Predica a XII-a despre statui

din „Predicile despre statui”

Predica a XII-a
 
Iarăşi mulţumire lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor făcute faţă de împărat; despre firea lumii şi despre aceea că Dumnezeu, zidind pe om, a pus în el şi legea firească şi apoi că trebuie să ne ferim din răsputeri de jurăminte

Predică ţinută la 30 Martie

1. Åži ieri am zis: Binecuvântat să fie Dumnezeu, ÅŸi azi voi spune iarăşi acelaÅŸi lucru. Căci chiar dacă grozăvia a trecut, amintirea grozăviilor să nu treacă, nu ca să suferim, ci ca să aducem mulÅ£umiri (lui Dumnezeu). Căci dacă dăinuieÅŸte amintirea grozăviilor, încercarea grozăviilor nu ne va mai bântui nici odată. Căci ce mai e nevoie de ispita lor, când ÅŸi doar numai amintirea lor poate să ne cuminÅ£ească? AÅŸadar, precum  Dumnezeu nu a îngăduit  să ne scufundăm  când  prăpădul era sub ochii noÅŸtri, tot astfel nici noi să nu ne lăsăm moleÅŸiÅ£i după trecerea lui. Când eram în mâhnire, ne-a mângâiat; acum când suntem veseli, să-i mulÅ£umim; ne-a mângâiat, când suspinam ÅŸi nu ne-a părăsit. Drept aceea nici noi, când ne merge bine, să nu ne lepădăm de el, căzând în nepăsare. Căci e scris:   „Adu-Å£i aminte de foamete în ziua saÅ£iului” (Isus Sirah 18, 25). AÅŸadar să ne aducem ÅŸi noi aminte de vremea încercării în ziua iertării. Să facem acelaÅŸi lucru ÅŸi cu prilejul  păcatelor  noastre.  Dacă ai păcătuit ÅŸi Dumnezeu Å£i-a iertat păcatele, primeÅŸte iertarea ÅŸi mulÅ£umeÅŸte, dar nu-Å£i uita  păcatul, nu ca să te mistuieÅŸti cu gândul la el, ci ca să-Å£i înveÅ£i sufletul să nu sburde ÅŸi să nu cazi iar în păcat. AÅŸa a făcut ÅŸi Pavel, căci, după ce a zis:   „M’a socotit  credincios,  punându-mă în slujbă”, a adăugat: „măcar că mai înainte fusesem un hulitor, un prigonitor ÅŸi batjocoritor” (I Tim. 1, 12—13). Să fie cunoscută viaÅ£a   slugii, zice, ca să iasă la iveală bunătatea Stăpânului, Căci, deÅŸi am primit iertarea păcatelor, totuÅŸi nu alung amintirea lor. Acest lucru nu arăta numai bunătatea lui Dumnezeu, dar îl făcea ÅŸi pe el (pe Pavel)   mai  strălucit. Când afli cine a fost el mai înainte, atunci îl vei admira ÅŸi mai mult; ÅŸi când vei vedea cine ÅŸi din ce a ajuns, îl vei lăuda cu mai  multă râvna, ÅŸi chiar dacă vei fi făcut mari păcate, din pilda lui, dacă te schimbi, te vei alege cu mari nădejdi. Căci pe lângă cei pomeniÅ£i mai sus, pilda aceasta îi mângâie ÅŸi îi face să se ridice chiar ÅŸi pe cei cuprinÅŸi de desnădejde. Lucru care se va întâmpla ÅŸi în cetatea noastră. întradevăr toate cele întâmplate aci dau la iveală ÅŸi virtutea voastră  care prin pocăinţă aÅ£i putut să îndepărtaÅ£i de la voi o atât de  mare  mânie, ÅŸi totodată   arată ÅŸi îndurarea  lui Dumnezeu, care, pentru o neinsemnată convertire, a îndepărtat norul grozav ce ne ameninÅ£a; totodată ridică pe cei căzuÅ£i în desnădejde, care, din întâmplarea noastră, învaţă că acela ce cată în sus spre ajutorul lui Dumnezeu, nu se poate scufunda, chiar dacă l-ar împresura pe el valuri nenumărate din toate părÅ£ile» Căci cine a văzut sau a auzit vreodată întâmplări la fel cu ale noastre?

In fiecare zi ne aşteptam ca cetatea noastră să fie desfiinţată din temelii cu locuitorii ei, dar, tocmai când diavolul nădăjduia să scufunde corabia, Dumnezeu ne-a dat vreme frumoasă. Să nu uităm deci de mărimea grozăviei, ca să ne aducem aminte de binefacerile trimese nouă de Dumnezeu, căci cel ce nu cunoaşte firea boalelor, nu va cunoaşte nici odată meşteşugul doftoricesc. Să spunem acest lucru şi copiilor noştri şi să trecem povestea la mii de generaţii ca toţi să afle şi cum diavolul a năzuit să dărâme temelia cetăţii, şi cum Dumnezeu a putut să puie iar în picioare cetatea căzută jos, n-a îngăduit să sufere nici o pagubă şi pe lângă aceasta a alungat teama şi cu multă grabă a gonit primejdia. Căci săptămâna trecută toţi ne aşteptam să ni se hrăpească averile, să fie trimeşi împotriva noastră ostaşi şi bănuiam nenumărate alte rele. Dar, iată, toate acelea au trecut ca un nor, topindu-se ca un nor sau ca o umbră, şi am fost pedepsiţi numai cu aşteptarea nenorocirilor, ba n-am fost pedepsiţi, ci numai cuminţiţi, şi făcuţi mai buni, pentru că Dumnezeu a muiat înima împăratului.

Să zicem deci mereu ÅŸi în fiecare zi „Binecuvântat e Dumnezeu”, cu mai mare râvnă să luăm aminte la adunarea (religioasă) ÅŸi să alergăm la biserici, de unde am tras atâta folos. ÅžtiÅ£i de la început, unde aÅ£i căutat un adăpost, unde aÅ£i alergat, de unde v’a venit scăparea. Să Å£inem deci ancora sfântă, ÅŸi precum ea în vreme de primejdie nu s-a lepădat de noi, tot astfel nici noi, în vremea iertării, să nu ne lepădăm de ea, ci cu băgare de seamă să rămânem, ÅŸi în fiecare zi să facem adunările ÅŸi rugăciunile noaste ÅŸi să ascultăm cuvintele dumnezeieÅŸti; iar timpul pe care îl pierdeam umblând cu nerăbdare după veÅŸti noi, alergând după cei ce veneau de la curtea împărătească, plini de îngrijorare faţă de nenorocirea de faţă, tot acest timp să-l cheltuim în ascultarea legilor dumnezeieÅŸti, nu în zăbavă zadarnică ÅŸi nepotrivită, ca să nu cădem iar în nevoia acelei sbuciumări.

2. în cele trei zile trecute căutam un fel de a cunoaÅŸte pe Dumnezeu ÅŸi l-am dus la un sfârÅŸit, tălmăcind cum „Cerurile povestesc slava lui Dumnezeu” (Ps. 18, 2) ÅŸi ce înÅ£eles are zisa lui Pavel: „InsuÅŸirile nevăzute ale Lui se văd lămurit de la facerea lumii, când ie uiÅ£i cu băgare de seamă la lucrurile făcute de el” (Rom. 1, 20) ÅŸi am arătat cum Ziditorul e slăvit de către cer, mare ÅŸi pământ, de la facerea lumii. Astăzi însă după ce vom cerceta iarăşi acest lucru, vom trece la o altă cuvântare: nu numai a făcut lumea, dar, după ce a zidit-o, a fâcut-o să ÅŸi lucreze, nici lăsând-o să fie în întregime nemiÅŸcată, nici poruncindu-i să se miÅŸte toată, ci cerul a rămas nemiÅŸcat, precum a zis proorocul: „Cel care a pus cerul ca o boltă ÅŸi l-a întins ca un cort deasupra pământului” (Isaia 40, 22); soarele, însă, ÅŸi celelalte stele aleargă în fiecare zi. Åži iarăşi, pământul e neclintit iar apele se miÅŸcă deasupra lui; ÅŸi nu numai apele, dar ÅŸi norii ÅŸi ploile  dese ÅŸi urmându-se  una după alta la timpuri potrivite. Åži întradevăr, una e firea ploilor, dar felurite  sunt  cele ce provin din ele, căci în viţă ploaia se preface în vin, în măslini se preface în untdelemn iar în alte plante se preschimbă  în sucurile acelora. Åži unul e pântecele pământului, dar dă naÅŸtere la  poame  deosebite: una e căldura  soarelui strălucitor, dar în chip deosebit coace, pe unele mai târziu, pe altele mai de vreme făcându-le bune de mâncare. Cum să nu te minunezi ÅŸi să rămâi încremenit în faÅ£a acestor lucruri? Åži nu numai de aceasta merită să te minunezi, că a făcut căldura aceasta felurită ÅŸi deosebită, dar ÅŸi pentru că Ziditorul a pus-o la îndemâna tuturor, ÅŸi săraci ÅŸi bogaÅ£i, ÅŸi păcătoÅŸi, ÅŸi oameni drepÅ£i. Ceea ce spunea ÅŸi Hristos: „Face să răsară soarele Său peste buni ÅŸi răi, ÅŸi plouă peste drepÅ£i ÅŸi  peste nedrepÅ£i” (Mat. 5, 45). Åži umplând pământul de nenumărate animale ÅŸi punând în dobitoace obiceiuri fireÅŸti, ne-a poruncit să ne luăm după unele ÅŸi să fugim de altele. De pildă: Furnica e harnică ÅŸi face o muncă plină de trudă. Dacă deci te uiÅ£i cu luare aminte la ea, te vei alege  de pe urma ei cu cea mai de seamă învăţătură, ca să nu te moleÅŸeÅŸti, să nu fugi de muncă plină de sudoare. De aceea ÅŸi Scriptura îl trimite pe cel trândav la dânsa zicându-i: „ Du-te la furnică, leneÅŸule; umblă cu râvnă pe căile ei ÅŸi fă-te mai înÅ£elept ca ea” (Prov. 6, 6). Nu vrei—zice — să înveÅ£i din Scriptură că e bine să munceÅŸti ÅŸi că cel care nu munceÅŸte nu trebuie să mănânce? Nu vrei să înveÅ£i acest lucru de la învăţători, atunci învaţă-l de la dobitoace. AÅŸa facem adesea ÅŸi în casă: pe cei mai în vârstă ÅŸi care par a fi mai  vrednici de cinste, când greÅŸesc, îi îndemnăm să se ia după copiii cuminÅ£i, spunându-le: Ia uitaÅ£i-vă la aceÅŸtia mai mici ca voi; ce deÅŸtepÅ£i ÅŸi serioÅŸi sunt!

Ia ÅŸi tu, deci, cea mai bună pildă de hărnicie de la acest animal ÅŸi admiră pe Stăpânul’ tău nu numai pentru că a făcui-cerul ÅŸi pământul, dar ÅŸi pentru că a făcut pe furnică. Căci aceasta deÅŸi e mică, ne dă o mare dovadă de adâncimea înÅ£elepciunii lui Dumnezeu. GândeÅŸte-te aÅŸadară, cât e de  isteaţă ÅŸi miră-te cum a putut Dumnezeu să pună într-un trup aÅŸa de mic, atâta  dar de muncă* de la  ea să înveÅ£i dragostea pentru muncă, iar de la  albină fru-museÅ£eaf hărnicia ÅŸi dragostea de  aproapele» Căci ea nu lucrează atât pentru sine cât pentru noi ÅŸi se oboseÅŸte în fiecare zi; lucru care se cade în deosebi creÅŸtinului adică să nu caute la ale sale ci la cele ce sunt ale altora. După cum deci, aceea colindă în sbor toate livezile ca să pregătească altuia masa, tot aÅŸa fă ÅŸi tu,   omule: de strângi bani, cheltueÅŸte-i pentru alÅ£ii de ai bogăţia învăţăturei, nu o îngropa, pune-o înaintea celor ce au nevoie de ea ÅŸi tot astfel, dacă ai vreun  alt lucru deosebit, fii folositor acelora care au nevoie de roada ostenelilor tale. Nu vezi că de aceea e albina cel mai slăvit animal, nu pentru că lucrează, ci fiindcă lucrează pentru alÅ£ii! Pentru că ÅŸi păianjenul lucrează ÅŸi se trudeÅŸte ÅŸi întinde pe pereÅ£i urzeala lui subÅ£ire, care întrece orice meÅŸteÅŸug al femeii, dar este o lighioană josnică, pentru că lucrul lui nu este deloc folositor; aÅŸa sunt acei care lucrează ÅŸi se ostenesc numai pentru sine. Imită nevinovăţia porumbiÅ£ei! Ia-te după  dragostea pentru stăpân a boului ÅŸi măgarului ÅŸi fă la fel cu pasările care nu-ÅŸi bat capul, ce va fi mâine; căci mult folos putem trage ÅŸi de la animale pentru îndreptarea moravurilor.  Prin   pilda   acestor animale ne învaţă ÅŸi Hristos, când zice: „FiÅ£i înÅ£elepti ca ÅŸerpii ÅŸi nevinovaÅ£i ca porumbeii” (Mat 10, 16) ÅŸi iarăşi: „PriviÅ£i pasările cerului care nu seamănă ÅŸi nu seceră ÅŸi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneÅŸte pe ele” (Mat 6, 26). Iar prorocul, ca să facă de ruÅŸine pe nerecunoscătorii Iudei, zice: „CunoaÅŸte boul pe  stăpânul său ÅŸi asinul ieslea stăpânului său, iar Israel nu m’a cunoscut pe mine” (Isaia, 1, 3). Åži iarăşi: „Turtureaua ÅŸi rândunica ogorului, vrăbiile au cunoscut timpul venirii lor, iar poporul meu n-a cunoscut judecă’ile Domnului Dumnezeului Său” (Ierem. 8, 7). De la aceste  dobitoace ÅŸi altele asemănătoare învaţă să deprinzi virtutea, iar de la cele contrare, învaţă să fugi de răutate. Căci precum albina e folositoare, tot astfel năpârca  e  vătămătoare;   fereÅŸte-te de răutatea  ei, ca să  nu  Å£i se  spună: „Veninul năpârcilor sub buzele lor” (Ps. 139, 3). Câinele e un animal  neruÅŸinat; să urăşti deci ÅŸi acest cusur. Vulpea e ÅŸireată ÅŸi vicleană; să nu râvneÅŸti la acest cusur al ei, ci precum albina, sburând peste livezi, nu culege orice, ci luând ceea ce-i e trebuincios, lasă pe celelalte, tot aÅŸa să faci ÅŸi tu, când colinzi seminÅ£ia  dobitoacelor. Ia de la ele ceea ce e folositor. Åži însuÅŸirile, prin care ele stau mai presus prin firea lor, tu împrumută-le ÅŸi îmbunătăţeÅŸte-le (in tine) prin sloboda ta voinţă, căci ÅŸi în această privinţă tu ai fost cinstit de Dumnezeu, că, adică, Å£i-a dat   putinÅ£a   ca  să desăvârÅŸeÅŸti (in tine) prin sloboda ta vrere însuÅŸirile lor mai de seamă, aÅŸa  fel  ca să  poÅ£i lua ÅŸi răsplata cuvenită. Isprăvile,  pe  care le izbândesc acelea, nu le vin lor de la judecată sau sloboda lor voinţă, ci numai de la fire. Ce vreau să spun: Albina face miere, nu pentru că a învăţat aceasta prin mintea ÅŸi judecata ei, ci fiind învăţată de la fire; căci  dacă munca  aceasta n’ar fi fost firească ÅŸi n’ar fi fost hărăzită întregului neam al albinelor, ar  fi  trebuit ca unele  din ele  să fie necunoscătoare ale acestui meÅŸteÅŸug. Acuma însă, de când s-a făcut lumea ÅŸi până în ziua de azi, n-a văzut nimeni albine să trândăvească ÅŸi să nu facă miere. Căci însuÅŸiri de felul acesta sunt sădite de fire  întregului neam; cele ce vin însă din sloboda voinţă nu sunt obÅŸteÅŸti, (date la toate fiinÅ£ele), căci au nevoie de muncă ÅŸi osteneală spre a izbândi, cum trebuie.

3. Drept aceea, luând toate cele ce-s mai frumoase, înveÅŸmântează-te cu ele, căci eÅŸti regele necuvântătoarelor;  regii, precum ÅŸtii, au din belÅŸug ÅŸi stăpânesc tot ce-i mai de preÅ£ la supuÅŸii lor, ca: aur, argint, haine scumpe, pietre preÅ£ioase. Admiră pe Stăpânul tău de la făpturile Lui. Dacă vreunul din lucrurile văzute întrece mintea ta ÅŸi nu-i poÅ£i găsi rostul, slăveÅŸte pentru aceea pe Ziditor, pentru că înÅ£elepciunea lucrărilor Sale biruie cugetul tău. Nu zice: „De ce acest lucru? La ce bun celălalt?” căci toate sunt folositoare, chiar dacă noi nu le cunoaÅŸtem rostul. Precum, dacă întri în casa unui doctor, ÅŸi vezi puse la iveală o mulÅ£ime de înstrumente, te miri de felurimea lor, măcar că nu le ÅŸtii întrebuinÅ£area, tot aÅŸa fă ÅŸi faţă de zidirea (lui Dumnezeu): chiar dacă vezi multe  lighioane, ierburi,  buruieni ÅŸi alte lucruri al căror  folos  nu-l ÅŸtii, minunează-te de  felurimea  lor ÅŸi slăveÅŸte  pe  Dumnezeu, făcătorul ÅŸi prea îndemânatecul lor făuritor, ÅŸi pentru  aceea că nu le-a  făcut  nici pe toate cunoscute de tine, nici pe toate necunoscute. Anume nu le-a făcut pe toate necunoscute de tine, ca să nu zici că în lume nu e o pronie; pe de altă parte nici n-a îngăduit să-Å£i fie Å£ie toate cunoscute, ca nu cumva mulÅ£imea ÅŸtiinÅ£ei tale să te ducă la sminteala semeÅ£iei. Căci ÅŸi pe cel dintâi om, demonul cel rău l-a doborît, momindu-l prin  nădejdea  unei ÅŸtiinÅ£e mai mari, ÅŸi sărăcindu-l de aceea pe care o avea mai înainte. De aceea ÅŸi un înÅ£elept ne sfătueÅŸte zicând: „Nu năzui spre cele ce întrec puterile tale ÅŸi nu cerceta cele ce sunt prea adânci pentru tine; cugetă la acelea ce Å£i s-au poruncit” (Isus Sirah 3,  20—21).   Căci   cele mai multe din lucrările lui sunt  tainice. Åži iarăşi: „Ţi s-au arătat lucruri mai mari decât înÅ£elepciunea oamenilor” (Isus Sirah 3, 22). A spus acestea ca să mângâie pe cel întristat ÅŸi mâhnit,  pentru că nu cunoÅŸtea toate, ci acelea — zice — pe care Å£i s-a dat să le cunoÅŸti,  întrec cu mult înÅ£elepciunea ta ÅŸi nu le-ai găsit tu singur, ci de la Dumnezeu le-ai învăţat. MulÅ£umeÅŸte-te dară cu bogăţiile date ÅŸi nu căuta mai mult, ci mulÅ£umeÅŸte pentru acelea pe care le-ai  căpătat;  nu te mânia pentru cele ce nu le-ai  căpătat.  SlăveÅŸte pe acelea pe care le ÅŸtii ÅŸi nu te răzvrăti pentru acelea pe care  nu  le  cunoÅŸti;  Dumnezeu a făcut ÅŸi una ÅŸi alta spre folosul nostru; ascunzându-ne unele ÅŸi destăinuindu-le pe celelalte, s-a gândit la mântuirea ta. Cum am spus, un fel de a cunoaÅŸte pe Dumnezeu e cel ce porneÅŸte de la cercetarea lumii, fel care el singur — pentru a fi cercetat — pretinde multe zile. Căci ca să cercetăm măcar numai  alcătuirea omului cu luare aminte, vreau să zic, cu luarea aminte ce ne este nouă cu putinţă, nu cu acea desăvârÅŸită  luare  aminte: (căci, deÅŸi am pomenit  multe  temeiuri ale celor înfăptuite de Dumnezeu, mai sunt totuÅŸi ÅŸi altele mai multe, învăluite în taina, pe care  numai Dumnezeii, care le-a făcut, le cunoaÅŸte, iar noi nu le ÅŸtim pe toate) aÅŸadar, ca să luăm pe rând toată alcătuirea omului ÅŸi să găsim înÅ£elepciunea din fiecare mădular, rânduirea ÅŸi aÅŸezarea nervilor, a vinelor ÅŸi a arterelor ÅŸi alcătuirea  tuturor celorlalte, nu ne-ar ajunge nici un an întreg ca să le lămurim.

Iată de ce încheiem aci această cuvântare lăsând în sarcina celor harnici ÅŸi iubitori de           învăţătură să cerceteze, în lumina celor spuse celelalte  părÅ£i  ale  zidirii, să ne întoarcem cuvântarea spre alt lucru, care ÅŸi acela dovedeÅŸte prevederea lui Dumnezeu. Care e deci, a doua parte a vorbirii noastre? De la început, plăsmuind Dumnezeu pe  om, a sădit  în   el legea firească. Åži ce este această lege firească? A întărit conÅŸtiinÅ£a din  noi ÅŸi ne-a dat  de la fire cunoaÅŸterea celor ce-s bune sau rele; căci n’avem  nevoie  să învăţăm că desfrâul e un rău iar cumpătarea un bun, ci ÅŸtim acest lucru de la început. Åži ca să afli că ÅŸtim acest lucru de la început, observă (rogu-te)  că legiuitorul dând mai târziu legea, ÅŸi zicâd : „Să nu ucizi” a adăugat: „căci omorul e o faptă rea” ci a spus, fără ocol: „Să nu ucizi”; a înterzis numai  păcatul  fără să ne mai dea ÅŸi lămuriri.  De ce, zicând:   „Să nu  ucizi”,   n-a adăugat:   „pentru că   omorul  e  un   păcat?”. Pentru că conÅŸtiinÅ£a  noastră, luând-o  înainte, ne-a învăţat acest lucru; de aceea legiuitorul vorbeÅŸte cu noi ca ÅŸi cu niÅŸte oameni care ÅŸtiu ÅŸi pricep aceasta. Când însă ne dă vreo poruncă ce nu este  cunoscută conÅŸtiinÅ£ei noastre, nu numai că ne dă opreliÅŸte, ci ne arată ÅŸi pricina. Făcând rânduiala Sabatului (Sâmbetei) ÅŸi zicând; în  ziua a ÅŸaptea  nu vei  lucra”,  adaugă ÅŸi pricina nelucrării. Care anume? „Pentru că în ziua a ÅŸaptea Dumnezeu a încetat toate lucrările pe care începuse să le facă” (1). Åži iarăşi: Pentru că ai fost slugă în Å£ara Egiptului” (2).
 1) Ieşire 20, 10.
 2) Deut. 24. 18.

Ia spune-mi, de ce, când a fost vorba de Sabat a adăugat ÅŸi pricina opreliÅŸtii, iar cu prilejul legii despre omor n-a făcut aÅŸa ceva? Pentru că această poruncă nu era dintre cele de căpetenie, nici dintre cele pe care le cunoaÅŸtem chiar prin conÅŸtiinÅ£a noastră, ci una vremelnică ÅŸi parÅ£ială; de aceea s-a ÅŸi desfiinÅ£at mai târziu. Porunci trebuincioase, ce stau la temelia vieÅ£ii noastre, sunt acelea: „Să nu furi” — „Să nu ucizi” — „Să nu pofteÅŸti femeia altuia”. De aceea aci nu pune înainte nici o pricină, nici nu vine cu vreo desluÅŸire, ci se mulÅ£umeÅŸte cu opreliÅŸtea singură.

4. Nu numai din acestea, dar ÅŸi din altă parte voi încerca să vă arăt că omul de la fire e îndrumat la cunoaÅŸterea virtuÅ£ii. Cel dintâi a păcătuit Adam, ÅŸi după păcat s-a ascuns îndată. Dacă nu ÅŸtia că a făcut ceva rău, de ce se ascundea? Căci pe atunci nu se pomeneau nici slove, nici lege, nici Moise. De unde îşi cunoaÅŸte el păcatul ÅŸi se ascunde? Åži nu numai că se ascunde, dar, când e mustrat, încearcă chiar să arunce vina pe altul, zicând: „Femeia pe care mi-ai dat-o, aceea mi-a dat de am mâncat din pom” (Fac. 3, 12). Åži aceea, la rândul ei, aruncă ÅŸi ea vina pe altul, adică pe ÅŸarpe. Åži ia te uită la înÅ£elepciunea lui Dumnezeu: când îi zice Adam: „Am auzit glasul tău ÅŸi m-am temut, căci sunt gol ÅŸi m-am ascuns” , Dumnezeu nu se apucă numaidecât să dea fapta lui de gol, ÅŸi nici nu i-a spus: „De ce ai mâncat din pom?”   Dar atunci cum? ÃŽi spune: Cine Å£i-a  spus că eÅŸti goi? Sau de acolo o ÅŸtii, fiindcă ai mâncat din singurul pom din care îţi spusesem să nu mănânci?” (Fac. 3, 11). Nici n-a tăcut, nici nu l-a dat de gol pe faţă:  n-a tăcut, pentru ca  să-l  îndemne pe el însuÅŸi la mărturisirea păcatului ÅŸi nici nu l-a dovedit vinovat pe faţă, ca să nu rămână tot lucru pe seama lui Dumnezeu, iar el, Adam, să fie lipsit de iertarea ce vine după mărturisirea păcatului. De aceea nu i-a spus pe faţă pricina, de la care izvorăşte cunoaÅŸterea, ci în chip de întrebare îi face să vorbească, lăsându-l pe el singur să ajungă la mărturisire.

AcelaÅŸi lucru putem să-l vedem ÅŸi cu prilejui lui Cain ÅŸi Abel. Mai întâi îi aduceau lui Dumnezeu ca jertfă pârga muncii lor. „Căci nu numai prin păcat, ci ÅŸi prin pilda virtuÅ£ii vom arăta că  omul îşi dedea seamă ÅŸi de una ÅŸi de alta. Că omul ÅŸtia că păcatul e un rău, ne-a dovedit-o Adam: cum că ÅŸtia că virtutea e un bine, ne-a arătat-o Abel. Căci jertfa  aceea a adus-o nu pentru că l-ar fi învăţat cineva, sau că ar fi auzit pe cineva cuvântând despre rânduiala pârgei de la  jertfe, ci a învăţat  aceasta de la  sine însuÅŸi, din conÅŸtiinÅ£a sa. De aceea nu scobor cuvântarea încoace la timpurile noastre, ci mă opresc la vremea oamenilor celor dintâi, când nu erau nici slove, nici lege, nici proroci sau judecători, ci numai Adam ÅŸi cu copiii lui, ca să te încredinÅ£ezi că cunoaÅŸterea celor bune ÅŸi celor rele se afla sădită dinainte în firea lor. Căci de unde a învăţat Adam că e bine să aduci jertfe, câ-i bine să cinsteÅŸti pe  Dumnezeu ÅŸi să fii mulÅ£umitor în toate ? Cum adică? o să mi se spună — oare Cain n-a adus jertfă? Da, a adus ÅŸi el, dar nu la fel. Åži de aici apare conÅŸtiinÅ£a care-ÅŸi dă seamă de ce e rău;  căci  pismuindu-l pe cel ce se bucura de cinste (pe Abel), plănuia omorul ÅŸi îşi ascundea gândul Iui viclean. Åži ce spune? „Hai să ieÅŸim aici la câmp” (Fac 4. 8). Unul îi e chipul (ce se preface a fi plin de dragoste), altul îi e gândul, căci cugetă Ia omorîrea fratelui său. Dar dacă  nu ÅŸtia că gândul îi era rău, de ce îl ascundea? Åži după ce a făptuit omorul fiind iarăşi întrebat de Dumnezeu:  „Unde e Abel, fratele tău?*, a răspuns: mNu ÅŸtiu. Ce, eu sunt oare păzitorul fratelui meu?”2). De ce tăgăduieÅŸte? Nu e limpede că astfel se osândea ÅŸi mai greu pe sine însuÅŸi? După cum se ascunsese tatăl său, tot aÅŸa ÅŸi el tăgăduieÅŸte. Åži după o altă    întrebare spune: „ Vina mea e prea mare ca să mi se poată Ierta” (Fac. 4, 9-l3).

Dar păgânii nu primesc aceste dovezi. Haide, deci, să stăm de vorbă ÅŸi cu ei; ceea ce am  făcut  ca prilejul cercetării despre  lume, punând Ia cale lupta contra păgânilor, nu numai  bizuiÅ£i pe Scripturi, ci ÅŸi pe temeiurile scoase din judecata omenească, tot aÅŸa să facem ÅŸi acum când e vorba de conÅŸtiinţă. Căci ÅŸi Pavel s-a folosit în lupta dusă împotriva păgânilor ÅŸi de acest fel de judecată. Să vedem  aÅŸadar ce spun păgânii: Nu este o lege înnăscută în conÅŸtiinÅ£a noastră, zic ei, ÅŸi nici Dumnezeu n-a sădit aÅŸa ceva în firea noastră. Dar atunci de unde au scris legiuitorii lor legile despre căsătorii, despre ucideri, despre moÅŸteniri, despre aceea că nu trebuie să ne asuprim unii pe alÅ£ii, ÅŸi despre alte nenumărate lucruri? Să zicem că aceÅŸtia de azi au învăţat de la înaintaÅŸii lor ÅŸi iarăşi aceÅŸtia din urmă de la cei dinaintea lor ÅŸi aÅŸa mai departe; dar cei de la început, cei dintâi care le-au făcut lor legi, de la cine au învăţat aceasta? Nu e la mintea omului că au învăţat de la conÅŸtiinÅ£a lor? Căci nu s-ar putea spune că au fost cu Moise  sau că au auzit de la proroci. Åži  cum ar fi cu putinţă, când ei — protivnicii noÅŸtri în păreri — erau. Elini? Ci e limpede că, luându-se după legea pe care a sădit-o Dumnezeu în om când l-a plăsmuit întâi, după aceea urmaÅŸii au făcut ÅŸi legile, au  născocit meÅŸteÅŸugurile ÅŸi  celelalte toate. Căci ÅŸi meÅŸteÅŸugurile tot aÅŸa s-au ivit, când la început oamenii în chip firesc au dat de ele; aÅŸa s-au înfiinÅ£at ÅŸi judecătorii, ÅŸi pedepse s-au hotărît, precum spune ÅŸi Pavel. Anume, pentru că mulÅ£i dintre Elini se pregăteau să-i stea  împotrivă cu  vorba,  zicând: „Cum va judeca Dumnezeu pe oamenii dinaintea lui Moise? Nu le-a trimes legiuitor, nu le-a dat lege, nu le-a trimes prooroc, apostol sau evanghelist. Atunci cum o să-i poată pedepsi?”. Voind Pavel să le dovedească cum că aceia aveau legea firească ÅŸi ÅŸtiau bine ce trebuie să facă ÅŸi să nu facă, auzi ce le spune: „Când păgânii   care  N-au  lege fac  în chip firesc cele ce se Å£in de lege, aceÅŸtia, neavând lege (scrisă), îşi sunt lor înÅŸile lege, pentru că arată fapta legii scrisă în înima lor”. Cum? Fără slove? „Despre aceasta mărturiseÅŸte cugetul lor ÅŸl gândurile lor, care se învinovăţesc sau se desvinovăţesc între ele în ziua în care Dumnezeu după Evanghelia mea va judeca prin Hristos lucrurile ascunse ale oamenilor”, ÅŸi iarăşi: „Cei ce au păcătuit fără lege, fără lege vor pieri; ÅŸi toÅ£i cei ce au păcătuit având lege, vor fi judecaÅ£i după lege” (Rom. 2, 12, 14-l6). Ce înseamnă: vor pieri fără lege? Nu că vor fi învinovăţiÅ£i de vreo lege, ci de cugetul ÅŸi gândurile Ior. Căci dacă n’ar fi avut legea cugetului (a conÅŸtiinÅ£ei), n’ar fi trebuit să piară nici ei înÅŸiÅŸi chiar când ar fi păcătuit. Căci cum (s’ar putea), dacă ei au păcătuit fără lege? Dar când spune: Fără lege, nu vrea să zică că N-au avut lege, ci că N-au avut lege scrisă, însă au avut legea firii (legea naturală). Åži iarăşi: „Slavă ÅŸi cinste ÅŸi pace oricui face binele, Evreului întâi, ÅŸi Elenului” (Rom. 2, 10).

5. Dar spunea aceasta vorbind de timpurile trecute, care s-au scurs înainte de venirea lui Hristos. Åži prin cuvântul Elen nu înÅ£elege pe închinătorul la idoli, ci pe cel care se închină la singurul Dumnezeu, dar care nu e legat de datinile evreieÅŸti, ca tăierea împrejur ÅŸi Å£inerea Sâmbetelor, cât ÅŸi alte curăţiri, adică omul care dă dovadă de înÅ£elepciune ÅŸi de toată evlavia. Åži iarăşi, vorbind de acelaÅŸi, zice: „Mânie ÅŸi urgie, necaz ÅŸi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul: întâi peste iudeu, apoi peste Elen” (Rom. 2, 9).  Iarăşi  ÅŸi aci, când  vorbeÅŸte de Elen,  înÅ£elege pe cel slobod  de datina iudaică. Dacă, aÅŸadar, n-a auzit  nici legea, nici n-a stat  de vorbă cu Iudeii, cum va da peste el mânia, urgia ÅŸi necazul, când va face răul? —(Va da) pentru că are în el cugetul, care glăsueÅŸte ÅŸi-l învaţă ÅŸi-l dăscăleÅŸte despre toate* De unde se vede aceasta? Din acele lucruri în care pe alÅ£ii i-a pedepsit când păcătuiau, le-a dat legi ÅŸi le-a făcut judecăţi. Asta vrea să spună Pavel, când, vorbind despre cei ce trăiesc în răutate, zice: „AceÅŸtia, măcar că ÅŸtiu hotărîrea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, totuÅŸi, nu numai că le fac, dar ÅŸi încuviinÅ£ează pe cei ce le fac”. Åži de unde ÅŸtiau că e voia lui Dumnezeu, ca aceia care trăiesc în păcat să fie pedepsiÅ£i? — De unde? De acolo, că ei pedepseau pe alÅ£ii când păcătuiau. Căci dacă socoÅ£i că omorul nu e un rău, când prinzi pe ucigaÅŸ,  după părerea ta nu-l pedepseÅŸti; dacă socoÅ£i că a păcătui cu femeia altuia nu e păcat,  când prinzi pe un astfel de  desfrânat,  scuteÅŸte-l de pedeapsă. Dacă, însă, pentru păcatele altora scrii ÅŸi legi, ÅŸi hotărăşti pedepse ÅŸi eÅŸti un judecător aspru, ce desvinovăţire poÅ£i să mai ai pentru greÅŸelile în care cazi, când spui că nu ÅŸtii ce trebuie să faci (ÅŸi ce nu)? Ai preacurvit ÅŸi tu, ÅŸi acela; de ce pe acela îl pedepseÅŸti ÅŸi pe tine te socoti vrednic de iertare? Căci  dacă nu ÅŸtiai că desfrâul e un rău, nu trebuia să fie pedepsit aici celălalt; dacă tu însă pe celălalt îl pedepseÅŸti, iar tu socoteÅŸti să scapi de pedeapsă, ce rost ar avea ca pentru acelaÅŸi păcat să nu fie aceeaÅŸi pedeapsă? Tocmai de aceasta se leagă ÅŸi Sf. Pavel când spune: „Şi crezi tu, omule,  care judeci pe cei ce săvârÅŸesc astfel de lucruri, ÅŸi pe care le faci ÅŸl tu, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeul” (Rom. 2, 3). Nu este aÅŸa, nu! Căci după judecata cu care l-ai judecat pe altul, te va judeca ÅŸi Dumnezeu pe tine; căci doară nu eÅŸti tu drept ÅŸi Dumnezeu nedrept. Dacă tu nu îngădui să se facă altuia nedreptate, cum crezi că Dumnezeu va îngădui? Dacă tu cerÅ£i pe alÅ£ii pentru greÅŸelile lor, cum nu te va certa ÅŸi pe tine Dumnezeu pentru ale tale? Iar dacă nu-Å£i trimete pedeapsa îndată, nu te bizui pe aceasta, ci teme-te încă ÅŸi mai vârtos. AÅŸa a poruncit ÅŸi Pavel zicând: „Oare nesocoteÅŸti belÅŸugul bunătăţii, răbdării ÅŸi îngăduinÅ£a Lui, neÅŸtitnd că bunătatea Iui Dumnezeu te mână spre pocăinţă?” (Rom. 2, 4). EI rabdă, nu ca să te faci tu mai rău, ci ca să te pocăeÅŸti; dar dacă te încăpăţânezi, răbdarea Lui ajunge pentru tine, când nu te pocăieÅŸti, prilej de  pedeapsă ÅŸi mai mare. Åži acest lucru îl arată el când spune: „Dar cu împietrirea înimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei ÅŸi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, carâ va răsplăti fiecăruia după faptele lui” (Rom. 2, 5). Pentru că, deÅŸi, îi dă fiecăruia după faptele sale, de aceea ne-a sădit în suflet legea firească ÅŸi apoi ne-a dat ÅŸi legea scrisă, ca să pedepsească păcatele ÅŸi să încununeze pe cei care fac bine. Drept aceea, cu multă râvnă ÅŸi ca unii ce avem să ne înfăţiÅŸem la grozav judeÅ£, să chivernisim cele ale noastre, ÅŸtiind că nu vom avea parte de nici o iertare, dacă, după legea firească ÅŸi cea scrisă, după atâta învăţătură ÅŸi îndemn, noi vom nesocoti mântuirea noastră.

6. Åži iarăşi vreau să vă vorbesc despre jurăminte, dar mi-e ruÅŸine. Mie — la drept vorbind — nu mi-e greu să vă spun ÅŸi zi ÅŸi noapte acelaÅŸi lucru, dar mă tem ca nu cumva, acum, după ce v’am urmărit atât amar de zile, să nu vă dovedesc că sunteÅ£i de o nepăsare aÅŸa de mare într-un lucru atât de uÅŸor, dar asupra căruia eu trebuie să vă atrag necurmat luarea aminte. Nu numai că mi-e ruÅŸine, dar mi-e ÅŸi teamă pentru voi; dăscălirea necontenită este, pentru cei cu luare aminte, aducătoare de mântuire ÅŸi de folos, pentru cei nepăsători,  însă, vătămătoare ÅŸi primejdioasă. Căci, cu cât cineva aude (un sfat) ÅŸi nu face cele ce i se spun, cu atât îşi atrage o mai mare pedeapsă. Tocmai această mustrare le-o face Dumnezeu Iudeilor, când spune; „Am trimes pe prorocii mei în zori, ÅŸi măcar că i-am trimes,  tot nu i-aÅ£i ascultat”. Noi facem acest lucru din dragoste multă pentru voi, dar ne temem ca nu cumva, în ziua aceea cumplită, acest sfat ÅŸi acest îndemn ce vi-l dau acum) să nu vă păgubească. Căci când ÅŸi îndreptarea Ia care vă chem, e uÅŸoară, ÅŸi când dojenitorul; nu îşi îngăduie nici o zăbavă în sfaturile lui, ce temei de desvinovăţire vom putea aduce? Sau ce cuvânt ne va scăpa de pedeapsă? Ia spune-mi: Dacă întâlneÅŸti pe unul care-Å£i e dator, nu-i aduci mereu aminte de acea datorie? Fă ÅŸi tu la fel ÅŸi fiecare să-ÅŸi închipuie că aproapele îi datoreÅŸte o sumă de bani, adică împlinirea acestei porunci (anume: să nu juri); de câte ori îi întâlneÅŸte, să-i  aducă aminte de plată, ÅŸtiind că ne pândeÅŸte mare primejdie, dacă nu ne îngrijim de fraÅ£ii noÅŸtri. De aceea, nici eu nu încetez de a spune acelaÅŸi lucru, de teamă să nu aud în ziua aceea spunându-mi-se: „Rob viclean ÅŸi leneÅŸ, trebuia să fi dat banii mei la  zarafi? (Mat.  25,  25—26). însă eu  i-am  dat   ÅŸi nu o dată, nici de două ori, ci de mai multe ori; acum e de datoria voastră să-mi daÅ£i camătă, ÅŸi camătă aci înseamnă să schimbaÅ£i în fapte, sfaturile ce eu v’am dat; căci ce v’am dat cu împrumut, sunt lucruri domneÅŸti (ale lui Dumnezeu). Să nu le luăm deci cu uÅŸurinţă, ci să păstrăm comoara cu băgare de seamă, ca în ziua aceea să o dăm înapoi cu mult câştig. într’adevăr, dacă nu aduci ÅŸi pe mulÅ£i alÅ£ii la această îndreptare, vei auzi glasul pe care l-a auzit cel ce a îngropat talantul. Ci fie ca voi să n’auziÅ£i acest glas, ci pe acela pe care l-a slobozit Hristos către cel ce agonisise câştig, zicându-i: „Bine, rob bun ÅŸi credincios, peste puÅ£ine ai fost credincios, peste multe te voi pune”  (Mat. 25, 26). Vom auzi acest glas, dacă vom dovedi ÅŸi noi aceeaÅŸi râvnă ca acela ÅŸi vom da dovadă de aceeaÅŸi râvnă, dacă vom face ce vă spun. Câtă vreme e caldă încă predica mea (in sufletul vostru), când ieÅŸiÅ£i afară, îndemnaÅ£i-vă unii pe alÅ£ii ÅŸi, precum vă  despărÅ£iÅ£i unul de altul cu un rămas bun, tot aÅŸa fiecare să meargă acasă cu un sfat (pe buze) ÅŸi să zică aproapelui:  „Vezi ÅŸi adu-Å£i aminte ca să păzeÅŸti porunca ÅŸi—oricum — vom birui”, Dacă prietenii vă petrec cu astfel de sfat, iar, când sunteÅ£i acasă, nevasta vă aduce aminte iarăşi de acelaÅŸi lucru, ÅŸi când sunteÅ£i singuri vă stăpâneÅŸte cuvântarea mea, în grabă vă veÅ£i scăpa de acest obicei.

Åžtiu că vă miraÅ£i, de ce pun atâta râvnă când e vorba de această poruncă; faceÅ£i ce v’am sfătuit ÅŸi atunci vă voi spune pricina. Până atunci vă spun numai că porunca aceasta e o lege dumnezeiască ÅŸi că a o călca, e lucru nu fără primejdie. Când voi vedea că vă îndreptaÅ£i, vă voi spune ÅŸi altă pricină, nu mai prejos decât aceasta, ca să vă încredinÅ£aÅ£i că cu drept cuvânt arăt atâta râvnă pentru această lege. Dar acum e vremea ca să încheiem cuvântarea noastră cu o rugăciune: Să zicem, dară, cu toÅ£ii într-un glas: „O Doamne, care nu vrei moartea păcătosului, ci îndreptarea ÅŸi viaÅ£a   lui, îndură-te, după ce vom fi împlinit ÅŸi porunca aceasta ÅŸi pe toate celelalte, să ne stai într’ajutor la scaunul de judecată al Hristosului Tău, ca, prinzând noi curaj, să ajungem în împărăţia (cerului), spre slava Ta, căci Å¢ie Å¢i se cuvine mărirea, împreună cu Fiul Tău unul născut ÅŸi cu Duhul Sfânt, acum ÅŸi pururea ÅŸi în vecii vecilor”. Amin.