din „Predicile despre statui”
Predica a XI-a
Mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru scăparea de relele aşteptate de pe urma răzvrătirii şi pomenire despre cele ce s-au întâmplat atunci; apoi mustrare pentru acei ce bârfesc trupul nostru şi, îndeobşte, despre zidirea omului, iar Ia sfârşit despre felul cum trebuie să ne ferim de jurăminte
Ţinută la 29 Martie
Când mă gândesc la furtuna trecută ÅŸi la liniÅŸtea de acum, nu încetez de a spune: Binecuvântat să fie Dumnezeu care face ÅŸi preface toate, care a făcut lumină din întunerec (Amos 5, 8 ÅŸi Iov 37, 15), care te duce la porÅ£ile Iadului ÅŸi te aduce înapoi [Biblia I Regi 2:6] care mustrează ÅŸi nu omoară. Vrem ca ÅŸi voi să spuneÅ£i aceasta necurmat ÅŸi să nu conteniÅ£i. Căci dacă El ne face nouă bine prin fapte, de ce iertare am mai putea noi să ne învrednicim, dacă nu L-am răsplăti măcar cu vorba? De aceea vă îndemn să nu încetaÅ£i nici odată de a-I aduce mulÅ£umiri. Căci dacă vom fi fost mulÅ£umitori pentru cele dintâi, de bună seamă că vom avea parte ÅŸi de alte bunuri mai mari* Să spunem deci necontenit: Binecuvântat e Dumnezeu care ÅŸi nouă ne-a îngăduit să vă punem cu încredere masa obiÅŸnuită (masa – merindea- spirituală), ÅŸi vouă v’a hărăzit să auziÅ£i fără teamă predicile noastre! Binecuvântat e Dumnezeu, pentru că ne-am adunat aci, nu ca să mai fugim de primejdiile din afară, ci din dorinÅ£a de a asculta; pentru că ne-am strâns nu cu teamă, grijă ÅŸi spaimă, ci cu încredere, scuturându-ne de toată frica, din pricina căreia, în zilele trecute, nu steteam întru nimic mai bine decât cei mânaÅ£i de valuri în mijlocul mării, aÅŸteptând din ceas în ceas să se scufunde, speriaÅ£i toată ziua de nenumărate svonuri, turburaÅ£i ÅŸi zgâlţâiÅ£i din toate părÅ£ile, plini de curiozitate întrebând în fiecare zi: Cine a venit din tabără? Åži ce-a vestit când a venit? Oare e adevărat sau e minciună ce se spune? Åži trecându-ÅŸi nopÅ£ile fără somn ÅŸi uitându-se cu ochii în lacrimi la cetate (Antiohia), ca la una ce era menită pieirii. De aceea am tăcut ÅŸi noi zilele trecute, când toată cetatea noastră era golită, mai toÅ£i porniseră spre pustie, iar cei rămaÅŸi erau acoperiÅ£i de norul tristeÅ£ii. Căci sufletul, odată plin de mâhnire, nu mai e în stare să asculte nimic. De aceea ÅŸi prietenii lui Iov, venind la el, văzând nenorocirea casei lui, iar pe cel drept ÅŸezând plin de răni pe bălegar, ÅŸi-au sfâşiat veÅŸmintele, au gemut ÅŸi s-au aÅŸezat în tăcere lângă el, arătând prin aceasta că, la început, pentru cei suferinzi nu e nimic mai potrivit, decât liniÅŸtea ÅŸi tăcerea, căci mâhnirea lui Iov era prea mare spre a putea fi alinată prin mângâieri. De aceea ÅŸi evreii, când de nevoie se îndeletniceau cu lutul ÅŸi ziditul, văzând pe Moise venind la ei n-au putut din pricina nemerniciei ÅŸi necazului lor să fie cu luare aminte la ceea ce le spunea el. Åži ce e de mirare că au păţit aÅŸa ceva niÅŸte oameni slabi de înger, de vreme ce aflăm că ÅŸi ucenicii lui Hristos au căzut în această boală? Căci după acea Cină de Taină, când luându-i Iisus vorbea cu ei la o parte, la început ucenicii îl întrebau: Unde mergi, Doamne? După ce însă le-a spus relele ce aveau să dea peste dânÅŸii: războaie, prigoniri, duÅŸmănii din toate părÅ£ile, bătăi, închisori, răpiri, sufletul lor, fiind apăsat, ca de o mare greutate, de grozăvia celor spuse cât ÅŸi de mâhnirea ce le-o aducea viitorul, a rămas încremenit. De aceea, vâzându-i pe ei Hristos aÅŸa de răvăşiÅ£i, le spunea mustrându-i: „Merg Ia Tatăl meu ÅŸi nici unul dintre voi nu mă întreabă: Unde mergi? ci, fiindcă v’am spus acestea, sufletul vostru s-a umplut de mâhnire”. (Ioan 16, 5-6).
Din aceeaşi pricină am tăcut şi noi înainte, aşteptând prilejul de faţă. Căci dacă acela care are de gând să roage pe cineva ceva, chiar dacă înfăţişează o cerere cuminte şi cuviincioasă, caută totuşi un prilej nemerit, ca să se apropie de cel de la care aşteaptă împlinirea cererii, într-un moment când acesta e blajin şi bine dispus şi astfel, cu ajutorul clipei potrivite, să ajungă la ţelul dorit; cu atât mai mult vorbitorul trebuie să caute timpul nemerit, ca să cuvânteze în faţa unui ascultător plin de voioşie şi slobod de orice grijă sau mâhnire, după cum am făcut şi noi acum.
2. Acum, aÅŸadar, după ce aÅ£i alungat tristeÅ£ea, vrem să împrospătăm pomenirea celor spuse mai înainte, ca astfel, cuvântarea să fie mai desluÅŸită pentru voi. Căci ceea ce am spus despre zidirea lumii, că adică Dumnezeu a făcut-o nu numai frumoasă, minunată ÅŸi mare, dar totodată ÅŸi slabă ÅŸi supusă stricăciunii, ÅŸi că despre aceste însuÅŸiri ale creaÅ£iei ne-a dat multe dovezi, chivernisindu-le ÅŸi pe cele bune ÅŸi pe cele rele spre folosul nostru, prin frumuseÅ£ea ei (a lumii) silindu-ne să admirăm pe Ziditor, iar prin slăbiciunea ei, împiedicându-ne de a ne închina făpturii: aceasta se poate vedea că s-a întâmplat ÅŸi cu trupul nostru. MulÅ£i, ÅŸi dintre duÅŸmanii adevărului ÅŸi dintre cei ce stau de partea noastră se întreabă de ce acesta – trupul nostru – e vremelnic ÅŸi supus stricăciunii. MulÅ£i păgâni ÅŸi eretici tăgăduiesc chiar că ar fi fost făcut de Dumnezeu. într’adevăr ei, socotind murdăriile, sudoarea, lacrimile, trudele, suferinÅ£ele ÅŸi celelalte neajunsuri ale trupului, spun că acesta nu e vrednic de a fi zidit de Dumnezeu, Dar eu, când vine vorba despre astfel de lucruri, aÅŸ spune mai întâi aÅŸa: Nu-mi pune înainte pe omul acesta decăzut, lipsit de cinste, osândit; dacă vrei să afli ce fel de trup ne-a plăsmuit Dumnezeu la început, să mergem în rai să vedem pe om aÅŸa cum a fost la început. Căci trupul acela nu era vremelnic ÅŸi supus stricăciunii, ci ca o statuie de aur ieÅŸită proaspăt din cuptor ÅŸi strălucind de-Å£i lua ochii; aÅŸa era trupul acela slobod de orice stricăciune, nici trudit de muncă, nici întinat de sudoare, neîmpresurat de griji ÅŸi de mâhnire, nici suferind de ceva care să-i aducă stricăciune. Dar, după ce n-a ÅŸtiut să se bucure cumpătat de fericirea lui, ci a jignit pe binefăcătorul său, socotindu-l pe demonul înÅŸelător mai vrednic de crezare decât pe Dumnezeu, care îl pusese pe om la loc de cinste; după ce, aÅŸadar, omul a nădăjduit să ajungă el Dumnezeu făcându-ÅŸi despre sine o idee mai înaltă decât era vrednic; atunci, de bună seamă, Dumnezeu, cuminÅ£indu-l ÅŸi prin fapte, îl făcu pieritor ÅŸi supus stricăciunii, ÅŸi totodată îl făcu rob ÅŸi acestor numeroase nevoi (trupeÅŸti), nu din ură, nici ca să se lepede de el, ci din grijă pentru el, ca să împiedice din faşă acea îngâmfare rea ÅŸi ucigaşă, nelăsând-o să meargă mai departe, ci învăţându-l pe el prin însăşi proba faptelor, că e muritor ÅŸi vremelnic, ÅŸi astfel încredinţându-l să nu-ÅŸi mai închipuie ÅŸi să nu mai viseze nici odată asemenea lucruri. Căci diavolul zisese: „VeÅ£i fi ca ÅŸi Dumnezeu”. (Geneza 3,5). Voind, aÅŸadar, Dumnezeu să-i smulgă din rădăcină această părere, a făcut trupul lui bolnăvicios ÅŸi nevoiaÅŸ, învăţându-l, prin însăşi firea lucrurilor, să nu zămislească vreodată în capul lui un astfel de gând. Åži cum că aceasta e adevărat, se vede mai ales ÅŸi din cele întâmplate cu el; căci după acea nădejde, a fost pedepsit cu această osândă. Åži dă-Å£i seama acum de înÅ£elepciunea lui Dumnezeu n-a îngăduit să moară el (Adam) întâi, ci a făcut ca fiul său (Abel) să pătimească acest lucru, pentru ca, văzând în faÅ£a ochilor trupul acestuia veÅŸtejindu-se ÅŸi putrezind, să se aleagă din această priveliÅŸte cu o mare învăţătură filosofică, ÅŸi să plece de acolo cuminÅ£it cum se cade.
Ceea ce am spus reiese foarte limpede ÅŸi din cele întâmplate, ÅŸi se va desluÅŸi nu mai puÅ£in ÅŸi din cele ce voi spune de aci încolo. Căci dacă, cu toate că trupul e înlănÅ£uit de o asemenea nevoie ÅŸi toÅ£i oamenii mor, pier ÅŸi putrezesc în văzul tuturor ÅŸi se prefac în cenuşă iar filosofii păgâni împlinesc definiÅ£ia lor despre om cu această însuÅŸire (de a fi muritor), ca ceva de căpetenie (căci fiind întrebaÅ£i: Ce este omul ? ei au răspuns: o fiinţă muritoare înzestrată cu judecată); dacă, deci, deÅŸi toÅ£i au recunoscut acest lucru, unii au cutezat să se nemurească pe sine în părerile celor mulÅ£i, ÅŸi, cu toate că moartea lor s-a întâmplat în văzul lumii, au stăruit să fie proclamaÅ£i ca zei ÅŸi au ÅŸi fost cinstiÅ£i ca atare; dacă, aÅŸadar, nu s-ar fi ivit moartea ca să-i înveÅ£e pe toÅ£i că firea e vremelnică ÅŸi supusă stricăciunii, până la ce nelegiuire nu s-ar fi coborît o mulÅ£ime de oameni? Drept aceea ascultă ce zice prorocul despre un rege barbar care suferea de o asemenea sminteală: „ Voi pune tronul meu deasupra stelelor lui Dumnezeu, ÅŸi voi fi asemenea Celui prea înalt”. (Isaia 14,13-l4), Åži apoi, bătându-ÅŸi joc de el ÅŸi vestind moartea lui, zice; „Sub tine vor aÅŸterne putreziciunea ÅŸi învelitoare îţi vor fi viermii” (Isaia 14, 11). înÅ£elesul vorbelor sale este următorul: „Fiind un om pe care îl aÅŸteaptă un astfel de sfârÅŸit ai îndrăsnit să-Å£i închipui asemenea lucruri? .Åži iarăşi despre un altul, anume despre regele Tirienilor, care pregătea tot aÅŸa ceva ÅŸi voia să fie luat drept zeu, spune: „Dar tu nu eÅŸti Dumnezeu, ci om, ÅŸi cei care te vor împunge vor spune aceasta” (Ezech. 28, 9). Astfel, de la început, Dumnezeu, surpând temelia îngâmfării ÅŸi închinării la idoli, ne-a pregătit un astfel de trup. Åži ce te miri că s-a făcut aceasta cu trupul, de vreme ce ÅŸi cu sufletul vezi că s-a întâmplat ceva asemănător? Căci Dumnezeu nu s-a făcut nemuritor, ci a îngăduit să fie nemuritor, dar l-a făcut (pe suflet) supus uitării, neÅŸtiinÅ£ei, mâhnirii ÅŸi grijilor; ÅŸi a făcut acest lucru, ca nu cumva sufletul, privind la propria sa nobleţă, să-ÅŸi facă despre sine o părere mai mândră decât se cuvine. Căci dacă, lucrurile fiind astfel, unii au cutezat să spună că el — sufletul — e o parte din fiinÅ£a lui Dumnezeu, Ia ce grad de nebunie n’ar fi ajuns aceÅŸtia, dacă sufletul ar fi fost slobod de patimi? Decât, ceea ce spuneam . despre facerea lumii, acelaÅŸi lucru spun ÅŸi despre trup, că eu, adică, admir deopotrivă pe Dumnezeu ÅŸi pentru una ÅŸi pentru cealaltă, anume că a făcut trupul supus stricăciunii ÅŸi că în această stricăciune ÅŸi-a dovedit înÅ£elepciunea ÅŸi virtutea Lui. Că putea să-l facă dintr’o materie mai bună, a dovedit-o prin facerea corpurilor cereÅŸti ÅŸi al soarelui. Căci cel care le-a făcut aÅŸa cum sunt, putea să facă ÅŸi trupul omului la fel, dacă ar fi vrut; însă pricina stricăciunii e aceea arătată mai sus. Deci acest lucru, nu numai că nu ÅŸtirbeÅŸte minunata putere a Ziditorului, ci o ÅŸi sporeÅŸte. într’adevăr reaua calitate a materialului ne arată ÅŸi mai mult îndemânarea ÅŸi isteÅ£imea meÅŸteÅŸugului, pentru că într-o făptură din lut ÅŸi cenuşă Creatorul a ÅŸtiut să pună atâta rânduială, ÅŸi niÅŸte simÅ£iri atât de felurite ÅŸi totuÅŸi destoinice să priceapă astfel de lucruri.
Astfel, cu cât învinueşti şubrezenia materiei, cu atât mai mult minunează-te de măreţia meşteşugului. Nu mă mir atât de sculptorul ce face o statuie frumoasă din aur, cât de cel care din lutul sfărâmicios) poate, prin bogăţia meşteşugului său, să ne arate frumuseţea .minunată şi neinchipuită a plăsmuirii sale. Pe cel diritâi îl ajută şi materialul; la cel de-al doilea e vorba de dovedirea meşteşugului său curat.
Tu însă, dacă vrei să-Å£i dai seama de înÅ£elepciunea Aceluia care ne-a zidit, gândeÅŸte-te ce se face din lut: ce altceva decât cărămizi ÅŸi bale. Åži totuÅŸi marele acesta meÅŸter, Dumnezeu, din materia aceasta din care se fac numai oale ÅŸi cărămizi, a putut să facă ochiul tău frumos, ca să se minuneze toÅ£i cei ce-l văd; a putut apoi să-i dea atâta putere ca să vadă înălÅ£imea nesfârÅŸită a văzduhului, ÅŸi, cu ajutorul acestei mici luminiÅ£e (a pupilei) să cuprindă atâtea trupuri, ÅŸi munÅ£i ÅŸi păduri ÅŸi coline ÅŸi mări ÅŸi cerul însuÅŸi. Să nu-mi vorbeÅŸti de urdori, căci acestea s-au ivit dm pricina păcatului tău, ci gândeÅŸte-te mai degrabă la frumuseÅ£ea lui ÅŸi la puterea lui de în ce chip, străbătând o atât de mare lungime a văzduhului, nu se oboseÅŸte ÅŸi nu sufere; căci picioarele, după ce au făcut o bucată de drum, se obosesc istovindu-se, iar ochiul, după ce străbate atâta înălÅ£ime ÅŸi lăţime, nu sufere nici o slăbire. Căci, deoarece mădularul acesta ne este nouă cel mai trebuincios din toate, n-a îngăduit ca el să sufere de oboseală, ca să-ÅŸi poată face slujba lesne ÅŸi să ne fie totdeauna la îndemână. Dar cine ar putea povesti cu vorbe toată puterea aceastui mădular ? Åži ce vorbesc eu de lumina ochiului ÅŸi de puterea de a vedea? Dacă ai cerceta numai genele, — ÅŸi ce parte a trupului pare a i fi mai neinsemnată ca aceasta? — ÅŸi într’acestea vei vedea marea înÅ£elepciune a lui Dumnezeu. Căci precum la spice, firiÅŸoarele acelea (barba spicului) ca niÅŸte suliÅ£i întinse înainte îndepărtează păsările, nelăsându-le să se aÅŸeze pe rod ÅŸi să frângă paiul care e destul de ÅŸubred : tot astfel ÅŸi la ochi periÅŸorii genelor, întinÅŸi înainte ca firiÅŸoarele spicelor sau ca niÅŸte suliÅ£i, îndepărtează de la ochi pulberea ÅŸi gunoaiele, nelăsând genele să fie bântuite (de necurăţenii). Vei vedea apoi altă înÅ£elepciune nu mai prejos decât acestea, dacă cercetezi ÅŸi sprâncenele. Cine nu s-ar minuna de aÅŸezarea lor? Ele nu ies nici înafară peste măsură, ca să întunece ochii, nici nu-s aÅŸezate mai înăuntru decât trebuie, ci ies înafară ca o streaÅŸină a casei, oprind sudoarea ce se scurge de pe frunte, ÅŸi împiedecând-o de a vătăma ochii. Căci, vă întreb, din ce pricină perii capului cresc ÅŸi sunt tunÅŸi, iar ai sprincenelor nicidecum? Åži lucrul acesta nu s-a făcut la întâmplare ÅŸi fără rost, ci pentru ca nu cumva căzând să întunece ochii, cum se întâmplă cu cei bătrâni de tot. Åži cine ar putea slăvi cum trebuie înÅ£elepciunea pusă în creierul omului? Căci întâi ÅŸi întâi l-a făcut moale, pentru că el este isvorul tuturor simÅ£urilor; apoi pentru ca din pricina firii lui (moliciunii) să nu fie vătămat, l-a împrejmuit cu o cutie de os; apoi, pentru ca nu cumva, din pricina asprimei oaselor, să poată fi vătămat prin frecare, a întins la mijloc o pieliţă, ÅŸi nu numai una, ci ÅŸi pe a doua; pe una întinzând-o sub partea de sus a craniului, pe cealaltă înfăşurând-o deasupra cărnii creierului. Åži a făcut aÅŸa atât din pricina pomenită mai sus, cât ÅŸi pentru ca rănile făcute capului să nu fie simÅ£ite întâi de creier, ci aceste pieliÅ£e, preintâmpinând loviturile, să împiedice vătămarea ÅŸi să păstreze creierul neatins. Pentru mai marea lui siguranţă, cutia ce-l acoperă nu e făcută din un singur os continuu, ci din mai multe, oarecum cusute între ele. Căci astfel, prin aceste îmbucături (ale oaselor capului) poate uÅŸor să răsufle în afară aburii care împresură creierul, aÅŸa fel ca el să nu se înnăbuÅŸe, ÅŸi, pe de altă parte, dacă se face vreo rană undeva, vătămarea nu se întinde peste tot învăliÅŸul de os. Dacă ar fi un singur os dintr’o bucată, rana făcută în vreo parte ar vătăma totul; aÅŸa însă, osul fund împărÅ£it în mai multe părÅ£i, nu se mai poate întâmpla acest lucru. Iată de ce Dumnezeu a făcut acest acoperiÅŸ din mai multe oase: precum cineva, când clădeÅŸte o casă, pune deasupra acoperiÅŸul ÅŸi Å£iglele, tot astfel ÅŸi Dumnezeu a pus deasupra capului oasele ÅŸi a făcut să crească păr, ca să-i slujească oarecum drept o cuÅŸmă. AcelaÅŸi lucru a făcut ÅŸi cu înima. Deoarece ea este mădularul cel mai de seamă din trupul nostru, ÅŸi cârma întregei noastre vieÅ£i ei îi este încredinÅ£ată, iar când ea e lovită, vine moartea, a împrejmuit-o din toate părÅ£ile cu oase tari ÅŸi sdravene, întărind-o înainte cu coÅŸul pieptului iar la spate cu oasele spinării. Åži ce a făcut cu pieliÅ£ele creierului, a repetat ÅŸi aci. Pentru ca ea, adică atunci când bate ca de obiceiu ÅŸi când se sbate, din pricina mâniei ÅŸi a altor patimi, să nu se izbească de tăria oaselor ce o înconjoară, să nu se frece ÅŸi să simtă dureri, a întins sub ea multe pieliÅ£i ÅŸi a pus dedesupt plămânii, ca o saltea moale de care să se izbească săriturile ei; astfel, izbindu-se de aceasta fără durere, nu sufere nici o vătămare. Åži ce vorbesc de creier ÅŸi de înimă, când cineva, dacă ar cerceta chiar ÅŸi unghiile omului, ar vedea ieÅŸind la iveală marea înÅ£elepciune a lui Dumnezeu, atât din forma, din aÅŸezarea cât ÅŸi din materia lor? Am putea să spunem ÅŸi de ce degetele nu-s deopotrivă de lungi, ÅŸi multe altele; dar pentru cei care-s cu luare aminte, înÅ£elepciunea Ziditorului nostru străluce îndeajuns ÅŸi din cele spuse până acum. De aceea, lăsând partea aceasta s’o cerceteze cu luare aminte oamenii băgători de seamă, mă îndrept spre altă obiecÅ£iune.
4. într’adevăr mulÅ£i, afară de cele de mai sus, aduc ÅŸi această întâmpinare. Dacă omul este regele animalelor, atunci de ce îl întrec multe dobitoace ÅŸi în putere, ÅŸi în agerime!
Căci calul e mai Iute ÅŸi boul mai răbduriu decât omul, iar vulturul e mai uÅŸor ÅŸi leul mai puternic. Ce vom răspunde la acestea? Că ÅŸi de aci vom cunoaÅŸte în cea mai mare măsură înÅ£elepciunea lui Dumnezeu ÅŸi cinstea cu care ne-a împodobit. Căci calul – e adevărat – aleargă mai iute ca omul, dar pentru iuÅ£eala călătoriei omul e mai potrivit ÅŸi mai trebuincios. Cald, chiar cel mai iute ÅŸi mai puternic, abia dacă face cel mult două sute de stadii (circa 40 km) pe zi; omul, însă, înhămând la trăsură (de poÅŸtă) mai mulÅ£i cai pe rând (la diferite staÅ£iuni), va putea să facă ÅŸi până la două mii de stadii într-o zi. Astfel, ceea ce dobitocului îi hărăzeÅŸte iuÅ£eala sa, omului îi pune la îndemână, cu mult mai mare belÅŸug, mintea ÅŸi meÅŸteÅŸugul său: omul nu are picioare aÅŸa de repezi ca acelea, are însă în slujba sa atât picioarele sale proprii cât ÅŸi pe ale calului. Nici un animal nu poate să subjuge pe altul pentru folosinÅ£a sa, omul, însă, le atacă pe toate, ÅŸi prin felurite meÅŸteÅŸuguri, hărăzite lui de Dumnezeu, întrebuinÅ£ează pe fiecare dobitoc la folosinÅ£a sa cea mai potrivită. Dacă piciorul omului ar fi fost aÅŸa de puternic ca al calului, ar fi fost nefolositor la alte întrebuinţări, precum la locurile grele de umblat, la suitul pe vârful munÅ£ilor ÅŸi în arbori, căci copita e netrebnică la astfel de mersuri. AÅŸa că, deÅŸi picioarele omului sunt mai gingaÅŸe, sunt potrivite pentru mai multe feluri de nevoi; ele nu-s împiedecate nici de slăbiciunea lor, căci se slujesc de puterea calului, ÅŸi întrec totodată chiar pe ale calului prin felurimea întrebuinţării lor. Åži iarăşi vulturul (de pildă) are pană uÅŸoară, dar eu am judecată ÅŸi meÅŸteÅŸug, cu ajutorul căruia pot să dobor ÅŸi să pun stăpânire pe toate animalele sburătoare. Iar dacă vrei să vezi ÅŸi aripa mea, am una ÅŸi mai uÅŸoară decât a aceluia, care sboară, nu până la zece sau douăzeci de stadii, sau până la cer, ci ÅŸi peste cerul cerului, acolo unde Hristos ÅŸade la dreapta Tatălui, Apoi dobitoacele îşi au armele lor în trup, precum: boul, coarnele; mistreÅ£ul, colÅ£ii; leul, ghiarele. Dar mie Dumnezeu nu mi-a pus armele în firea trupului, ci afară din trup, ca un semn că omul e o fiinţă blajină ÅŸi că nu am mereu prilej să mă folosesc de ele; de aceea, adeseori le lepăd, alteori mă slujesc de ele. AÅŸadar, ca să fiu slobod ÅŸi scutit, ÅŸi ca să nu fiu nevoit a purta necurmat aceste arme, le-a făcut să fie despărÅ£ite de firea mea. Căci biruind pe dobitoace nu numai prin aceea că avem un suflet plin de judecată, ci ÅŸi prin trupul nostru stăm mai presus de ele. Åži Dumnezeu a făcut ÅŸi acest lucru potrivit nobleÅ£ei sufletului ÅŸi trebuincios poruncilor lui: căci n-a făcut un trup aÅŸa la întâmplare, ci unul care să ÅŸtie a sluji sufletului plin de judecată. Dacă nu l-ar fi creat astfel, lucrările sufletului ar fi fost foarte stingherite; ÅŸi aceasta se poate vedea la boli. Dacă starea cărnii se schimbă cât de cât din rânduiala ei — cum de pildă, dacă creierul e cuprins de friguri, — multe din lucrările sufletului sunt împiedecate. AÅŸa că ÅŸi de la acest trup (al nostru) se vede marea grijă a lui Dumnezeu, nu numai pentru că l-a făcut la început mai bine ca acum, ÅŸi nici pentru că l-a pregătit acum pentru folosinÅ£a noastră dar ÅŸi fiindcă îl va reinvia la o slavă cu mult mai mare.
Iar dacă vrei să afli ÅŸi din altă parte, cât de mare e înÅ£elepciunea de care a dat dovadă Dumnezeu la facerea trupului nostru, voi spune ÅŸi aceea ce obiÅŸnuia, mai mult decât orice, să stârnească admiraÅ£ia lui Pavel. Ce anume? A făcut Dumnezeu ca mădularele să se întreacă unele pe altele nu în aceeaÅŸi privinţă, ci unele să stea mai presus prin frumuseÅ£ea lor altele prin puterea lor, ca, de pildă: ochiul e frumos, dar picioarele sunt mai puternice: capul este de mare preÅ£, dar nu poate spune picioarelor: „N’am nevoie de voi” (I Cor. 12, 21). Acest lucru se poate vedea ÅŸi la animale ÅŸi în toate tărâmurile vieÅ£ii. Regele are nevoie de supuÅŸi, supuÅŸii, de rege, ca ÅŸi capul de picioare. Åži iarăşi ÅŸi între animale unele sunt mai puternice, altele mai frumoase; acestea ne desfată, celelalte însă ne îmbracă. De pildă, ne desfată păunul, ne hrănesc pasările ÅŸi porcii; oile ÅŸi caprele ne îmbracă, iar boul ÅŸi măgarul ne ajută la muncă. Sunt însă altele care, nu ne dau nimic din toate acestea, însă pun la încercare vitejia noastră, după cum fiarele sporesc puterea vânătorilor, ÅŸi prin teama ce-o însuflă dau învăţătură neamului nostru omenesc ÅŸi îl fac mai prevăzător ÅŸi ne dau nu puÅ£in ajutor la medicină prin sucurile aflate în propriile lor mădulare. AÅŸa că dacă-Å£i spune cineva: „Cum eÅŸti stăpân al dobitoacelor, când tu te temi de leu?” — răspunde-i: „La început când eram binevăzut de Dumnezeu ÅŸi petreceam în raiu, nu steteau astfel lucrurile; ci, după ce m-am făcut vinovat în faÅ£a Stăpânului, am ajuns acum supus sclavilor, dar nu cu desăvârÅŸire, ci nu a mai rămas un oarecare meÅŸteÅŸug prm care biruesc fiarele. AÅŸa se întâmplă ÅŸi în multe case mari, că fiii deÅŸi sunt de neam, cât timp n-au trecere ÅŸi putere, să se teamă de mulÅ£i dintre robi, iar când au ÅŸi greÅŸit ceva, frica lor sporeÅŸte ÅŸi mai mult. Aceasta se poate spune ÅŸi despre ÅŸerpi, scorpioni ÅŸi năpârce, feare, din pricina păcatului nostru, sunt groaznice pentru noi.
5. Dar nu numai în trupul nostru ÅŸi în diferite feluri de viaţă ori în animale, ci ÅŸi la arbori se poate vedea această felurime, ÅŸi adesea poÅ£i băga de seamă cum cel mai de nimic întrece pe cel mai de soiu, ÅŸi că nu toate însuÅŸirile sunt în fiecare, tocmai pentru ca să avem nevoie de toate aceste soiuri ÅŸi să cunoaÅŸtem puterea felurită a Domnului. Nu învinovăţi aÅŸadar pe Dumnezeu din pricina stricăciunei trupului ci, pentru aceasta mai de grabă închină-I-te Lui ÅŸi minunează-te de înÅ£elepciunea ÅŸi de prevederea Sa: de înÅ£elepciunea Sa, pentru că într-un trup atât de supus stricăciunii a putut pune atâta rânduială; ÅŸi de prevederea Lui, pentru că l-a făcut supus stricăciunii spre folosul sufletului ca să-i domolească îngâmfarea ÅŸi să-i mustrue semeÅ£ia. Dar de ce nu l-a făcut de la început aÅŸa? – întrebi tu. — Arătându-Å£i faptele, ÅŸi mai legându-se de felul cum au ieÅŸit lucrurile, îţi răspunde: „Eu te chemam la o cinste mai mare, dar tu te-ai făcut nevrednic de acest dar ÅŸi ai pierdut astfel raiul decât, nici aÅŸa nu-mi voi întoarce privirea de la tine, ÅŸi depărtând greÅŸeala ta, te voi aduce iar în Cer. De aceea te-am lăsat atâta vreme ca să putrezeÅŸti ÅŸi să te strici, ca în mulÅ£imea de vreme să prindă temelii trainice în tine învăţătura smereniei, ÅŸi să nu te mai întorci la semeÅ£ia dintâi”.
Pentru toate acestea, aÅŸadar, să aducem mulÅ£umiri bunului Dumnezeu ÅŸi pentru această grijă a Lui să-L răsplătim cu o răsplată care nouă ne va folosi. Åži la porunca de care v’am mai vorbit adesea, să fiÅ£i cu cea mai mare luare aminte. Căci nu voi înceta, până ce nu vă veÅ£i îndrepta; pentru că nu e întrebarea, dacă vă vorbesc arare sau deseori, ci voi vorbi până vă voi îndupleca (să vă lăsaÅ£i de năravul de a jura). într’adevăr, Dumnezeu spunea Iudeilor prin gura Prorocului: „Dacă postiÅ£i în judecăţi ÅŸi gâlceve, atunci de ce-mi mai postiÅ£i?” (Isaia 58, 4-5). Prin noi vă va spune: Dacă postiÅ£i pentru jurăminte ÅŸi pentru călcarea lor, atunci de ce mai postiÅ£i? Căci în ce fel ne vom învrednici să vedem Sfintele PaÅŸti? în ce fel vom primi Sfânta Jertfă? Cum ne vom împărtăşi din tainele minunate, cu limba prin care am călcat legea lui Dumnezeu, cu limba prin care ne-am întinat sufletul? Căci dacă nimeni n’ar îndrăsni să primească porfira regească cu mâini necurate, cum vom primi trupul Domnului cu limba întinată? Căci jurământul e al celui rău, iar jertfa e a Stăpânului nostru. „Ce tovărăşie poate să fie între lumină ÅŸi întunerec, între Hristos ÅŸi Belial?” (I Cor. 6, 14-l5). Că aÅ£i năzuit să vă scuturaÅ£i de această nelegiuire, ÅŸtiu bine, dar pentru că nu fiecare de capul său poate uÅŸor să izbutească (a scăpa de acest păcat), să facem tovărăşii ÅŸi cete; ÅŸi, precum fac săracii la ospeÅ£e, pentru că nu poate fiecare să dea un ospăţ fără cusur, de aceea se adună mai mulÅ£i ÅŸi fac un ospăţ punând mână de la mână, aÅŸa să facem ÅŸi noi. Pentru că noi prin noi înÅŸine suntem lăsători ÅŸi leneÅŸi, împărÅ£ind între noi sarcinile, să ne legăm să ajutăm fiecare cu sfatul, cu îndemnul, cu încurajarea, cu mustrări sau cu ameninţări, ca, prin râvna fiecăruia din noi, să izbândim cu toÅ£ii. Åži pentru că vedem mai bine cusururile altora decât pe ale noastre, noi să-i păzim pe alÅ£ii, iar pe ei să-i însărcinăm să ne păzească pe noi, ÅŸi să facem această frumoasă întrecere ca, după ce astfel vom fi biruit acest urît nărav, să venim plini de încredere la această sfântă sărbătoare(1) ÅŸi să ne facem părtaÅŸi ai Sfintei Jertfe cu bună nădejde ÅŸi cu conÅŸtiinÅ£a curată, prin harul ÅŸi bunătatea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care ÅŸi cu care se cuvine să-I aducem slavă Tatălui ÅŸi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
1) De bună seamă Paştele, care în acest an cădea la 25 April.