PREDICA a X-a despre statui

din „Predicile despre statui”

PREDICA a X-a

LAUDA ACELORA CARI VENISERĂ DUPĂ MASĂ LA PREDICĂ ŞI ZUGRĂVIREA FIRII LUMII; AŞIŞDEREA ÎMPOTRIVA PĂGÂNILOR   CARI  SE  ÎNCHINĂ ZIDIRII CA LUI DUMNEZEU ŞI DESPRE LEPĂDAREA   DE   JURĂMÂNT

Ţinută între 15 şi 29 Martie

1. Mă bucur ÅŸi mă înveselesc împreună cu voi toÅ£i că sfatul, pe care vi l-am dat mai deunăzi pentru cei ce nu postesc ÅŸi de aceea lipsesc, l-aÅ£i adus la înfăptuire. Cred că mulÅ£i cari au prânzit sunt azi de faţă, ÅŸi ne umplu această frumoasă adunare ÅŸi bănuesc după aceea că adunarea noastră e mai strălucită, iar numărul ascultătorilor e mai mare. Nu în zadar, pare-se, am Å£inut atâtea cuvântări despre ei, îndemnând dragostea voastră ca să-i atrageÅ£i înspre mama lor, biserica, ÅŸi să-i încredinÅ£aÅ£i că le e îngăduit să se împărtăşească din mâncarea duhovnicească ÅŸi după hrana trupului. Vă întreb, iubiÅ£ilor: Când aÅ£i făcut mai bine? La soborul trecut când după masă v’aÅ£i dedat somnului, sau acum, când după masă v’aÅ£i întrunit ÅŸi ascultaÅ£i legile dumnezeieÅŸti? Când zăboviÅ£i în târg ÅŸi luaÅ£i parte la adunări ce nu cuprindeau în sine nimica bun, sau acuma, când staÅ£i cu fraÅ£ii voÅŸtri ÅŸi ascultaÅ£i cuvintele proroceÅŸti? Nu e ruÅŸine să mâncaÅ£i, dragii mei, ci după mâncare să staÅ£i acasă ÅŸi să vă lipsiÅ£i de această sfântă sărbătoare. Rămânând acasă, te faci mai leneÅŸ ÅŸi mai nepăsător; însă, venind aici, vei scutura somnul ÅŸi toropeala, ÅŸi nu numai toropeala, ci, lepădând toată mâhnirea, vei fi mai vesel ÅŸi mai uÅŸor în toate cele ce se întâmplă. Åži ce e nevoie să vă spun mai multe? Stai numai lângă cel ce posteÅŸte, ÅŸi îndată ai să simÅ£i mireasma lui, căci cel care posteÅŸte e ca un mir duhovnicesc, arătând ÅŸi prin limbă, ÅŸi prin ochi ÅŸi prin toate celelalte, buna stare a sufletului. Åži spun acestea nu ca să învinovăţesc pe cei ce au mâncat, ci ca să dovedesc câştigul pe care ni-l aduce postul; ÅŸi prin post nu înÅ£eleg numai lepădarea de mâncări, ci încă ÅŸi mai mult, lepădarea de păcate; pentru că ÅŸi cel ce a stat la masă, ÅŸi ascultă aci cu smerenia cuvenită, nu e cu mult întrecut de cel ce a postit; după cum iarăşi postitorul, care nu ia seama cu osârdie ÅŸi luare aminte la cele ce se spun, nu se va alege de aici cu mare folos. Cel care prânzeÅŸte ÅŸi ia parte cu râvna cuvenită la această adunare, e cu mult mai presus decât cel ce nu mănâncă ÅŸi lipseÅŸte de aici căci postul nu ne poate ajutau atâta cât ne foloseÅŸte ÅŸi ne prieÅŸte să luăm parte la învăţătura duhovnicească. Căci unde vei putea auzi aceste lucruri, asupra cărora cugeÅ£i aici? Dacă te duci în piaţă, vei da de certuri ÅŸi bătăi; dacă te duci la sfat, de grija treburilor cetăţeneÅŸti; acasă te roade grija celor casnice din toate părÅ£ile; dacă te duci la întrunirile ÅŸi adunările din for, vei da tot de lucruri pământeÅŸti ÅŸi trecătoare; căd acolo de către toÅ£i se vorbeÅŸte sau de mărfuri, de dări, de mese bogate, de vânzări de locuri, sau de alte învoieli, de testamente, de moÅŸteniri, sau de alte lucruri asemănătoare.

Åži chiar dacă te-ai duce la palatul împărătesc, ÅŸi acolo o să-i auzi vorbind de aceleaÅŸi lucruri: despre bani, despre putere, de slava care acolo e cinstită; însă nimic din ale duhului ; dar aici cu totul dimpotrivă: despre cer ÅŸi de cele ce sunt în cer, despre suflet, despre vieaÅ£a noastră, ÅŸi de ce am fost făcuÅ£i, ÅŸi de ce zăbovim aici atâta timp, ÅŸi unde mergem pornind de aici ÅŸi de ce o să dăm acolo, ÅŸi de ce trupul nostru e de lut, ÅŸi care e pricina morÅ£ii, ce e în sfârÅŸit vieaÅ£a asta ÅŸi cea viitoare: într’un cuvânt aici nu e vorba de nici un lucru pământesc, ci numai de cele duhovniceÅŸti; ÅŸi numai după ce am luat mari merinde de drum, pornim de aici cu bună nădejde.

2. Drept aceea fiindcă n’am aruncat fără rost seminÅ£ele, ci, precum v’am îndemnat, aÅ£i vânat pe toÅ£i aceia dintre voi cari lipsiseră, haide să vă răsplătesc ÅŸi eu, ÅŸi, îinprospătându-vă unele din cele spuse mai înainte, să vă dăm  ÅŸi  celelalte. Ce  am spus  mai înainte? Cercetam cum Dumnezeu a orânduit lucrurile noastre înainte de ivirea Scripturilor; ÅŸi spuneam că prin zidire a învăţat neamul nostru, desfăşurând  cerul ÅŸi punându-l la mijloc, ca o carte nesfârÅŸită, o carte folositoare îndeobÅŸte ÅŸi celor săraci cu duhul, ÅŸi înÅ£elepÅ£ilor, ÅŸi săracilor, ÅŸi bogaÅ£ilor, ÅŸi SchiÅ£ilor, ÅŸi  barbarilor ÅŸi tuturor locuitorilor pământului, o carte cu mult mai mare  decât mulÅ£imea celor  cari trebue să înveÅ£e pe ea. Am  vorbit  multe ÅŸi despre noapte ÅŸi zi, de rânduiala potrivită lor, ÅŸi de măsura păstrată cu grijă de ele; multe iarăşi despre  anotimpurile anului,  cât ÅŸi de potrivirea dintre ele. Căci după cum ziua, tot timpul anului nu are nici  măcar cu o  jumătate de ceas mai mult decât noaptea, tot astfel ÅŸi ele între dânsele au împărÅ£it deopotrivă toate zilele; ÅŸi după cum spuneam mai înainte, nu numai mărimea ÅŸi frumuseÅ£ea făpturii ne arată pe Ziditor, ci chiar însuÅŸi  felul  întocmirii  ÅŸi al facerii, care e mai  presus decât potrivirea firească.  Căci era potrivit firii  ca apa să fie purtată de pământ; acum vedem dimpotrivă că pământul e purtat de ape. Era potrivit firii ca focul  să  alerge  în sus;  acum  vedem dimpotrivă că razele soarelui sunt întoarse în jos, ÅŸi că apele sunt deasupra cerului ÅŸi că nu curg; ÅŸi că soarele alergând pe dedesupt nici nu e stins de ape, ÅŸi nici umezeala nu îl face să piară.  Pe lângă  aceasta  am  mai spus că întregul acesta e alcătuit din patru stihii potrivnice între ele ÅŸi care se războiesc necurmat, fără ca să  se   mistue una pe alta, deÅŸi  prin firea lor ar trebui ca una să fie mistuită de cealaltă. De unde se vede limpede că o putere ca ÅŸi nevăzută le opreÅŸte ca ÅŸi cu un frâu ÅŸi că voinÅ£a lui Dumnezeu le înlănÅ£uieÅŸte.

Azi vreau să stăruiesc mai mult asupra acestei cuvântări, dar treziţi-vă şi fiţi cu luare aminte la mine. Şi ca minunea să fie şi mai limpede să facem dovada acestor lucruri pornind de la trupul nostru.

Acest mic ÅŸi ÅŸubred trup al nostru e alcătuit dm patru stihii: dintr’una caldă, sângele; dintr’una uscată, fierea galbenă, dintr’una umedă, flegma (pituita) ÅŸi una rece, fierea neagră. Åži nimeni să nu-ÅŸi închipuie că această cuvântare nu e la locul ei, căci „omul duhovnicesc judecă toate, dar el nu e judecat de nimeni” (I Corint, 2, 15).

Tot astfel ÅŸi Pavel a pomenit de rosturile plugăriei, vorbindu-ne despre înviere. „Smintitule”, a zis el (I Corint, 15, 36), „ce semeni tu nu va învia, dacă nu va muri mai întâi”. Åži dacă fericitul acela vorbea de plugărie, nici pe noi nu ne va învinovăţi nimeni dacă pomenim despre ÅŸtiinÅ£a doftorilor, căci acum e vorba despre facere, ÅŸi vom avea nevoie de temelia acestei învăţături.

AÅŸadar, cum am spus mai înainte, trupul e alcătuit din patru stihii, ÅŸi dacă una din ele se află în mare răzvrătire faţă de alta, din această răzvrătire se naÅŸte moartea; cum de pildă, dacă se face prea multă fiere, se ivesc friguri, ÅŸi dacă e afară din cale de îmbelÅŸugată, aduce moartea repede, iarăşi, dacă stihia cea rece e prea îmbelÅŸugată, se iveÅŸte damblaua ÅŸi tremuriciul ÅŸi nenumărate boli, ÅŸi într’un cuvânt orice boală îşi are pricina în belÅŸugul prea mare al acestor stihii, când una din ele, trecând peste propriile ei hotare, se răzvrăteÅŸte ÃŽmpotriva altora ÅŸi strică toată rânduiala. ÃŽntreabă deci pe cel care  spune că toate s’au născut dela sine ÅŸi prin sine dăinuiesc. Dacă acest trup mic ÅŸi puÅ£intel, slujindu-se de leacuri ÅŸi ÅŸtiinÅ£a doftoricească, cu sufletul care îi chiverniseÅŸte pe dinăuntru ÅŸi cu atâta înÅ£elepciune ÅŸi atâtea alte ajutoare, nu poate fi oricând în bună stare, ci piere ÅŸi se strică, din pricina turburărilor din el, cum o lume aÅŸa de mare, având un  trup aÅŸa de năpraznic, ÅŸi alcătuit din aceleaÅŸi stihii, ar putea să rămână  atâta  vreme neturburat, dacă n’ar fi călăuzit de pronia dumnezeiască? Åži nici n’ar putea să aibă rost ca trupul nostru, ajutat de pronie ÅŸi pe dinăuntru ÅŸi pe dinafară, abia să poată izbuti să se păstreze, iar lumea aÅŸa de mare, neajutată de nici o pronie, în timp de atâţia ani să nu sufere nici unul din relele pe care le sufere trupul nostru. Căci cum se face, rogu-vă, că nici una din aceste stihii, nu trece peste hotarele ei, ÅŸi nu le mistuie pe toate celelalte? Cine le-a împreunat la început? Cine le-a încătuÅŸat? Cine le-a înfrânat? Cine le stăpâneÅŸte de atâta vreme? Căci dacă trupul lumii n’ar fi fost alcătuit din mai multe stihii, n’ar părea peste putinţă cele spuse mai sus (rânduiala aceasta); dar când la început lupta dintre stihii a fost aÅŸa de mare, cine e aÅŸa de smintit să creadă că aceste stihii s’au unit ÅŸi au rămas împreunate de la sine, fără să le silească nimeni? Dacă noi, când ne duÅŸmănim între noi, nu din fire, ci din voinÅ£a noastră, ÅŸi tot nu ne întâlnim de la sine, atât timp cât rămânem duÅŸmani ÅŸi suntem supăraÅ£i unul pe altul, ci avem nevoie de altcineva care să ne împreune, ÅŸi după ce ne-a împreunat, să ne silească ÅŸi să ne înduplece să trăim în pace, ÅŸi să nu ne mai înverÅŸunăm; atunci, cum s’ar fi împreunat stihiile, cari nu-s înzestrate nici cu judecată ÅŸi fără de nici o simÅ£ire, fiindu-ÅŸi duÅŸmane ÅŸi protivnice de la fire, ÅŸi cum ar fi putut rămânea una cu alta, dacă nu era o putere oarecare nespusă, care să le adune, ÅŸi adunându-le să le Å£ină mereu legate cu acest lanÅ£?

3. Nu vezi cum trupul, după ce a sburat sufletul din el, se iroseÅŸte ÅŸi se veÅŸtejeÅŸte ÅŸi se prăpădeÅŸte, ÅŸi fiecare stihie (din care era alcătuit) se întoarce la soarta ei? AÅŸa s’ar întâmpla ÅŸi cu lumea aceasta, dacă puterea care veÅŸnic o cârmueÅŸte n’ar fi încredinÅ£at-o proniei Lui ca să-i poarte de grijă. Căci dacă corabia fără cârmaci nu stă deasupra, ci uÅŸor se scufundă, cum ar fi dăinuit lumea atâta vreme, dacă n’o cârmuia nimeni? Åži ca să nu spun mai mult, socotesc că lumea e o corabie, că pământul de dedesubt e talpa corăbiei, că cerul e pânza ei, oamenii sunt călătorii de pe ea, . ÅŸi că genunea de dedesubt e marea; cum de atâta vreme nu s’a scufundat corabia? Lasă corabia numai o zi fără cârmaci ÅŸi o să vezi că se scufundă; dar lumea n’a păţit aÅŸa ceva, măcar că are cinci mii de ani ÅŸi mai bine. Åži ce vorbesc de corabie? Cineva îşi face în vie un bordeiu, ÅŸi după cules pleacă ÅŸi lasă pustiu, iar bordeiul adesea nu dăinueÅŸte nici două zile,  ci se destramă ÅŸi în scurt timp se năruie. AÅŸadar un bordei nu poate să dăinuiască, dacă nu îngrijeÅŸti de el; iar zidirea aceasta atât de mare, de frumoasă ÅŸi de minunată, ÅŸi orânduiala zilei ÅŸi a nopÅ£ii, ÅŸi ceata anotimpurilor ce se urmează rând pe rând, ÅŸi mersul firii aÅŸa de felurit ÅŸi deosebit în toate timpurile, pe pământ, pe mare, în văzduh, la plante ÅŸi la animalele sburătoare, înnotătoare, păşitoare, târâtoare, ÅŸi la neamul oamenilor, mai presus decât la toate acestea ar fi putut dura atâta vreme, dacă nu avea o pronie (s’o călăuzească)? Apoi străbate cu mintea livezile, grădinile, neamurile de flori, toate ierburile, culorile ÅŸi miresmele lor, chipul, aÅŸezarea, ba chiar numai numele lor, copacii roditori ÅŸi neroditori, firea metalelor, a lighioanelor de pe pământ, a celor din mare, a celor înnotătoare, a celor ce sboară prin văzduh, munÅ£ii, dumbrăvile, pădurile, livada de jos ÅŸi cea de sus (căci ÅŸi pe pământ e livadă, ÅŸi în cer): florile felurite ale stelelor, jos trandafirii, sus curcubeul. Vrei să-Å£i dovedesc că ÅŸi la păsări e o livadă? Uită-te la trupul înflorit al păunului, care întrece orice culoare, ÅŸi la păsărelele porfirii. GândeÅŸte-te la frumuseÅ£ea cerului, de când fiinÅ£ează ÅŸi nu s’a ÅŸtirbit, ci, ca ÅŸi cum azi ar fi plăsmuită, aÅŸa e de luminoasă ÅŸi strălucitoare; uită-te la pântecele pământului care naÅŸte de atâta vreme, cum nu ÅŸi-a sleit puterea lui. GândeÅŸte-te la izvoare, cum ţâşnesc ÅŸi nu au secat; de când sunt, necontenit curgând ÅŸi ziua ÅŸi noaptea; cugetă la mare, câte râuri primeÅŸte ÅŸi n’a trecut de marginile ei. Dar până unde să urmărim cele ce nu se pot cuprinde? Cade-se să spunem despre fiecare din cele pomenite: „Cât de minunate-s lucrurile tale, Doamne. Toate cu înÅ£elepciune le-ai făcut”, (Psalm, 103, 24)”.

Dar care e cuvântul înÅ£elept al păgânilor, ori de câte ori le pomenim toate astea: frumuseÅ£ea lumii, podoaba ei, belÅŸugul ÅŸi prisosul în toate? „Tocmai asta e”, spun ei, „cea mai mare gricină a vinei, că Dumnezeu a făcut lumea aÅŸa de frumoasă ÅŸi de mare; căci dacă n’ar fi fâcut-o mare ÅŸi frumoasă, n’am fi socotit-o drept Dumnezeu.   Acuma   însă,   uimiÅ£i  de  mărimea ei, ÅŸi minunându-ne de a ei frumuseÅ£e, am socotit-o Dumnezeu”. Dar vorbirea aceasta e deÅŸartă;   cum că  nu frumuseÅ£ea ÅŸi podoaba lumii, ci neÅŸtiinÅ£a e pricina nelegiuirii lor, o dovedim noi cari niciodată n’am păţit aÅŸa ceva. Căci noi de ce nu am socotit-o Dumnezeu? Nu o vedem cu aceiaÅŸi ochi ca ÅŸi ei? Nu ne înfruptăm în lume de aceleaÅŸi lucruri ca ei? N’avem acelaÅŸi suflet? N’avem acelaÅŸi trup? Nu călcăm acelaÅŸi pământ? Cum se face că aceeaÅŸi frumuseÅ£e ÅŸi mărime nu  ne-a înduplecat să credem ÅŸi noi ca ei? Åži lucrul  acesta, se vede limpede nu numai de aci, ci ÅŸi din altă parte. Åži dacă ei au îndumnezeit lumea din pricina frumuseÅ£ii ei, ÅŸi nu din pricina smintelii lor, să ne spună ei de ce s’au închinat la maimuţă, la crocodil ÅŸi la câine, la cele mai de rând dobitoace? Cu adevărat: „S’au dedat la gânduri deÅŸarte, ÅŸi inima lor cea fără pricepere s-a cufundat în întunerec. S’au fălit că sunt înÅ£elepÅ£i ÅŸi au înnebunit” (Rom. 1, 21-22).

4. Dar noi le vom răspunde nu numai cu acestea, ci vom spune ceva mai mult. Căci Dumnezeu odinioară prevăzând aceasta, le-a luat — potrivit înÅ£elepciunii Sale — ÅŸi acest prilej; de aceea a făcut lumea nu numai minunată ÅŸi mare, ci ÅŸi pieritoare ÅŸi trecătoare ÅŸi a pus într-însa multe dovezi de ÅŸubrezenie, făcând ÅŸi cu ea ceea ce a făcut cu apostolii. Åži ce a făcut cu apostolii? Pentru că făceau multe ÅŸi mari semne ÅŸi minuni, a îngăduit ca ei să fie mereu biciuiÅ£i, alungaÅ£i, băgaÅ£i la închisoare, să rabde boli trupeÅŸti, să fie în necurmate obidi, pentru ca mulÅ£imea minunilor să nu-i facă să treacă drept zei în ochii oamenilor; de aceea, după ce le-a dăruit atâta har, a îngăduit ca trupul să le fie muritor ÅŸi al multora din ei chiar bolnăvicios; ÅŸi n’a îndreptat slăbiciunea lor, ca să dea chezăşie cât mai limpede că firea lor e muritoare. Åži nu e a mea vorba aceasta, ci a lui Pavel care spune: „Căci dacă aÅŸ vrea să mă laud, n’aÅŸ fi nebun; dar mă feresc de laudă ca să n’aibă despre mine nimeni o părere mai înaltă decât ce vede în mine sau aude de la mine”. (II Corint. 12, 6). Åži iarăşi: „Avem comoara aceasta în niÅŸte vase de lut” libidem 4, 7). Åži ce înseamnă: „în vase de lut”? Vrea să zică, în acest trup muritor ÅŸi peritor. Căci precum oala se face din lut ÅŸi foc, tot astfel ÅŸi trupul acelor sfinÅ£i, fiind de lut ÅŸi primind puterea focului duhovnicesc, s’a făcut oală. Åži de ce s’a făcut aceasta? De ce a pus Dumnezeu o astfel de comoară ÅŸi atâta belÅŸug de har într’un trup vremelnic? „Pentru ca această nespusă putere să fie dată lui Dumnezeu,  ÅŸi nu  nouă” (ibidem), pentru ca atunci când îi vezi pe apostoli înviind morÅ£ii, iar ei fiind bolnavi, ÅŸi neputându-se scăpa de boală, să ÅŸtii că învierea morÅ£ilor nu s’a făcut prin puterea celui ce i-a înviat, ci prin puterea Duhului. Cum că boleau mereu, auzi ce spune apostolul despre Timotei (I Tim. 5, 23): „FoloseÅŸte-te doar de puÅ£in vin din pricina stomacului tău ÅŸi a deselor tale slăbiciuni”. Åži iarăşi despre altul (II Timot. 4, 20): „Pe Trofim l-am lăsat bolnav la Milet”. Åži scriind Filipenilor, le spunea (Filip. 2, 27): „Epafrodit a fost bolnav pe moarte”. Dacă ei chiar aÅŸa fiind, ÅŸi oamenii totuÅŸi îi luau   drept zei ÅŸi se pregăteau să le aducă jertfe, zicând: „S’au coborît la noi niÅŸte oameni asemenea cu zeii” (Fapt. Ap. 14, 10); dacă nu s’ar fi întâmplat acestea, până la ce nelegiuire n’ar fi mers ei, văzând minunile lor? AÅŸadar, după cum la ei, din pricina mărimii ÅŸi felului minunilor lor, a îngăduit ca ei să fie bolnavi ÅŸi să fie încercaÅ£i de multe ispite, ca să nu se socoată  zei, tot astfel a făcut  ceva asemănător ÅŸi cu zidirea, căci a făcut-o mare ÅŸi frumoasă, dar trecătoare în acelaÅŸi timp. Iar Scriptura ne învaţă amândouă aceste lucruri.

Când  ne   povesteÅŸte   frumuseÅ£ea  cerurilor; zice: „Cerurile   spun   slava  lui  Dumnezeu (Psalm. 18, 11). Åži iarăşi, (Isaia 40, 22): „Care a aÅŸezat cerul ca o boltă, ÅŸi l-a întins ca un cort pe pământ”; ÅŸi aÅŸijderea (Isus Sirah 43, 13) „Cel care Å£ine rotogolul cerului”. Iar altul arătând că, deÅŸi e mare ÅŸi frumoasă (zidirea), totuÅŸi e trecătoare, a zis (Psalm. 101, 26-27):  ,La început tu,  Doamne,  ai întemeiat  pământul ÅŸi cerurile sunt lucrurile mâinilor tale; ele vor pieri, iar tu vei rămâne, toate se vor învechi ca un veÅŸmânt; ÅŸi ca pe un acoperământ le vei schimba, ÅŸi schimba-se-vor”. Åži iarăşi tot David spune  despre  soare  (Psalm.  18, 5): „Ca un mire iese din cămara lui, ÅŸi se bucură ca un uriaÅŸ să alerge pe calea lui”. Vezi cum Å£i-a pus in  faÅ£a   ochilor frumuseÅ£ea ÅŸi   totodată mărimea astrului? Căci cum se iveÅŸte un mire din  odaia lui, tot astfel ÅŸi soarele îşi trimete razele lui sub zori, ÅŸi împodobind cerul ca ÅŸi cu o maramă  de  ÅŸofran,  rumenind  norii, ÅŸi alergând fără poticnire toată ziua, nu este oprit din drum de nici o piedică. Ai văzut frumuseÅ£ea lui? I-ai văzut mărimea? Vezi acum ÅŸi dovada slăbiciunii lui. Căci, vrând să dovedească ÅŸi aceasta, un înÅ£elept zicea  (Ecles. 17, 26): „Ce e mai luminos ca soarele? Åži totuÅŸi se întunecă ÅŸi el”.  Åži slăbiciunea  lui  se   poate vedea nu  numai  din aceasta, ci chiar ÅŸi din întâlnirea norilor. Căci când un nor aleargă pe dedesubtul lui, el, trimeţându-ÅŸi razele, ÅŸi încercând să sfâşie norul, nu a putut, căci norul era mai gros, ÅŸi nu vrea să se dea la o parte. Dar el, vei zice tu, hrăneÅŸte seminÅ£ele. Dar nu le hrăneÅŸte numai el singur, ci este nevoie ÅŸi de pământ, de rouă, de ploi, de vânturi, ÅŸi de un timp priincios în tot anul;  dacă nu ajută acestea toate, folosul soarelui e zadarnic. Dar pentru Dumnezeu nu se cade să aibă nevoie de  alÅ£ii, pentru ceea  ce  vrea să  facă;   căci însuÅŸirea proprie lui Dumnezeu e să n’aibă nevoie de nimic. Căci El nu  face să răsară astfel  seminÅ£ele  din  pământ,   ci  doar a poruncit, ÅŸi toate au încolÅ£it. Åži iarăşi, ca să înveÅ£i că nu firea stihiilor face totul, ci porunca Lui, ÅŸi că El a făcut să se ivească chiar lucruri ce nu erau, a făcut să cadă, pentru ludei, mana fără ajutorul nimănui. „Le dădu lor, zice (Psalm. 77,24), „pâinea cerului”. Åži ce spun că soarele are nevoie de alte lucruri pentru ca să facă să crească roadele?

Nici pentru rostul lui, el nu îşi ajunge singur sieÅŸi; căci spre a merge, are nevoie de cer, ca de o podea sub picioare, ÅŸi ca să strălucească are nevoie de curăţenia ÅŸi subÅ£irimea văzduhului. Dacă văzduhul se îngroaÅŸe peste măsură, el nu mai poate să-ÅŸi arate lumina, ÅŸi iarăşi ca să nu fie nesuferit pentru toÅ£i ÅŸi să nu ardă totul, are nevoie de răceală ÅŸi de rouă. Atunci dacă îl biruie celelalte stihii ÅŸi îi îndreptează slăbiciunea lui (îl biruie, de pildă norul ÅŸi zidul ÅŸi alte lucruri ce-i ascund lumina; îi îndreptează neorânduiala lui roua, izvoarele ÅŸi reveneala aerului), cum poate el fi Dumnezeu? Căci Dumnezeu trebuie să n’aibă nevoie ÅŸi să nu ducă lipsă de nimic, ÅŸi peste toate să fie pricina tuturor bunurilor ÅŸi să nu fie împiedicat de nimeni, după cum spune despre Dumnezeu Pavel ÅŸi proorocul Ieremia, acesta vorbind în numele Lui (23, 4) i „Eu umplu cerul ÅŸi pământul”, zice Domnul; „Eu sunt Dumnezeu care se apropie, nu Dumnezeu care stă departe”. Åži iarăşi David (Psalm 15, 2): „Grăit-am către Domnul: Tu eÅŸti Dumnezeul meu, fiindcă n’ai nevoie de bunurile mele”. Iar Pavel arătând că El n’are nevoie de nimic, ÅŸi dovedind că cele două însuÅŸiri de căpetenie ale lui Dumnezeu sunt să n’aibă nevoie de nimic, ÅŸi să hărăzească toate tuturor, zice astfel (Fapt. Ap. 17, 24. 25): „Dumnezeu care a făcut cerul, pământul ÅŸi marea, n’are nevoie de nimic, ci EI dă tuturor vieaţă ÅŸi duh, ÅŸi toate”.

5. Puteam să pomenim ÅŸi de celelalte stihii, de cer, de văzduh, de pământ, de mare, arătând slăbiciunea lor, ÅŸi cum fiecare are nevoie de celălalt, fără de care piere ÅŸi se strică. Căci pământul, dacă ar fi lipsit de izvoare ÅŸi de umezeala care-i vine de la mare ÅŸi râuri, ar pieri în curând de arÅŸiţă; ÅŸi toate celelalte stihii au nevoie una de alta; văzduhul de soare, precum ÅŸi soarele de văzduh, dar, ca să nu întindem prea mult cuvântarea, va fi de ajuns că prin cele spuse am dat destule prilejuri celor cari voiesc să cerceteze. Dacă soarele, cea mai minunată din toate făpturile, ne dovedeÅŸte că este aÅŸa de slab ÅŸi nevolnic, cu atât mai mult celelalte părÅ£i ale lumii; ÅŸi cum am spus, lăsând celor doritori de osteneală să culeagă acele pilde, eu vă voiu vorbi iarăşi din Scripturi dovedindu-vă că nu numai soarele, ci chiar toată lumea e supusă stricăciunii. Căci dacă stihiile se mistuie una pe alta, puterea soarelui fiind ÅŸtirbită de venirea frigului mai mare, iar aceasta fiind mistuită la rândul ei de căldura ce vine ÅŸi o biruie, ÅŸi stihiile fac ÅŸi suferă una prin alta însuÅŸiri ÅŸi orânduiri potrivnice: aceasta dovedeÅŸte foarte limpede că ele sunt vremelnice, nefiind altceva decât niÅŸte trupuri. Dar pentru că o astfel de cuvântare e cu mult mai presus de puterile smereniei   noastre,   haide  să  vă  desfătez auzul, mânându-vă  la  dulcele  izvor al Scripturilor. Nu vă voi vorbi în parte  despre cer ÅŸi pământ, ci vă voi arăta cum  apostolul   dovedeÅŸte   aceasta  deopotrivă  pentru  orice  făptură, spunând  limpede că  orice  făptură slujeÅŸte  acum  stricăciunii, ÅŸi de ce  slujeÅŸte, ÅŸi când se va schimba, ÅŸi în ce  stare va trece. Căci, după ce a spus (Romani 8, 18): „Patimile vremii de acum nu sunt vrednice a se asemăna cu slava ce are să ni se desvăluiască nouă”, a adăogat:  „Căci nădejdea făpturii aÅŸteaptă descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Făptura a fost supusă deÅŸertăciunii, nu de bună voie, ci din pricina aceluia care a supus-o întru nădejde” (Rom. 8, 19-20). Uite ce vrea să spună  el: Făptura a fost   făcută pieritoare, pentru că aÅŸa a poruncit Dumnezeu, iar Dumnezeu a poruncit astfel din pricina neamului nostru; fiindcă avea să-l nutrească pe omul vremelnic, ÅŸi că trebuia să fie ÅŸi ea tot astfel, căci nu se cuvenea ca niÅŸte  trupuri  vremelnice să trăiască într’o făptură  nesupusă  stricăciunii. Dar a  zis  totuÅŸi că nu va rămâne  astfel, ci (Rom. 8,  21) „Şi   însăşi  făptura va fi  slobozită  din robia stricăciunii”.  Apoi,  arătând  când va fi acest lucru, ÅŸi prin cine se va face, a spus:  „Spre libertatea slavei  fiilor lui Dumnezeu”. Când vom învia, spune apostolul, ÅŸi vom fi căpătat trupuri nesupuse  stricăciunii, atunci ÅŸi trupul cerului ÅŸi al pământului ÅŸi al lumii întregi va fi neperitor ÅŸi nesupus stricăciunii. Drept aceea când vezi  soarele  răsărind,  preamăreÅŸte pe făcător; când îl vei vedea ascunzându-se ÅŸi pierind, învaţă slăbiciunea firii ÅŸi să nu i te mai închini ca unui Dumnezeu. De aceea Dumnezeu a adus dovada slăbiciunii stihiilor firii nu numai prin aceasta, ci a însărcinat pe oameni, robii Lui, să poruncească stihiilor, astfel încât, chiar dacă n’ai cunoaÅŸte starea lor de ÅŸerbie după înfăţiÅŸare, să înveÅ£i de la cei care le poruncesc, că ele toate sunt tovarăşele tale de robie. Ci zice Isus al lui Navi (Iosua 10, 12): „Să stea soarele deasupra Gabaonului, ÅŸi luna deasupra văii Aialon”. Åži iarăşi proorocul Isaia (38, 8), în timpul regelui Ezechia, l-a făcut să meargă înapoi, iar Moise a poruncit văzduhului ÅŸi mării ÅŸi pământului ÅŸi pietrelor; Elisei a schimbat firea apelor, trei băieÅ£i au răpus firea focului. Vezi cum din amândouă părÅ£ile Dumnezeu a avut grijă de noi, făcându-ne să cunoaÅŸtem dumnezeirea Lui prin frumuseÅ£ea făpturilor Lui, iar pe de altă parte din pricina slăbiciunii lor, neingăduindu-ne să ajungem a ne închina lor?

6. Drept aceea mai presus decât toate acestea să slăvim pe Cel ce are grijă  de noi, nu numai prin vorbe, ci ÅŸi prin fapte, ÅŸi să arătăm cel mai aÅŸezat fel de vieaţă, atât cu privire la alte lucruri, cât ÅŸi cu privire la lepădarea de jurăminte. Căci nu orice  păcat cere  aceeaÅŸi pedeapsă, ci acele mai uÅŸor de îndreptat  trag după ele o pedeapsă mai mare; lucru la care se gândea ÅŸi Solomon, când spunea (Prov. 6, 30. 32): „Nu e de mirare, dacă cineva a fost prins furând; căci fură, ca să-ÅŸi sature sufletul său flămând; însă curvarul din pricina lipsei minÅ£ii sale dobândeÅŸte pierderea sufletului său. Iată ce vrea el să spună; e greu păcatul săvârÅŸit de un hoÅ£, dar nu aÅŸa de greu ca cel săvârÅŸit de un curvar; căci acela, deÅŸi are o pricină de rând, totuÅŸi poate spune că a fost silit de nevoie, pe când acesta, fără să-l silească nici o nevoie, numai din sminteală cade în prăpastia păcatului. Acest lucra se poate spune ÅŸi despre cei cari jură: ÅŸi aceÅŸtia n’au altă, pricină, decât numai nesocotinÅ£a. Åžtiu că vorbele mele vă cad greu ÅŸi sunt supărătoare ÅŸi vă plictisesc dându-vă mereu aceeaÅŸi povaţă ; ci eu nu voiu înceta, pentru ca voi să vă lăsaÅ£i de urâtul nărav al jurăminfeior, măcar de teama stăruinÅ£ei mele îndârjite. Căci dacă judecătorul acela crud ÅŸi neîndurător (Luca 18, 2 etc.), temându-se de stăruinÅ£a văduvei, ÅŸi-a schimbat obiceiurile, cu atât mai vârtos să faceÅ£i voi acest lucru, mai ales că eu stărui atâta, nu pentru mine, ci pentru mântuirea voastră; ba încă fac acest lucru. ÅŸi pentru mântuirea mea, căci socot că meritele voastre sunt bunurile mele. Åži aÅŸ vrea ca să aveÅ£i ÅŸi voi grijă de sufletul vostru, cum mă ostenesc ÅŸi mă necăjesc eu pentru mântuirea voastră; în felul acesta osteneala mea de a vă îndrepta ar lua un sfârÅŸit. Åži ce e nevoie de multe vorbe? Dacă n’ar fi nici gheena, nici pedeapsă pentru îndărătnici nici răsplată pentru cei ascultători, iar eu, apropiindu-mă de voi, aÅŸ cere acest lucru ca un dar, oare nu mi l-aÅ£i încuviinÅ£a? Nu mi-aÅ£i îndeplini rugămintea mea, când vă cer un lucru aÅŸa de mic?

Când însă Cel care îl cere e Însuşi Dumnezeu, şi face aceasta pentru voi care îl daţi, nu pentru El care îl primeşte: cine ar fi aşa de nerecunoscător, de nenorocit şi ticălos, ca să nu dea lui Dumnezeu darul pe care el îl are, mai ales când acest dar are să-l dobândească tot acela care-l dă? Drept aceea, cugetând la ceea ce vă spusei, când vă întoarceţi acasă, spuneţi-vă iar în gând tot ce aţi auzit aici, şi îndreptaţi prin orice mijloc pe cei cari nu sunt cu luare aminte, pentru ca să căpătăm răsplata pocăinţei noastre şi a altora, prin harul Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.