PREDICA a VIII-a despre statui

din „Predicile despre statui”

PREDICA a VIII-a

ÃŽNDEMN CÄ‚TRE VIRTUTE, LÄ‚MURIRE ASUPRA TEXTULUI: „SE PLIMBA DUMNEZEU DUPÄ‚ AMIAZÄ‚ PRIN RAIU” (Fac. 3, 8) ÅžI DESPRE ÃŽNLÄ‚TURAREA JURÄ‚MINTELOR.

Ţinută în ziua de 12 Martie
1. AÅ£i aflat nu de mult, cum toată Scriptura aduce mângâiere ÅŸi înviorare, chiar unde e numai o istorisire de fapte. Căci acea spusă: „La început a făcut Dumnezeu cerul ÅŸi pământul” era o povestire istorică; dar cuvântarea mea a arătat că acea spusă e plină de multă mângâiere, cum, de pildă, că Dumnezeu, a făcut o îndoită masă, punându-ne înainte totodată ÅŸi cerul ÅŸi pământul ÅŸi ne-a aprins doi luminători, adică soarele ÅŸi luna; apoi a făcut două rânduri de vremi, ziua ÅŸi noaptea: una pentru muncă ÅŸi cealaltă pentru odihnă, căci noaptea nu ne face nouă o slujbă mai mică decât ziua; ci, cum am spus despre pomi, că cei neroditori se întrec cu cei roditori, în aducerea de foloase, căci ne dau putinÅ£a să nu ne atingem de pomii roditori pentru a face clădiri: tot astfel nu mai puÅ£in decât lighioanele domestice ne aduc folos ÅŸi cele sălbatice ÅŸi nedomesticite, care de teama lor ne mână în oraÅŸ, ne fac mai prevăzători, ÅŸi ne strâng pe toÅ£i la un loc, unele dând de lucru bărbăţiei unora, iar altele vindecând boalele altora, (căci aud că doftorii pregătesc multe leacuri din ele) ÅŸi aducându-ne aminte de vechiul nostru păcat Căci când aud că: „Spaimă ÅŸi frică de voi să aibă [toate dobitoacele pământului” (Facerea 9, 2), )ÅŸi apoi văd că această cinste e ÅŸtirbită, mi-aduc aminte de păcat, care a făcut să piară ÅŸi teama de noi, ÅŸi ne-a micÅŸorat domnia, ÅŸi mă fac mai bun ÅŸi mai chibzuit, uitându-mă la paguba ce a izvorît pentru noi din păcat.

Åži, cum am spus ÅŸi mai sus, după cum folosesc vieÅ£ii noastre toate cele spuse mai sus ÅŸi alte multe pe care le ÅŸtie Dumnezeu care le-a făcut; tot astfel ÅŸi noaptea ne aduce un folos nu mai mic, fiind odihna de la muncă ÅŸi leac pentru boale. Căci adeseori doftorii, cu toate ostenelile lor, deÅŸi au născocit mii ÅŸi mii de leacuri, totuÅŸi n-au putut să scape pe bolnav; însă somnul venind  de la sine a risipit  toată meteahna ÅŸi l-a scăpat pe om de nespuse suferinÅ£e. Åži noaptea nu e leac numai pentru bolile trupului, ci ÅŸi pentru ale sufletului, căci potoleÅŸte sufletele îndurerate. Adesea, cineva după ce ÅŸi-a  pierdut  feciorul, cu   toate   nenumăratele mângâieri ce i se aduceau, n’a putut să se lase de plâns ÅŸi vaiet; ci venind noaptea peste el, ÅŸi căzut biruit de puterea somnului, a închis ochii pentru dormit, ÅŸi a avut parte de puÅ£ină mângâiere după necazurile zilei.

Hai să ne întoarcem iar la prilejul de unde a pornit cuvântarea. Căci ÅŸtiu că toÅ£i aÅŸteptaÅ£i cu gura căscată, ÅŸi fiecare din voi doreÅŸte să afle de ce n’a fost dată de la început cartea aceasta;  dar văd că nici acum nu e vremea potrivită  pentru o astfel de lămurire. Åži de ce oare? Săptămâna aceasta s’a cam sfârÅŸit, ÅŸi mi-e  teamă să mă ating de acest subiect, ca  apoi  numai decât să întrerup învăţătura. Această întrebare are nevoie de multe zile ÅŸi de o luare aminte încordată; de aceea o amânăm iar. Dar să nu fiÅ£i mâhniÅ£i, căci vă vom plăti datoria cu dobândă, căci aÅŸa e în folosul ÅŸi al vostru ÅŸi al meu care plătesc;  deocamdată să spunem ce n’am  isprăvit  ieri.  Åži ce lăsasem ieri? „Se plimba Dumnezeu prin raiu după amiază”. Ce zici, ia spune-mi: Se plimba Dumnezeu?  Nu se plimba  Dumnezeu;  căci cum ar putea, El care e peste tot ÅŸt umple toate? Dar a pus în Adam o astfel de simÅ£ire, ca să se obidească, ÅŸi să nu fie deşănÅ£at, pentru ca, fugind ÅŸi ascunzându-se, să nu se grăbească   a   veni   cu   vreo   desvinovăţire   chiar înainte ca să fie întrebat de Dumnezeu. Căci după cum acei cari trebuesc aduÅŸi la judecată ca să ispăşească   pedeapsa  pentru   cele făptuite, apar în faÅ£a judecătorilor neîngrijiÅ£i,  jigăriÅ£i, mohorîţi ÅŸi  umiliÅ£i, ca prin înfăţiÅŸarea lor să-i   ademenească spre milă ÅŸi iertare, tot aÅŸa s’a făcut ÅŸi cu Adam.  Trebuia   să fie adus la această judecată umilit; de aceea l-a înÅŸtiinÅ£at  Dumnezeu   dinainte ÅŸi l-a  obijduit. Dar el a simÅ£it că se plimba  cineva; ÅŸi cum de s’a gândit că era Dumnezeu?  AÅŸa e obiceiul celor cari au   păcătuit;   bănuesc   toate, tremură ÅŸi de umbre, se tem de orice sgomot  ÅŸi cred că vine  cineva la ei. Adeseori văzându-i pe unii alergând la alte treburi, păcătoÅŸii credeau că vin la ei; ÅŸi când îi văd vorbind  între ei unii cu alÅ£ii, ei iÅŸi închipue că aceÅŸtia vorbesc despre păcatul lor.

2. AÅŸa e păcatul;   iese la iveală fără  să-l dea nimeni  de gol, osândeÅŸte fără să te învinovăţească nimeni, face pe păcătos temător ÅŸi sfios, precum dreptatea îl face dimpotrivă. Auzi cum a însemnat scriptura ÅŸi teama acestuia ÅŸi curajul la vorbă al aceluia (Prov. 28, 1): „Nelegiuitul fuge fără să-l urmărească nimeni”. Cum fuge fără să-l urmărească nimeni? Are înăuntru în sine pe cel ce-i osândeÅŸte cugetul, ÅŸi îl poartă pretutindeni; ÅŸi precum nu poate fugi de sine însuÅŸi, tot astfel nici de acela care îl frământă dinăuntru; ci oriunde ar merge, e biciuit ÅŸi are o rană ce nu se poate vindeca. Dreptul însă nu e aÅŸa. Dar cum e? Auzi: „Dreptul are încredere ca un leu”. AÅŸa era Ilie; căci a văzut pe rege venind la sine, ÅŸi când i-a zis acela (3 Reg. 18, 17. 18): „De ce îl strici pe Israel!” el i-a răspuns: „Nu eu îl stric, ci tu ÅŸi casa părintelui tău”. ÃŽntr’adevăr dreptul are curaj ca un leu, căci precum se ridică leul împotriva unui căţeluÅŸ de rând, aÅŸa s’a ridicat acela împotriva regelui, măcar că acela purta porfiră, ÅŸi acesta un cojoc, care a devenit totuÅŸi un veÅŸmânt mai vrednic de cinste decât porfira aceluia. Căci porfira aceea a stârnit foamete grea, iar cojocul acesta a alungat nenorocirile, a  despărÅ£it Iordanul, ÅŸi a  făcut din Elisei un alt Ilie. O, cât de mare e virtutea sfinÅ£ilor! Nu numai vorbele ÅŸi trupurile lor, dar chiar ÅŸi veÅŸmintele sunt cinstite oricând de toată făptura. Cojocul acestuia a despărÅ£it Iordanul; încălţămintea celor trei tineri a călcat în picioare focul;  lemnul lui Elisei a schimbat apele, ÅŸi le-a făcut să poarte fierul la suprafaţă; Moise cu toiagul lui a despărÅ£it Marea RoÅŸie, a spintecat piatra; veÅŸmintele lui Pavel au alungat boalele; umbrele lui Petru au pus moartea pe goană, cenuÅŸa sfinÅ£ilor mucenici îndepărtează pe demonii vicleni. De aceea fac toate cu putere, ca ÅŸi Ilie,  căci el nu se uita la coroana ÅŸi la strălucirea dinafară a regelui, ci văzându-i sufletul îmbrăcat în sdrenÅ£e, soios ÅŸi jigărit, ÅŸi mai nenorocit decât orice vinovat, ÅŸi băgând de seamă că el e rob ÅŸi sclav al patimilor sale, a dispreÅ£uit domnia lui, căci i se părea că vede un rege pe scenă, nu aievea. Care e folosul bogăţiei dinafară când e atâta sărăcia dinăuntru? Åži ce neajuns are sărăcia dinafară, când înăuntru sunt grămădite atâtea avuÅ£ii? Un astfel de leu era ÅŸi fericitul Pavel; căci intrând la închisoare, doar cu strigătul lut a sguduit toate temeliile, a ros lanÅ£urile, nu cu dinÅ£ii, ci cu vorba; de aceea trebue să-i numim nu lei, ci ceva mai mult. Căci deseori leul cade ÅŸi e prins în mreajă, pe când sfinÅ£ii, când sunt  încătuÅŸaÅ£i, atunci se fac ÅŸi mai puternici; după cum a făcut ÅŸi acest fericit atunci la închisoare, deslegând cătuÅŸele, sguduind pereÅ£ii, legând pe paznicul închisorii ÅŸi prinzându-l  cu cuvântul evlavie. Leul strigă ÅŸi pune pe goană toate dobitoacele; sfântul strigă ÅŸi alungă pe demoni din toate părÅ£ile.  Armele leului sunt coama fioroasă, ghiarele  tăioase ÅŸi dinÅ£ii ascuÅ£iÅ£i  mele celui drept sunt înÅ£elepciunea, cumpătarea, răbdarea si dispreÅ£uirea tuturor celor vremelnice. Oricine are aceste arme, îşi va putea râde nu numai de cei răi, ci chiar ÅŸi de puterile protivnice.

Dă-Å£i aÅŸadar osteneală, omule, să trăieÅŸti o vieaţă potrivită Domnului ÅŸi niciodată nu te va întrece nimeni; ci chiar dacă s’ar părea că eÅŸti cel mai de rând dintre toÅ£i, vei fi cel mai puternic dintre toÅ£i precum, dacă vei nesocoti virtutea sufletului, chiar dacă vei fi cel mai puternic dintre toÅ£i, când toÅ£i vor bârfi împotriva ta, uÅŸor vei fi biruit. Åži aceste spuse au fost dovedite prin pilde; iar dacă vrei, eu voiu cerca să te învăţ ÅŸi prin fapte puterea nebiruită a dreptăţii, ÅŸi slăbiciunea lesne înfrântă a păcatului. Auzi aÅŸadar, cum prorocul a lăsat să se înÅ£eleagă aceasta: „Nu aÅŸa cei nelegiuiÅ£i, nu aÅŸa, ci ca ÅŸi pulberea pe care vântul o împrăştie de la faÅ£a pământului” (Psalm. 1, 4). Căci precum pulberea uÅŸor se împrăştie fiind pusă la bătaia vântului, tot astfel ÅŸi păcătosul e răsturnat de orice ispită. Căci când el se luptă cu sine însuÅŸi ÅŸi poartă pretutindeni această luptă, ce nădejde de mântuire mai are, dacă e vândut la el acasă, iar pe veÅŸnicul său duÅŸman, conÅŸtiinÅ£a, îl târăşte pretutindeni cu sine? Dar dreptul nu e aÅŸa. Cum e atunci? Ascultă pe acelaÅŸi proroc, care zice (Ps. 124. 1), „Cei ce se încred în Domnul, sunt ca muntele Sonului”. Dar ce înseamnă  „ca muntele Sionului”? „Nu se va miÅŸca niciodată”, zice el (Ps. 124. 1). Åži cu orice unelte te-ai apropia, orice suliÅ£i ai arunca împotriva lui ca să-l dărâmi, nu-l vei răpune niciodată; căci cum ai putea? Vei prăpădi toate uneltele ÅŸi vei slei chiar ÅŸi vlaga ta. AÅŸa este dreptul: oricâte răni ar fi primit, nu sufere nici un rău, ci slăbeÅŸte puterea celor ce uneltesc împotrivă-i ÅŸi nu numai pe a muritorilor, dar chiar ÅŸi pe a demonilor. Ai auzit de multe ori, că diavolul deÅŸi l-a împresurat pe Iov cu atâtea unelte ÅŸi născociri, nu numai că n-a clintit muntele acela, dar chiar el s-a tras îndărăt vlăguit, cu săgeÅ£ile rupte ÅŸi cu uneltele ne maifiind bune de nici o treabă după această năvală.

3. Åžtiind deci acestea, să ne îngrijim de vieaÅ£a noastră ÅŸi să nu râvnim după averi pieritoare; nici după slavă trecătoare; nici după trup, care îmbătrâneÅŸte; nici după frumuseÅ£e, căci se ofileÅŸte; ci pentru suflet să ne dăm toate ostenelile noastre, ÅŸi pe acesta să îngrijim în tot chipul, A îngriji trupul când tânjeÅŸte, nu e uÅŸor pentru oricine; dar a lecui sufletul bolnav, e lucru foarte uÅŸor pentru oriÅŸicine; ÅŸi apoi îngrijirea trupului cere ÅŸi bani ÅŸi leacuri, pe când a sufletului se face foarte uÅŸor ÅŸi nu cere cheltuială; ÅŸi firea cărnii cu multă trudă e scăpată de rănile ce o chinuie, ÅŸi adesea e nevoie să pui mâna pe fier ÅŸi pe leacuri amare; în suflet nu e nimic de aÅŸa fel, ci e de aiuns să vrei numai ÅŸi să doreÅŸti  ÅŸi toate s’au îndreptat, Åži aceasta a fost un lucru al Proniei dumnezeieÅŸti; fiindcă din nevolnicia trupului nu poate veni multă pagubă (căci chiar dacă nu ne-am îmbolnăvi, venind moartea îl va strica ÅŸi irosi cu totul), iar pentru noi totul stă în sănătatea sufletului; de aceea El a făcut ca îngrijirea părÅ£ii cu mult mai folositoare ÅŸi mai trebuincioase să fie uÅŸoară ÅŸi  lipsită de cheltuieli ÅŸi de durere. Cum ne vom desvinovăţi, ce iertare vom avea, când de trup, pentru care se cer atâţia bani, ÅŸi se chiamă doctori, ÅŸi se sufere multă durere, avem atâta grijă, mai ales când răul izvorît din boala lui nu e aÅŸa de mare; iar sufletul îl nesocotim, ÅŸi aceasta nefiind nevoiÅ£i nici să cheltuim bani, nici să turburăm pe alÅ£ii, nici să răbdăm dureri;  ci fără  de astea toate,  putând să-l îndreptăm doar prin hotărîre ÅŸi voinţă; ÅŸi ÅŸtiind foarte bine că dacă nu facem aceasta, am suferi cea mai mare pedeapsă, ÅŸi chinuri ÅŸi casne ce nu pot fi înlăturate? Căci ia spune-mi, dacă Å£i-ar făgădui cineva că te va învăţa meÅŸteÅŸugul doctoricesc în acest timp, fără bani ÅŸi fără muncă, nu l-ai socoti un binefăcător?

N’ai răbda să faci ÅŸi să suferi orice Å£i-ar porunci acel ce Å£i-a făgăduit? Iată acuma fără osteneli Å£i-e îngăduit să găseÅŸti leacuri nu pentru rănile trupului, ci ale sufletului ÅŸi să-l aduci iar la sănătate fără nici o durere; deci să nu pregetăm. Căci, ia spune-mi, te costă vreo durere ca să uiÅ£i mânia împotriva celui ce te-a mâhnit? E o durere să-Å£i aduci aminte de nedreptate ÅŸi să nu poÅ£i să te împaci. Ce muncă e să te rogi ÅŸi să ceri nenumărate bunuri de la Dumnezeu, care le dă cu atâta dragă inimă?   Ce osteneala   te costă să nu bârfeÅŸti pe nimeni? Ce greutate să te scapi de pismă ÅŸi clevetire? Ce necaz (aÅŸa de mare) e ca să-Å£i iubeÅŸti aproapele? Ce nenorocire e să nu spui cuvinte ruÅŸinoase, nici ocări, nici să nu batjocureÅŸti? Ce oboseală te costă ca să nu juri? Căci iarăşi voiu ajunge la acelaÅŸi îndemn. Dimpotrivă, jurământul e cea mai mare sarcină; căci adesea, stăpâniÅ£i fiind de supărare, mânie, am jurat să nu vorbim niciodată cu vreunul din acei ce ne-au supărat, ci apoi trecând supărarea ÅŸi potolindu-se mânia, voind să ne împăcăm ÅŸi fiind împiedicaÅ£i de legătura jurământului, ne-am mâhnit ca ÅŸi cum am fi fost prinÅŸi  într’un laÅ£ ÅŸi ademeniÅ£i în  cătuÅŸe ce nu se mai pot deslega. Ceea ce ÅŸtie ÅŸi diavolul, ÅŸi pentru că ÅŸtia foarte bine că mânia e un foc ÅŸi că se stinge uÅŸor, ÅŸi că, după stingerea mâniei, vine prietenia, dorind ca acest foc să rămână nestins, ne-a încurcat  deseori   în   jurământ, aÅŸa că chiar de va fi încetat supărarea, rămânând legătura jurământului, să păstreze văpaia din noi ÅŸi să se întâmple una  din două: sau să ne împăcăm ÅŸi să ne călcăm jurământul, sau să nu ne împăcăm ÅŸi atunci să ne facem pe noi înÅŸine vinovaÅ£i de păcatul urii.

4, Åžtiind aÅŸadar acestea, să fugim de jurăminte ÅŸi gura noastră adesea să-ÅŸi dea osteneala să zică: „Crede-mă” ÅŸi acesta va fi pentru noi semnul întregei evlavii. Căci limba învăţată să spună acest singur cuvânt, se ruÅŸinează ÅŸi roÅŸeÅŸte de a mai spune cuvinte neruÅŸinate ÅŸi nesăbuite; ÅŸi dacă va fi iar trasă ÃŽnapoi de către nărav, va fi dojenită având atâţia pârîtori. Căci când cineva va vedea pe unul care nu jură, că spune cuvinte de ocară, va sări la el, ÅŸi va râde de el ÅŸi îngânându-l îi va zice: „Tu care ai mereu în gură vorba „Crede-mă”, n’ai curajul să juri, dar îţi pângăreÅŸti gura cu cuvinte ruÅŸinoase?” Astfel ÅŸi fără voia noastră, fiind siliÅ£i de împrejurări, ne vom întoarce la cucernicie. Dar dacă va fi nevoie să jurăm? zice cineva. Unde e călcare de lege, nu e nevoie. Dar e oare cu putinţă – va zice – să nu juri deloc? Ce spui? Dumnezeu a poruncit ÅŸi tu mai cutezi să întrebi dacă e cu putinţă să păzeÅŸti legea? Ba e peste putinţă să n’o păzeÅŸti ÅŸi din cele de faţă vreau să vă dovedesc vouă acuma că nu e peste putinţă să nu juri, ci să juri. Iată, orăşenilor li s’a poruncit ceea ce se părea că trece peste puterile multora, anume să plătească aur,  ÅŸi cea mai mare parte s’a ÅŸi strâns, că poÅ£i auzi pe perceptori: Ce zăboveÅŸti, omule ? Ce ne tot amâni din zi în zi ? Nu poÅ£i scăpa; e legea împăratului care nu rabdă întârziere. — Ei, ce zici, rogu-te? ÃŽmpăratul a poruncit să se plătească bani, ÅŸi nu se poate să nu plăteÅŸti; Dumnezeu a poruncit să fugi de jurăminte, ÅŸi tu spui că e peste putinţă să fugi de jurăminte? Azi e a ÅŸasea zi, de când vă  dau  acest sfat; acum, ca ÅŸi cum aÅŸ pleca, vreau să-mi iau rămas bun de la voi, ca să vă puneÅ£i la adăpost. Nu veÅ£i mai avea nici iertare nici îndreptăţire, mai cu seamă că, chiar de nu v’aÅŸ fi spus eu nimic, voi trebuia să vă vindecaÅ£i de acest nărav (căci nu e încurcat ÅŸi n’are nevoie de multă pregătire). Dar după ce vi s’a dat atâtea sfaturi ÅŸi îndemnuri, când veÅ£i fi aduÅŸi ca vinovaÅ£i în faÅ£a groaznicului judeÅ£, ce îndreptăţire o să găsiÅ£i, când se va cere de la voi pedeapsa pentru fărădelegea voastră? N’o să vă fie îngăduit să veniÅ£i cu nici o desvinovăţire, ci veÅ£i fi nevoiÅ£i sau să plecaÅ£i de aci pocăiÅ£i, sau să nu vă pocăiÅ£i ÅŸi să primiÅ£i pedeapsa, ÅŸi să fiÅ£i supuÅŸi la cele mai mari casne. Gândindu-vă deci la toate acestea ÅŸi plecând cu multă grijă de aici, sfătuiÅ£i-vă intre voi să păstraÅ£i in mintea voastră cu toată luarea aminte cele spuse aici, pentru că, chiar dacă aÅŸ tăcea eu, voi învăţându-vă unul pe altul, întărindu-vă ÅŸi îndemnându-vă, veÅ£i arăta că aÅ£i propăşit mult, ÅŸi, împlinind toate celelalte porunci, să vă bucuraÅ£i de cununile cele veÅŸnice; de care fie ca să aveÅ£i parte prin harul Tatălui, al Fiului ÅŸi al Duhului Sfânt. Amin.