de lucruri să strângem, ÅŸi să răbdăm cu bărbăţie cele de faţă, ÅŸtiind că obida de acum ne va scăpa de acea pedeapsă, dacă ÅŸtim să fim înÅ£elepÅ£i, ÅŸi aici ne va face mai buni, nu numai pe noi, ci adesea, dacă veghem, ÅŸi pe aceia cari ne chinuesc; atât de mare e puterea acestei înÅ£elepciuni, după cum s’a întâmplat ÅŸi cu tiranul de atunci. Căci după ce a auzit că n’au păţit nici un rău, auzi cum s’a schimbat: „Slugi ale Domnului celui prea înalt, ieÅŸiÅ£i ÅŸi veniÅ£i încoace” (Dan 3, 93). Dar nu spunea puÅ£in mai înainte: „Şi care e zeul, care vă va putea smulge din mâinile mele?” Ce s’a întâmplat? De unde a venit acea schimbare? Pe cei dinafară i-ai văzut mistuiÅ£i, iar pe cei ce stăteau înăuntru îi chemi? Ce te-a făcut să ajungi la o asemenea cugetare? Ai văzut cât de mult s’a schimbat regele? Când nu era încă stăpân pe ei, hulea; după ce i-a aruncat în foc, cugeta înÅ£elepÅ£eÅŸte. De aceea ÅŸi Dumnezeu a îngăduit să se facă tot ce voia tiranul, ca să arate că pe cei păziÅ£i de Sine, nu poate nimeni să-i vatăme; ÅŸi ceea ce a făcut cu Iov, a făcut ÅŸi aici. Căci acolo a îngăduit diavolului să-ÅŸi arate toată puterea lui, iar după ce acesta ÅŸi-a tocit toate săgeÅ£ile lui, ÅŸi nu-i mai rămăsese nici un fel  de  mreji,  atunci a scos  pe luptător din arenă, ca biruinÅ£a să fie limpede ÅŸi neîndoielnică; ÅŸi aici a făcut acelaÅŸi lucru. A vrut să dărâme cetatea lor, ÅŸi Dumnezeu n’a împiedicat aceasta; a vrut să-i ia ca robi,  ÅŸi nu l-a împiedicat; a vrut să-i lege, ÅŸi i-a îngăduit; a vrut  să-i arunce în cuptor, ÅŸi a îngăduit;  să aprindă o flacără peste măsură, ÅŸi a îngăduit ÅŸi aceasta; ÅŸi când nu mai rămăsese nimic, ci tiranul îşi sleise toată puterea lui, atunci Dumnezeu  a arătat   virtutea ÅŸi răbdarea tinerilor. Åži Dumnezeu a îngăduit până la sfârÅŸit obida, ca să arate celor ce se înverÅŸunau împotriva lor, atât înÅ£elepciunea celor supuÅŸi la obidă, cât ÅŸi pronia Sa. Lucruri pe care atunci aflându-le, le pomenea ÅŸi regele strigând cu mare glas: „Slugi ale Domnului celui prea înalt, ieÅŸiÅ£i ÅŸi veniÅ£i încoace”. Ci tu gândeÅŸte-te la bărbăţia tinerilor: nici n’au ieÅŸit înainte de a fi chemaÅ£i, ca să nu socoată cineva că s’ar teme de foc; nici  la chemarea lui  n’au rămas înăuntru, ca să nu pară că sunt cârcotaÅŸi ÅŸi ambiÅ£ioÅŸi. După ce ai aflat, zic ei, ale cui slugi suntem, după ce ai cunoscut pe Domnul nostru, atunci am ieÅŸit, ca niÅŸte crainici ai puterii  dumnezeeÅŸti pentru toÅ£i cei  de faţă. Åži   încă   nu   numai ei, ci ÅŸi duÅŸmanul cu glasul ÅŸi cu limba, cum ÅŸi prin scrisoarea sa, vestea tăria luptătorilor ÅŸi  puterea   orânduitorului de  lupte. Åži după cum crainicii, când spun în  mijlocul mulÅ£imii numele luptătorilor biruitori, spun ÅŸi numele cetăţii lor zicând: cutare e din acest oraÅŸ; tot astfel ÅŸi aici, în loc de numele cetăţii, a vestit  numele  Domnului lor: „Sedrah, Misah ÅŸi Abdenago, slujitori ai Domnului celui preaînalt ieÅŸiÅ£i ÅŸi veniÅ£i încoace”. Ce s-a întâmplat de îi numeÅŸti slujitori ai Domnului? Nu erau slugile tale? „Dar au destrămat Å£ara mea, au călcat în picioare trufia mea, ÅŸi prin faptele lor au arătat pe adevăratul Dumnezeu”. Dacă ar fi fost slugi ai unor oameni, focul nu s-ar fi temut de ei, flacăra nu s’ar fi dat înapoi, căci făptura nu ÅŸtie să cinstească ÅŸi să se sfiască de slugile oamenilor. De aceea iar a zis „Binecuvântat să fie Dumnezeul lui Sedrah, Misah ÅŸi Abdenago” (Dan. 3, 95).

Ci tu uită-te cum vesteÅŸte numele orânduitorului de lupte:   „Binecuvântat să fie Dumnezeu, care a trimes pe îngerul său ÅŸi a scos pe slugile sale”. Aceasta nu o poate face decât puterea dumnezeiască. Apoi laudă virtutea luptătorilor, pentru că „au crezut în El, au nesocotit cuvântul regelui ÅŸi ÅŸi-au dat trupurile lor, ca să nu slujească unor zei străini” (Dan. 3. 28). Oare poate ceva să stea alături de virtute? ÃŽnainte când au spus : „Nu slujim zeilor tăi”, s’a aprins (regele) mai rău decât un cuptor; însă după ce  prin fapte l-au ÃŽnvăţat despre aceasta pe rege, acesta nu numai că nu s’a mâniat, dar i-a lăudat ÅŸi s’a minunat de ei, fiindcă  nu i-au dat ascultare. Atât de mare  lucru e  virtutea, încât smulge lauda ÅŸi mirarea chiar a duÅŸmanilor. Aceia au luptat ÅŸi au biruit, iar el, biruit fiind, le mulÅ£umea că nu s’au lăsat speriaÅ£i de priveliÅŸtea flăcării ÅŸi că i-a   mângâiat  nădejdea în Domnul, ÅŸi numeÅŸte pe Dumnezeul pământului după cei trei tineri, nu că ar fi vrut să mărginească împărăţia  lui cu vreun  hotar, ci pentru că cei trei tineri erau pentru el In loc de întreg pământul; de aceea, lăsând la o  parte   atâţia tirani, regi ÅŸi prinÅ£i, care i se  supuseseră, el s’a minunat de cei trei tineri, care au nesocotit tirania lui. Åži au făcut acest lucru, nu certându-se, ci filosofând, nu din îngâmfare, ci din evlavie; nu umpluÅ£i de trufie, ci înflăcăraÅ£i de râvnă. Căci mare lucru e nădejdea în Dumnezeu; lucru pe care l-a băgat de seamă ÅŸi barbarul, care vrând să arate că de aceea au scăpat de primejdia ce-i ameninÅ£a, a strigat  „Fiindcă au crezut în El”.

6. Åži spun aceasta ca să nu ne temem de nimic, decât să nu mâniem pe Dumnezeu. Căci ÅŸi atunci era  cuptorul aprins; însă  ei l-au dispreÅ£uit, dar  s’au temut  de păcat; căci  ÅŸtiau că fiind arÅŸi, n’o să paţă nici un rău, pe când, dacă n’ar fi păzit legea Domnului, erau să îndure cele mai grozave pedepse. Căci a păcătui e o mare pedeapsă, chiar dacă nu suntem pedepsiÅ£i;  după cum e cea mai mare cinste, ÅŸi cea mai mare liniÅŸte să trăim în virtute, chiar dacă suntem pedepsiÅ£i. Căci păcatele ne despart de Dumnezeu, după cum zice ÅŸi El: „Nu păcatele  voastre ne despart în mijloc  pe voi ÅŸi pe Mine?” (Isaia 59, 2). Pedepsele însă ne duc la Dumnezeu;   căci  zice: „Dă-ne   pace, căci toate ne-ai  dat”   (Isaia 26, 12). Dacă  cineva are o rană, de ce trebue să se teamă? De materie, sau de operaÅ£ia doctorului? De fier sau de mărirea bubei? Păcatul este ca o materie (coptură); pedeapsa ca bisturiul doctorului.
 
După cum cel ce are puroiu, se simte rău, chiar dacă nu e tăiat, ba încă e în culmea durerilor, tocmai dacă nu se lasă să fie tăiat; tot astfel şi acel care păcătueşte e cel mai nenorocit din toţi, chiar dacă nu e pedepsit; şi atunci e mai nenorocit, când nu e pedepsit şi nu sufere nimic. Şi după cum cei bolnavi de splină şi de dropică sunt mai nenorociţi când mănâncă din belşug şi beau băuturi răcoritoare, sau mănâncă bucate de toate felurile sau rogodele, pentru că prin aceste lucruri gingaşe îşi măresc boala; iar dacă, după porunca doctorului, se chinuesc de foame şi de sete, mai au o nădejde oarecare de mântuire; dacă însă întru nedreptate huzuresc fără teamă de pedeapsă, sunt mult mai nenorociţi ca acei bolnavi de dropică, ce-şi îmbuibează pântecele lor, şi cu atât mai mult, cu cât sufletul e mai bun decât trupul. Drept aceea dacă vezi pe oameni trăind în astfel de păcate, şi pe unii luptându-se cu foamea şi cu alte mii de rele, iar pe alţii beţi, huzurind în bunătăţi şi făcând toate plăcerile pântecelui, să socoteşti mai fericiţi pe acei care suferă necazuri. Căci flacăra păcatului se ştirbeşte prin astfel de obidă, şi ei purced la judecata viitoare şi la acel groaznic judeţ, luând cu sine nu puţină mângâiere, fiindcă prin suferinţele îndurate în vieaţa aceasta au ispăşit multe păcate.

Dar destulă mângâiere: acum e vremea să trecem la îndemnul de a fugi de jurăminte ÅŸi să le luăm celor cari jură, îndreptăţirea aceea rece ÅŸi nefolositoare, pe care se pare că o au. Căci când îi învinovăţim, ei ne pun în faţă pe alÅ£ii care fac acelaÅŸi lucru zicând: „Şi acela, ÅŸi acela jură”. Să le spunem deci: „Dar acela nu jură; iar Dumnezeu îţi dă hotărârea după meritele faptelor tale”. Căci cei ce greÅŸesc nu ajută pe cei greÅŸiÅ£i, prin tovărăşia păcatelor; iar cei ce trăiesc în dreptate osândesc pe păcătoÅŸi. Căci mulÅ£i erau cei ce nu-I dăduseră lui Hristos să mănânce ÅŸi să bea ; dar nu ÅŸi-au adus nici un folos unul altuia, după cum nici cele cinci fecioare n’au avut vreo iertare una de la alta, ci de la cei întru dreptate trăiÅ£i, fiind judecaÅ£i ÅŸi pedepsiÅ£i ÅŸi unele ÅŸi ceilalÅ£i. Ne mai ostenindu-ne cu această desvinovăţire searbădă, să nu ne uităm la cei căzuÅ£i, ci la cei drepÅ£i, ÅŸi plecând acasă, să ne dăm silinÅ£a de a lua prilej de amintire de la acest post. Åži precum adesea, după ce ne-am cumpărat un veÅŸmânt sau un rob sau un vas preÅ£ios, ne aducem aminte de vremea cumpărării ÅŸi spunem unul altuia: „Robul acela l-am cumpărat la cutare sărbătoare, veÅŸmântul acesta l-am cumpărat în cutare timp” ; tot astfel, dacă vom păzi această lege, vom zice: „În aceste Păresimi m’am lăsat de jurăminte; căci până atunci juram, ÅŸi îndată ce am auzit atunci sfatul acesta, m’am ferit de acest păcat. Dar obiceiul e un lucru tare greu de îndreptat. Åžtiu ÅŸi eu, ÅŸi tocmai de aceea mă silesc să vă mân spre o altă obiÅŸnuinţă bună ÅŸi aducătoare de folos. Căci când zici: „Greu mă las de obiceiu”, tocmai de aceea dă-Å£i osteneala să te laÅŸi de el, ÅŸtiind bine că dacă vei câştiga cealaltă deprindere, nu vei mai avea nevoie de nici o osteneală. Ce e mai greu? Să nu juri, sau să rabzi toată ziua foamea, ÅŸi să te usuci bând apă goală ÅŸi trăind ca vai de lume? Se înÅ£elege că lucrul din urmă e mai greu; dar deprinderea e un lucru aÅŸa de mare ÅŸi de uÅŸor, încât, când vine postul, chiar dacă cineva te-ar îmbia de o mie de ori; ÅŸi te-ar sili de o mie de ori ÅŸi te-ar forÅ£a să bei vin sau să guÅŸti din ceea ce nu se cade în post; ai vrea mai bine să rabzi orice, decât să te atingi de hrana oprită; ÅŸi aceasta, nu că nu ne-ar plăcea masa, totuÅŸi din pricina obiceiului conÅŸtiinÅ£ei, măcar că ne chinuim, răbdăm toate bărbăteÅŸte. AÅŸa va fi ÅŸi cu jurămintele. Åži după cum, dacă te-ar sili cineva acuma de o mie de ori, tu vei continua să-Å£i păstrezi obiceiul, tot astfel ÅŸi atunci, chiar dacă te-ar pofti de mii de ori, nu te vei lăsa de obiceiul tău.

7. Plecând deci acasă, spune acestea la toÅ£i cei de acasă; ÅŸi după cum mulÅ£i, când pleacă dintr’o pajiÅŸte, culeg un trandafir, un toporaÅŸ sau vreo floare asemănătoare, ÅŸi pornesc învârtind-o printre degete; iar alÅ£ii întorcându-se acasă din grădini, aduc ramuri de pomi încărcate cu roade;  ÅŸi iarăşi alÅ£ii aduc la ai lor rămăşiÅ£ele de la masa bogată (unde au fost poftiÅ£i); tot astfel ÅŸi tu, pornind azi de aici, du sfatul (acesta) soÅ£iei, copiilor ÅŸi tuturor rudelor. Căci acest sfat e mai folositor ÅŸi decât pajiÅŸtea ÅŸi decât grădina, ÅŸi decât masa; aceÅŸti trandafiri  nu se ofilesc niciodată;  roadele acestea nu  se scutură nicicând, aceste mâncăruri nu se strică niciodată;  căci desfătarea, pe care o ai de pe urma acelora, e vremelnică, pe când folosul pe care-l tragi din acestea e fără sfârÅŸit nu numai după îndreptare, ci chiar ÅŸi în  timpul  îndreptării.  GândeÅŸte-te ce înseamnă,  să  laÅŸi la  o  parte  toate celelalte, atât cele obÅŸteÅŸti, cât ÅŸi  cele ale  tale, ÅŸi  să vorbeÅŸti  numai de cele   dumnezeieÅŸti totdeauna, ÅŸi la masă, ÅŸi în târg ÅŸi la celelalte adunări. Dacă ne vom îndeletnici cu astfel de lucruri, nu vom  spune nimic primejdios, nimic vătămător, nici nu vom păcătui fără voie; ci chiar  când e să  ne  împresure  obida  îndeletnicindu-ne cu vorbitul despre aceasta, vom putea da pace sufletului, scăpând de grija aceea care ne face să ne întrebăm mereu unul pe altul: „Oare împăratul a auzit de cele întâmplate? S’a mâniat? Ce hotărîre a dat? Oare a căutat cineva să-1 înduplece? II va lăsa pe el oare inima; să prăpădească  din temelie o cetate aÅŸa de mare ÅŸi plină de popor? Ci lăsând lui Dumnezeu grija despre toate acestea, noi să vedem numai de poruncile Lui; căci astfel vom risipi ÅŸi toate acelea, ÅŸi, chiar dacă numai zece dintre noi ar fi oameni de ispravă, în curând din acei zece se vor face douăzeci, din cei douăzeci cincizeci, din cei cincizeci o sută, din o sută o mie ÅŸi din o mie întreaga cetate. Åži după cum când se aprind zece opaiÅ£e, uÅŸor poÅ£i să umpli casa de lumină; tot astfel ÅŸi în treburile duhovniceÅŸti, dacă zece măcar fâp-tuesc drept, vom aprinde în toată cetatea un rug, care va avea lumină ÅŸi ne va aduce tihnă. Căci flacăra, prin firea ei, când dă peste o anume materie, nu mistue lemnele vecine atât de mult pe cât râvna, coborîndu-se în câteva suflete ÅŸi purcezând pe nesimÅ£ite, poate să umple toată cetatea. DaÅ£i-mi deci (prilejul) să mă fălesc cu voi, ÅŸi în vieaÅ£a de faţă, ÅŸi în cea viitoare, când vor fi aduÅŸi cei cărora li s’au încredinÅ£at talanÅ£ii: bunul  vostru nume va  fi pentru mine destulă plată  pentru  ostenelile mele ÅŸi socot ci am primit-o chiar în întregime, dacă vă văd trăind întru evlavie. FaceÅ£i aÅŸa dar ceea ce v’am sfătuit ÅŸi ieri, ceea ce vă voiu spune ÅŸi cari, ÅŸi nu voiu   înceta niciodată să vă spun: hotărîţi o pocăinţă pentru cei care jură, o pocăinţă care să aducă folos, nu pagubă; pregătiÅ£i-vă ca ÅŸi cum aÅ£i avea să ne daÅ£i nouă o dovadă de îndreptarea voastră. Căci după ce s’o sparge această adunare, voiu încerca să întind mult vorba cu voi, pentru ca în convorbirea aceasta îndelungată să  cunosc ÅŸi pe cei îndreptaÅ£i ÅŸi pe cei neîndreptaÅ£i; ÅŸi dacă voiu vedea pe vreunul jurând, îl voiu spune tuturor  celor  îndreptaÅ£i, pentru ca să-l ocărască, să-l mustre ÅŸi să-l îndrepte, scăpându-l astfel în scurt timp de reaua lui deprindere. Căci e mai bine să fii făcut de ruÅŸine ÅŸi îndreptat aici, decât să fii înfruntat ÅŸi pedepsit în ziua aceea pe faţă, înaintea tuturor, când păcatele noastre vor fi date în vileag sub ochii tuturor. Ci fie să nu se întâmple, ca vreunul din această frumoasă adunare să apară acolo suferind astfel de lucruri, ci, îndreptându-ne toate păcatele noastre prin rugăciunile sfinÅ£ilor  părinÅ£i, ÅŸi  arătând  marele rod al virtuÅ£ii, să pornim de aici acolo, însufleÅ£iÅ£i de o mare încredere, prin harul Tatălui, al Fiului ÅŸi al Sfântului Duh. Amin.