Predica a XIII-a despre statui

din „Predicile despre statui”

Predica a XIII-a
 
Iarăşi mulţumire lui Dumnezeu pentru înlăturarea nenorocirii şi pomenire despre cei cari, din pricina răzvrătirii, au fost daţi judecăţii şi pedepsiţi; apoi iarăşi lămuriri despre facerea omului şi cum că a primit lege de la fire; apoi despre aceea că obiceiul de a jura trebuie stârpit din rădăcină

1). Ţinută la ziua de 31 Martie

1. Cu aceleaÅŸi vorbe, cu care am început ieri ÅŸi alaltăieri, voi începe ÅŸi azi, voi spune ÅŸi acum: Binecuvântat să fie Dumnezeu. Cum era  miercurea trecută, ÅŸi ce vedem în cea de azi? Ce întunecime era în aceea? Åži ce liniÅŸte în aceasta? ÃŽn ziua aceasta (acum o săptămână) a luat fiinţă acel scaun de judecată grozavă, ce a cutremurat înimile tuturor ÅŸi a făcut ca ziua să nu fie întru nimic mai bună decât noaptea, nu că s-ar fi stins raza soarelui, ci pentru că  teama ÅŸi descurajarea ne împăienjeniseră ochii. AÅŸadar, pentru ca ÅŸi noi să gustăm o plăcere mai mare, să pomenim câteva din cele întâmplate atunci. Căci socot că povestirea aceasta va fi folositoare ÅŸi pentru voi, ÅŸi pentru toÅ£i urmaÅŸii voÅŸtri, de vreme ce ÅŸi celor scăpaÅ£i din înec cu corabia le e plăcut să-ÅŸi aducă aminte  de vremuială ÅŸi vânturi, când ajung la liman, ÅŸi tot astfel, celor care au fost cuprinÅŸi de o boală, le e lucru drag ca, după ce au scăpat de ea, să povestească altora despre frigurile din pricina cărora erau cât p’aci să moară. Când a trecut primejdia,  e o desfătare să  povesteÅŸti despre ea, atunci când sufletul, nu numai că, nu se mai teme, dar gustă o plăcere ÅŸi mai mare: amintirea relelor trecute ne face să ne dăm ÅŸi mai bine seama de huzurul de acum. Căci după ce partea cea mai mare a oraÅŸului, de teamă ÅŸi din pricina ameninţărilor acelea, au băjenit spre pustii, spre prăpăstiile munÅ£ilor ÅŸi spre locuri neumblate, mânaÅ£i necurmat de spaimă, iar casele erau goale de femei ÅŸi piaÅ£a, de bărbaÅ£i, că abia dacă se iveau doi sau trei mergând laolaltă în mijloc, ÅŸi aceÅŸtia ca niÅŸte morÅ£i vii colindând: pornirăm la scaunul de judecată  spre a vedea sfârÅŸitul celor întâmplate, ÅŸi văzând acolo strânÅŸi pe cei ce mai rămăseseră în oraÅŸ, ne-am minunat foarte, că deÅŸi o mulÅ£ime de lume se îngrămădea la uÅŸi, ca ÅŸi cum n’ar fi fost nimeni, era o tăcere de mormânt, toÅ£i uitându-se unii la alÅ£ii ÅŸi necutezând nici unul să întrebe ceva pe vecin sau să asculte ceea ce i-ar fi spus acela. Fiecare bănuia pe cel de lângă el, căci mulÅ£i, aÅŸa pe neaÅŸteptate, ÅŸi  fuseseră smulÅŸi din mijlocul pliÅ£ii ÅŸi închiÅŸi înăuntru; ÅŸi toÅ£i deopotrivă întindeam mâinile spre cer, aÅŸteptând în tăcere un ajutor de sus, ÅŸi rugându-ne lui Dumnezeu, ca să ne stea într’ajutor la judecată, să înmoaie înima judecătorilor ÅŸi să facă osânda mai blândă. Åži precum cei care văd pe naufragiaÅ£i de pe uscat, nu pot să se apropie de ei, să le întindă mâna ÅŸi să le uÅŸureze suferinÅ£a, deoarece sunt împiedecaÅ£i de valuri, ci numai de departe, de pe ţărm întind mâinile ÅŸi lăcrămând se roagă de Dumnezeu ca să vie în ajutorul celor ce-s mânaÅ£i de unde; tot aÅŸa ÅŸi aci toÅ£i chemau în minte pe Dumnezeu în ajutor, cerându-I ca să întindă mâna Sa asupra acelor chemaÅ£i la judecată, ca asupra unora cuprinÅŸi de talazuri ÅŸi să nu lase să se scufunde corabia, iar judecata dregătorilor să ia înfăţiÅŸarea unei naufragieri depline pentru cei judecaÅ£i. Ci acestea se întâmplau înafara uÅŸilor; dar când am întrat în curtea dinăuntru, aci iarăşi văzurăm niÅŸte lucruri mai grozave decât acestea: ostaÅŸi armaÅ£i cu săbii ÅŸi toiege, la adăpostul cărora dregătorii puteau să judece, acolo înlăuntru, în cea mai mare liniÅŸte. Căci toate rudele celor judecaÅ£i, ÅŸi soÅ£ia, ÅŸi mame, ÅŸi fiice ÅŸi taÅ£i se strânseseră la porÅ£ile locului de judecată; în mulÅ£imea aceasta, înfricată dinainte la vederea armelor, soldaÅ£ii băgau spaima de departe, ca nu cumva, cu prilejul ducerii la moarte a vreunui osândit, lumea să se înfierbânte, văzând această nenorocire ÅŸi să se apuce să facă vreo răscoală sau răzvrătire.

Dar lucrul cel mai vrednic de jale era următorul: Mama şi sora unuia din cei ce erau judecaţi înăuntru se aflau în faţa tindei judecătorilor, rostogolindu-se pe jos, ajungând o privelişte pentru toţi cei dimprejur, cu faţa acoperită şi ruşinându-se numai atât cât le îngăduia nevoia nenorocirii. Nu era cu ele nici o slujnică, nici o vecină, nici o prietenă, nici vreo altă  rudă,   ci ele singure,  îmbrăcate  într-un veşmânt sărăcăcios, împresurate, în mijlocul atâtor oşteni, târindu-se pe pământ chiar în jurul porţilor, sufereau mai grozav decât cei judecaţi înăuntru, la auzul glasului călăilor, al zgomotului loviturilor, al vaietelor celor biciuiţi, al ameninţărilor cumplite ale judecătorilor şi în vreme ce osândiţii erau canoniţi pe rând, ele răbdau suferinţe mai grele decât aceia. Şi fiindcă aflarea vinovaţilor atârna de mărturiile altora, îndată ce simţeau că vreunul e biciuit, ca să dea în vileag numele  vinovaţilor, şi că urlă de  durere, ele, căutând spre cer, se rugau de Dumnezeu ca să-i dea aceluia tărie şi răbdare, ca nu cumva viaţa rudelor lor să ajungă în primejdie din pricina slăbiciunii martorilor care nu puteau să rabde durerea loviturilor ; şi se întâmpla cu ele la fel cu cei ameninţaţi de talazuri. Căci precum aceia, când văd venind spre ei de departe vreun val învolburat, ameninţând să scufunde corabia, sunt morţi de frică, mai înainte chiar ca valul să se fi apropiat de ei; tot astfel şi ele, când auzeau strigătele şi urletele celor dinăuntru, mureau de o mie de ori de teamă ca nu cumva, cei ce erau siliţi să vorbească, ne mai putând să rabde chinurile, să nu pârască pe vreuna din rudele lor. Afară nu vedeai decât chinuri, înăuntru chinuri; pe aceia îi chinuiau călăii, pe acestea tirania firii şi mila înimei; înăuntru jale, înafară jale, înăuntru a celor învinovăţiţi, înafară a rudelor. Dar nu numai acestea, ci şi judecătorii plângeau în sufletul lor, suferind mai mult ca toţi, fiindcă erau siliţi să-şi îndeplinească slujba lor dând naştere unei nenorociri aşa grozave.

2. Eu însă, stând ÅŸi văzând cum aceste femei ÅŸi fete,  deprinse  cu iatacurile lor acum au ajuns priveliÅŸte obÅŸtească, ÅŸi că fiind mai înainte obiÅŸnuite  cu saltele moi, acum au pământul drept saltea, ele, care acum de curând aveau parte de atâta supunere din partea slujitoarelor, a eunucilor ÅŸi de tot celălalt alaiu, acum, lipsite de toate acestea, se târăsc la picioarele tuturor, rugând pe fiecare ca să vie după puterile lui în  ajutorul celor judecaÅ£i, ÅŸi  toÅ£i laolaltă să ajute cu darul milei pe învinovăţiÅ£i, am spus vorba  aceea  a lui Solomon: „DeÅŸertăciunea deÅŸertăciunilor,  toate sunt deÅŸertăciuni” (Ecles. 1,  2). Căci vedeam că acum  s-a împlinit aievea ÅŸi aceasta ÅŸi altă prorocie, anume: „ Toată slava omului ca floarea fânului; uscatu-s’a fânul, a trecut ÅŸi floarea lui”   (Isaia 40, 6—7). Căci atunci nici bogăţia, nici neamul de soi, nici faima, nici ocrotirea prietenilor, nici rudele, ÅŸi nici toate celelalte sprijine ale vieÅ£ii nu erau de  nici un folos, deoarece păcatul  ÅŸi nelegiuirea făptuită surpaseră toate aceste proptele. Åži după cum vrabia, când, venind la cuib, după ce i s-au răpit puiÅŸorii, ÅŸi găsind cuibul gol, nu poate să-ÅŸi ia puii îndărăt, dar sboară în jurul mâinii vânătorului, arătându-ÅŸi durerea ei: tot aÅŸa făceau atunci ÅŸi femeile acelea case,  după ce fiii le-au fost răpiÅ£i de acasă ÅŸi vârâţi acolo înăuntru ca într-un laÅ£ sau o cursă, nu se puteau apropia ÅŸi nu putea să-i smulgă, însă tăvâlindu-se, jelindu-se, gemând ÅŸi încercând să se apropie de vânători, îşi dovedeau durerea lor. Zărind eu atunci aceste lucruri, mi-a venit în gând judeÅ£ul acela grozav, ÅŸi ziceam în mine însumi: Dacă de la judecata oamenilor nici mama, nici tatăl, nici altcineva, deÅŸi sunt străini de cele făptuite, nu pot smulge pe cei vinovaÅ£i, cine ne va sta în ajutor când vom fi judecaÅ£i la judecata lui Hristos? Cine va cuteza să ridice glasul? Cine va putea scăpa pe cei târiÅ£i.la acele casne de nesuferit? Åži încă, cei judecaÅ£i atunci erau căpeteniile oraÅŸului, floarea fruntaÅŸilor. TotuÅŸi ar fi fost bucuroÅŸi, dacă li s-ar fi îngăduit să-ÅŸi piardă toată averea, ba, la nevoie, chiar libertatea, numai să li se lase viaÅ£a.

Când ziua era pe sfârşite, după ce apoi se înnoptase bine, când se aştepta sfârşitul judecăţii, toţi erau cuprinşi de o mai mare nelinişte şi rugau pe Dumnezeu să facă vreo amânare sau zăbavă şi să o însufle în cugetul judecătorilor, ca să supue hotărîrii împărăteşti cercetările făcute, căci se nădăjduia că din această amânare va ieşi vreun bine. Şi rugăciunile obşteşti ale poporului erau trimese la binevoitoarele urechi ale lui Dumnezeu, ca să scape ceea ce mai rămăsese din oraş şi să nu îngăduie să fie dărâmat din temelii. Nu vedeai pe nici unul care să nu strige astfel (de rugăciuni) cu ochii în lacrimi. Dar nimic din toate acestea n-a putut îndupleca pe judecătorii care cercetau înăuntru pricinile; ei aveau în vedere un singur lucru şi anume să facă cu luare aminte cercetarea nelegiuirilor făptuite. Apoi, punându-i în lanţuri şi-n cătuşi de fier, îi trimeteau prin mijlocul pieţii spre închisoare pe vinovaţi, oameni care ţineau cai de alergări, care puseseră premii şi care făcuseră cetăţii atâtea servicii strălucite; acestora le vindeau la mezat averile, iar la porţile lor, ale tuturora, nu vedeai decât peceţi. Iar soţiile acestora, alungate din casa părintească, făceau aievea ceea ce păţise nevasta lui Iov: Având nevoie de un adăpost, colindau din casă în casă şi din loc în loc. Şi nici măcar aceasta nu le era uşor, căci toţi se temeau şi tremurau când era vorba să găzduiască pe vreuna din rudele celor vinovaţi.

Dar cei care pătimeau toate acestea erau bucuroÅŸi că scăpau măcar cu viaÅ£a; nu supăra nici paguba bănească, nici necinstea, nici tot acest alai ruÅŸinos ÅŸi nimic din lucrările de acest fel Căci mărimea nenorocirii ÅŸi împrejurarea că păţania lor era mai prejos decât aceea la care se aÅŸteptau, le-a pregătit sufletul spre filosofic Atunci aflau ei cât de uÅŸoară e virtutea, cât de lesnci oasă ÅŸi uÅŸor de dobândit ÅŸi că numai din pricina nepăsării noastre pare a fi aÅŸa de grea. Căci oamenii aceÅŸtia care se supărau de cea mai mică pagubă bănească, după ce fură cuprinÅŸi de teama aceasta aÅŸa de mare, chiar pierzându-ÅŸi toată averea, erau bucuroÅŸi de parcă ar fi găsit o comoară, numai pentru că nu ÅŸi-au pierdut viaÅ£a  . AÅŸa că dacă am avea o presimÅ£ire a gheenei ce va să ne înghită cândva, ÅŸi dacă am putea să neinchipuim acele casne de nesuferit, nu ne-ar părea rău, chiar dacă am da ÅŸi averea, ÅŸi sufletul, ÅŸi trupul pentru legile lui Dumnezeu, ÅŸtiind că în schimbul acestora, câştigăm un lucru de mai mare preÅ£ scăparea de chinurile de pe lumea cealaltă. Poate că jalea celor spuse nu puÅ£in a speriat înima noastră; dar nu vă supăraÅ£i. Căci de vreme ce am de gând să cutez spre niÅŸte gânduri mai subÅ£iri ÅŸi am nevoie de o cugetare mai gingaşă, într’adins am făcut acest lucru, ca de teama povestirii mele cugetul vostru, scuturându-se de lenea lui ÅŸi lepădându-se de toată grija celor lumeÅŸti, să coboare cu multă uÅŸurinţă în fundul sufletului puterea cuvintelor mele.

3. Predica mea v’a arătat îndeajuns ÅŸi mai înainte că e sădită în noi legea firească a cunoaÅŸterii celor bune ÅŸi celor rele;  pentru  ca însă dovada  să vă fie  făcută din belÅŸug, ne vom strădui ÅŸi azi în cercetarea aceluiaÅŸi lucru. Åži cum că de la început, plăsmuindu-l Dumnezeu pe  om, l-a făcut  ÅŸtiutor al  amânduror  acestora, ne-o arată toÅ£i oamenii, căci toÅ£i ne ruÅŸinăm chiar de cei supuÅŸi nouă ÅŸi adesea un stăpân, când se duce la o femeie destrăbălată, dacă vede pe o slugă de treabă, roÅŸind se întoarce din acel drum necuviincios. Tot aÅŸa socotim că e o batjocură  dacă cineva  ne  ocărăşte   cu o vorbă ce  arată vreun păcat deal nostru ÅŸi dacă ne supărăm, dăm   în   judecată pe cei ce s-au purtat astfel cu noi. Astfel ÅŸtim ce e viÅ£iu ÅŸi ce e virtute.

Aceasta o spunea ÅŸi Hristos, arătând că nu aduce  vreo legiuire  nouă  care să  treacă de puterile firii  noastre, ci legiueÅŸte  ceea ce de mult sădise în sufletul nostru, zicând după acele multe (9) fericiri  „Ce vreÅ£i să vă facă vouă oamenii, acestea sâ Ie faceÅ£i ÅŸi voi lor” (Mat. 7, 12). Nu e nevoie—spune el—de legi mai întortochiate, de multe vorbe sau de o învăţătură meÅŸteÅŸugită; voinÅ£a ta să fie lege. Vrei să Å£i se facă finele? Fă-l ÅŸi tu altuia. Vrei să ai parte de milă? Aibi ÅŸi tu milă de aproapele. Vrei să fii lăudat? Laudă ÅŸi tu pe altul. Vrei să fii iubit? IubeÅŸte, Vrei să ai parte de întâietate? Fă loc mai întâi altuia să ajungă la ea. Tu să fii judecător, tu să fii legiuitor al vieÅ£ii tale. Åži iarăşi:  „Ceea ce Å£ie nu-Å£i place, altuia nu /ffce*r(Tob, 4, 16). Prin aceasta de pe urmă ne îndeamnă a ne feri de păcat, prin porunca cea de mai înainte, să facem binele. Ceea cejfie nu’fi place, altuia nu face! Nu-Å£i place să’,fii batjocorit ? Nu batjocori nici tu pe alÅ£ii. Nu-Å£i place să fii pismuit? Nu pismui nici tu. Nu-Å£i place să fii înÅŸelat? Nu înÅŸela nici tu. Åži, în-tr’un  cuvânt, în   toate  împrejurările, dacă Å£inem minte aceste  două zicale, nu  vom avea nevoie  de altă  învăţătură.  Căci  cunoaÅŸterea virtuÅ£ii a sădit-o în firea noastră, însă făptuirea ÅŸi îndreptarea a încredinÅ£at-o slobodei noastre voinÅ£e. Poate că n-am vorbit desluÅŸit; atunci voi încerca să vă vorbesc mai lămurit. Spre a ÅŸti că e bine să fim cumpătaÅ£i, nu avem nevoie de îndrumări sau de învăţături; cunoaÅŸterea aceasta o avem în firea noastră ÅŸi nu e nevoie de străduinţă sau osteneală ca să  colindăm ÅŸi să întrebăm dacă cumpătarea e ceva bun ÅŸi folositor, ci, după părerea obÅŸtească, toÅ£i        mărturisim acest lucru ÅŸi nimeni nu are vreo îndoială cu privire la virtute.

Tot astfel socotim ÅŸi desfrâul ca un rău ÅŸi nici aci n’avem nevoie de învăţătură ÅŸi de osteneală ca să ÅŸtim cât de rău e acest păcat. Ci toÅ£i, când e vorba de o hotărire în această privinţă, suntem călăuziÅ£i de firea noastră ÅŸi lăudăm virtutea, chiar dacă nu ne îndeletnicim cu ea, ÅŸi urîm viÅ£iul, măcar că îl facem. Åži acesta a fost cel mai mare merit al lui Dumnezeu, ca adică, chiar înainte de săvârÅŸirea faptei, conÅŸtiinÅ£a ÅŸi sloboda voinţă să fie înfrăţite cu virtutea ÅŸi duÅŸmane viÅ£iului. AÅŸa că, precum am spus, cunoaÅŸterea amânduror acestor lucruri e înnăscută în cugetul tuturor oamenilor ÅŸi n’avem nevoie de vreun dascăl spre a învăţa acest lucru; iar îndreptarea a fost încredinÅ£ată voinÅ£ei, râvnei ÅŸi ostenelilor noastre.

— Dar de ce ? — Pentru că, dacă firea ne-ar fi dat de la sine totul, am fi rămas neincununaţi şi nu ne-am fi ales cu nici o răsplată. Căci, precum dobitoacele nu pot căpăta simbrie pentru prisosul însuşirilor pe care-l au de la fire, tot aşa nici noi n-am fi avut parte de vreuna din aceste răsplăţi. însuşirile venite de la fire nu sunt ale celor care sunt înzestraţi cu ele, ci ale Celui care le-a hărăzit, şi a Acestuia lauda şi slava.

Åži tocmai de aceea Dumnezeu n-a îngăduit firii totul ÅŸi iarăşi n-a lăsat ca voinÅ£a (omului) să ia asupră-ÅŸi toată greutatea: ÅŸi pe aceea a cunoaÅŸterii, ÅŸi pe aceea a îndreptării, ca nu cumva (voinÅ£a) să se prăbuÅŸească din pricina greutăţilor de pe calea ce duce la virtute, ci cugetul îi arată ei ce are de făcut, iar când e vorba de a înfăptui, ea (voinÅ£a) ajută cu osteneala ei proprie. Nu trebuie nici o osteneală spre a se ÅŸti că cumpătarea e un bine, căci ÅŸtiinÅ£a aceasta o avem de la fire; când e vorba însă de a înfăptui cumpătarea, nu putem izbuti, dacă nu ne trudim, nu punem frâu dorinÅ£ei ÅŸi nu arătăm multă osârdie. Căci aceasta nu ne mai vine de la fire, ca ÅŸtiinÅ£a (a ce e bun sau rău), ci pretinde râvnă ÅŸi tragere de înimă. Åži nu numai în acest fel ne-a uÅŸurat greutatea, dar ÅŸi în altul, lăsând să dăinuiască în noi unele merite fireÅŸti. Căci toÅ£i avem de la fire însuÅŸirea de a ne mânia când vedem pe cineva batjocorit (indată ne facem duÅŸmani ai celor ce asupresc pe alÅ£ii, măcar că nouă nu ni s-a întâmplat nimic) ÅŸi însuÅŸirea de a ne bucura când cei prigoniÅ£i au parte de ajutor ÅŸi sprijin, ÅŸi tot astfel de a ne întrista de nenorocirea altora ÅŸi de a ne desfăta de dragostea, pe care ne-o arătăm unii altora. Căci, chiar dacă împrejurările par a aduce mici certuri ÅŸi neinÅ£elegeri, totuÅŸi ne leagă laolaltă dragostea. La aceasta se gândea un înÅ£elept oarecare, când zicea „Orice animal iubeÅŸte pe cel ce-i seamănă, ÅŸi omul, pe semenul său” (Isus Sirah 13, 19).

4. Dar Dumnezeu, afară de conştiinţă, ne-a mai dat şi alţi mulţi dascăli. Căci, ce sunt părinţii pentru copiii lor, stăpânii pentru slugi, bărbaţii pentru soţii, învăţătorii pentru şcolarii lor, legiutorii şi judecătorii pentru supuşi, prietenii pentru prieteni? Căci adesea şi de la duşmani folosim nu mai puţin ca de la prieteni. întradevăr, când ne ocărăsc pentru păcatele noastre, chiar fără voie ne poftesc să le îndreptăm. Şi ne-a pus atâţia dascăli ca să ne fie uşoară descoperirea şi îndreptarea celor ce ne sunt spre folos, din pricina mulţimii acelora care ne îmbie la aceasta, neingăduind să ne lepădăm de ce e spre binele nostru. Căci chiar dacă dispreţuim pe părinţi, măcar de teama dregătorilor vom fi mai astâmpăraţi, şi chiar dacă îi nesocotim şi pe aceştia, totuşi, când păcătuim, nu vom putea scăpa de glasul cugetului nostru, iar dacă puţin ne pasă şi de acesta, tot ne vom face oameni de treabă de teama părerii obşteşti; dacă nici în faţa acesteia nu roşim, teama de legi, chiar fără voia noastră, ne va putea îndrepta. Pe cei care-s tineri îi ţin în frâu dascălii sau părinţii; pe cei mai în vârstă, legiuitorii şi domnitorii, luându-i în grija lor, îi cuminţesc; slugilor, care-s mai greoaie, când e vorba de aceasta (conştiinţă), le slujeşte spre îndreptare, pe lângă cele spuse mai sus, şi frica de stăpâni, iar femeilor, teama de bărbaţi. Astfel că multe ziduri împresoară neamul nostru (omenesc) spre a-l împiedica să cadă uşor în mrejile păcatului. Pe lângă toate acestea ne mai cuminţesc şi boalele şi atâtea împrejurări ale vieţii, căci şi sărăcia ne strânge în chinga ei, şi paguba ne mustră, şi multe altele de acelaşi fel. Nu te sperie tatăl? Nici dascălul? Nici dregătorul? Nici legiuitorul? Nici judecătorul? Nu te îndreptează ruşinea faţă de un prieten? Nu te doare mustrarea, pe care ţi-o face duşmanul? Nu te cuminţeşte stăpânul? Nu te învaţă bărbatul? Nu te îndreaptă conştiinţa? Atunci vine vreo boală trupească şi îndreaptă totul şi paguba a izbutit să facă un om de treabă şi din cel mai cutezător. Dar ceea ce e şi mai mult, marile necazuri ce le pătimim noi nu ne sunt numai nouă spre ajutor şi folos, dar de obicei  altora. Căci şi noi înşine, chiar când nu păţim nimic, la vederea pedepselor, ce cad pe capul altora, ne cuminţim nu mai puţin decât aceia.

Aceasta se poate vedea întâmplându-se şi la săvârşirrea faptelor vrednice de laudă: precum unii se fac oameni, de treabă, când văd pe alţii pedepsiţi, tot aşa, când oamenii buni fac vreo bună ispravă, mulţi râvnesc să fie şi ei la fel cu aceştia. Aceasta s-a întâmplat şi cu desbărarea de obiceiul de a jura. Mulţi, văzând pe alţii că s-au lăsat de urâtul nărav de a jura, s-au molipsit de aceeaşi râvnă şi au biruit păcatul. De aceea şi noi mai de grabă ne legăm iarăşi de acest sfat. Să nu mi se spună că mulţi s-au îndreptat; nu e vorba de asta, ci e vorba ca toţi să se îndrepte. Cât timp nu voi izbuti aceasta, nu voi putea răsufla. Păstorul acela care avea o sută de oi şi pierduse  doar una, n-a simţit nici o plăcere pentru cele nouăzeci şi nouă, până ce n-a găsit pe cea rătăcită şi a adus-o iar la turmă. Nu vezi că şi cu trupul se întâmplă la fel? Căci dacă, lovind, suceşti măcar numai o unghie, tot trupul simte dureri, din pricina acestui mădular. Să nu zici aşadar: Au rămas doar puţini care nu s-au îndreptat, ci mai degrabă vezi ca aceşti puţini să nu strice pe mulţi alţii. Căci şi la Corint numai unul se dedase destrăbălării şi totuşi Pavel aşa se văita, de parcă ar fi prăpădit toată cetatea. Şi cu drept cuvânt, căci ştia câ dacă acela nu se îndreaptă, stricăciunea are să se strecoare şi să molipsească şi pe ceilalţi toţi. Am văzut adineaori la judecată pe cei legaţi şi duşi prin mijlocul târgului—pe acei bărbaţi vestiţi. Şi pe când unii se mirau de ocara fără margini, în care căzuseră aceia, alţii ziceau: Nu trebuie să ne mirăm de nimic, căci cine are parte de osândă, fie ea chiar cât de mică, nu mai are parte de cinste. Nu e oare—vă întreb — cu mult mai adevărat, că unde nu e evlavie, cinstea nu ajută la nimic?

5. Să ne gândim dar la acestea ÅŸi să ne trezim deci; căci dacă voi înÅŸivă nu veÅ£i pune râvna trebuincioasă, tot ceea ce facem noi e zadarnic. De ce oare? Pentru că meÅŸteÅŸugul învăţătorului nu e la fel cu celelalte meserii. Argintarul, cum va făuri vasul ÅŸi-l va pune bine, aÅŸa îl va găsi a doua zi, când se va întoarce; ÅŸi arămarul ÅŸi pietrarul ÅŸi oricare alt meseriaÅŸ, cum va lăsa lucrul din mână aÅŸa îl va găsi. La noi însă nu e tot aÅŸa, ci tocmai dimpotrivă, căci noi nu făurim vase neinsufleÅ£ite, ci suflete cu judecată. De aceea S noi nu v’am găsit aÅŸa cum v’am lăsat, ci, după ce 8 luându-vă, v’am prefăcut ÅŸi, încălzindu-vă, v’am dres cu multă trudă, pe voi împrejurările, după ce aÅ£i ieÅŸit, înconjurându-vă din toate părÅ£ile, vă sucesc iarăşi ÅŸi ne dau ÅŸi mai mult de lucru ca înainte. De aceea vă rog din răsputeri să daÅ£i ÅŸi voi o mână de ajutor, ÅŸi câtă osteneală îmi dau eu aci pentru îndreptarea voastră, tot atâta grijă să  aveÅ£i ÅŸi voi  pentru  mântuirea voastră, când plecaÅ£i de aci. O, de ar fi cu putinţă să izbândesc eu pentru voi, ÅŸi voi să căpătaÅ£i răsplată pentru ostenelile mele! Nu v-aÅŸ mai fi sâcâit atâta. Dar ce să fac? Căci aceasta e cu neputinţă: Fiecăruia i se va plăti după faptele sale. După cum mama, când îşi vede fiul chinuit de friguri, stând lângă cel cuprins de călduri ÅŸi gata să se înnăbuÅŸe, îi spune plângând bolnavului: O, fiul meu, dacă aÅŸ putea să iau eu frigurile ÅŸi să atrag la mine fierbinÅ£eala ta, tot aÅŸa spun ÅŸi eu: O, de ar fi cu putinţă prin străduinÅ£a mea să izbândesc pentru voi toÅ£ii Dar aceasta nu e cu putinţă, nu! Fiecare e dator să dea socoteală de faptele sale ÅŸi nu poÅ£i vedea pe unul să fie pedepsit în locul altuia. De aceea sufer ÅŸi mă tânguesc, pentru că, în ziua când veÅ£i fi învinovăţiÅ£i, eu nu voi putea să vă stau într’ajutor, mai ales că nici eu n-am atâta trecere la Dumnezeu. Chiar dacă aÅŸ avea trecere, nu sunt mai sfânt ca Moise, nici mai drept ca Samuil, despre care a spus că, măcar că au mers aÅŸa departe cu virtutea lor, tot nu vor putea ajuta întru nimic pe iudei, pentru că aceia prea s-au lăsat pradă trândăviei. Drept aceea aÅŸadar, deoarece suntem pedepsiÅ£i ÅŸi ne mântuim numai prin faptele noastre, împreună cu ceilalÅ£i toÅ£i să împlinim ÅŸi această poruncă, pentru ca, plecând de aici cu bună nădejde, să avem parte de bunurile făgăduite, prin harul ÅŸi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin care ÅŸi cu care să-I aducem slavă Tatălui împreună ÅŸi Duhului Sfânt, acum ÅŸi pururea ÅŸi în vecii vecilor. Amin.